ISTORIA PSIHOLOGIEI

OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural

După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări principale ale
psihologiei:
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care mediul
influenţează comportamentul;
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale considerând
că pentru a înţelege modul în care acţionează oamenii este necesar să înţelegem felul în care
gândesc ei, memorează şi argumentează;
– abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care procesele
fiziologice interne şi structura genetică influenţează comportamentul uman;
– abordarea socială – se bazează pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor umane în grupuri
sociale;
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul timpului,
odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social, tehnologic, biologic;
– abordarea umanistă – pune în centrul atenţiei omul şi experienţa sa, analizând
dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării personale şi a experienţei sale subiective.
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul, educaţia, în dezvoltarea umană ne trimit în
timp la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii greci. Transmisia
genetică (modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la părinţi dar şi strămoşii noştri)
este întărită de transmisia cunoştinţelor şi descoperirilor efectuate de mii de ani.
Cei care au studiat istoria au sugerat anumite scopuri ale acestei discipline. Unele dintre
cele mai importante argumentesunt:
1.Istoria reprezinta o cheie pentru a intelege si a descifra viitorul.
2.Istoria reprezinta o contributie la exducatie.
3.Istoria sustine modestia.
4.Istoria ne invata un scepticism benefic.
5.Cunoasterea istorie influenteaza procesele psihice umane.
Istoria este studiul interpretativ al evenimentelor din trecutul omului. Definitia
presupune atat componente empirice cat si explicative in munca istoricului.

2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE

Gândirea la egipteni
Religia egiptenilor atribuia o mare importanta nemuririi. Egiptenii credeau ca abilitatea
sufletului de a supravietui mortii si de a face trecerea la nemurire depinde in totalitate de felul in
care este pastrat trupul. Majoritatea egiptenilor considerau inima ca fiind centrul activitatii
mintale. Desi anticii au observat legatura dintre loviturile la cap si tulburarile de vorbire sau de
memorie, ei sustineau in continuare relatia de subordonare a creierului fata de inima.Egiptenii
au fost insa primii care au facut o descriere a creierului.
Egiptenii atribuiau o mare importanta numelor, existand o legatura stransa intre nume si
lucru. Importanta pe care egiptenii o atribuiau numelor s-a transmis si in cultura evreilor.
 Femeile egiptene puteau atinge un statut social mai inalt decat femeile din celelalte
civilizatii din acea vreme. Ele detineau functii politice importante, puteau prelua intiativa in
diferite activitati, detineau un loc fruntas in cadrul familiei.
Faraonul juca rolul cel mai important în societatea egipteană din acele vremuri (mileniul
I î.H.) Faraonul era cel ce condiţiona menţinerea ordinii naturale şi a celei sociale. Calităţile prin
care-şi îndeplinea funcţiile erau: ka – forţa vitală, creatoare şi forţa în sine ce mişcă lumea
naturală în favoarea umanităţii şi Maat – ordine, adevăr, justiţie, relaţia armonioasă a tuturor
elementelor casnice.
Idealizarea faraonului nu i-a facut pe egipteni sa ii uite caracterul de fiinta omeneasca,
astfel ca analele egiptene consemneaza actele sale private sau politice uneori meschine si
nedemne.
In raport cu stiinta greaca de mai tarziu, stiinta egiptenilor avea un caracter empiric si
practic. Geometria si astronomia erau stiintele in care egiptenii au inregistrat rezultatele cele mai
apreciabile. Medicina se bucura de un foarte mare renume la egipteni. Inca de atunci medicii
erau impartiti pe specialitati: internisti, oftalmologim chirurgi, stomatologi.
O data cu aparitia si dezvoltarea matematicii se afirma tot mai mult gandirea abstracta.
Arta este reprezentata de personaje rigide, poze solemne, conventionale, fiind dominata
de ideologia religioasa. Totul in arta egipteana era dictat de ideea continuarii existentei si dupa
moarte – ca o continuare fireasca a vietii.
Muzica a jucat un rol important in dezvoltarea omului si exprimarea emotiilor,
sentimentelor egiptenilor considerati inerti, imobili in arta.
Teologia, stiinta si gandirea pre-filozofica egipteana au influentat considerabil lumea
greaza, gandirea politica de mai tarziu a lui Platon si Aristotel.
Un rol important l-a jucat spatiul geografic in intinderea si transferul descoperirilor si
cunostintelor in arta, medicina, adm publica, agricultura din Egipt catre Grecia de astazi,
Fenicia, Mesopotami, Siria si Palestina.

Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii

sec XIII i.e.n – evreii erau pusi la munci grele in constructii (piramidele lui Ramses) a.i.
ei au fost supusi exodului din egipt in Canaan – „Tara fagaduintei”.
In fam ebraica – regim patriarhal.
Stiinta si medicina erau pline de inexactitati; evreii distingeau relativ clar organele
corpului omenesc, dar nu si functiile corespunzatoare. Ei credeau ca stomacul produce somnul,
nasul desteptarea iar ficatul starea de furie.
Lacrimile puteau fi de 2 feluri: folositoare şi dăunătoare. Organelor li se atribuiau şi
funcţii psihice cum ar fi: inima-gândeşte şi adăposteşte conştiinţa morală a omului, ficatul este
sediul pasiunilor violente, iar rinichii determină stările de bucurie (Ovidiu Drîmba, 1985). Ei
mai credeau, de asemenea, că bolile erau cauzate şi de nerespectarea unor legi de dietă – fapt
considerat ca păcat iar recurgerea la ştiinţa medicului era o jignire adusă divinităţii. Unele boli
nervoase erau tratate cu ajutorul muzicii – un exemplu ar fi cum l-a vindecat David pe Saul
cântându-i la harpă, convingerea din antichitate că muzica ar avea un efect curativ este
concentrată şi dezvoltată de psihoterapia prin muzică din zilele noastre.

2.3 Civilizaţia şi cultura persană

Cadrul geografic – podişul iranian, zonă prin excelenţă de contact între Orient şi
Occident, Persia a receptat şi asimilat, a transmis şi intermediat experienţa istorică a multor
popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.
Începuturile istoriei şi civilizaţiei persane propriu-zise se situează în jurul anului 1000 î.H. odată
cu triburile migratoare de păstori ce s-au stabilit în acea zonă. Organizarea socială era foarte
bine delimitată şi ierarhizată iar în vârful piramidei trona monarhul absolut. Un rol important l-a

2
jucat codul lui Hammurabi – unde sunt formulate îndatoririle regale: să iubească adevărul şi
dreptatea, să protejeze pe cel slab şi asuprit etc.
Status-urile familiale erau bine stabilite iar rolurile bine delimitate ; femeia datora
ascultare absolută bărbatului, putea dispune liber de bunuri materiale, putea să circule în public
cu faţa neacoperită în special cele sărace, cele bogate fiind izolate, trăind sub un regim sever ca
şi în ziua de azi.
Din punct de vedere ştiinţific şi medical contribuţia lor este neînsemnată până în sec. al
V-lea d.H. Medicina era practicată într-o formă predominantă de vrăjitorie.
Adevărată amploare în dezvoltarea medicinii şi ştiinţei a fost odată cu introducerea
influenţelor elenice (sec. VII – VIII) prin traducerea de opere juridice, medicale, teologice în
limba arabă.

2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)

Budiştii aveau şcoli în cadrul mănăstirilor lor. Hinduşii nu aveau mănăstiri, copii lor
învăţau în şcoli particulare conduse de un guru şi subvenţionate de stat. Pentru un locuitor al
Indiei, prima îndatorire morală – religioasă era să aibă copii – cultul familial al strămoşilor.
De remarcat este faptul că în India existau universităţi încă din secolul IV Î.H. cu
profesori renumiţi. De exemplu: universitatea din Nalada – durata studiilor era de 12 ani iar
numărul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studenţi (Ovidiu Drâmba, 1985).
Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani masacrând toţi
călugării profesori din Nalada. Perioada de stăpânire musulmană a însemnat o perioadă de
decădere a spiritualităţii indiene – ce a afectat, astfel, toate laturile vieţii sociale.

Budismul
Buddha – nume ce înseamnă „iluminatul” a fost dat fondatorului acestei religii şi s-a
impus începând cu 500 î.H. Această doctrină era încărcată cu puternice implicaţii psihologice.
Astfel doctrina budhistă cuprindea „cele patru adevăruri” asupra suferinţei:
adevăruri privind natura ei – naşterea, boala, bătrâneţea;
cauzele suferinţei – dorinţa de a te naşte într-o altă viaţă, pasiunile, dorinţa de plăcere şi
de bogăţie;
necesitatea de suprimare a suferinţei – prin tehnici de detaşare de ambiţii deşarte;
căi de urmat spre a înlătura suferinţa.
Omului i se impunea respectarea unor norme morale: a nu minţi, a nu bea băuturi
fermentate, a nu ucide vieţuitoare, stăpânire de sine, învingerea urii prin iubire, compasiune.
Concluzia este că, budismul era mai mult o morală decât religie fiind foarte apropiată de
educaţia morală şi psihoterapia din zilele noastre.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de „eu” şi de suflet, fiinţa omului fiind constituită
din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, percepţii şi conştiinţă, independente unul de altul
neorganizate, necoordonate. Calea care asigura mântuirea era scăparea de reîncarnările viitoare
prin abandonarea de sine şi a faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele
individualităţii, se atingea starea de repaus definitiv, de cunoaştere supremă, de stingere în
nefiinţă şi iluminare; starea de topire în absolut numită NIRVANA.
In brahmanism (ideea identificarii fiecarui om cu absolutul) principiul constiintei este
superior personalitatii umane individuale pe care o depaseste, este sufletul individului intim
legat de sufletul Universului.
Karma – concept metafizic şi etic – reglementează al destinul uman, această doctrină
menţinându-se şi în zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce determină reîncarnarea este
„acţiunea” umană (Karma), acţiunea morală a faptelor şi afectelor acţiunii omului în viaţă.
Astfel viaţa prezentă a omului este rezultatul faptelor săvârşite de el în existenţa anterioară.
La începutul sec. I d.H. s-au afirmat şase sisteme filozofice care sunt precursoarele
curentelor din psihologie de mai târziu.

3
 Un prim sistem filozofic împărţea realitatea în 6 categorii: substanţă, calitate, activitate,
generalitate, particularitate, inerenţă.
Alte sisteme erau:
yoga – prezent şi în perioada contemporană, folosind tehnici yoghine ce urmăresc
eliberarea psihicului de amintirea trecutului şi reîncarnare;
sistemul filozofic samkhia – bazat pe dualismul materie-spirit.
Omul este înzestrat cu cele 5 simţuri perceptive: văz, auz, gust, miros, pipăit. Percepţiile
senzoriale sunt înregistrate, însumate şi combinate de intelect care nu reacţionează de la sine
decât dacă primeşte un stimul senzorial. Spiritul este un spectator neutru, imuabil, este lumină
pură spirituală. Această ambianţă intelectuală puternic dominată de viaţă religioasă şi curente
filozofice spiritualiste, idealiste s-a dezvoltat prin contactele cu Mesopotamia, Grecia elenistă şi
China.
In legatura cu maladiile mentale, intervin doua proprietati ale psihicului: pasiunea si
obscuritatea, respectiv agitatia si inertia; pe de-o parte temperamentul logoreic si coleric, pe de
alta parte temperamentul inclinat spre frica si tristete. Accentuarea sau combinarea acestor
tendinte sta la originea acestor tulburari psihice.
In epoca medievala, cand medicina este puternic marcata de scolile Yoga, interpretarea
fenomenelor patologice se bazeaza pe un alt sistem de reprezentarea anatomiei si fiziologiei.
Medicina yoghina acorda f mare imprtanta unor „centr” in numar de 6, localizate in anumite
zone ale corpului.
Arta la indieni nu este un scop in sine, ci un mijloc pus in serviciul cunoasterii, arta
recreand Universul.Arta indiana este sacra, fundamentala si sugestiva. Artistul lucreza dupa un
prototip mintal deoarece el este un filozof, deci un om pur si armonios.
Muzica in traditia indiana este atribuit intregului univers si implicit lui Brahma fiind
legata intim de cuvant, gest si miscare.

2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză

În China şi India tradiţiile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în modalităţi de

expresie evoluate dar asemanatoare celor antice. Traditia este pentru chinezi un rezervor
sprirtual activ, ramanand un element propulsor. Cultura chineza s-a dezvoltat independent de
cultura europeana. Filozofia chineza pune accentul pe etica si nu a fost de sine statatoare,
separata de politica, economie si religie deoarece se regaseste in toate acestea. In sec. al VI-lea
au aparut elementele filozofiei universului sub forma principiilor antagoniste si complementare
Yin si Yang. Yang este de natura masculina , are analogii cu lumina, cerul, soarele iar Yin este
de natura feminina avand analogii cu intunericul, pamantul, luna, recele. Orice lucru cu exceptia
cerului – Yang pur si a pamantului – Yin pur, este compus in proportii diferite din Yang si Yin.
Marile şcoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului şi daoismului au
fost întemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi şi Lao-zi-Dao. Confucianismul a dominat cultura
chineză mai mult de 2000 de ani, inclusiv medicina şi ştiinţele exacte. Pentru Kong-zi (zi-
maestru) tema fundamentală ce se impunea filozofului era societatea, existenţa socială a
individului, condiţiile, relaţiile dintre om şi societate. Scopul filozofiei este formarea omului util
societăţii. Omul în viaţa socială trebuia să acţioneze conform status-ului şi rolului său social în
conformitate cu numele său. Baza caracterului este sinceritatea, simpatia cordială pentru toţi
oamenii şi moderaţia în vorbe şi atitudini. Omul trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă, să
fie sincer.
În filozofia lui Dao se porneşte de la problema naturii Universului şi a relaţiilor
dintre om şi Univers negând posibilitatea cunoaşterii lumii (se aseamănă cu filozofia
europeană). Astfel încercând să cunoaştem lumea, ne îndepărtăm de concret, de realitate
conform filozofiei Dao-iste. Dao-reprezintă realitatea ultimă, principiul ordinii în societate, în

4
comportamentul şi gândirea umană. Fondatorul daoismului Lao-zi afirma că “Motivul pentru
care e greu să guvernezi poporul chinez stă în faptul că el ştie prea multe”.
Medicina chineză, la început era nediferenţiată de medicamentaţia empirică, magie,
vrăjitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influenţa vechilor concepţii astrologice chineze conform
cărora există o strânsă legătură între univers şi om, soarele, luna, rotaţia astrelor, cele 5 planete,
5 elemente – totul determină şi influenţează sănătatea şi organismul. De asemenea medicii
chinezi credeau că bolile şi tulburările funcţionale apar când armonia dintre univers şi individ e
ruptă iar agenţii patogeni pot fi:
interni (emoţiile: bucuria, ura, frica, durerea, plăcerea);
externi (anotimpurile, căldură, frigul, vântul, umezeala).
Ceea ce a ramas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctura si
ignipunctura (aplicarea de pulbere de plante medicinale care produceau o usoara cauterizare
cutanata)
Sculptura si pictura chineza nu se ridica la un exceptional nivel artistic.
Jadul (simbolul caritatii, sinceritatii, intelepciunii si al curajului) era piatra preferata de
artistii chinezi si era adus in China din Siberia, India si Turkestan.
2.6. Gândirea psihologică la japonezi
Natura geografică a ţării şi configuraţia terenului, clima, condiţiile seismice, materialul
de construcţie disponibil – dar şi însuşi caracterul, gustul, ideile geniului naţional nipon – au
condiţionat şi determinat dezvoltarea fiziologică şi socială a japonezilor. Contemplarea florilor
şi arta compoziţiei florale nu sunt pentru japonezi un simplu act estetic; ci ţin de concepţia sa
despre viaţă, potrivit căreia floarea repetă miracolul naturii, reproduce armonia Universului,
reflectând însuşi drumul existenţei omului, nevoia lui de linişte şi echilibru interior. Arta
ikebana se deosebeşte, prin urmare, de felul european, de aranjament al florilor în vaze şi de
sensurile pe care le implică acest aranjament. =
Interesant este de subliniat faptul că japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat un
interes mult mai mare faţă de botanică decât de zoologie şi în special faţă de lumea insectelor.
Încă din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura şi cauterizarea prin
arderea pe anumite regiuni a unor ierburi uscate „moxa”, chiar şi în cazuri de maladii nervoase.

2.7. Psihologia în Grecia antică

Pentru greci Homer reprezenta suma ştiinţei şi a înţelepciunii, iar textele sale aveau o
autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea important de remarcat este faptul că o
influenţă au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei şi picturii furnizându-le numeroase teme
şi motive. Astfel Homer a compus cele două mari poeme epice: Iliada şi Odiseea cu un prestigiu
neîntrerupt până în zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer îşi plasează
eroii creează o puternică impresie generală de grandoare sunt create cititorului senzaţii puternice
de viaţă astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul cum acţionează
în diferite situaţii. Fără a exista ca ştiinţă de sine stătătoare psihologia este prezentă prin trăirile
personajelor, scenele de masă şi individuale descrise, conflicte, acţiune, detalii din viaţa
cotidiană la acel nivel etc.
Epoca arhaica aduce nu numai colonizarile grecilor, impunand Grecia ca putere militara,
ci si nasterea tragediei prin genul literar dramatic si al spectacolului teatral. Nume marcante ale
tragediei:Arhiloh, alcmeon, Amacreon, Arion, epiharm, Simonide, Bachilide, Pindar si Eschil.
Religia populară este dominată de zeităţi cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos.
Mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor greceşti-ce erau concepuţi după
modelul individului şi al familiei societăţii familiei aristocratice din epoca de apogeu a
civilizaţiei miceniene. Acest lucru va avea ulterior implicaţii şi influenţe în filozofia şi gândirea

5
grecilor punându-şi amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei şi psihologiei poporului
grec.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică. Şcoala Ioniană
S-a spus de multe ori că lumina – pură şi intensă în Grecia – a influenţat puternic
Gândirea ştiinţifică şi filozofică a secolului al VI-lea î.H. au în comun faptul, că se va renunţa la
vechile interpretări mistice şi se va da o explicaţie raţională a lumii şi fenomenelor vieţii sub
lumina „clară” a soarelui mediteranean.
Reprezentanţi ai şcolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din
Milet (624-546 î.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia şi
Egipt şi-a adunat cunoştinţele de matematică şi astronomie ocupându-se de studiul forţei
magnetice ce o punea în analogie cu calităţile ambrei.

Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depăşească, să treacă dincolo de aparenţă nemijlocită a faptelor observate, căutând originea,
condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selecţia
fenomenelor semnificative ca operaţie de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Thales şi a
celorlalţi filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un
singur principiu infinita varietate a naturii.
Anaximandru (610-546 î.H.) reprezentant al şcolii ioniene va abstractiza superior
concepţia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginaţie ştiinţifică, el a întocmit pentru prima dată
în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul navigaţiilor şi o hartă a creierului ocupându-se
de toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe
Darwin) şi o ipoteză privind originea vieţii, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei este
eliminată intervenţia directă a divinităţii în procesul apariţiei şi evoluţiei vieţii.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de asemenea
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu
originar şi universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.
Pitagora (580-500 î.H.) va introduce în ştiinţa şi filozofia grecească un filon de gândire
religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o putere mare de sugestie,
cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină, pretindea că el descinde din Apollo în urma
unor succesive reîncarnări.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică la Heraclit, Parmenide şi Zemon din Elea
Până la Socrate, gândirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul faţă de cel al
gândirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând filozofii cere considerau
ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era ştiinţa ştiinţelor, care sintetiza
toate cunoştinţelor, ceea ce a făcut ca speculaţiile lor să-i împiedice să le dea cuvenita atenţie
cercetării actuale a fenomenelor lumii sensibile.
Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V î.H.) afirma existenţa focului care este în permanentă
schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El considera că totul este în
continuă schimbare, lumea este şi va fi un foc mare viu, toate lucrurile se schimbă în foc şi focul
în lucruri. Heraclit consideră că legea fundamentală a lumii este transformarea; acest principiu
este originea şi rezultatul unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora războiului
fără de care Universul ar fi distrus şi totul ar dispare. Totodată acest conflict generează şi
armonia lumii creând un echilibru instabil.
Lenofan formează în 540 î.H. prima şcoală filozofică a antichităţii, ai cărei reprezentanţă
sunt: Parmenide şi discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă filozofia fiinţei, el distingând între
adevăr şi plăcere, între gândirea logică (raţională) şi gândirea empirică (cea care se serveşte de
simţuri). Raţiunea ne asigură că fiinţa, adică ceea ce este, există din totdeauna, este neschimbată
şi indivizibilă.

6
 Zeno (n. 489 î.H.) a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi imuabilitatea lumii.
El considera că în cercetarea ştiinţifică experienţa sensibilă trebuie să ţină seama şi de legile
gândirii logice, de normele raţiunii.
Empedocle (490-430 î.H.) considera că toate lucrurile existente s-au născut şi continuă
mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile şi eterne ale
lumii şi fenomenelor – apa, aerul, focul şi pământul. Aceste patru rădăcini ale tuturor lucrurilor,
fiinţelor şi fenomenelor sunt dominante şi guvernate de două forţe opuse: iubirea şi ura.
Predominanţa iubirii determină ordinea şi armonia, în timp ce predominanţa celeilalte creează
haosul şi discordia.
Anoxagora (498-427 î.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofică la Atena fiind
profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din seminţe, elemente materiale extrem
de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne, indestructibile şi considera că nimic nu se naşte,
nici nu piere, ci se combină şi apoi se separă din nou. Ceea ce organiza şi punea în mişcare era
spiritul. Această concepţie se apropie de atomişti, fiind fundamentală pentru începuturile
raţionalismului grec.
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel care a
sistematizat şi dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 î.H.).
Gândirea sofistă şi filozofia
Sofiştii sau „profesorii de înţelepciune”, intelectuali, multilaterali cultivaţi, aveau
cunoştinţe în multe domenii, şi dădeau lecţii tinerilor contra plată. Materiile pe care le predau
sofiştii erau disciplinele socio-politice: constituţia şi administraţia statului, arta militară, etica şi
oratoria – arta succesului în viaţa societăţii. Popularizând cunoştinţele ştiinţifice, filozofice,
literare, sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg răspândind
cultură.
Cei mai renumiţi dintre sofişti au fost Protagoras, Georgias, Prodicos şi Hippias.
Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) a enunţat conceptul modern de pedeapsă ca
mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi şi nu de răzbunare. El concepea lucrurile doar
ca simple fenomene percepute de om, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, rezultă astfel că actul
cunoaşterii este un act subiectiv, nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv, general valabil.
Georgias (483-380 î.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă la extrem
scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:
1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în simţuri.
2. dacă ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.
3. dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva;
căci limbajul nu poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.
Alţi sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi convenţiile sociale, considerându-le
abateri de la ordinea naturala, ordine care impunea respectarea zeilor si a batranilor, iubirea si
buna intelegere intre oameni.

Platon (427-347 î.e.n.) născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate
până la moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu sofiştii şi ia
apărarea doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină despre Idei, Fiinţă în
dialogurile din epoca maturităţii.
Aristotel (384-322 î.H.)I
Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon va
sintetiza în operele sale întreaga gândire a filozofiei şi ştiinţei greceşti dar şi a întregii lumi
antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor
concrete. Între simţuri şi raţiune există o relaţie de continuitate. Astfel senzaţia este primă
treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate
ajunge la nici o cunoaştere obiectivă.

7
 Pe Aristotel l-a pasionat si biologia; el formuleaza conceptul de organ, stabileste
principiul corelatiei dintre organe, al conditionarii reciproce, ilustrandu-le in cartile sale:
„Cercetarea asupra animalelor”, „Parti ale animalelor” si Generatia animalelor”. Totdata el
fondeaza anatomia comparata si embriologia. Prin lucrarea sa „Tratat despre suflet”, Aristotel
considera sufletul ca fiind in parte a organismului fizic, in parte a intelectului.
S-au remarcat trasaturi generale ale gandirii aristotelice; el considera omul o cretura a
acestei lumi mai mult decat o facea Platon. Era interesat de trasaturile particulare si de faptele
experimentale prin intermediul simturilor. Fiind un empirist, si-a concentrat atentia mei mult pe
lumea imediata si disponibila decat pe cea abstracta a formelor. Gandirea aristotelica are
calitatea de a fi inteleasa usor; matematica, astronomia si fizica ii erau familiare si a avut
numeroase contributii in domeniul stiintelor exacte. Poate fi considerat tatal zoologiei – a fost
primul om care s-a ocupat de colectionarea si clasificarea diferitelor specii. A fundamentat un
sistem de deductie logica (azi, in scoli se predau cursuri de logica aristoteliana). Asristotel a
respins ideea cnf careia universul este irational si haotic.

PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu

Ceea ce istoricii numesc perioada romana se întinde de-a lungul a zece secole, de la
începuturile obscure din sec VII î.H. şi până în 476 d.H, când ultimul împărat roman a fost
înlăturat. Începuturile unei republici Romane organizate se află la începutul sec V î.H., iar până
în anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu puternic ce părea invincibil. În momentul sau de
apogeu, Imperiul Roman cuprindea toate statele din zona Marii Mediterane. Se intindea de la
tarmurile vestice ale Spaniei si pana la golful Persic. In nord cuprindea teritoriul care astazi
apartine Angliei iar in sud cuprindea teritoriile din nordul Africii si pe cele din sudul Egiptului.
Băile, înotul şi exerciţiile erau frecvente, iar săpunurile, cosmeticele, hainele
exotice, bijuteriile şi muzica fuseseră împrumutate de la greci şi deveniseră parte din viaţa
romanilor. Abundenţa de sărbători oferea oportunitatea de a lua parte la jocurile şi spectacolele
de circ care au degenerat în acele spectacole pentru care a rămas faimos atâta timp Imperiul
Roman.

Medicina timpurie romană era plină de superstiţii, dar tratamentele psihologice şi

leacurile miraculoase abundau şi ele. Un templu închinat lui Asclepios, construit în sec III î.H.
s-a dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in atmosfera de calm şi linişte. Chirurgia
era practicata la început de bărbieri, de prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni.
Epicur şi Lucreţiu
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichităţii întrunind relativismul subiectiv al
sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui Aristip din Cirena.
Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din simţuri, că lumea este de natură materială
fiind compusă din atomi şi că scopul vieţii e plăcerea. Punctul de plecare în psihologie e cel
biologic: omul ca şi animalul caută plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de ordin fiziologic
legată de viscere iar funcţia fundamentală a organismului e nutriţia legată de stomac. Epcur
considera ca izvorul intregii vieti psihice este starea emotiva – durere sau placere si senzatia
reprezentativa. Senzatia este la originea cunoasterii si se datoreste unor efluvii care pornesc de
la suprafata corpurilor si care cuprind in ele aceeasi figura si infatisare ca si corpurile din care
provin. Lucretiu considera ca vazul si pipaitul reduc la certitudine iar senzatia e intotdeauna
adevarata, e evidenta insasi.

8
 Epicur defineste vidul ca materie intangibila dar care explica existenta corpurilor
separate si distincte. El demonstreaza ca exista in natura vietuitoare lipsite de ratiune si chiar de
miscare vitala. Epcur considera ca formarea organelor din corp nu se datoreste vreunei cauze
finale, ochii nu au fost creati sa vada si urechile sa auda, iar functiunea este posterioara
organului. Cele doua parti ale sufletului – anima (sufletul vegetativ) si animus (fenomenele
psihice) sunt strans legate intre ele.
Lucretiu a afirmat ca trupul omului e miscat de suflet si de aer, care sunt pt corp ceea ce
este vantul pentru corabie.
Pentru Epicur si pt Laurentiu, stiinta este dusmanul religiei, ca si cum religia ne tulbura
cu facultatile ei, stiinta e un mijloc pentru a ajunge la fericire.
Lucretiu considera ca frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele: invidia,
avaritia, josnicia, ambitia.

3.2 Evul mediu – epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate

Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea

constituind un izvor bogat de cunoştinţe, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin
intelectual şi moral. Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a istoriei şi a unei
apartenenţe la o tradiţie, la o autoritate – la care simţea nevoia să facă apel. Un rol important in
perioada medievala l-a avut Biserica .Autorii timpului îi interpretează în sens creştin şi pe alţi
scriitori şi filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Horaţiu, Vergiliu etc.
Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu era
autorul antic cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poeţi încât nu arareori versurile
imitatorilor se credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.

Între biserică şi ştiinţă şi apariţia psihologiei

Aurelius Augustin (340-430) (FFF IMPORTANT) a fost personalitate dominantă

a bisericii occidentale, teologul ce a avut rolul decisiv în construirea dogmaticii catolice, şi a
cărei doctrină a dominat filozofia medievală până la Toma d’ Aquino. Scopul filozofie este
dupa Augustin atingerea intelepciunii si procurarea starii de beatitudine. Pt aceasta el va indica
doua cai: conduita morala a omului si ordonarea studiilor necesare contemplarii divinitatii.
Intelepciunea este calea de a descoperi in noi prezenta divinitatii, prezenta care intervine
activ in constiinta noastra, iluminandu-ne si angajandu-ne intreaga fiinta: intelegerea, vointa si
iubirea astfel ca numai iluminarea divina va face omul sa poata ajunge la adevar.
Scolastica în evul mediu
Filozofia medievală însumează o mulţime de alte sisteme divergente, astfel că
scolastica este o sinteză formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XV la constituirea
cărora au participat marea majoritate a filozofilor timpului, fără ca unitatea de sistem, scolastic,
să sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferiţilor săi reprezentanţi în parte. În Evul Mediu
timpuriu, scholasticus, era magistratul ce conducea o şcoală în care se predau cele şapte arte
liberale. În epoca Renaşterii, termenul va căpăta un sens peiorativ, devenind sinonim cu „sofist”.
Între temele favorite disputate de către magistrii de logică şi dialectică din sec. al
XI a fost „problema universaliilor”. Adevărata realitate era exprimată de „universalii”, de
genuri, de specii de concepte universale sau este constituită din fiinţe, obiecte sau însuşiri
individuale?
Faptul dominant care a revolutionat gandirea filozofica a secolului al XVI-lea si a
pregatit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului
Bonaventura situeaza in centrul gandirii sale cercetarea si „calea inimii” – cautarea
efectiva a lui Dumnezeu

9
 Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei (AICI fff important)
Toma d’Aquino (1225-1274) a fost numit adesea „prinţul filozofiei scolastice”
impunând doctrina cea mai complexă şi coerentă cu o mare influenţă în Evul Mediu (şi în lumea
catolică, până azi) este creatorul primului sistem filozofic original de amploare apărut în lumea
Occidentului creştin. Scrierile lui însumează peste 1000 de pagini.
In centrul filozofei lui Toma d’Aquinonu sta problema divinitatii. Printre paginile sale
cele mai remarcabile sunt cele despre probleme de psihologie. In concepria sa orice organism
viu se misca prin forta sa proprie interioara; aceasta forta formativa este sufletul, care da
existenta unui organism.
Toma d’Aquino era ferm convins că aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea
morală depind de sănătatea corpului şi mai mult decât visele, pasiunile, maladiile mentale,
temperamentul are o bază fiziologică. Totuşi el considera că sufletul raţional era insuflat de
Dumnezeu. Sufletul este acea energie spirituală care supravieţuieşte şi după moartea fizică, dar
fără a mai avea o personalitate proprie deoarece după moartea fizică a corpului sufletul nu mai
poate nici simţi şi nici gândi.
Toma d’Aquino considera că sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de
alimentaţie, creştere şi reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau se vrea ceva),
locomotoare şi intelectuală – facultatea de a cugeta. Orice cunoaştere îşi are sursa în simţuri,
percepţiile senzoriale, însă nu cad în gol, pe nimic, ca pe o „tablă ştearsă” – tabula rasa, ele sunt
primite de o structură complexă, de un centru senzorial comun ce coordonează senzaţiile şi
percepţiile şi le transformă în idei.

RENASTEREA SI ILUMINISMUL

Renasterea (FFF IMPORTANT) si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta

economie si drept((
Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului Mediu de către
Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate” – tenebre, de „barbarie”
medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală atribuindu-i meritul
restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. De reţinut este faptul că termenul
de Renaştere vine din italiană – renascita – şi înseamnă renaştere fiind folosit pentru prima dată
de autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea umaniştii
francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza contrastului dintre tenebrele
medievale şi noua epocă de renaştere a literelor – termenul fiind folosit mai frecvent în Franţa
decât în Italia. Spre deosebire de toţi aceştia, umaniştii germani, nu pot nega valoarea istorică şi
culturală a Evului Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a neamului germanic.
Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichităţii, studiul pasionat şi influenţa
filozofilor greci si romani au creat in epoca Renasterii un nou tip de filozof, radical diferit de
predecesorii sai medievali.
Stiintele naturii realizeaza mari progrese; astfel, sec al XV-lea cunoaste mari
descoperiri: tiparul, descoperirea americii, conceptia heliocentrica.
Umanismul reprezinta ideologia Renasterii si considera omul cu nazuintele sale
pamantesti ca fiind valoarea primordiala, in opozitie cu conceptia ascetica si clericala din timpul
feudalitatii. Prin umanism se afirma acum dreptul omului la fericire aici pe pamant si credinta in
puterile nelimitate ale ratiunii omenesti.
In Renasterea timpurie (sec XIV-XV) ideile umaniste strabat opera lui Boccacio si
Lorento Valla recomandand voluptatea, placerea vietii pamantesti drept singura cale spre
fericire.
La acea vreme popoare intregi credeau in licautropie (posibilitatea transformarii
oamenilor in varcolaci) si se inregistrau si f multe procese intentate animalelor.

10
 4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine
Renaşterea este o perioada remarcabila in special in ceea ce priveşte noile descoperiri
care au rezultat din studiile empirice. In timpul Renaşterii, întocmirea de hărţi a fost redefinită
ca activitate ştiintifică. Descripţii şi desene foarte precise ale liniilor de coastă, porturilor şi
peninsulelor aveau la bază observaţii amănunţite ale exploratorilor.

Niccoló Machiavelli (1469-1527) a fost secretar al cancelariei florentine şi pe

lângă scrierile sale politice şi a consumărilor activităţii sale a rămas în istorie prin sistemul său
de gândire fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între bine şi rău, un amestec care
circulă dintr-o ţară în alta, civilizaţia umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate
fi ridicat iar principele – conducatorul statului este caracterizat numai de egoism si interes in
dauna vecinului sau. Gandirea sa politica exalta forma cea mai buna de stat-republica.
In psihologie se reiau conceptele de senzatie, perceptie, memorie de la Aristotel si se vor
dezvolta in conformitate cu noile descoperiri in medicina, astronomie si altele.
Noul sistem al lumii, in urma descoperii lui Copernic (sistemul heliocentric) a
determinat pe plan filozofic, gandirea lui giordano Bruno, cel mai de seama filozof al Renasterii.
Tomaso Campanella a acordat sensibilitatii rolul cel mai important.

Una dintre cele mai importante descoperiri revoluţionare din gândirea psihologică a
Renaşterii târzii s-a născut sub peniţa lui Juan Huarte( 1530-1592). Huarte poate fi privit in mod
justificat ca unul dintre pionierii importanţi în studiul aptitudinilor, al temperamentului si al
diferenţelor interindividuale. Cartea sa. “Examen de Inegios para las Sciencias”(“Examinarea
capacităţii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii”)este o lucrare de referinţa pentru
psihologia diferenţială.
Huarte si-a fondat teoria asupra diferentelor interindviduale pe operarea cu
temperamentele bazate pe umori. Caldura, frigul, umezeala si uscaciunea se credeau a fi
responsabile pentru toate diferentele interindividuale. Huarte vedea memoria ca fiind
dependenta de umezeala si intelegerea ca depinzand de uscaciune. El credea ca la un om in
varsta creierul este uscat si plin de intelepciune, dar un asemenea creier e slab in ceea ce
priveste memoria.. De asemenea a afirmat ca memoria este mai buna dimineata, intrucat creierul
se umezeste in timpul somnului.
Diamond a aratat ca Huarte a pus accentul pe „determinantii somatici ai
comportamentului”. In mod special, determinantii isi au originea in starea creierului.
Huarte, ca produs al sec al XV-lea a perpetuat conceptia existenta despre diferentele
dintre sexe

4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor, sculptor, anatomist, inventator, om
universal a fost precursor în multe domenii ale ştiinţei şi tehnicii arăta o pasiune modernă pentru
adevăr. Adevărul pentru el era certitudinea dată de observaţie şi experienţă. El considera că
experienţa este învăţătoarea celor ce au scris bine iar ştiinţa nu trebuia confundată cu educaţia.
Leonardo da Vinci considera că fenomenele din natură sunt conduse de un strict determinism
neexistând nici un fenomen din natură care să nu aibă cauză, el a anticipat behaviorismul.
De asemenea el a susţinut că, cunoaşterea vine din experienţa senzorială, toate
cunoştinţele omului vin prin simţuri şi experienţa nu se înşeală niciodată. De reţinut este faptul
că el făcea şi studiu de anatomie şi-şi consemna observaţii relative la organele interne, inimă, la
mişcarea sanguina si a mersului.
Leonardo vedea ochiul ca pe o sursa primara de informare a omului. El a ilustrat efectele
contrastului aratand ca albul poate parea mai alb cand e pus in contrast cu o culoare mai inchisa.
Leonardo a fost un predecesor al lui Francis Bacon si al lui Rene Descartes

11
 Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua
psihologie)!!!!!!!!!!!!!
Michel de Montaigne (1533-1592) se dedică în întregime studiului omului şi
scrie studiindu-se pe sine şi modul său de viaţă, căutând să descopere pe această cale trăsăturile
generale ale firii omeneşti.
Terapia ocultă, bazată pe superstiţii (religioase sau profane) era formulată şi în
secolele Renaşterii şi acceptată tacit chiar în mediile intelectuale, medicale şi universitare.
Astfel că se recomandau pietre preţioase în tămăduirea bolilor: rubinul – contra otrăvurilor şi
putreziciunilor; smaraldul – fortifică memoria şi înlătură poftele carnale; safirul – vindecă
ulcerele intestinale etc. Se aplicau diferite terapii, terapia aerului şi a pietrelor preţioase –
indicate pentru prelungirea vieţii şi însănătoşire.
Montaigne a lansat atacuri puternice impotriva afirmatiilor despre acuratetea informatiei
senzoriale: pot exista realitati pentru care sa nu avem simturi, suntem prada unor iluzii, nu
recunoastem intotdeauna iluziile ca atare. Concluzia este ca ne schimbam in permanenta si ca
metamorfoza noastra guverneza modul in care privim lumea.
Creşterea si educarea copilului. Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile
crude de a creşte copiii al căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea
ignora toate abuzurile suferite de copii. El credea că mulţi părinţi folosesc pedeapsa nu pentru
corecţie, ci pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa pentru
disciplina strictă care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi elevii erau torturaţi de
învăţători lipsiţi de sentimente. Montaigne credea că plăcerea este cea care ar trebui să îi
motiveze pe copii să înveţe, căci prin pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsiţi de
imaginaţie.
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în discuţie un
subiect despre experienţa, care urma sa fie punctul principal de concentrare a atenţiei pentru
mulţi dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea care se pune este dacă există experienţe pure
a unor obiecte simple şi elementare sau dacă experienţa este întotdeauna compusă dintr-o
combinare de lucruri elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau există
simţul pur al dulcelui? Există elemente în experienţa noastră care să nu fie legate de alte
elemente sau care se prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la această
dilemă, care are la bază observarea de sine , este un nu convins.
Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman,
Montaigne găsea ca consistenţa acţiunilor la nivelul indivizilor este rară, în timp ce
inconsistenţa este aproape o regula de acţiune. Montaigne a gasit multiple motive pentru
inconsistenta umana, primul fiind rezultatul numeroaselor noastre dorinte. Inconsistenta este de
asemenea cauzata de schimbarile care apar in context sau de circumstante
Desi montaigne vedea conduita ca un rezultat al circumstantelor, el a afirmat de
asemenea ca inconsistentele noastre rezulta din diferitele roluri pe care le jucam si din diferitele
masti pe care le purtam.
Montaigne a introdus informatii psihologice importante spre sfarsitul Renasterii. Cea
mai mare realizare a sa a constat in atitudinile pe care le-a transmis. Scepticismul sau a stimulat
alti eruditi sa se preocupe de problema cunoasterii umane. El este o figura cheie in istoria
stiintelor cognitive si comportamentale.
Renaşterea a avut contribuţii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea gândire
poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a ignoranţei. O dată cu trecerea la
perioada modernă ( din 1600), vom descoperi părţi mult mai uşor de discernut ale unei gândiri
ce are la bază idei care se întemeiază una pe cealaltă, care se leagă. Asemenea componente de
gândire se vor face evidente în capitolele ce urmează despre empirism, raţionalism şi creşterea
perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la punct a comportamentului. Revenind la

12
discuţia despre căile bătătorite ale istoriei din Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori
haotică şi alteori lineară.

EMPIRISM, ASOCIAŢIONISM Ş UTILITARISM

Empirismul
Asociaţionalismul

1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de

aceştia !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiinţe, încercând o reformă ce

cuprindea o nouă metodă ridicând valoarea ştiinţei prin puterea care ne-o dă asupra naturii. El
susţinea existenţa identităţii dintre ştiinţă şi puterea omenească afirmând că ideile lui Aristotel
sau Platon au fost doar piedici pentru progresul cunoaşterii umane. Cea mai cunoscută lucrare a
lui Bacon, „Novum Organum”, ce înseamnă noul instrument al minţii, a fost publicată în 1620.
Bacon susţine că ştiinţa adevărată este cu totul altceva decât „vorbăria scolastică”, ea
trebuie sa fie practicata si sa serveasca umanitatea. El considera ca adevarata carte ce trebuie
descifrata este natura. Filozofia lui Francis Bacon se indreapta spre fapte, fiind o filozofoe a
experientei iar metoda recomandata fiind inductia. Aceasta metoda descrisa pentru prima data
de Bacon sta la baza dezvoltarii stiintei experimentale.

John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost descris
drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept Marele
Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu privire la
natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului
uman”.
Pentru prima data in istoria psihologie locke se va ocupa de studiul si cercetarea
psihologiei copilului si psihopatologie cercetand specificul lor
Locke admite doua calitati afective fundamentale: placerea si durerea, celelalte
sentimente si pasiuni sunt combinatii de acestea doua. Astfel sunt: ura, iubirea, dorinta,
bucuria.Una dintre cele mai celebre si controversate idei ale sale are la baza supozitia ca la
nastere, mintea omului este “ca o coala alba, fara nicio litera, fara nicio idee”.

George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică

accentuând importanţa experienţei mai presus de orice în cunoaşterea umană. Filozofia
empirică radicală a lui Berkeley şi paşii încă şi mai radicali făcuţi de succesorul sau David
Hume, au generat controverse în lumea filozofiei. Empirismul din lucrările lui Berkeley şi
Hume a servit drept bază împotriva căreia filozofii ce au urmat au reacţionat vehement.
Pentru Berkeley singura lume reala este lumea experientei sau lumea mintii. El este
cunoscut pentru dictonul “esse est percipi”
Lucrarea lui Berkeley “eseu asupra unei noi teorii a vederii” este o lucrare de referinta si
pentru psihologie la fel ca “Tratatul privind principiile cunoasterii umane”.
O problema majora pe care o intalnim in empirismul lui Berkeley are la baza consistenta
si coerenta experientei. Abordarea empirica a lui Berkeley in ceea ce priveste perceptia spatiala
asa cum a fost prezentata in cartea sa “Un eseu spre o noua teorie a vederii” este considerata in
ziua de azi un tratat psihologic de referinta. Lucrarea lui Berkeley despre perceptia spatiala a
fost un deschizator de drumuri pentru investigatiile psihologice asupra simturilor care au urmat.

13
 David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală
concepţie de filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a
implicaţiilor empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că
evenimentele din experienţă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din experienţă,
potrivit lui Hume, nu sunt ţinute la un loc de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită
prin raţiune.
Cele mai importante lucrari ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” si
„Eseuri privind intelegerea umana”.
Englezii sunt considerati fondatorii filozofie empirice, dar pe continent s-au aduse de
asemenea contributii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire, care a laudat in mod
public filozofia engleza, a adus aceasta filozofie pe continent. Atitudinea lui Voltaire pentru
noua filozofie empirica a avut un impact direct asupra filozofilor empiristi francezi Etienne
Bonnot de codillac si claude Adrien Helvetius.

Etienne Bonnot Condillac(1714-1780) are contribuţii importante în domeniile

psihologic, filozofic, educaţional şi economic. El a studiat filozofie, ştiinţă şi puţină teologie la
un seminar catolic din Saint-Suplice şi la Sorbona. Condillac s-a concentrat asupra bazei
genetice a cunoaşterii. Cu o ambiţie pe care nici chiar Locke nu o putea egala, Condillac a
încercat să analizeze originile cunoaşterii.

Claude-Adrien Helvetius (1715-1771) propune o versiune timpurie a unui behaviorism

care punea accentul pe “coala alba” a lui Locke, ducând aceasta teorie până la extrema de a nega
capacităţile înnăscute sau aptitudinile. Helvetius a fost atât de concentrat şi ambiţios în ceea ce
priveşte filozofia sa materialista incat a „infricosat alti materialisti”.

1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi

utilitarismului!!!!!!

Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările
practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce reieşeau din gândirea unor empirişti
precum Locke, Berkeley şi Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se leagă
şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor sufleteşti,
înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de
conştiinţă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.

David Hartley (1705-1757) este cunoscut drept fondatorul asociaţionismului modern.

El a fost de asemenea preocupat de motivaţie şi de caracteristicile structurale şi funcţionale ale
sistemului nervos. Cel mai important tratat al său, publicat în 1749, se intitula “Observaţii
asupra omului, structura sa, datoria sa şi aşteptările sale”. Lucrarea a fost inspirată de accentul
pus de Locke pe importanţa senzaţiilor.

James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca singurul
principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza chimică ce
urmăreşte să izoleze elementele chimice din corpurile complexe

John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte.
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al logicii inductive şi al

14
eticii utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie
asociaţionistă.
Legea asociatiei reprezenta cea mai generala lege a fenomenelor psihice iar asociatia e
modul de explicare cel mai general si instrumentul de cercetare cel mai perfect al psihologiei.
Duoa J.St Mill legile asociatiei sunt urmatoarele:
-ideile fenomenelor asemanatoare tind sa se prezinte impreuna in spirit.
-cand doua impresii sau idei au fost percepute simultan sau in succesiune imediata, una
tinde sa aduca in constiinta pe cealalta.
Exista doua feluri de contiguitate: simultaneitatea si succesiunea imediata
Fenomenul pshic elementar este senzatia. Corpurile exterioare nu sunt decat posibilitati
permanente de senzatii.

RATIONALISMUL, MECANICISMUL SI NATURALISMUL

2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea

psihologiei
Filosofia rationalista apare ca opozitie fata de empirism si isi intoarce atentia catre
principiile axiomatice primordiale si catre ratiune, in calitate de calauze in directia cunoasterii.
Termenul de rationalism a fost derivat din latinescul „ratio” = a rationa, a gandi, a socoti.
Filosofia rationalista pune accentul pe cunosterea apriorica, in timp ce pentru empirism
cunosterea este dobandita din experienta.
. După raţionalism, mintea nu este doar un simplu depozit pasiv de informaţie
senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra unei clase de evenimente şi deduce
consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din contră, implică procesul de a raţiona,
dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai universale - ori de la eşantioane, către
populaţii. Concluziile raţionamentului inductiv sunt oferite în limbajul teoriei probabilităţilor, în
timp ce tot concluziile se constituie în probe, în cazul raţionamentului deductiv.
În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra fiinţelor
umane, precum şi la filosofii diferite in domeniul ştiinţei. În continuare vom examina gândirea
unora dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.

René Descartes (1596-1650)!!!!!!! a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în

„marele secol” al clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa
materialistă, complet separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin
saloane. Astfel viziunea teologică medievală va fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică modernă
bazată pe libera cercetare a fenomenelor.
In psihologie, Descartes afirma un dualism ontologic: spiritul si materia sunt doua
substante distincte, fiecare cu proprietati diferite. Caracteristica spiritului este gandirea iar
caracteristica materiei este intinderea. Dulaismul sustinut de el ca forma a idealismului elimina
orice interventie din partea spiritului in procesele fenomenelor materiale si organice si va
dechide drumul unei explicatii stiintifice in fiziologie. Activitatea si miscarile omului si
animellor sunt determinate exclusiv de functionare organelor din corpul lor. Decartes este
cretorul notiunii de reflex in fiziologie si psihologie.

Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677)!!!!!!!!!! reflectă ascensiunea burgheziei în

Olanda după victorioasa revoluţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Punctul de plecare al lui
Spinoza este gândirea carteziană (Descartes), dualismul celor două substanţe – materia şi spiritul

15
 Spinoza va respinge dualismul cartezian admitand existenta unei singure
substante:substanta absoluta, adica ceea ce exista in sine si este conceput prin sine. (monismul
substantial al lui Spinoza).
Spinoza a sustinut ca exista o singura realitate fundamentala si acea realitate e insusi
Dumnezeu.
Gandirea psihologica a lui Spinoza, asa cum este ea expusa in “Etica”, abunda in intuitie
si profunzimea intelegerii.
Monismul radical al lui Spinoza, ca si atacurile sale asupra teologiei traditionale, i-au
servit ca arme unuia dintre cei mai semnificativi succesori ai sai, Gottfried W. Leibniz.

Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost contemporan cu John Locke si cu Isaac

Newton. Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un geniu, neobişnuit de dotat, al sfârşitului de secol al
XVII-lea şi al începutului de secol al XVIII-lea - care a jucat un rol major în a da forma gândirii
europene în domenii atât de diverse, precum matematica, dreptul, istoria, politica, religia,
filosofia şi psihologia. Leibniz este amintit ca fiind unul dintre primii inventatori care au
dezvoltat o masina de calcul
Christian von Wolf (1679-1754) merită să fie amintit pentru că el este unul
dintre primii care a folosit termenul de psihologie. În 1732 a publicat lucrarea „Psihologia
empirică”, apoi, în 1734 „Psihologia raţională”. Psihologia empirică studiază senzaţiile de
durere sau de plăcere, pe când psihologia raţională implică folosirea raţiunii în studiul metafizic
al sufletului urmărind descoperirea unor principii sau legi.

Immanuel Kant (1724-1804) ca şi René Descartes ori David Hume a exercitat o

influenţă enormă asupra dezvoltărilor intelectuale ce aveau să-i urmeze. Cu toate că noi îl
includem aici printre raţionalişti, opera sa poate fi caracterizată drept o căutare a unei căi de
mijloc, între extremele reprezentate de empirism şi raţionalism. El a respins empirismul radical
al lui David Hume, realizand faptul ca un astfel de empirism nu ne mai lasa cu nimic altceva, in
afara unei succesiuni incoerente de senzatii.

Mecanicism si cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie !!!!

Thomas Hobbes(1588-1679) l-a cunoscut pe Bacon în ultimii ani de viaţă, după

prăbuşirea sa politică din 1621. Ideile lor erau apropiate în ceea ce priveşte lupta împotriva
scolasticii şi entuziasmul pentru noua ştiinţă. Francis Bacon susţine însă metoda inductivă, iar
Thomas Hobbes va fi pentru metoda deductiva.
Gândirea lui Hobbes are contingenţe cu psihologia în trei probleme importante:
procesul cunoaşterii;
problema limbajului;
psihologia emoţiilor.
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea că
orice cunoaştere provine din senzaţie, punând bazele senzualismului dezvoltat mai târziu de
John Locke.

Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele verificări
ale teoriei lui Descartes asupra mişcării.

Neils Stensen(1638-1686), în ciuda respectului pentru metoda filozofică a lui Descartes,

s-a considerat totuşi obligat să demonstreze greşelile marelui filosof.
Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul
dintre cei mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa

16
„Omul - o maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera
lui Descartes.

Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) a evidenţiat strânsele conexiuni dintre

procesele psihologice şi modificările organice sau ale mediului înconjurător. În opinia lui,
psihologia trebuie înţeleasă într-un context naturalist, procesele psihologice precum memoria,
inteligenţa, ori senzaţiile fiind produse ale activităţii neurologice. Cercetările filozofice ale lui
La Mettrié şi ale lui Cabanis au crescut interesul faţă de explorarea sistemului nervos în scopul
înţelegerii proceselor psihice.

Charles Bell (1774-1842) urmează cursurile şcolare la Edinburgh şi studiază

anatomia alături de fratele sau care era chirurg. Cea mai cunoscuta carte a sa este „Ideea unei
noi anatomii a creierului“, publicată în anul 1811. Bell este recunoscut pentru talentul său în
domeniul anatomiei şi mai ales, pentru descoperirea nervului toracic (ce îi poartă numele)
precum şi datorită cercetărilor sale asupra paraliziei faciale, numită „paralizia lui Bell“, ce
rezultă în urma lezionării celui de-al şaptelea nerv cranian.

François Magendié(1783-1858) este considerat drept unul dintre marii pionieri ai

fiziologiei experimentale. Fondează publicaţia „Jurnal de fiziologie experimentală“ şi pledează
în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau accentul pe fapte derivate din experimente
bine controlate. De numele lui se leagă introducerea în practica medicală a unor alcaloizi
precum: stricnina, morfina, brucina, codeina, chinina, ori veratrina.

Johannes Müller (1751-1801), sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează teoria
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru fiecare
dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul impune
calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să transmită numai un
singur tip de senzaţie.

Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a

construit o carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publicaţii de
popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată sferă
de subiecte.

Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanism şi

cuantificare

Viziunea evoluţionistă şi cea naturalistă asupra afecţiunilor mintale a jucat un rol crucial
în fundamentarea psihologiei ca ştiinţă. Dintre aceste teorii, cea mai importantă a fost teoria
evoluţiei organice.
Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles Darwin, a
avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice. Mecanismul evolutiei, dupa Erasmus
Darwin consta in mostenirea caracteristicilor dobandite.
Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o
teorie timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor.
Lamarck considera că speciile sunt de fapt construcţii umane bazate pe nevoia umană de scheme
clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui
proces în desfăşurare

17
 Charles Darwin (1809-1882) a adus argumente biologice solide avansând un model de
mecanism al evoluţiei acceptat de către comunitatea ştiinţifică. Din tinereţe a manifestat interes
pentru ştiinţele naturii şi preferinţa pentru a organiza şi a colecţiona.
In 1858, Alfred Russel Wallace (1823 - 1913), biolog englez, i-a trimis lui Darwin un
manuscris aşteptând comentariile acestuia înainte de a-l trimite unui editor. Manuscrisul
clarifica aspectele teoriei evoluţiei prin intermediul selecţiei naturale. Ideile erau în mare parte
aceleaşi cu cele ale lui Darwin deoarece Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul lui
Malthus despre populatie.
Lucrarile lui Darwin au incurajat dezvoltarea psihologiei comparate. La scurt timp dupa
aparitia “Originii speciilor” a crescut considerabil interesul pentru studiul asemanarilor dintre
animale si fiintele umane.
Teoria lui Darwin a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltarii.

Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa a
avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată prea
speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859, evoluţia
devenea fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia,
psihologia şi ştiinţele naturale.

PSIHOFIZICA-NOUA PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA

3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv

Termenul de psihofizică se referă la studiul relaţiei care se stabileşte între

proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv intern.
Începuturile psihologiei au fost caracterizate de speculaţii şi incertitudini în vederea naturii
relaţiei dintre obiectele din lume şi percepţia umană a acestora. Psihofizica implică studiul
proprietăţilor fizice ale stimulilor şi efectul acestora în plan subiectiv intern. De exemplu, o serie
de unde sonore poate fi măsurată prin vibraţii şi frecvenţe. Termenul de hertz este folosit ca şi
termen internaţional ce este egal cu un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament adecvat,
se poate prezenta o serie cu caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai importante
descoperiri este că există anumite valori la ambele extremităţi care nu se pot înregistra în
experienţa subiectivă. În privinţa undelor sonore, o persoană tânără poate recepta între
aproximativ 20 Hz şi 20000 Hz. Cu alte cuvinte, există praguri ale tonoalităţilor înalte şi joase.
Măsurarea acestor praguri ne aduce o deschidere mică a lumii subiective interne. O parte a
cercetătilor timpurii din domeniul psihofizicii se îndreptau spre cercetarea pragurilor înalte şi
joase a tuturor modalităţilor senzoriale. Astfel de praguri au fost definite din punct de vedere
operaţional ca intensităţi minime sau maxime înregistrate de un stimul care este detectat în 50%
din cazuri.
Un alt tip de prag a fost cel diferential, adica intensitatea minima diferentiala a
stimulului care este detectat in 50% din cazuri.
O contributie importanta in psihologie a fost adusa in momentul in care s-a realizat o
fuziune a metodelor care ajutau intelegerea anumitor procese psihice.

3.2. Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat

psihologia

Ernst Heinrich Weber(1795-1878) şi-a desfăşurat cercetările în domeniile anatomiei,

psihologiei, fizicii şi biologiei. Împreună cu fratele său a descoperit inhibarea inimii ca urmarea

18
a stimulării zonei periferice a nervului. În 1826 Weber şi-a concentrat eforturile în studiile
asupra simţurilor pielii şi a muşchilor. Lucrarea sa de pionierat în acest domeniu s-a finalizat cu
o lucrare considerată clasică în psihologia experimentală, lucrare ce poartă titlul Simţul tactil .
Weber a utilizat tehnica celor două praguri pentru a evidenţia sensibilitatea cutanată.
Sensibilitatea variază în funcţie de partea corpului care este supusă stimulării. În cadrul
experimentelor desfăşurate, Weber a observat că noi suntem mai puţin sensibili dacă cele două
puncte ale aparatului sunt aplicate longitudinal decât dacă sunt puse perpendicular . A
descoperit ca sensibilitatea este crescuta in anumite zone ale corpului uman cum ar fi partea
interioara a buzei sau pielea din imediata apropiere. Weber a aratat ca cele doua puncte ale
aparatului se departeaza cand sunt mutate pe suprafata zonelor relativ insensibile. In contrast,
subiectul poate simti o contractie a celor 2 puncte daca acestea sunt mutate pe deasupra zonelor
sensibile. Experimentul divergentei celor 2 puncte se numeste Iluzia lui Weber.

Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei, cât
şi de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a universului. Pe de o parte a
considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de materie
inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat
că se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită
şi perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în experimentele
din domeniul psihofizicii.
In 1860, Fechner publica lucrarea “Elementele de psihofizica”, lucrare considerata de
importanta majora pt psihologie, iar in 1876, publica “Vorschule der Aestetic”, in care trateaza
abordarea experimentala a judecatilor estetice. Aceste doua lucrari au contribuit la formarea
psihologiei ca stiinta , iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode fundamentale ale
psihologiei

Rudolph Hermann Lotze (1817-1873) a fost autorul „Medizinische Psychologie

oder Physiologie der Seele” publicată în 1852, prima lucrare de psihologie fiziologică. Lotze a
fost interesat de diverse domenii ale psihologiei, dar nu a avut o abordare sistematică. Lucrarea
„Schiţe de Psihologie” publicată în 1881, dezvaluie preocuparile lui pentru subiecte cum ar fi
memoria, procesele inconstiente, psihopatologie sau procesele senzoriale. Lotze a ramas in
istoria psihologiei ca autorul teoriei perceptiei spatiului.

Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de
ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii importante în fizică, psihologie, şi
fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase influenţează
procesele fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi
explicate prin intermediul legilor fizice.
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică
fiziologică reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se foloseşte de fizică şi
fiziologie pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii, lentilele cristaline, corneea, refracţia
ochiului, mecanismele de acomodare şi retina. Din punct de vedere psihologic tratează subiecte
precum iluziile, percepţia adâncimii şi vederea colorată.
Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul
oftalmoscopului, instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei
oftalmoscopului, Helmholtz descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la retină este atât
absorbită cât şi reflectată. Cu ajutorul instrumentului inventat de el s-au văzut pentru prima dată
imagini şi detalii anatomice ale retinei.

19
 Vederea cromatică. Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost
elaborată de Aristotel în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi
întuneric. Teoriile moderne asupra culorilor au fost Răspunsul a venit din partea psihologului
Thomas Young (1773/1829) care a spus că toate culorile se produc prin variate combinaţii de
roşu, verde şi albastru (violet). El demonstrat existenţa a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare
dintre ele fiind sensibilă la una dintre culorile primare. Culorile primare care intră în compoziţia
surselor de lumină sunt diferite de cele care intră în compoziţia pigmentului. Pentru pigment se
iau culorile roşu, galben şi albastru. În prima jumătate a secolului al XIX - lea, Helmholtz
realizase deja experimente asupra combinărilor de culori.
Acustica şi auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz expune
teoria sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice specializate în
perceperea înălţimii undelor sonore.
Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) este considerat „părintele” psihologiei
experimentale moderne . In 1879 infiinteaza la Universitatea din Leipzig primul laborator de
psihologie experimentala
In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat
numele i-a fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între aceasta şi o altă
revistă de parapsihologie care de asemenea purta numele de la Studii de psihologie. Revista lui
Wundt constituia suport pentru lucrările de cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.

STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL

4.1. Structuralismul
Edward Bradford Tichner (1867-1927) discipol al lui Wundt, a adus psihologia
experimentală ştiinţifică în Statele Unite. Prin urmare, există similitudini între psihologia lui
Wundt şi cea a lui Titchner, dar există şi anumite diferenţe.
Tichner si-a denumit sistemul sau teoretic structuralism. Acest sistem a imbratisat o
metodologie specifica, a elaborat definitii si a propus solutii. Tichner a evidentiat legaturi intre
stiintele exacte si psihologie.. Dorinta sa era de a conferi statutul de stiinta psihologiei pe
modelul celorlalte stiinte.
Tichner a identificat trei procese psihice elementare: senzatia, imaginatia si afectivitatea.

4.2. Funcţionalismul şi rolul său în psihologie

Funcţionaliştii erau interesaţi atât de ştiinţă fundamentală cat şi de aplicaţiile acesteia în
viaţa reala. Functionalismul a prezentat mai multe probleme interesante ce afectau viata de zi cu
zi: problemele cresterii copiilor, educatia, imbatranirea, mediul de lucru si tulburarile
emotionale.
Exista numeroase critici aduse functionalismului; una dintre cele mai comune este aceea
ca pare vag. Intr-un sens real, o mare parte din psihologia sec XX poate fi privita ca
functionalista.
O alta critica – aceea ca functionalismul este selectiv si inconsistent, sau chiar incoerent;
de asemenea a fost criticat pentru ignorarea unor probleme de baza si axarea exclusiv pe
aplicatii.

William James (1842-1910) a pornit de la sensibilitatea sa faţă de oameni şi problemele

lor. Ceea ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparenţă, o filozofie unică prin
deschiderea faţă de schimbare şi prin dorinţa de a experimenta noi metode. Aceasta era o
filozofie bine integrată în specificul gândirii americane nefiind nici pesimistă, nici optimistă ci
în mare măsură practică.
James a definit psihologia ca stiinta vietii psihice

20
 Pentru James, termenul “sine” reprezinta totalitatea lucrurilor care ne apartin: preteni,
copii, haine, reputatie, memorie, perceptie si o structura fizica. A identificat 3 constituenti ai
eului: eul material, eul social si eul spiritual.

Hugo Munsterberg (1863–1916) s-a remarcat prin studiul problemelor legate de

psihologia judiciară, criminalistică, psihologie economică şi organizaţională. Cartea lui
Munsterberg “In boxa martorilor” (1908) este clasică în psihologia criminalistică. Aceasta
explorează probleme legate de subiecte precum mărturiile, metode de interogare, sugestibilitatea
martorilor în tribunal şi detectarea minciunii. În privinţa ultimului subiect, Munsterberg era
conştient de relaţia dintre stimularea fiziologică şi procesele emoţionale. El credea ca procesele
asociate cu spunerea unei minciuni pot fi detectate prin măsurători fiziologice precum respiraţia
şi presiunea arterială.
Lucrarea lui Musterberg “Psihoterapia” cuprinde o discutie despre cauzele tulburarilor
emotionale , impreuna cu o varietate de strategii de tratament si cazuri date.

Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica, copilăria,
adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic
cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide.

James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită.

Robert Sessions Woodworth (1869-1962) este privit în mod normal ca un

funcţionalist. El a preferat să se considere un psiholog experimentalist care caută să înţeleagă
relaţiile efect-cauză dintre experienţă şi comportament. Contribuţiile publicate ale lui
Woodworth aduse psihologiei au fost stabilite la 200 de lucrări şi 10 cărţi. Deşi a adus
contribuţii substanţiale în multe domenii, trei dintre acestea sunt de remarcat.
Conceptul de motivatie la Woodworth s-a extins si in taramul inconstientului
astfel ca el l-a anticipat pe Freud in ideea ca visele sunt rezultatul dorintelor perseverente.

Alfred Binet (1857-1911!!!!!! nu este asociat cu nici un sistem psihologic

dominant, dar în biografia sa scrisă de Wolf (1973), aceasta a afirmat că “el era de fapt total
cucerit de terminologia şi perspective funcţionalistă, de preocupări în legătură cu natura
conştiinţei, şi de nevoia studiilor comparative şi evolutive.
Pe langa studiul inteligentei, Binet a realizat numeroase studii pe temeprecum hipnoza,
atentia, creativitatea, grafologia si marturia martorilor oculari
Binet a incercat o abordare a masurarii inteligentei care s-a departajat de cele anterioare
ale lui Galton si Cattell. Astfel, in 1905 a fost publicat primul test utilizabil de inteligenta,
revizuit in 1908 si in 1911. Scalele Binet-Simon au fost rapid traduse in alte limbi si au fost
privite ca o realizare majora.

PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE

PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA

BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM

21
 Precursorii behaviorismului!!!!!!!!!!!!!!!

I.N. Secenov (1829-1905) este autorul lucrării „Reflexele creierului”, publicată

în 1863. Această lucrare este considerată drept prima încercare de constituire a unei psihologii
bazată numai pe fiziologie. Secenov este considerat drept părintele fiziologiei ruse; formaţia sa
iniţială a fost de inginer militar, apoi a efectuat studii medicale la Moscova şi în Germania cu
marii fiziologi ai vremii: H.Helmholtz, J. Műller, E. DuBois. A lucrat ca profesor şi cercetător la
St. Petesburg, Moscova şi Odesa. Secenov este un precursor al behaviorismului întrucât
consideră că activitatea psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior. El a dorit să
realizeze o psihologie obiectivă bazată pe metode ştiinţei naturale. Autorul consideră că
procesele psihice constituie o expresie a funcţiilor sistemului nervos central, iar fiziologia
emisferelor cerebrale constituie cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice . elemental
central al activitatii nervoase cerebrale il constituie reflexul. Secenov defineste reflexul ca
reactie motorize determinate de o excitatie din mediul extern. Reflaexul este structurat din 3
parti componente: calea aferenta, zona centrala de proiectie corticala si calea eferenta.
Analiza pe care Secenov o realizeaza asupra reflexelor si implicatiilor acestora in
miscarile involuntare este remarcabila si aduce puncte de vedere care au fost ulterior confirmate.
Orice miscare involuntara – reflex are la baza sa o excitare a unui nerv senzitiv care poate
determina uneori si senzatii constiente. Anticiparea behaviorismului reiese cu claritate din ideea
ca activitatea exterioara a sistemului nervos se manifesta prin miscare.

I.P. Pavlov (1849-1936) a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi
studii în domeniul ştiinţelor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat Academia
militara medico-chirurgicală obţinând doctoratul în medicină. În 1890 Pavlov devine profesor şi
director al secţiei de fiziologie din Institutul de medicină experimentală. Întreaga sa activitate se
va desfăşura în cadrul acestui institut şi după cum arăta Pavlov „de aici înainte am avut o viaţă
liniştită alcătuită din evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953). In
1904 a castigat premiul nobel pentru cercetarile sale asupra digestiei.
Contributia lui Pavlov la psihologie este importanta din perspectiva sublinierii rolului
activitatii nervoase a creierului ca suport al vietii psihice. Calitatea sa de precursor al
behaviorismului este evidentiata de cercetarile sale remarcabile in domeniul elaborarii reflexelor
conditionate, demonstrand posibilitatea modificarii unui comportament intr-o maniera obiectiva.
Reflexologia pavloviana este si un model de abordare asociationista.
Modelul experimental propus de Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul conditionat
si un reflex neconditionat.
Pavlov analizeaza diferentele dintre reflexele innascute, neconditionate si cele
dobandite, conditionate.
Pavlov a identificat 4 tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit dupa terminologia
ramasa de la Hipocrate si Galenus: coleric, sangvinic, flagmatic si melancolic.
Anticipari ale behaviorsmului se gasesc in intreaga opera pavloviana.

E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al

behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a lucrat la
acesta universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie
(A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind
studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării:
conexionism.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a
efectului.

22
 Întemeierea behaviorismului: !!!!!!!!!!!!!!!!!!!

J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat

doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit
ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii John
Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele Unite.
Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.
La inc sec XX, in SUA cunsoc o dezvoltare exceptionala cercetarile de psihologie
animala.

In 1913 Watson publica celebrul articol “Psihologia vazuta de un behaviorist”, un

adevarat manifest al noii orientari. Conceptul central al psihologiei lu Watson este cel de
obisnuinta, deprindere conditionata. Insasi personalitatea este privita ca un sistem complex de
obisnuinte care se aplica in variate domenii ale vietii.
In organizarea vietii psihice, watson identifica 3 coportamente: viscerale, musculare si
laringeale.
Behaviorismul clasic si apoi neobehaviorismul au subliniat importanta experimentarii ca
mijloc de verificare a conceptelor si teoriilor. Intre 1920-1950 (perioada de expansiune a
neobehaviorimului) au fost publicate un numar f mare de cercetari experimentale asupra celor
mai variate domenii ale vietii psihice.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i
amintim pe Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.

Neobehaviorismul

Clark Hull (1884-1952) este considerat de catre W.Viney (1993) drept figura
dominanta a mediului academic al psihologiei intre 1930 si 1920. Cea mai mare parte a
activitatii sale s-a desfasurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940),
Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a
comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-
R introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta
astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism. Acest
termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de deprivare
senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul
organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă
intermediară.

Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington

şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al
doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de
Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un
continuator al cercetarilor lui Thorndike si Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist
al lui Hull
Pentru Guthrie, legea unica a invatarii a fost formulata intr-o maniera foarte concisa : o
combinatie de stimuli care a insotit o miscare, la repetare, tinde sa fie urmata de aceeasi miscare.

23
 Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observaţie
obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul
ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se
referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al cauzalităţii precum şi
capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alaturi de ceilalti neobehavioristi, tolman introduce conceptul de variabila intermediara
care se interpune intre stimulii din mediu si raspunsurile observabile. In categoria variabilelor
intermediare include cognitiile, expectatiile, scopurile, ipotezele si dorintele.
Contributia remarcabila a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist
in psihologie il constituie termenul de harta mentala.

Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson.
A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte
din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea academică
americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al
psihologilor din lumea întreagă. Lucrari mai importante: Comportamentul organismelor, Stiinta
si comportamentul uman, Comportamentul verbal, Tehnologia predarii, Despre behaviorism.
Contributia cea mai importanta a lui Skinner o constituie conditionarea operanta. El face
deosebirea intre comportamentul de raspuns si comportamentul operant. Corespunzator,
vorbeste despre 2 clase de raspunsuri: raspunsuri provocate si raspunsuri emise. Mai exista o
categorie de reactii care nu se coreleaza cu un stimul cunoscut – reactii operante deosebite de
cele de raspuns.
Opera si realizarile lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar si de cristici
severe. Marele psiholog umanist Karl rogers a criticat dur teoria lui Skinner considerand-o
fascista.

GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI

2.1 Întemeietorii gestaltismului: M. Wertheimar, W. Köhler, K. Koffka

2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii, rezolvării
de probleme
2.3 Continuatori ai Gestaltismului: K. Lewin şi teoria câmpului; S. Asch, M. Sherif şi
teoria conformismului şi supunerii la normele grupului; K. Duncker şi teoria fixităţii
funcţionale.

2.1 Întemeietorii Gestaltismului

Gestaltismul este un curent psihologic ce apare la începutul secolului XX în Austria şi
Germania. Acest curent constituie o reacţie împotriva asociaţionismului şi behaviorismului.

24
Cuvântul Gestalt înseamnă formă, configuraţie. Acest curent a fost numit şi „Psihologia formei”
sau „Şcoala de la Berlin”. Întemeietorii Gestaltismului sunt Max Wertheimar, Wolfang Köhler
şi Kurt Koffka.
Max Wertheimar (1980-1943) s-a născut în Praga unde a şi urmat studiile universitare,
studii juridice dar cu o largă orientare spre filozofie, muzică, psihologie şi fiziologie. Se pare că
între profesorii săi a fost si Christian von Ehernefels, unul dintre cei mai importanti precursori ai
gestaltismului.
Wolfang Kohler (1887-1967) s-a născut în Estonia, dar formarea sa gimnazială şi
universitară s-au realizat în Germania, diploma în filozofie la Universitatea din Berlin. Între
1913 şi 1920 a fost directorul staţiei de cercetări asupra antropoidelor de pe insula Tenerife din
arhipelagul insulelor Canare
Kurt Koffka (1886-1941) s-a născut la Berlin unde a urmat şi studiile universitare şi a
fost influenţat ca şi ceilalţi doi corifei ai gestaltismului de personalitatea lui C. Stumpf. Relaţiile
sale cu lumea universitară americană au fost foarte strânse astfel că după o activitate
universitară în Germania, din 1927 până la moartea sa şi-a continuat cariera universitară în
Statele Unite. Lucrarea sa de capatai este “Dezvoltarea mintii” (1921)

2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii,

rezolvării de probleme
Gestaltismul a apărut pe fondul unor mai vechi preocupări in psihologia germană
dedicată unei abordări globale şi structurale a vieţii psihice. Concepţia asociaţionistă era din ce
în ce mai mult criticată datorită elementarismului ei şi a modului mecanicist de abordarea a
organizării vieţii psihice.
Cel mai important precursor al gestaltismului este psihologul vienez Christian von
Ehernefels care in 1980 publica un articol “Despre calitatile formei”.

M. Wertheimer va realiza în 1900, într-o cafenea din Viena, un experiment celebru

menit să ilustreze noua concepţie psihologică. El a fixat două becuri pe un suport dispuse
orizontal la o distanţă de circa doi metri şi aprinzându-le succesiv a crescut viteza de succesiune
pana in momentul in care nu se mai percepeau doua becuri separate ci o banda luminoasa
continua. El a denumir rezultatele acestui experiment “fenomenul Φ” (phi)
Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu totul diferit de
abordare a studiului comportamentului animalelor.
Wertheimer are contributii remarcabile in psihologia gandirii publicate in cartea
“Gandirea productiva” in 1945. Autorul vorbeste despre 2 tipuri de gandire: reproductiva si
productiva. Gandirea reproductiva este repetitivia, rezulta din conditionare, din exersari, din
deprinderi si rutine.În schimb gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi intuiţii noi.
Wertheimer a încercat să explice cum funcţionează gândirea productivă şi a făcut apel la
biografia unor mari savanţi, încercând să demonstreze faptul că acest tip de gândire se
caracterizează prin disponibilitatea pentru soluţii alternative, prin capacitatea de a restructura şi
reorganiza datele unei probleme pornind de la o imagine globală asupra acesteia. Iată un
exemplu dat de către autor, o problemă rezolvată de marele matematician Gauss la vârsta de
şase ani: se dă următoarea adunare 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=? Viitorul mare matematician a
dat rapid soluţia şi a explicat şi modul în care a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de
numere şi a constat că adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11
(1+10=11, 2+9=11; 11*5=55).
K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea minţii” a aplicat principiile formei la evoluţia
intelectuală a copilului. El considera ca forma superioara de invatare este invatarea ideatica ce
foloseste limbajul.

2.3 Continuatori ai Gestaltismului

25
 Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile percepţiei ,
gândirii, învăţării si dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis perspective mult mai
largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.
Kurt Lewin !!!!!!!!!!!!!!!!(1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în
domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A urmat
studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în armata
germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa războiului are
ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”, „forţă”, „zonă”, „câmp”.
Contributia cea mai importanta a lui Lewin este teoria campului ca mod de interpretare
si explicare a dinamicii constructiei si dezvoltarii personalitatii umane.

Karl Duncker (1903-1940)!!!!!!!!!!!!! s-a născut în Germania, a urmat studiile în

Germania, dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin,
unde a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a
fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. Cercetarile sale s-au axat
asupra studiului fenomenului de fixitate functionala, ca incapacitate de a gasi solutii productive
la noile probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele Unite
şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra gândirii productive.
Contribuţia cea mai important a lui Asch o constituie cercetările sale asupra conformismului.

Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă. Contribuţiile

sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a demonstrat
conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest efect apare în condiţii
de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută deplasându-se într-o direcţie sau
alta.

PSIHANALIZA

Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului

Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice legată de
personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939).
Conceptia lui freud cuprinde doua domenii: o doctrina psihologica si o terapeutica a
bolilor.
Doctrina psihologica se bazeaza pe urmatoarele notiuni: refulare, inconstientul si
libidoul.
Un concept fundamental in sistemul teoriei lui Freud este cel de instinct. Freud vorbeste
despre 2 categorii de instincte: al vietii si al mortii. Instinctul vietii tine de supravietuirea

26
speciei, iar forma de energie pe care o elibereaza este libidoul. Instinctul mortii este opus
instinctului vietii pt ca omul este supus legii implacabile a naturii care face ca toate fiintele vii
sa-si inceteze viata la un moment dat.
In ceea ce priveste organizarea vietii psihice, Freud dezvolta un model mai elaborat si
mai bine sustinut teoretic alcatuit din Sine, Eu si Supraeu (in prima tentativa identifica
constientul, preconstientul si inconstientul).
Terapia psihologica-psihanaliza isi propune sa trateze simptomele nevrozelor ca
modalitati de manifestare ale tendintelor refulate in inconstient. Dupa Freud, nevrozele au la
origine o trauma psihica produsa de un conflict puternic intre o dorinta si interdictia absoluta a
realizarii ei. Aceasta interdictie impinge dorinta in sfera inconstientului unde este uitata. In
nevroza bolnavul uita imprejurarea in care a avut loc conflictul. Psihanalistul va incerca sa
determine pacientul sa-si dezvolte trecutul si dorintele sale cele mai intime, utilizand
persuasiunea, analiza actelor ratate, a viselor. Ideea e ca impulsurile aduse in sfera constientului
sting pulsiunea primara si permit vindecarea de nevroza.

Contribuţiile majore ale psihanalizei

Mecanismele de apărare ale Eu-lui joacă un rol decisiv în îndeplinirea misiunii pe care
Eu-l o are în echilibrarea raporturilor dintre Sine şi Supraeu.
Represiunea - piatra de temelie a teoriei lui Freud. Reprimarea vizeaza ganduri
periculoase care provoaca anxietatea, amintiri sau perceptii din afara constientului.
Proiectia este un mecanism destul de simplist, menit sa pacaleasca sau sa
autopacaleasca individul intrucat acesta atribuie altora ideile sau motivele sale neacceptate.
Regresia presupune intoarcerea, revenirea la un stadiu anterior al dezvoltarii si
restabilirea comportamentelor caracteristice acelui stadiu. Regresiunea poate fi scurta,
episodica, dar in fata unor amenintari coplesitoare poate fi de lunga durata. Manifestari ale
regresiunii: izbucnirile violente, acceptarea totala a autoritatii, nevoia de a fi ingrijit in timpul
bolii.Adultul se comporta ca un copil lipsit de responsabilitate.
Formatia reactiva este un mecanism de aparare paradoxal in care instinctul se schimba in
opusul sau: dragostea se poate transforma in ura, placerea in durere, pasivitatea in activism.
Rationalizarea este un mecanism de adoptare a unor explicatii false dar logice si deseori
plauzibile pt a scuza anumite slabiciuni sau erori.
Stadiile dezvoltarii psihosexuale. Freud acorda un rol remarcabil calitatilor experientelor
din prima copilarie. El identifica 4 stadii ale dezvoltarii psihosexuale care au un impact major
asupra dezvoltarii ulterioare a personalitatii: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic si stadiul
genital
In concluzie, psihanaliza este mai mult decat un simplu curent; este o miscare
intelectuala cu o influenta profunda in numeroase domenii: psihopatologie, psihiatrie,
psihologie, psihologie sociala, psihologia copilului, dar si in literatura, filozofie, religie si
istorie.

3.3 Psihologia analitică

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-a
specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi savanţi leagă o colaborare
strânsă de tip paternalist: Freud in considera pe Jung un fiu spiritual.
Jung a intemeiat un sistem propriu de gandire numit psihologie analitica si o metoda
proprie de terapie numita terapia analitica.
Tipologia psihologica dezvoltata de catre Jung porneste de la atitudinile si functiile Eu-
lui in raport cu realitatea. Atitudinea introvertita se manifesta prin retragere, sfiala, preferinta
pentru singuratate, liniste si companie selecta. Atitudinea extroverta se manifesta prin activism,

27
preferinta pentru socializare, companie sociala, prezenta puternica, influenta asupra celorlalti.
Cele doua atitudini majore se asociaza cu 4 tipuri functionale, prin raportarea la gandire,
sentiment, senzatie si intuitie. Senzatia este functia realului, gandirea functia ratiunii,
sentimentul este functia simtamantului, iar intuitia este functia intelegerii spontane. Rezulta 8
tipuri de personalitate: extrovert ganditor, extrovert sentimental, extrovert senzitiv, extrovert
intuitiv, introvert ganditor, introvert sentimental, introvert senzitiv, introvert intuitiv.

3.4. Psihologia individuală

Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena . A studiat medicina la Universitatea din
Viena. A colaborat cu Freud vreme de nouă ani fără a fi tot aşa de apropiat ca şi Jung. În 1911 a
rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat Societatea de psihologie a individualităţii. A introdus
consilierea şi formare de grup, iar din 1926 a întreprins lungi turnee de conferinţe în Statele
Unite şi în alte ţări europene.
Concepţia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi „sentimentul de
inferioritate”.

3.5 Neopsihanaliza

Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a divorţat şi

a emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în Statele Unite a fost
apropiata de E. Fromm şi H.S. Sullivan.
Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia feminină.
Autoarea considera că inhibarea feminităţii este rezultatul refuzului condiţiei de femeie şi are
ecouri şi la nivelul sexualităţii acesteia.
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg psihologia,
sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la Műnchen şi Berlin fiind apropiat iniţial de
psihanaliza clasică.
Henry Murray (1893-1969) născut la New york a urmat cursurile la Universitatea
Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia. Impresionat de cartea lui Jung
„Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de factorii psihologici implicaţi în
simptomatologia pacienţilor săi.

PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ

Continuturi:

4.1. Precursorii umanismului: W. James, Existenţialismul, Fenomenologia

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste: A. Maslow, G. Allport, C. Rogers, şi contribuţia
lor la dezvoltarea noii orientări în psihologie şi terapie
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei umaniste: S.
Grof şi K. Wilber

4.1. Precursorii umanismului

Psihologia umanistă s-a afirmat pe la jumătatea secolului al XX-lea ca o reacţie la

behaviorism şi psihanaliză

28
 William James este considerat cel mai important precursor al psihologiei umaniste. El a
sperat că psihologia va schimba lumea şi a fost preocupat de aplicarea cesteia în viaţa de zi cu
zi în problemele de educaţie si de munca, precum si la persoanele care sufereau de afecţiuni
emoţionale
Miguel de Unamuno (1864-1936) filozof spaniol, reprezentant al existenţialismului, şi-
a îndreptat toată atenţia în studierea a ceea ce numea el”omul în carne şi oase”. După opinia sa
ştiinţele şi filozofia cunosc o decadenţă datorită multiplelor specializări care blochează imaginea
de ansamblu
Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii existenţialismului.
Kierkegaard vorbeşte despre trei moduri de existenţă: estetic, etic şi religios. Modul
estetic este dominat fie numai de scopuri senzuale fie numai de scopuri intelectual raţionale.
Modul etic de existenţă se defineste prin preocuparea pentru dreptate, pentru o stare de bine
generala si pentru legaturi morale perfecte.
Martin Heidegger (1889-1976) este probabil cel mai important şi original reprezentant
al existenţialismului. Capodopera vietii sale este “Fiinta si timp”.
Edmund Husserl (1859-1938) este considerat fondatorul fenomenologiei. În acest
context mişcarea filozofică fenomenologică tinde să se ocupe de tot ceea ce face parte din
experienţa personală.

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste:

Abraham Maslow (1908-1970 ) s-a născut la New York , a urmat Universitatea din
Wisconsin, iar apoi activitatea academică la Universitatea Columbia, New York. Lucrarea sa
cea mai cunoscută este „Motivaţie şi personalitate” (1954).
Gordon Allport (1897-1967) a studia psihologia la Universitatea Harvard şi a
desfăşurat o activitate academică la această universitatea timp de 40 de ani. Este considerat cel
mai important personolog iar lucrările sale privitoare la personalitate sunt cunoscute în întreaga
lume: „
Carl Rogers (1902-1987) este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a conferit o
orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară în domeniul terapiei. Este fondatorul terapiei
nondirective, apoi a celei centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe persoană. A
întemeiat Centrul pentru studiul persoanei în California. A fost preşedintele Asociaţiei
Americane de Psihologie în 1947.

4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei umaniste

Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A. Maslow drept

fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asociaţia Americană de Psihologie
Transpersonanală, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich, Stanislav Grof, Jim
Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology. Apoi a fost înfiinţată Asociaţia
Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a fost înfiinţată Asociaţia Română de
Psihologie Transpersonală (conform pagini web a A.R.P.T.).
Stanislav Grof , unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o ramură
a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune importantă a sufletului
omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul spectru al experienţelor umane,
inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care devin manifeste sub forma unor stări de
conştiinţă modificată.
Ken Wilber , unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale consideră că
personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei unitare.

PSIHOLOGIA COGNITIVĂ

29
 5.1. Precursorii ai cognitivismului

W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au semnalat rolul intuiţiei ca

procesare spontană de informaţie în urma căreia, prin restructurări ale reprezentărilor interne
asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se produce un răspuns aparent spontan dar
care rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip procesual.
Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra analogiei
au fost preluate în psihologia cognitivă modernă demonstrează felul în care reprezentarea
mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi poate să producă o
rezolvare a problemelor prin analogie.
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport cognitivist.
El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând existenţa unei reprezentări mintale a
structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în procesul rezolutiv. Conceptul de
„hartă mintală” este intens utilizat în psihologia cognitivă .
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns la
rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor.

Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul gramaticilor

generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime de propoziţii (structura
logică-propoziţională) obţinute în urma aplicarii transformarilor (tratament, procesare)
obligatorii la verigile terminale ale gramaticii.
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare asupra
abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi personale de a percepe şi
interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele cognitive ale unor realităţi.

5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă!!!!!!!!

Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale numită

şi structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive privitoare la
asimilarea şi dezvoltarea structurilor cognitive. Ideea organizării activităţii mentale în structuri
operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale gestaltismului.
Paiget anticipeaza intr-o maniera remarcabila cognitivismul modern care ii datoreaza o
mare parte dintre conceptele de baza precum si dintre metodele de cercetare.

5.3 Întemeierea psihologiei cognitive şi temele ei majore

Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării

Psihologia cognitivă de către U. Neisser !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!în 1967. În această lucrare autorul a
sistematizat rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai sus
amintiţi. Noua orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind favorizată mai
ales de progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.

Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării informaţiei care

porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră asemănătoare cu un
calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de informaţii.

Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele predilecte ale
psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi Shiffrin(1968) care tratează

30
memoria din perspectiva celor trei module: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi
memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart (1972) au propus modelul nivelelor de
procesare în memorie. Astfel encodarea superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede
decât encodarea informaţiei semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt remarcabile
cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si Tversky. Asocierea dintre
informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele interesante cum ar fi cel al
procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest model întrucât informaţia este
procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele simultane.
Cognitia sociala constituie o alta tema majora de studiu pentru psihologia cognitiva. Se
are in vedere investigarea relatiei despre contextul social si cognitie. Este explorata maniera in
care informatia de ordin social este procesata si efectul dinamicii sociale asupra acestei
procesari. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea atitudinilor, stereotipurilor si
reprezentarilor sociale.

PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA

6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea

Gândirea psihologică în cultura românească este prezentă prin descrieri caracterizări

psihologice, portretizări, unele elemente de psihologie socială începând de la cronicari sau mari
învăţaţi. Nicolae Milescu în jurnalul sau de călătorie în China realizează observaţii pertinente de
natură psihologică asupra oamenilor si obiceiurilor. Dimitrie Cantemir realizează tablouri vii
psihosociale ale vremii sale şi chiar elemente de psihologie a vârstelor în care arată rolul
deprinderilor din copilărie în formarea personalităţii. Constantin Cantacuzino se pare că a
făcut studii superioare cuprinzând şi elemente de psihologie în Italia.
La inceputul sec XIX apar in Romania primele manuale de psihologie, traduceri dupa
autori francezi si germani si se remarca o serie de profesori romani care elaboreaza manuale de
psihologie.

Vasile Conta realizează o primă abordarea sistematică a unor probleme de psihologie în

lucrarea sa Teoria fatalismului (1875).
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate mai
ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează şi
problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei. Concepţia sa
filozofică şi psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori de
psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892 Introducere în
psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă remarcabilă în formarea la studenţii români a unor
concepţii ştiinţifice experimentale despre viaţa psihică.
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importanţi profesori de
filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi.

6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Eduard Gruber la Universitatea din Iaşi elaborează primul său studiu de psihologie în
1886. Utilizând introspecţia el urmăreşte procesul de reactualizare în memorie a denumirii unei

31
flori şi ajunge la concluzia că în procesul reamintirii participă imagini vizuale, auditive şi
motorii cu grade variate de conştientizare. M. Bejat (1972) şi Al. Roşca şi M. Bejat (1976)
realizează o analiză detaliată a procesului de constituire a noii psihologii ştiinţifice în România.
Eduard Gruber va prezenta în 1889 la Leipzig primele rezultate ale cercetării sale privind audiţia
colorată (sinestezie). Apoi îşi va susţine doctoratul cu Wundt în laboratoarele din Leipzig având
drept temă luminozitatea specifică a culorilor.
In 1893 E Gruber deschide la Universitatea din Iasi primul curs de psihologie
experimentala si infiinteaza primul laborator de psihologie experimentala.
Gruber poate fi considerat intemeietorul psihologiei experimetale in Romania, dar a avut
o perioada scurta de actrivitate.

Nicolae Vaschide (1873-1907) a fost decisiv marcat de conferinţele ţinute de psihologul

francez Alfred Binet în 1905 la Universitatea din Bucureşti. El este primul cercetator veritabil in
domeniul psihologiei experimentale. El a elaborat un volum dedicat somnului si viselor si un alt
volum dedicat psihologiei maniei. Studiul sau asupra somnului si viselor este una dintre primele
lucrari experimentale din domeniu.
In cei 34 de ani de viaata Nicolae Vaschide a avut realizari remarcabile si poate fi
considerat primul cercetator roman veritabil in psihologie.

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) după obţinerea licenţei în filozofie şi-a

continuat studiile la Paris timp de un an şi apoi la Leipzig în laboratorul lui Wundt timp de trei
ani. Şi-a susţinut aici doctoratul cu teza Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalităţii
în natură. După cum rezultă din analiza detaliată realizata de către M. Bejat (1972) Rădulescu-
Motru a audiat la Paris şi la Leipzig marii profesori de psihologie ai vremii şi a lucrat inclusiv în
laboratorul de psihofiziologie de la Sorbona chiar de la înfiinţarea acestuia. Aici realizează şi
primele sale cercetări de psihologie experimentală.
Are meritul de a fi introdus primul curs de psihologie experimentala la Universitatea din
Bucuresti (1897). Manualul sau de psihologie Problemele psihologiei aparut in 1896 pledeaza
pentru autonomia psihologiei ca stiinta.
In 1906 infiinteaza primul laborator de psihologie experimentala la Universitatea din
Bucuresti.

Contributia principala a lui Radulescu-Motru este ca a incurajat dezvoltarea cercetarilor

de psihologie experimentala, a intemeiat si organizat laboratorul de psihologie experimentala si
a sprijinit aplicatii ale psihologiei in scoala, industrie si armata.

6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) după obţinerea licenţei la Facultatea de

Filozofie şi Litere din Bucureşti şi patru ani de activitate ca profesor, în 1908 pleacă la studii în
Germania, la Leipzig, unde va sta timp de trei ani. Lucrează in Institutul de psihologie a lui
Wundt şi în 1911 obţine titlul de doctor în filozofie cu o temă legată de Cercetări experimentale
asupra simţului cromatic, publicată în revista lui Wundt.
În 1919 va ocupa catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată după
Unire. Astfel trei dintre elevii români a lui Wundt au înfiinţat laboratoarede psihologie
experimentală în România: Eduard Gruber la Iaşi, Radulescu-Motru la Bucureşti şi Ştefănescu-
Goangă la Cluj.
In 1922, Stefanescu Goanga transforma laboratorul in primul institut de psihologie
experimentala comparata si aplicata din Romania. Marea contributie a psihologului clujean o
constituie intemeierea scolii psihologice de la Cluj.

32
 Florian Stefanescu-Goanga se va preocupa pentru dezvoltarea unor servicii de
psihologie aplicata la calea ferata, la posta si telegraf, in armata, justitie, penitenciare, asistenta
sociala. El s-a ocupat si de adaptarea si crearea de teste, chestionare, fise de observatie necesare
pt evaluarea aptitudinilor si a personalitatii. Incununarea acestor eforturi a fost lucrarea
Masurarea inteligentei (1940).

Mihai Ralea (1896-1964) a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în drept la

Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe
economice şi politice, apoi titlul de doctor în litere.
Principalele sale lucrari sunt Formarea ideii de personalitate – studiu de psihologie
genetica (1924), Problema inconstientului (1925), Istoria psihologiei (impreuna cu C.I. Botez).
Conceptia psihologica a lui Ralea este dominata de ideea raporturilor dintre psihic si
social.
Poate contributia cea mai interesanta a lui Ralea in psihologia romaneasca este analiza
conceptului de amanare. Amanarea constituie mijlocul prin care omul isi depaseste conditia sa
biologica. Amanarea il ajuta pe om sa-si realizeze scopurile mai inalte, mai complexe, mai
indepartate. Amanarea este expresia unui autocontrol constient si voluntar.
Miha Ralea a abordat in opera sa si probleme de psihologia artei si de psihologia creatiei
si problemele psihologice ale receptarii operei de arta.

S-a acordat o atenţie deosebită metodelor de investigaţie a aptitudinilor şi inteligenţei

fiind adaptate teste de inteligenţă utilizate pe plan internaţional, probe de reprezentare spaţială,
flexibilitate mentală, temperament sau personalitate. În această privinţă s-au remarcat G.Bontilă,
N.Mărgineanu, I.Nestor, M.Peteanu, Al.Roşca, Ghe.Zapan. Sunt abordate probleme de
psihologia învăţării şi aplicaţii ale psihologiei în oficiile de orientare şcolară: D.Salade,
I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a. De asemenea s-au abordat şi problemele persoanelor cu
handicap: Al.Roşca, Florica Bagdasar, dar şi aspecte psihologice ale educaţiei copiilor
supradotaţi: I.Rusu. Psihologia socială este abordată mai ales în lucrările lui M. Ralea şi Fl.
Ştefănescu-Goangă.

33