ATENTIA

CONF. UNIV. DR.KISS CSABA

 DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE
PSIHOLOGICĂ GENERALĂ
 În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul
„fii atent!“ se înţelege nodul de a ne mobiliza şi
canaliza, în modul cel mai adecvat, toate
potenţele şi capacităţile în direcţia ieşirii cu
bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării
obiectivului propus.
 Definiri empirice
 a fi atent“ înseamnă a fi dinainte pregătit
pentru ceea ce urmează să întreprinzi, a fi pe
fază, a nu fi luat prin surprindere, a nu fi prins
pe picior greşit, a face ceea ce trebuie, a te
orienta cu anticipaţie în câmpul evenimentelor,
a te controla în reacţii etc.
 Atentia ca reglaj
 Necesitatea obiectivă a unor asemenea
„reglaje“ permanente este dată de
complexitatea extraordinară a ambianţei şi
situaţiilor în care ne desfăşurăm activitatea, de
caracterul aleatoriu şi adesea imprevizibil al
factorilor care pot interveni pe traiectoria ei.
 Atentia reglaj de” intrari “
 La „intrare“, ne confruntăm în permanenţă cu
o avalanşă de stimuli, de diferite modalităţi
(auditivi, vizuali, olfactivi, cutano-tactili etc.) şi
configuraţii (intensităţi, frecvenţe, forme,
culori, gusturi etc.), dintre care doar unii poartă
o informaţie semnificativă restul fiind
indiferenţi sau neutri.
 Reglaj intrari
O selecţie devine în acest caz ‚ indispensabilă, iar
aceasta reclamă participarea atenţiei.
-Organizarea input- ului senzorial presupune:
-selecţia stimulilor.
-crearea unei stări optime de activare
neurofiziologică şi psihică.
-Rapida şi corecta detectare şi identificare a
semnalelor din câmpul extern
 Reglaj iesiri
 Organizarea “ieşirilor “ se impune, de
asemenea, necesitatea de a selecta din
repertoriul general al răspunsurilor posibile
reacţia cea mai potrivită şi la momentul
oportun.
 Aceasta devine posibilă numai pe fondul unei
vigilenţe optime la nivelul mecanismelor de
decizie, executie,
 Atentia mecanism de reglaj al starilor
intermediare
 Organizarea “verigii intermediare” a
comportamentului respectiv pentru ansamblul
proceselor mentale interne implicate în
prelucrarea categorial-conceptuală a
informaţiilor, în alcătuirea planurilor şi
programelor şi în elaborarea deciziilor pe
diferite termene – scurt, mediu, lung.
 Definire stiintifica
 Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic
de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a
funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-
comportamentale modale specifice în raport cu
obiectul finalitatea lor proprii, asigurându-le
atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. 
 Atentie –conditie primara
 Ea este, înainte de toate, o condiţie primară, de
fond, o stare de pregătire psiho-fiziologică
generală ce se conturează în cadrul stării veghe
difuze şi care face posibilă, principial,
declanşarea unui proces psihic conştient – de
percepţie, de memorare, de reproducere, de
gândire – sau efectuarea unei acţiuni
instrumentale motorii (în plan extern).
 Atentia- dinamica procesului
 Apariţia unui stimul care trebuie perceput şi
analizat, prezentarea unei sarcini care trebuie
rezolvată, actualizarea unei trebuinţe care se
cere a fi satisfăcută, propunerea şi formularea
unui scop ce trebuie atins etc. – acţionează ca
semnale specifice, care transformă starea de
pregătire psihofiziologică generală în atenţie
focalizată, care se include în mecanismul
funcţiei sau activităţii specifice date.
 Atentia dinamica
 In acest caz, funcţia activitatea dată devine
dominantă în câmpul conştiinţei şi în sfera
acţiune a legii exclusivităţii (în momentul dat
fiind singura manifestare integrală principală a
subiectului).
 Definirea atentiei
Atenţia este un operator comutativ, care trece o
activitate din starea potenţială în starea actuală şi
dintr-o zonă de echipotenţialitate într-o zonă de
preferenţialitate exclusivă (impunerea legii
exclusivităţii).
 STRUCTURA ATENTIEI
 Structura atenţiei este dublă – fiziologică şi
psihică
 Componenta fiziologica
 Componenta fiziologică precede ontogenetic pe
cea psihică şi constituie premisa pe care se
formează aceasta.
 Forma în care se manifestă şi se obiectivează
atenţia în plan comportamental este reflexul
necondiţionat de orientare (P. Anohin, 1956, E.
Sokolov, 1958, 1960, K.Pribram, 1971),
determinat de noutatea stimulilor, de
modificări neaşteptate în ambianţă sau în
starea proprie a organismului.
 Componenta fiziologica
 Pe lângă direcţionarea canalelor senzoriale şi a
vectorului conştiinţei (prin autointerogaţia „ce
se întâmplă?“) către noul stimul, acest reflex se
concretizează şi prin reacţii bioelectrice la nivel
cerebral – depresia ritmului alfa şi creşterea
generală a activismului scoarţei cerebrale.
 Componenta fiziologica
 După detecţia stimulului, reflexul generalizat
de orientare este înlocuit prin reflexul de
orientare focalizat, care constă într-o creştere
secundară a nivelului activismului în limitele
sistemului aferent căruia i se adresează direct
stimulul respectiv, cu scăderea sensibilităţii şi
închiderea „supapelor de admisie“ pentru
restul stimulilor.
 Componenta fiziologica
 Reflexul de orientare poate lua şi o formă
condiţionată, el constând, în acest caz, în
crearea stării de aşteptare în raport cu un
anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii
anterioare a unui semnal (de avertizare) sau în
crearea anticipată a unei stări pregătitoare de
acţiune motorie pe baza unei semnalizări
corespunzătoare (sonore sau luminoase) –
starea de start.
 Componenta fiziologica –reflexul de
orientare
 In ambele aceste cazuri, reflexul condiţionat de
orientare se asociază cu inducerea unor
montaje perceptive şi motorii – seturi –care vor
facilita şi optimiza desfăşurarea actelor
senzoriale sau motorii specifice.
 Atentia involuntara
 Componenta fiziologică se identifică aproape
total cu ceea ce psihologii numesc atenţie
involuntară sau necondiţionată.
Atentia voluntara-componenta psihica
 Componenta psihică a atenţiei este indisolubil
legată de participarea intenţiei şi reglării
voluntare, care se activează prin deliberare şi
comenzi specifice („trebuie să fii atent!“, „să
percep acest obiect“, „să acţionez în cutare
moment şi în cutare mod“ etc.), la presiunea
situaţiilor externe sau a condiţiilor interne
(dorinţe, trebuinţe, obligaţii etc.).
 Atentia postvoluntara
Pentru a se putea menţine şi realiza,
componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o
activare selectiv-preferenţială pe fondul stării de
vigilenţă şi crearea de focare de dominantă
funcţională la nivelul creierului. în această formă,
componenta psihică se suprapune peste ceea ce
numim atenţie voluntară şi postvoluntară.
 Atentia voluntara-definitie
 În plan subiectiv, atenţia voluntară este
conştientizată ca stare de încordare, de
concentrare, de efort neuropsihic, iar în plan
comportamental – prin selectivitate şi orientare
autoimpuse, deliberate, în raport cu conţinutul şi
modul de desfăşurare a actelor senzoriale,
intelectuale şi motorii.
 Atentia voluntara
 în acelaşi timp, atenţia voluntară se manifestă
şi ca modalitate subiectivă internă de „luptă“
cu influenţele perturbatoare, de distragere şi
împrăştiere.
 Atentia voluntara
 La om, ea devine forma principală de organizare
şi ţinere sub control a desfăşurării activităţii.
 Atunci când activitatea atinge un grad înalt de
structurare, consolidare şi automatizare sau/şi
când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă),
atenţia – pe fondul căreia se desfăşoară acea
activitate – funcţionează oarecum de la sine, fără
ca subiectul să depună un efort neuropsihic
special în această direcţie. Spunem atunci că din
voluntară ea a devenit postvoluntară, situându-se
nu în afara activităţii specifice, ci în interiorul ei.
 Functiile atentiei
 funcţii concrete: a) funcţia de explorare şi baleiaj
în câmpul perceptiv extern, care se finalizează cu
detecţia stimulului-ţintă
 ; b) funcţia de explorare şi scanare a repertoriului
memoriei de lungă durată, care se finalizează cu
identificarea elementelor urmează a fi
reactualizate, reproduse;
 c) funcţia de accentuare a contrastelor, care se
finalizează prin focalizarea activării optime
asupra obiectului sau ideii date;
 Functiile atentiei
 d) funcţia de filtrare-selecţie, care se finalizează
prin centrarea activităţii optime doar pe
elementele şi secvenţele specifice ale activităţii
şi ignorarea situaţională a celor. „străine“,
exterioare;
 e) funcţia de orientare-direcţionare, care se
finalizează prin crearea montajelor interne
adecvate desfăşurării proceselor şi acţiunilor
"comandate“;
DIMENSIUNILE (ATRIBUTELE) ATENŢIEI

 volumul,
 concentrarea,
 Stabilitatea
 mobilitatea şi distributivitatea
 Volumul atentiei
 Volumul exprimă numărul „elementelor“ sau
„entităţilor“ distincte (litere, cifre, silabe,
cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte) pe
care un subiect le poate cuprinde simultan cu
maximă şi relativ egală claritate (în plan
perceptiv sau în plan mental – reprezentare,
imaginaţie).
 Concetrarea
 Concentrarea este, poate, dimensiunea cea mai
importantă a atenţiei, ea exprimând gradul de
activare selectivă şi intensitatea focarelor
dominante la nivelul structurilor şi zonelor
cerebrale implicate în realizarea procesului sau
activităţii psihice specifice.
 Concentrarea
 Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un
subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi subiect,
în momente diferite de timp, în funcţie de
caracteristicile şi conţinutul sarcinilor, cât şi de
starea sa internă (motivaţională, afectivă,
odihnă-oboseală etc.).
 Dimensiuni ale concentrarii
 Continuumul ei valoric, în plan funcţional, se
întinde între extremele cunoscute în patologie –
fixitatea, care se întâlneşte în schizofrenie, şi
difuzitatea, care apare în sindromul frontal şi în
oligofrenie.În stare normală se poate vorbi de
niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt.
Masurarea gradului de concentrare
Calitativ, concentrarea va fi exprimată în
corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de
tip Bourdon. Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod
etc. Iar corectitudinea se evaluează prin raportarea
numărului de răspunsuri corecte (Nc) la numărul
de erori (bifări, greşeli + omosiuni).
 Potentarea
 f) funcţia de potenţare, care se concretizează în
regenerarea succesivă a efortului neuropsihic
necesar pe toată durata activităţii;
 g) funcţia de avertizare şi de alertare, care se
concretizează în momente de accentuare a
vigilenţei, prudenţei şi discernământului în
situaţii imprevizibile sau critice.
 Profunzimea
 Profunzimea (intensitatea) concentrării poate fi
apreciată şi după rezistenţa la acţiunea
factorilor perturbatori, distractivi:
 cu cât frecvenţa şi intensitatea acestora la care
atenţia poate rezista sunt mai mari, cu atât
concentrarea este mai profundă.
 Profunzimea
 Dar, evident, pentru a atinge un nivel ridicat de
concentrare a atenţiei este necesar şi un efort
voluntar mai intens, de mai mult consum de
energie nervoasă.
 Stabilitatea
 Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia
atenţia se poate menţine aproximativ la acelaşi
nivel (optim, posibil în situaţia dată şi pentru
subiectul dat)., de la va minute până la câteva
ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge
nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi
menţinerea acestui nivel timp este necesar
pentru finalizarea activităţii începute.
 Stabilitatea atentiei
 Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa
şi dezvolta prin exerciţiu, subiectului cerându-
i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai
mari, şi prin întăriri adecvate. Ea este însă
condiţionată şi de anumite premise naturale,
cum ar fi forţa, mobilitatea şi echilibrul
proceselor nervoase fundamentale.
 Stabilitatea atentiei
 Într-o activitate continuă, desfăşurată pe mai
multe ore, cum este
 activitatea de învăţare în şcoală (4-6 ore zilnic)
sau activitatea de muncă în diferite domenii (6-
8 ore), durata optimă de menţinere aproximativ
la acelaşi nivel a concentrării atenţiei variază
între 40 minute şi 2 ore, intervale după care
devin necesare pauze intermediare (între 10 şi
31 minute).
 Mobilitatea atentiei
 Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se
comuta rapid, la nivel optim de concentrare, de
la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a
activităţii la alta, menţinând totodată controlul
asupra ansamblului.
 Mobilitatea atentiei
 Graţie acestei calităţi, elemente şi secvenţe
particulare se leagă într-o organizare spaţio-
temporală unitară. Prin aceasta, mobilitatea se
deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau
oscilaţii, care reprezintă, în genere, o trăsătură
negativă.
 Mobilitatea atentiei
 Potrivit datelor lui Cherry şi Taylor, durata
necesară pentru deplasarea focusului atenţiei
este de minimum 1/6 secunde. Aceasta include
timpii necesari deconectării unor canale şi
conectării altora, diminuarea urmelor
secvenţelor sau elementelor anterioare şi
pregătirea pentru a face loc unor secvenţe şi
elemente noi etc. (Treisman, 1973).
 Distributivitatea atentiei
 Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a
permite realizarea simultană a două sau mai multor
activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. Unele date
par a pleda în favoarea existenţei reale a
distributivităţii, altele împotrivă. în formularea
răspunsului se cere, aşadar, prudenţă şi să ţinem
seama de legea neurofiziologică obiectivă a
exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de
timp, nu putem efectua decât o singură activitate
principală. Acolo unde se vorbeşte distributivitate şi
de simultaneitate, avem de-a face cu o comutare e
rapidă.
 Distributivitatea atentiei
Cel mai plauzibil este un răspuns relativ: unele
activităţi nu pot fi îndeplinite simultan, altele pot fi
îndeplinite numai dacă:
 a) doar una este principală, iar cealaltă

secundară şi subordonată;
 b) una solicită mobilizare şi concentrare
voluntară, iar cealaltă este automatizată;
 c) ambele acţiuni sunt verigi sau componente

ale unei activităţi unitare supraordonate

 Distributivitatea atentiei
 Există profesii cum sunt cele executiv-motorii,
de pilotare a autovehiculelor, de conducere,
pedagogică etc. care solicită din plin
distributivitatea sau cel puţin comutarea rapidă
între mai multe acţiuni sau verigi diferite.
 În plan neurofiziologic bazal, distributivitatea
este favorizată de mobilitatea şi echilibrul
proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi
dezechilibru.
 
 FORMELE ATENŢIEI

Atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci

prezintă un tablou complex, eterogen, care se
manifestă în trei forme principale:
-atenţia involuntară,
- atenţia voluntară,
-atenţia postvoluntară.
 Atentia involuntara
 Atenţia involuntară. Aceasta este forma
elementară şi naturală aatenţiei umane, care se
declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie
fără vreun efort voluntar special din partea
subiectului.
 Ea se realizează pe baza pe reflexului de
orientare, determinat de noutatea stimulilor şi
de modificările intempestive în ambianţa
familiară.
Atentia involuntara –mecanism fiziologic
 Mecanismul său direct îl constituie
interacţiunea fazică dintre cele două verigi ale
sistemului reticulat activator ascendent
(SRAA); veriga bulbară (a lui Magoun), care
susţine activarea difuză, respectiv, reflexul
generalizat de orientare, şi veriga diencefalică (a
lui Jaspers), care susţine activarea focalizată,
respectiv, reflexul de orientare localizat.
Atentia involuntara –mecanism fiziologic
 Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie
şi cu atenţia voluntară Dacă în timp ce ne
concentrăm asupra unui obiect sau asupra
rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru
perceptiv un stimul nou puternic, brusc se
întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei
voluntare este luat de atenţia involuntară
(susţinută de reflexul necondiţionat de
orientare).