Titlul -Dinamica relaţiei personalitate-personaj între apărare şi adaptare
1. D IMENSIUNEA INTRAPSIHICĂ A MECANISMELOR DE APĂRARE
1.1 Mecanismele de apărare ale Eului
Anna Freud defineşte mecanismele de apărare ca forme de apărare ale Eului împotriva pulsiunilor instinctuale şi a afectelor legate de aceste pulsiuni. Autoarea subliniază că operaţiile defensive sunt activităţi inconştiente ale Eului, iar activarea lor se produce în mod involuntar. Mecanismele de apărare sunt dirijate, în principal, împotriva pulsiunilor şi reprezentărilor, precum şi a afectelor ataşate acestor reprezentări. La început, studiul mecanismelor defensive a fost strâns legat de patologie. În teoria freudiană, mecanismele de apărare sunt răspunzătoare de formarea simptomelor, orice simptom fiind produsul unui conflict şi constituind o formaţiune de compromis între pulsiune şi defensă. „Eul utilizează un proces determinat, invariabil, împotriva acestor exigenţe instinctuale specifice […]. Se ştie că anumite nevroze sunt în strânsă legătură cu anumite tipuri de defensă ; astfel, isteria este asociată cu refularea, nevroza obsesională este în relaţie cu izolarea şi anularea retroactivă” (A. Freud, 1936). DSM-III-R (Diagnostic and Statistical Manual of Mintal Disorders - Revised, 1987/ 1989), defineşte mecanismele de apărare ca fiind ansamblul de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare, ce apar ca răspunsuri la perceperea unui pericol. Aceste mecanisme au ca scop să mascheze sau să atenueze conflictele sau factorii de stres care generează anxietatea. În DSM-IV-R (1994/ 1996), mecanismele de apărare sau stilurile de coping sunt definite ca: acele procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de factorii de stres (interni sau externi). Autorii subliniază că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor mecanisme atunci când operează cu ele. O definiţie interesantă îi aparţine lui Plutchik (1995), care consideră că termenul „apărare” se referă la un proces inconştient destinat să disimuleze, să evite sau să modifice, ameninţări, conflicte sau pericole. În opinia lui Ş. Ionescu (Ionescu et al., 2002, pp. 35), mecanismele de apărare sunt: „procese psihice inconştiente care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă/ externă şi ale căror manifestări – comportamente, idei sau afecte – pot fi conştiente sau inconştiente”. Scopul mecanismelor de apărare vizează reducerea sau suprimarea oricărei modificări ce ar putea afecta integritatea, consistenţa şi coerenţa personalităţii; în plus, finalitatea defensivă se referă şi la aspectele intrapsihice, mai precis la reducerea conflictualităţii intrapsihice sau la diminuarea angoasei generate de conflictele interne produse de exigenţele instinctuale, de legile morale şi sociale. Mecanismele de apărare pot fi clasificate în: mature; nevrotice şi imature.
1.2 Introducere în procesele de coping
Începând cu DSM-IV (1994), se constată că definiţia dată mecanismelor de apărare, stabileşte o relaţie de echivalenţă între acestea şi „stilurile de coping”. Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la anumite situaţii specifice stresante, coping-ul este studiat dintr-o perspectivă integrativă, care ţine cont deopotrivă de abordarea de tip context, cât şi de abordarea de tip situaţie (Holahan et al., 1996). Coping-ul reprezintă un nou mod de a descrie comportamentul, şi mai precis procesele cognitive aflate în spatele mijloacelor utilizate de un individ, pentru a face faţă unor situaţii dificile (H. Chabrol & S. Callahan, 2004, pp. 2-3). În general conceptualizarea coping-ului poate fi divizată în funcţie de două abordări majore, care se referă la dispoziţie şi la situaţie. Aceste abordări au fost influenţate de psihanaliză şi de psihologia personalităţii şi se fundamentează pe noţiunea de proces dinamic care se modifică în funcţie de solicitările mediului. În cele două abordări, coping-ul este evaluat mai curând prin trăsături individuale, decât în funcţie de organizarea de ansamblu a personalităţii. În abordarea de tip dispoziţie, coping-ul este influenţat în special, de un evantai de factori individuali de personalitate. În abordarea de tip situaţie, factorii legaţi de context au repercusiuni mai importante asupra coping-ului. Conceptualizarea coping-ului din perspectiva abordării bazate pe dispoziţii este indestructibil legată de noţiunea de personalitate. De fapt, conceptualizarea în funcţie de dispoziţie pune în evidenţă importanţa persoanei, temperamentul său, ideile, aspiraţiile şi motivaţiile sale, într-un cuvânt personalitatea sa. Această abordare explică de ce variabilele de personalitate influenţează în mare măsură coping-ul. Atât coping-ul, cât şi mecanismele de apărare servesc adaptării globale a individului, fiind funcţie a tipului de personalitate. Între comportamentul defensiv şi coping se presupune că există un continuum. După cum sugerează Lazarus (1990), este de la sine înţeles, pe de o parte, că reacţiile la situaţiile stresante sunt adesea în relaţie cu emoţiile subiectului, orientate în special spre reducerea anxietăţii. Pe de altă parte reacţiile şi situaţiile pot fi reprezentate pe un continuum, după cum arată Costa et al. (1995).
1.3 Relaţia dintre mecanismele de apărare şi procesele de coping
Mecanismele defensive şi coping-ul sunt doi termeni care descriu răspunsurile inconştiente şi conştiente ale Eului în faţa unor pericole interne şi externe. Datorită clivajului existent în ştiinţele umane, cele două concepte s-au dezvoltat în paralel. Acesta este motivul pentru care, înainte de a fi fost recunoscută complementaritatea lor, cele două concepte au fost puse în relaţie de opoziţie. Definiţiile comune ale mecanismelor de apărare şi ale coping-ului subliniază două diferenţe principale. Mecanismele de apărare sunt inconştiente şi involuntare. Procesele de coping sunt conştiente şi voluntare, intenţionale. La origine cele două concepte erau în strânsă conexiune, coping-ul fiind conceput ca un corelat observabil al acţiunii mecanismelor de apărare. Cercetările asupra comportamentelor observabile au dobândit apoi un caracter autonom, astfel încât actualmente, se poate constata că mecanismele de apărare şi coping-ul sunt studiate din perspective teoretice independente, care au foarte puţine puncte comune. Poziţia clasică este de a opune mecanismele de apărare, considerate inconştiente, involuntare, relativ rigide, orientate spre conflicte interne şi având un caracter psihopatologic, proceselor de coping, considerate ca fiind conştiente, voluntare, flexibile, comportamentale, orientate spre adaptarea pozitivă la realitatea externa şi direct responsabile de sănătatea mintală şi starea de confort psihic. Două sunt elementele principale care tind să apropie cele două concepte aparent opuse. În primul rând, întâi cercetările empirice, reflecţiile teoretice şi practicile terapeutice pe care le implică se referă la aceeaşi viziune dinamică a funcţionării psihice. În al doilea rând, funcţiile de defensă şi de coping se suprapun parţial : mecanismele de defensă pot fi direcţionate spre realitatea externă, în timp ce procesele de coping pot servi la gestionarea problemelor interne şi a conflictelor emoţionale. Se poate afirma deci că, mecanismele de defensă şi procesele de coping au şi un caracter complementar. Ele coexistă în fiecare individ şi pot oferi unele răspunsuri ce ajută la înţelegerea funcţionării psihice în registrul normal-patologic. În consecinţă este inutilă analiza lor prin punerea în opoziţie conform abordării psihanalitice a mecanismelor de apărare şi, respectiv, a abordării cognitiv- comportamentale a proceselor de coping. De aici rezultă necesitatea asocierii şi înţelegerii integrative a mecanismelor de apărare şi a proceselor de coping. Evoluţia conceptelor de mecanisme de apărare şi de coping a condus la convergenţa lor, sugerând mai curând o suprapunere parţială, decât divergenţă şi opoziţie. Convergenţa mecanismelor de apărare şi a proceselor de coping a fost, de asemenea, pusă în evidenţă, graţie funcţiei lor adaptative. Dintre mecanismele de apărare am insistat numai asupra celor care au avut relevanţă în raport cu obiectivele studiului nostru, şi anume: a. distorsiunea imaginii de sine; b. defensele narcisice; c. formaţiunea reacţională; d. identificarea; e. introiecţia; f. clivajul şi disocierea.
2. F ORME SOCIALIZATE ALE MECANISMELOR DE APĂRARE
2.1 Mecanismele de apărare sociale
Pe lângă mecanismele de apărare calificate drept psihice, intrapsihice, interne sau individuale, unii autori consideră că există şi alte tipuri de apărări. A. Mucchielli (1981) compară mecanismele de apărare ale Eului cu mecanismele de apărare socială şi încearcă să elaboreze o tipologie a relaţiilor dintre ele. El aduce în atenţie existenţa „unor forme specializate ale apărărilor interne, rezultate din combinarea diverselor tipuri de apărări, care se ivesc în aceeaşi perioadă la un număr mare de indivizi, dobândind astfel un caracter socializat”. Odată cu creşterea numărului studiilor consacrate interacţiunilor sociale şi concentrarea cercetărilor asupra problemelor de identitate (etnică, naţională, socială), a fost pus în evidenţă un alt tip de mecanism de apărare, şi anume : defensele sociale. Reacţiile de defensă socială apar atunci când mediul social ameninţă integritatea fizică şi/ sau valoarea socială a individului, au ca scop neutralizarea pericolelor externe şi tind să conserve integritatea şi valoarea socială a Eului. Mecanismele de apărare sociale se referă la Eul social, definit prin următoarele trei dimensiuni : 1. partea sa comunitar–participativă; 2. partea sa de prezentare către celălalt, adică faţada sau masca şi; 3. partea sa de definire prin celălalt. Apărările sociale pot fi clasificate în trei categorii (A. Mucchielli, 1981) : 1° ţinerile la distanţă (atacuri; intimidări; evitări); 2° imobilizările (simulări, cum ar fi simularea sau minciuna în scop de apărare; blocajele de tipul inhibiţiei; reacţii ca autodiminuarea); 3° apropierile (supunerea; justificarea sau seducţia). Mecanismele de apărare sociale includ: mecanismele de apărare interpersonale („Self-sistemul” - H. S. Sullivan) şi mecanisme de apărare ale Eului, în grup, cum ar fi: alianţele inconştiente, funcţiile metadefensive sau „co-sinele”.
2.2 Mecanismele de apărare transpersonale
Defensele transpersonale sunt în serviciul nevoilor Eului, dar folosesc toată gama influenţelor şi conduitelor umane, permiţând Eului să se protejeaze, prin manipularea relaţiilor cu lumea externă. Defensele de acest tip trimit, fără îndoială, la limita mecanismelor de expansiune a Eului. Din categoria mecanismelor de apărare transpersonale fac parte: maladia mintală ca în calitate de defensă (vezi „atitudinile nevrotice” - K. Horney ; „inducerea bolii mentale la celălalt” - R. D. Laing; funcţia defensivă a caracterului – W. Reich). *** Un număr mare de fenomene interindividuale şi de grup, pot fi analizate în termeni de reacţii de apărare, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte mecanismele de apărare individuale pot să acţioneze combinat cu mecanismele de apărare sociale, iar pe de altă parte exacerbarea problemelor interindividuale şi interculturale contribuie la stabilirea unei distincţii mai nete între Eul individual şi Eul social. Eul social este determinat să-şi apere identitatea socială tocmai prin intermediul mecanismelor de defensă socială, pe care cercetătorii le-au propus după modelul mecanismelor de apărare internă a Eului şi cel al mecanismelor de apărare transpersonală. Prin punctul de vedere pe care-l propune asupra fenomenelor sociale, considerarea problemelor şi sentimentelor de securitate-insecuritate şi de valorizare-devalorizare, dar şi prin clarificările cu privire la procesele psihologice care le susţin, teoria mecanismelor de apărare contribuie într-o măsură considerabilă, la rezolvarea unor probleme contemporane.
Gestionarea conflictelor în 4 pași: Metode, strategii, tehnici esențiale și abordări operaționale pentru gestionarea și rezolvarea situațiilor de conflict