MANAGEMENTUL SERVICIILOR PSIHOLOGICE

ÎN STRUCTURILE SISTEMULUI SECURITĂŢII NAŢIONALE

CONSTANTIN-EDMOND CRACSNER

Universitatea Ecologică
Facultatea de Psihologie
Bucureşti, România
edypsy@yahoo.com

Rezumat: Integrarea României în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană a constituit

pentru sistemul securităţii naţionale o nouă provocare multidimensională atât în planul
ideologic-doctrinar, cât şi în planul organizaţional-funcţional, precum şi la toate nivelurile
de tip strategic, operativ şi tactic. În acest context, psihologia, ca ştiinţă şi profesie, s-a
aplicat adecvat în structurile sistemului securităţii naţionale, contribuind efectiv la
performanţele acestora.
Demersurile întreprinse, pe de o parte, de către universitari, pentru fundamentarea
teoretică a psihologiei ca ştiinţă şi, pe de altă parte, de către practicieni, pentru
recunoaşterea psihologiei ca profesie independentă, au angrenat, în această efervescenţă
demiurgică, şi structurile sistemului securităţii naţionale. Managementul serviciilor
psihologice, în acest context, devine o realitate profesională a sistemului securităţii
naţionale, dintr-o triplă perspectivă: teoretic-conceptuală, organizaţional-funcţională şi
practic-acţională.
Adoptarea la nivel naţional a cadrului legislativ şi normativ de exercitare a
profesiei de psiholog cu drept de liberă practică a generat o nouă filosofie cu privire la
organizarea şi desfăşurarea activităţii de psihologie în structurile sistemului securităţii
naţionale. În consecinţă, psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale
particularizează, într-o manieră specifică, toate competenţele profesionale din alte
domenii ale psihologiei, precum: psihologia muncii şi organizaţională; psihologia
transporturilor; psihologia serviciilor; consilierea psihologică; psihologia clinică;
psihoterapia; psihologia şcolară, educaţională şi vocaţională. Dacă la acestea se
adiţionează exigenţele profesionale de ordin metodologic, etic şi deontologic se obţine un
tablou exhaustiv al managementului serviciilor psihologice din structurile sistemului
securităţii naţionale.

Cuvinte cheie: psihologie aplicată, managementul serviciilor psihologice, structuri de psihologie,

securitate

1. SECURITATE. GENERALITĂŢI. DEFINIŢII .

Managementul serviciilor psihologice în structurile sistemului securităţii naţionale

reprezintă o componentă esenţială a managementului organizaţional specific, iar
abordarea teoretică şi practică a problematicii circumscrise domeniului nu reprezintă un
simplu exerciţiu speculativ ci, dimpotrivă, o analiză pragmatică izvorâtă cu necesitate din
complexitatea reală şi potenţială a securităţii naţionale şi internaţionale.
Apreciem că, pentru a explica contextual managementul serviciilor psihologice în
structurile sistemului securităţii naţionale se cuvine, chiar şi succint, să definim şi să
delimităm domeniul de aplicabilitate.
 1.1. Securitate individuală, securitate naţională, securitate internaţională

Securitatea priveşte atât individul, cât şi colectivitatea şi se defineşte, pe de o

parte, ca „faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentimentul de încredere şi de linişte
pe care îl dă cuiva absenţa unui pericol” , iar pe de altă parte, ca „stare a relaţiilor dintre
state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unor
agresiuni” (DEX, 1998, p.969).
Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea desemnează „starea de
echilibru dinamic macrostructural, intra şi intersocioorganizări de acelaşi nivel (stat-stat;
structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor
organizate şi dezorganizate şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât
să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor
ca entităţi şi posibilitatea lor de reproducere” (Boncu, 1995, p.13).
Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială-individ-grup-
stat-alianţe şi se manifestă în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social,
militar, demografic, ecologic, cultural şi altele. Securitatea se realizează de către politică
şi trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie acţiune a statului
desfăşurată pe baza unui sistem normativ; să fie de competenţa unor instituţii ale statului;
puterea politică să fie legitimă şi să primeze supremaţia legii; întemeierea acţiunilor pe un
sistem de valori acceptate de către societate; respectarea drepturilor omului în
conformitate cu reglementările internaţionale la care statul este parte; să nu producă
insecuritate altor entităţi. În cuprinsul aparatului categorial specific securităţii intră
termeni precum: risc, ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese
naţionale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate
etc. Sintetizând, conceptul de securitate semnifică situaţia în care o persoană, grup de
persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înţelegere
cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele lor fundamentale
nu sunt primejduite. Dacă termenul de securitate semnifică linişte, sentimentul de a fi în
afara pericolelor, de a fi protejat, insecuritatea este termenul opus securităţii şi presupune
angoasa, sentimentul de pericol şi risc, impresia de a fi ameninţat, libertatea îngrădită
(Irimia, Ion, Chiriac, 2004).
Din cele prezentate rezultă că securitatea poate fi abordată din multiple
perspective, inclusiv a raportului naţional-internaţional (Dumitrescu, 2002).
Conceptul de securitatea naţională a cunoscut de-a lungul timpului diferite
modalităţi de definire şi explicitare, care au evidenţiat, mai mult sau mai puţin, câteva
dintre caracteristicile securităţii, fără a avea pretenţia exhaustivităţii, indiferent de
principalul curent de gândire fie el pozitivism (abordarea concretă, implacabilă a
realităţii), constructivism (securitatea este o construcţie socială subiectiv-obiectivă ce
poate fi analizată şi măsurată) sau postmodernism (o abordare eclectică, operaţională,
integrativă, a dimensiunilor de ordin politic, economic, militar, cultural, demografic,
ecologic etc.). De la definiţia simplistă şi clasică a securităţii naţionale, prin apologia
dimensiunii militare, dată de Walter Lippmann şi publicată în 1962 în studiul “Discord
and Collaboration. Essays on International Politics” (apaud Buzan, 2000), care afirma că
„O naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să
sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este
provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război” s-a ajuns la abordarea
complexă a securităţii naţionale (Rosenau, 1996, Saperstain, 1996), privită într-un cadru
amplu de analiză atât în domeniul militar, cât şi în domeniile non-militare, pentru care
rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind
identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global),
localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea
principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de
referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).
Una dintre definiţiile cele mai interesante referitoare la securitatea internaţională
este cea dată de Jozef Balazj (apaud Buzan, 2000, p. 28) care apreciază că „Securitatea
internaţională este determinată în fond de securitatea internă şi externă a diferitelor sisteme
sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanţele
externe. Experţii definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcţia ei
esenţială este aceea de a asigura puterea politică şi economică a clasei conducătoare date
sau supravieţuirea sistemului social şi un grad adecvat de securitate publică”.
Într-o lume în curs de globalizare, dinamica securitate naţională-securitate
internaţională, reprezintă tema majoră a diverselor organisme colective de securitate. De
exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite, în Carta Naţiunilor Unite, afirmă rezolvarea
disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi
justiţia internaţionale să nu fie puse în pericol. Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic (Manual NATO, 2001) defineşte
conceptul de securitate ca o dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi
prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a
principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de
asigurare a stabilităţii şi bunăstării, prin eliminarea conflictele din politicile lor economice
internaţionale şi încurajarea colaborării economice bilaterală sau multilaterală, prin
intermediul autoajutorării şi al sprijinului reciproc continue, prin menţinerea şi
dezvoltarea capacităţii individuale şi colective de rezistenţă în faţa unui atac armat etc. În
acelaşi sens, Uniunea Europeană şi-a definit propria strategie de securitate prin
obiectivele Tratatului de la Maastricht, document a cărei premisa afirmă că răspunsul la
riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene trebuie adaptat fiecărui
tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă.
Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele riscuri,
ameninţări şi vulnerabilităţi, care derivă din dezvoltările politice, economice,
demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice. Strategia identifică drept vulnerabilităţi
încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, iar ca elemente ce pot fi
categorisite ca fiind riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.).
În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate ca fiind terorismul internaţional,
proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea
ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii,
atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc.
Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună pentru
Integrarea Apărării Europene (2004) ce subliniază rolul cooperării şi consensului în
realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor şi
responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de
dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a
grupărilor de luptă interarme ale UE). Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE), la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai important
în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea
încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic;
conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepţia
de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană care afirmă,
printre altele, că fiecare stat participant are drept egal la securitate şi la neutralitate şi va
respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe, iar statele nu îşi vor întări
securitatea în detrimentul securităţii altor state. Totodată, se specifică faptul că relaţiile
dintre state se vor construi în conformitate cu conceptul de securitate comună şi
comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă, iar securitatea
fiecărui stat participant va fi inseparabil legată de securitatea celorlalte state, în care
abordarea dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii va
reprezenta un întreg. Din cele prezentate, atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt
instituţii partizane ale unui tip de securitate colectivă în care, concomitent, statele cu
forţele lor armate şi alianţele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de
securitate colectivă. Iată de ce, se poate afirma că, într-o lume în curs de globalizare,
siguranţa furnizată de existenţa unei stări de securitate, la nivel naţional, sau lipsa
acesteia, afectează într-o oarecare măsură starea de stabilitate la nivel global.
Trebuie spus că, securitatea naţională şi internaţională nu pot exclude securitate
individuală, care, de altfel, le generează. Dacă un individ este ameninţat, atunci atât
securitatea grupului din care face parte, cât şi a altor comunităţi relaţionate este
ameninţată. Dacă toate grupurile societale doresc să realizeze şi să conserve starea de
securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii individuale, pe baza
principiului conexiunii intrinseci a umanităţii. Suntem de acord că orice analiza de
securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor
de state, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială şi,
totodată că, raportul dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională este doar o
falsă problemă, deoarece securitatea, la orice nivel, are ca subiect omul, care transcende
toate graniţele (Sarcinschi, 2005). În consecinţă, securitatea individuală poate fi obiect de
studiu pentru psihologie.
Securitatea, din perspectivă psihologică, ia în calcul individul în cadrul
colectivităţii, altfel spus, omul activ în contextul său familial, grupal, organizaţional.
Raporturile particular-general sau individual-colectiv reprezintă, în ultimă instanţă,
mediul de (in)securitate în care omul trebuie să se integreze/adapteze existenţial.
Securitatea individului reprezintă în piramida trebuinţelor (Maslow, 1970) un
factor motivaţional esenţial pentru devenirea fiinţei umane. De aceea, problema securităţii
a preocupat umanitatea de-a lungul existenţei sale, deoarece asigurarea unei vieţi
constructive, de progres material şi spiritual, împotriva tuturor agresiunilor din exterior, a
apărut ca o necesitate alături de trebuinţele fiziologice, sociale, ale Eu-lui, de
autorealizare, cognitive, estetice şi de concordanţă. De asemenea, securitatea individului,
din perspectivă psihologică, trebuie analizată în contextul mai larg al structurării
motivelor după importanţa şi semnificaţia lor reglatorie în cadrul personalităţii umane, fie
că acestea sunt homeostazice, de creştere şi dezvoltare, pozitive (antientopice), negative
(entopice), extinseci sau intrinseci (Golu, M., 2002, p.467).
Pornind de la premisa că la baza tuturor acţiunilor stau interesele, unii specialişti
(Irimia, Ion, Chiriac, 2004) apreciază că la nivelul individului acestea sunt de ordin
axiologic şi ontologic. La nivelul axiologic, individul îşi promovează şi apără valorile:
limba maternă; religia strămoşească; cultura; tradiţiile; obiceiurile; simbolurile şi
mentalităţile. Din punct de vedere ontologic, la nivelul persoanei, interesele sunt legate
de: viaţă; sănătate; avere; statut social; mediu; libertăţi democratice. Securitatea nu poate
fi totală pentru nici un individ: o varietate enormă de pericole şi ameninţări pândeşte pe
fiecare şi, ca urmare, deşi cei bogaţi se pot distanţa de unele precum foametea, bolile
curabile, pericol fizic, violenţa, inechitatea economică etc. ei împart laolaltă cu săracii
efectele dezastrelor naturale, bolile incurabile, războaiele nucleare şi îşi crează altele
specifice pentru ei precum accidentele aviatice, răpirile, bolile datorate consumurilor
excesive, stresul determinat de concurenţă etc. La nivelul indivizilor planează pericolele
precum: dezastrele naturale; bolile; sărăcia; degradarea mediului; războaiele. Alături de
pericolele care planează asupra existenţei individului se exercită presiuni determinate de
riscurile şi ameninţările: a) fizice (durere, rănire, moarte); b) economice (împiedicarea
accesului la muncă sau la resurse, distrugerea sau naţionalizarea proprietăţii, şomajului);
c) drepturilor (încarcerare, negarea libertăţilor civile normale, îngrădirea dreptului la
opinie şi de mişcare); d) culturale (interzicerea folosirii limbii materne, a simbolurilor şi
valorilor specifice, tradiţiilor şi obiceiurilor); e) sociale (marginalizarea, excluderea); f)
instituţionale (abuzurile organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, sistemul de
relaţii interorganizaţionale şi interumane etc.).
Securitatea individului, pe care unii specialişti (Weissberg, 2003, pp. 3-11 şi
Hampson, 2002) o numesc şi securitate umană, include o serie de drepturi şi libertăţi
prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: drepturile individuale (dreptul
la viaţă, recunoaşterea în faţa legii, protecţia faţă de formele crude sau degradante de
pedeapsă, protecţia faţă de discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă etc.);
drepturile legale (accesul la mijloacele legale de prevenire a violării drepturilor
fundamentale, protecţia faţă de arestul arbitrar, detenţie sau exil etc.); libertăţile civile
(libertatea de gândire, conştiinţă şi religie etc.); drepturile de subzistenţă (dreptul la hrană
şi la standardele fundamentale de sănătate şi bunăstare etc.); drepturile economice
(dreptul la muncă, la odihnă şi la recreere, securitatea socială etc.); drepturile politice
(dreptul de a lua parte la alegeri şi de a participa la guvernare etc.). Mai mult, în funcţie
de natura drepturilor şi libertăţilor, pot fi sistematizate şi tipurile de ameninţări la adresa
securităţii umane: individuale (violenţă fizică, crimă, accidente etc.); comunitare
(opresiune, dezintegrare, discriminare etc.); politice (represiune, tortură, violarea
drepturilor fundamentale etc.); economice (sărăcie, foamete, lipsa condiţiilor de locuire şi
de viaţă, în general etc.); sanitare (boli, condiţii insalubre de trai etc.); ecologice
(degradarea mediului, poluare, dezastre naturale etc.). Suntem de acord că, de departe, cel
mai important aspect al securităţii umane este reprezentat de calitatea vieţii, care este un
concept evaluativ şi reprezintă rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a activităţii, care
compun viaţa umană, la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane (Sarcinschi, 2005). Se
observă că acest concept se referă atât la condiţiile obiective în care se constituie viaţa
umană, cât şi la modul subiectiv în care fiecare individ îşi evaluează propria sa viaţă. Cei
mai importanţi indicatori şi indici sociali şi sociologici prin care se măsoară condiţiile
obiective sunt: a) indicatori şi indici sociali şi sociologici ai locuirii: stocul de locuinţe
(numărul de locuinţe ce revin la mia de locuitori, numărul de camere ce revin la mia de
locuitori, suprafaţa medie locuibilă ce revine unei persoane etc.); dezvoltarea sectorului
de locuinţe (implicarea sectorului public în construcţia de locuinţe, cheltuielile cu
infrastructura ce revin unei persoane în decurs de un an în mediul urban etc.); condiţiile
de locuit (rata populaţiei urbane, rata populaţiei care trăieşte în zonele afectate de poluare,
mortalitatea cauzată de poluarea mediului, rata locuinţelor cu instalaţii de apă potabilă
etc.); b) indicatori şi indici sociali şi sociologici ai sărăciei: pragul sărăciei, minimul de
subzistenţă, rata sărăciei, prăpastia sărăciei, indicele Sen (procentul din venitul total al
populaţiei care ar trebui transferat săracilor, astfel încât veniturile acestora să fie aduse la
nivelul pragului de sărăcie), indicele Fishlow (exprimă prăpastia sărăciei, ca procent din
veniturile celor nonsăraci, în ideea eliminării sărăciei prin transferuri directe de venituri
de la aceştia), coeficientul Gini (măsură a inegalităţii veniturilor) etc.; c) indicatori ai
stării de sănătate: rata de morbiditate, morbiditatea pe contingente, accesul la serviciile de
sănătate, asigurarea populaţiei cu medici, asigurarea populaţiei cu farmacişti, indicatorul de
asigurare cu resurse umane etc.; d) indicatorii libertăţii şi dezvoltării umane: indicatorul
libertăţii umane, indicatorul dezvoltării umane; e) indicatori de caracterizare a sistemului de
învăţământ: rata de şcolarizare, eficienţa internă a sistemului de învăţământ, calitatea
serviciilor educaţionale şi utilizarea resurselor etc. În ceea ce priveşte condiţiile subiective
ale calităţii vieţii, indicatorii clasici sunt: indicatorii calităţii percepute a vieţii, indicatorii de
satisfacţie cu viaţa, indicatorul de fericire, indicatorul de alienare etc. (Zamfir, 1998).
Din cele prezentate rezultă că, în general, lipsa condiţiilor minimale de asigurare
a înfăptuirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi, în special, calitatea
scăzută a vieţii influenţează negativ realizarea securităţii la toate nivelurile şi domeniile
sale. Altfel spus, sistemele de securitate naţională, zonală, regională sau globală nu se pot
construi în medii în care individul nu se simte protejat. Ignorând această realitate,
sistemele nu numai că devin ineficiente, dar, mai devreme ori mai târziu, se prăbuşesc sub
greutatea propriilor contraste. Dacă un individ este ameninţat, atunci atât securitatea
grupului din care face parte, cât şi a altor comunităţi relaţionate este ameninţată. Dacă toate
grupurile societale doresc să realizeze şi să conserve starea de securitate, atunci ele trebuie
să pornească de la asigurarea securităţii individuale, pe baza principiului conexiunii
intrinseci a umanităţii. Suntem solidari cu faptul că orice analiză de securitate ar trebui să
pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor de state, întrucât
individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială (Sarcinschi, 2005).

1.2. Cadrul politic şi structural al sistemului securităţii naţionale

Definirea şi explicitarea conceptelor de securitate, securitate individuală,

securitate naţională şi securitate internaţională ne asigură o alternativă mai precisă de
prezentare a modalităţilor particular-naţionale de realizare a securităţii, cu toate
implicaţiile sale de ordin politic şi structural.
În calitatea sa de lege fundamentală a ţării, Constituţia României (2003) reprezintă
principalul izvor de drept cu privire la securitatea individuală, securitate naţională şi
securitate internaţională. În acest sens, spre exemplu, prezentăm câteva articole
semnificative: art. 1 pct.3 consfinţeşte că „România este stat de drept, democratic şi
social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989,
şi sunt garantate”; art. 4 pct.2 precizează că „România este patria comună şi indivizibilă
a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială”; art. 10 specifică faptul că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate
statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinatate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte
norme general admise ale dreptului internaţional”; în titlul II sunt legiferate drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
În această bază, din perspectivă politicului, se elaborează strategia de securitate
naţională, care reprezintă documentul ce reflectă opţiunea puterii politice referitoare la
securitate şi cuprinde, în general, probleme ce vizează interesele naţionale de securitate,
obiectivele politicii de securitate, mediul internaţional de securitate, factorii de risc la
adresa securităţii naţionale, direcţiile de acţiune şi resursele politicii de securitate. Actuala
Strategie de Securitate Naţională a României are un subtitlu extrem de generos denumit
„România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară
democratică, mai sigură şi mai prosperă”. Se apreciază, în document, că România se află
„ ... într-un moment crucial al istoriei sale ... şi ... are nevoie de acest proiect naţional
realist şi pragmatic, capabil să îmbine armonios iniţiativa individuală cu spiritul civic
modern şi cu angajarea responsabilă. Noua strategie de securitate reprezintă un demers
major în această direcţie şi este focalizată, din perspectiva finalităţii sale democratice, pe
garantarea securităţii individului, a vieţii sale şi a familiei”. De asemenea, ca „ ... factor
cumulativ şi de convergenţă transpartinică, securitatea naţională urmăreşte să asigure
starea de normalitate democratică la care aspiră societatea - cetăţenii, comunităţile şi
statul - pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalităţii, făurirea prosperităţii
economice, echilibrul social şi stabilitatea politică. Securitatea naţională se realizează în
cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
asumarea conştientă a responsabilităţilor; perfecţionarea capacităţii de decizie şi de acţiune
a statului; afirmarea României ca membru activ al comunităţii internaţionale”. Din
cuprinsul acestei strategii naţionale desprindem câteva obiective şi proiecte politice,
precum: realizarea unui viitor sigur şi prosper pentru români; participarea activă la
construcţia securităţii internaţionale, promovarea democraţiei, lupta împotriva terorismului
internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă; construirea noii
identităţi europene şi euroatlantice a României; realizarea securităţii şi stabilităţii regionale;
abordarea sistemică şi cuprinzătoare a securităţii interne; promovarea unei bune guvernări
prin administraţie publică profesionistă şi eficientă, justiţie democratică şi combaterea
corupţiei; creşterea competitivităţii şi a caracterului performant al economiei; modernizarea
instituţiilor care au responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale; dezvoltarea
infrastructurii şi sporirea gradului de protecţie a acesteia şi altele. În concluzie, Strategia de
Securitate Naţională a României reflectă o concepţie dinamică şi pragmatică asupra
viitorului în domeniul securităţii, fiind un document cadru ale cărui modalităţi de acţiune
vor fi adaptate în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate.
Din perspectiva structurală, se poate afirma că sistemul securităţii naţionale
reprezintă instrumentul prin care se realizează securitatea naţională. Sistemul securităţii
naţionale se defineşte ca fiind ansamblul reglementărilor, instituţiilor şi mijloacelor care
au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele fundamentale ale României. Abordarea
din perspectiva sistemic-structurală a problematicii securităţii naţionale evidenţiază
următoarele componente mai importante: apărarea naţională; politica externă; securitatea
internă, ordinea publică şi siguranţa naţională; justiţia; comunicaţiile sistemului securităţii
naţionale. Toate aceste componente ale sistemului securităţii naţionale funcţionează în
baza unor legi organice. Dintre legile care definesc şi reglementează activitatea unor
componente ale sistemului securităţii naţionale amintim: Legea nr. 45/1994, Legea
apărării naţionale a României Legea 51/ 1991 a siguranţei naţionale, Legea 14/ 1992
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Legea 1/1998
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, Legea 191/1998
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, Legea 92/ 1996
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. În prezent se
consideră că aceste legi nu mai corespund configuraţiei mediului de securitate
internaţional şi mai ales necesităţilor din plan intern. Securitatea extinsă şi consolidată
presupune o abordare nu doar militară, ci o reprezentare a sistemului de securitate din
punctul de vedere al componentelor sale actuale (politice, economice, societale,
ecologice) şi al modului de implementare al politicilor specifice acestui sistem. Noile
proiecte legislative actualizează riscurile şi ameninţările la adresa securităţii României şi
în consecinţă şi instituţiile care le gestionează. Astfel, pachetul cu proiectele de legi ale
securităţii propune o dublă reformă, nu doar în ceea ce priveşte reorganizarea priorităţilor,
ci şi una instituţională. Astfel, Serviciul de Protecţie şi Pază ar trebui să devină Direcţia
de Protecţie şi Pază din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale va fi o Direcţie de Telecomunicaţii Speciale, din cadrul
Ministerului Comunicaţiei şi Tehnologiei Informaţiilor. Noile proiectele legislative se
centrează pe ideea că asigurarea securităţii cetăţeanului primează într-un stat de drept,
democratic. Cetăţenii au dreptul la securitate şi libertate, iar accesul lor în justiţie este
total şi neîngrădit. Componentele sistemului de securitate a României acţionează în
folosul cetăţenilor, iar personalul care săvârşeşte abuzuri „în numele securităţii” poate
răspunde administrativ, civil sau penal, în baza legii. În contextul noului mediu de
securitate, domeniul securităţii naţionale are nevoie de o nouă abordare (sistemică,
profundă şi cuprinzătoare), iar instituţiile abilitate trebuie să acţioneze permanent într-un
regim de coordonare profesionistă şi eficientă. Ca urmare, reforma sectorului de securitate
impune transformarea profundă a instituţiilor, creşterea calităţii actului de conducere, o mai
bună coordonare naţională a acestora şi asigurarea integrării lor funcţionale în sistemele de
securitate internaţională din care România face parte. De asemenea, eforturile vor viza
consolidarea şi profesionalizarea controlului civil asupra forţelor care au responsabilităţi în
domeniul securităţii naţionale şi se vor focaliza asupra structurilor, normelor, relaţiilor,
misiunilor, instruirii şi resurselor sistemului, cu stricta respectare a principiilor democraţiei,
eficienţei şi transparenţei. Având în vedere complexitatea deosebită a acestor obiective,
acţiunile vor fi focalizate asupra transformării în următoarele domenii: politică externă;
apărare; activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate din cadrul comunităţii
naţionale de informaţii. Integrarea conceptuală şi operaţională a tuturor domeniilor şi
componentelor în Strategia de Securitate Naţională a României se realizează în coordonarea
Ministerului Apărării Naţionale.

2. LOCUL, ROLUL ŞI IMPORTANŢA SERVICIILOR PSIHOLOGICE

ÎN SISTEMUL SECURITĂŢII NAŢIONALE

Afirmăm că, din succinta prezentare a domeniului şi sistemului securităţii

naţionale, se poate desprinde complexitatea muncii personalului care încadrează
structurile respective. Într-o manieră generală, fără a prezenta detalii cu privire la analiza
muncii într-un astfel de sector al activităţii umane, se poate intui cu uşurinţă că unele
cerinţe psihologice (job specification) impuse lucrătorilor implică cu necesitate
organizarea şi desfăşurarea unei activităţi de psihologie specifice. În cadrul activităţii de
psihologie din structurile sistemului securităţii naţionale se pot accesa diverse servicii
psihologice de profil sau, altfel spus, psihologia aplicată în sistemul securităţii naţionale
se prezintă ca o generoasă ofertă de servicii psihologice în funcţie de scopul, obiectivele,
misiunile şi standardele de performanţă specifice.
Din cele prezentate se poate desprinde faptul că serviciile psihologice se
concentrează într-un corpus disciplinar distinct şi ocupă un loc bine delimitat (Sîntion,
1980, Cracsner, 2003) atât în organigrama instituţiilor din sistemul securităţii naţionale
(ca structură organizaţională), cât şi în evantaiul domeniile funcţionale (ca practică
eficientă, alături de aplicaţiile altor ştiinţe).
Rolul serviciilor psihologice se evidenţiază prin centrarea lor acţională asupra
individului, pe de o parte normal, evoluat, adaptat şi integrat social, iar, pe de altă parte
angoasat, alienat, carenţat patologic. Totodată, serviciile psihologice vizează problemele
specifice etapelor dezvoltării personalităţii individuale şi inserţiei sale sociale, dar se
concentrează şi asupra vieţii şi activităţii organizaţiei din sistemul securităţii naţionale.
Aliniindu-ne la demersul metodologic de a demonstra că serviciile psihologice au
o importanţă deosebită şi un pronunţat caracter aplicativ (Pamplona, 1991, Ferreira,
1992), evidenţiem factorii esenţiali care impun serviciile psihologice, astfel:
 activitatea din sistemul securităţii naţionale este orientată pe misiuni, pe
obiective de atins, iar orice alte lucruri care nu contribuie la îndeplinirea misiunii sunt
secundare;
 mediul în care se dezvoltă activitatea din domeniul securităţii naţionale este
încărcat de pregătirea pentru apărarea ţării, iar dacă va fi necesar individul trebuie să
moară pentru ea;
  câmpul serviciilor psihologice nu este definit nici de o tehnică de conjunctură
(ex. experimentul) şi nici de o conjunctură de probleme (ex. desensibilizarea), dar are,
prin excelenţă, aria şi contextul său de aplicare;
 serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale se diferenţiază de aplicarea
în alte domenii, prin faptul că în investigaţiile şi aplicaţiile lor sunt afectate de situaţiile
contingente, iar mediul de securitate este diferit de mediul civil sau de societatea
industrială.
Pentru atingerea obiectivelor, serviciile psihologice din sistemul securităţii
naţionale îşi construiesc demersul teoretic şi aplicativ în raport direct proporţional cu
instrumentele, metodele şi tehnicile specifice care permit:
 discriminarea riguroasă între capacităţile proprii şi condiţiile cerute de procesul
de recrutare şi selecţie;
 compatibilitatea dintre activităţi şi aptitudini, valorificată în procesul de
clasificare;
 facilitarea unei bune adaptări la mediul de securitate, asigurarea motivaţiei şi
forţei necesare prevenţiei decompensărilor emoţionale şi menţinerea igienei mentale;
 condiţionarea problemelor de adaptare la mediul de securitate;
 argumentarea coeziunii de grup, facilitarea bunelor relaţii umane şi creşterea
contribuţiei la devenirea unui bun lider şi manager în domeniul securităţii naţionale;
 dezvoltarea aptitudinilor individuale ca un bun randament în executarea
sarcinilor, prin întregul proces de instrucţie şi pregătire;
 investigarea limitelor operaţionale reducerea stresului etc.
Din cele enunţate anterior, rezultă că, serviciile psihologice sunt, în fapt, aplicaţii
psihologice caracterizate printr-o tehnologie proprie, care se foloseşte de psihologia
ştiinţifică şi de principiile sale independente, în scopul de a da soluţii la problemele
practice. Iată de ce, serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale pot fi
considerate ca un microcosmos al câmpului psihologic, care utilizează aproape toate
ramurile psihologiei ştiinţifice, respectiv: psihologia organizaţională, industrială,
experimentală, fiziologică, clinică, statistică şi ergonomică (Cracsner, 2003).

3. FUNDAMENTE LEGISLATIVE ŞI NORMATIVE

Este ştiut faptul că, spre exemplu, activitatea desfăşurată în mediul militar şi
similar acestuia implică, în totalitatea determinărilor sale, apariţia stresului profesional,
care poate genera personalului, în situaţii critice, diverse tulburări psihice. De aceea,
pentru a mări gradul de rezistenţă psihică şi stabilitate emoţională al personalului militar
şi civil, se impune cu stringenţă asigurarea cadrului normativ şi funcţional al activităţii de
psihologie în armată şi în celelalte componente ale sistemului de securitate naţională.
Necesităţile de ordin normativ, organizaţional şi funcţional au fost prezentate,
argumentate şi susţinute, de-a lungul timpului, de numeroşi specialişti (Sîntion, 1975,
1987, 1990, Perţea, 2003, Cracsner 2003, 2005, Turc, 2003).
Serviciile psihologice în structurile sistemului securităţii naţionale îşi regăsesc
izvorul de drept în câteva acte fundamentale cu caracter legislativ şi normativ. Serviciile
psihologice în sistemul securităţii naţionale se organizează şi se desfăşoară în
conformitate cu legislaţia naţională şi sectorială aflată în vigoare.
Legea privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în
România stipulează în art. 5 principalele tipuri de activităţi care pot constitui obiectul de
activitate al serviciilor psihologice: studiul comportamentului uman şi al proceselor
mentale; investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice;
elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a
altor caracteristici umane; testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor
emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi
profesional; interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor necesare (Legea
nr. 213/2004).
Hotărârea Guvernului privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea
legii mai sus amintite precizează în art. 24 că pot obţine atestatul de liberă practică, prin
procedurile specifice Comisiei de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională, psihologii care desfăşoară unele sau toate activităţile prevăzute la art. 5 din lege
în ministerele şi instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei
naţionale, precum şi psihologii care, în condiţiile legii, avizează psihologic persoanele
care solicită permisul de armă (H.G. nr. 788/2005).
Regulamentul de organizare şi funcţionare al comisiei de psihologie aplicată în
domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale menţionează la art. 4 că atestatul de
liberă practică conferă specialistului, printre altele, competenţe în cunoaşterea şi asistenţa
psihologică a personalului şi a membrilor de familie, conform legislaţiei în vigoare.
Având la bază aceste documente existente la nivel naţional, structurile de
psihologie din sistemul securităţii naţionale au adoptat diverse acte cu caracter normativ
şi/sau metodologic. În acest sens, vom prezenta câteva exemple.
În conformitate cu Dispoziţia nr. SMG-14/2002 privind măsurile pentru
perfecţionarea sistemului de selecţie, cunoaştere şi asistenţă psihologică, precum şi cu
Ordinul şefului Statului Major General nr. 274/2002 referitor la aprobarea concepţiei
privind activitatea de cunoaştere, selecţie şi asistenţă psihologică s-a instituit cadrul
normativ şi organizatoric necesar desfăşurării activităţii de psihologie în Amata
României. Ca urmare firească, prin Dispoziţia nr. SMG-30/2006 a fost aprobată
Metodologia privind cunoaşterea şi asistenţa psihologică a cadrelor militare şi
personalului civil din Armata României.
De asemenea, în Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin ordin, se reglementează
modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de psihologie din perspectiva obiectivelor,
metodelor, competenţelor şi beneficiarilor (Ordinul nr. 257/2007).
Şi celelalte componente ale sistemului securităţii naţionale, prin ordine sau
dispoziţii interne, şi-au reglementat modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de
psihologie.

4. PRINCIPIILE ACŢIUNII SERVICIILOR PSIHOLOGICE

Prin principiile acţiunii serviciilor psihologice înţelegem un ansamblu de

consideraţii generale şi esenţiale care fundamentează concepţia privind implementarea
psihologiei în sistemul securităţii naţionale. Afirmarea acestor principii generează
desprinderea anumitor legităţi care guvernează managementul serviciilor psihologice atât
pe timp de pace, cât şi pe timp de război.
Principiile acţiunii serviciilor psihologice se dezvoltă pe trei axe de coordonate,
astfel: a) principii ale organizării şi desfăşurării serviciilor psihologice; b) principii ale
cercetării în domeniul serviciilor psihologice şi c) principii ale asigurării serviciilor
psihologice.
Principiile organizării şi desfăşurării serviciilor psihologice în sistemul securităţii
naţionale (Cracsner, 2003) sunt următoarele:
a. Principiul necesităţii fundamentează ansamblul serviciilor psihologice ca o
condiţie esenţială în asigurarea calităţii resurselor umane în concordanţă cu cerinţele şi
calităţile specifice posturilor de muncă.
 b. Principiul oportunităţii stipulează că serviciile psihologice trebuie asigurate la
momentul favorabil, adecvat împrejurărilor şi situaţiei tactice, operative sau strategice,
care caracterizează desfăşurarea acţiunilor specifice structurilor din sistemul securităţii
naţionale.
c. Principiul operativităţii presupune că serviciile psihologice se execută rapid,
expeditiv şi activ în scopul maximizării performanţelor individuale şi organizaţionale.
d. Principiul concentrării efortului serviciilor psihologice, în locul decisiv şi la
momentul decisiv, constă în sincronizarea şi concentrarea acţiunilor specifice pentru
asigurarea unui nivel maximal al capacităţii psihice pentru luptă a personalului şi
coroborează principiile oportunităţii şi operativităţii.
e. Principiul competenţei (centralizării, unităţii de comandă) constă în stabilirea
pentru fiecare misiune sau obiectiv a unei comenzi unice care să fie în măsură să decidă
modul de realizare a serviciilor psihologice prin forme şi mijloace specifice.
f. Principiul responsabilităţii (cunoscut şi ca principiul definirii clare a
obiectivului misiunii) implică asumarea răspunderii de către prestatorii de servicii
psihologice cu privire la formele, metodele, tehnicile şi procedeele folosite pentru
îndeplinirea obiectivelor şi misiunilor specifice.
g. Principiul eficacităţii presupune luarea acelor măsuri şi realizarea acelor
activităţi care să ofere serviciilor psihologice capacitatea necesară obţinerii
performanţelor maxime în pregătirea, organizarea şi desfăşurarea acţiunilor specifice.
Acest principiu este cunoscut şi ca principiul economiei de forţe şi mijloace şi constă în
stabilirea, distribuirea şi utilizarea judicioasă a tuturor posibilităţilor proprii în raport, pe
de o parte, cu necesităţile impuse de scopurile şi obiectivele planificate şi, pe de altă
parte, cu rezultatele maxime obţinute prin eforturi, forţe, mijloace şi pierderi minime.
h. Principiul continuităţii sintetizează condiţia permanenţei, în organizarea şi
desfăşurarea serviciilor psihologice, începută din perioada de pace şi amplificată pe
perioada de război.
i. Principiul proximităţii (descentralizării) presupune folosirea forţelor şi
mijloacelor prin adecvarea serviciilor psihologice la situaţiile particulare, reale, specifice
fiecărei componente a sistemului securităţii naţionale. Cunoscut în terminologia de
specialitate ca principiul libertăţii de acţiune, acesta constă în asigurarea tuturor
condiţiilor de autonomie în decizie, planificare şi desfăşurare a acţiunilor proprii şi de
limitare sau anulare a posibilităţilor de opţiune şi acţiune ale nespecialiştilor.
j. Principiul simplităţii planurilor şi ordinelor privind asigurarea serviciilor
psihologice impune elaborarea unor documente de conducere clare, concise, logice,
comprehensibile prin care să se elimine confuzia şi neînţelegerile.
Semnificaţiile cercetării în domeniul serviciilor psihologice trebuie să fie cel puţin
de ordin ontologic, epistemic, metodologic şi praxiologic (Cazacu, 1992). Ontologic,
pentru că realitatea securităţii naţionale se prezintă sub un triplu aspect: existenţă
materială, conştiinţă socială şi conştiinţă individuală, fiecare având universul său specific.
Epistemic, deoarece mediul de securitate este procesual, dinamic, plin de tensiuni şi
tendinţe, iar personalitatea individului este şi ea relativ procesuală, adaptabilă la obiect,
conectată permanent la acţiune. Praxiologic, deoarece cercetătorul din sistemul securităţii
naţionale este participant activ la procesul de formare, instruire şi educaţie. Metodologic,
întrucât rezultatele cercetării în domeniul serviciilor psihologice trebuie să fie
constructive şi optimizatoare pentru procesul specific de instrucţie şi educaţie.
Metodologia cercetării în domeniul serviciilor psihologice adresate securităţii
naţionale se fundamentează pe un sistem de principii care îi conferă consistenţă,
relevanţă, veridicitate. În literatura de specialitate există diverse formulări asupra
principiilor metodologice, dar noi (Cracsner, 2003) optăm pentru următorul sistem de
principii: principiul obiectivităţii; principiul integralităţii; principiul procesualităţii;
principiul unităţii contrariilor; principiul analitico-sintetic; principiul explicaţiei cauzale;
principiul dezvoltării.
a) Principiul obiectivităţii afirmă necesitatea investigării realităţii mediului de
securitate astfel încât să se surprindă esenţialul şi, totodată, să se realizeze tipologii de
fapte şi fenomene psihologice şi psihosociologice prin care poate fi explicată şi înţeleasă
dinamica securităţii în cadrul unor structuri logice unitare.
b) Principiul integralităţii are în vedere întregul câmp psihologic şi
psihosociologic pentru care se face o analiză sistemică, holistă, în scopul cunoaşterii
procesului instructiv-educativ al pregătirii pentru apărarea securităţii naţionale şi
internaţionale cu toate determinările sale (coexistenţe, dependenţe, corelări, sincronizări,
paralelisme); sfera integralului psihosocial trebuie privită prin eşantionarea sa ca sistem
de apartenenţă şi spaţiu de atribute, concomitent cu radiografierea sa transversală.
c) Principiul procesualităţii rezumă necesitatea studiilor longitudinale (panel)
pentru continuarea unei analize dinamice şi surprinderea adaptării indivizilor la privaţiunile
şi chiar vicisitudinile vieţii impuse în structurile sistemului securităţii naţionale.
d) Principiul dezvoltării este strâns legat de principiul procesualităţii şi, coroborat
cu acesta, promovează studiul structurării, restructurării, transformării şi creşterii
capacităţii serviciilor psihologice oferite beneficiarilor.
e) Principiul explicaţiei cauzale reprezintă trecerea de la coexistenţă la cauzalitate
şi se distinge prin evidenţierea relaţiilor sistemice de interdependenţă dintre teoretic şi
empiric, dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie, dintre cantitativ şi calitativ,
dintre judecăţile constatative şi cele evaluative; acest principiu oferă o perspectivă asupra
unui continuum ascendent, cu elaborări în zona esenţializării, generalizării, concluzionării
şi deschiderii de noi structuri ipotetice în domeniul serviciilor psihologice din sistemul
securităţii naţionale.
f) Principiul unităţii contrariilor pune în evidenţă tendinţele şi laturile
contradictorii ale faptelor, fenomenelor şi proceselor psihologice şi psihosociologice sub
aspectul repetabilităţii şi regularităţii acestora, având rol dinamizator în formarea,
dezvoltarea şi perfecţionarea capacităţii psihologice a personalului încadrat în sistemul
securităţii naţionale.
g) Principiul analizei şi sintezei se concretizează în studiile de tip molecular şi
molar, morfologic şi tipologic, care au permanent în atenţie atât individul, cât şi grupul,
adică atât angajatul, cât şi organizaţia din sistemul securităţii naţionale.
Principiile asigurării serviciilor psihologice, în general şi în situaţii critice, în
special, derivă din modalităţile tradiţionale de tratament folosite în combaterea traumelor
psihice de luptă. Acestea pot fi structutate astfel:
a) Principiul descentralizării sau al proximităţii: cei afectaţi trebuie trataţi la faţa
locului.
b) Principiul rapidităţii sau al oportunităţii: măsuri imediate de localizare şi tratare
a celor cuprinşi de stres în timp scurt.
c) Principiul simplităţii: urmăreşte rezolvarea trebuinţelor de hrană, odihnă,
căldură etc. şi anihilarea altor tulburării fiziologice posibile.
d) Principiul aşteptării: starea celui traumatizat poate fi ameliorată şi prin
consiliere psihoterapeutică, prin persuasiune, prin conştientizarea existenţei unei crize
temporare.
e) Principiul tratamentului ambulatoriu: îngrijirile medicale pentru cei cu tulburări
psihice se acordă la postul de prim ajutor de către medic sau psiholog şi vor fi redaţi
luptei în timp scurt.
 f) Principiul competenţei sau al centralizării: în situaţiile de urgenţă psihiatrică
este necesară prezenţa unui medic psihiatru, datorită greutăţii în clasificarea tulburărilor
de natură psihiatrică şi realizarea unui “filtru” specializat impus pentru reducerea
evacuărilor de ordin psihiatric neadecvate, tipice sindromului de ipohondrie.

5. SERVICIILE PSIHOLOGICE. DOMENII ŞI TIPURI DE ACTIVITĂŢI.

În general, prin serviciu se înţelege „... acţiunea, faptul de a servi,a sluji ...”, o „...
formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva ...” , o „îndatorire, obligaţie” sau
„subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii cuprinzând mai multe secţii ...”
(DEX, 1998, p. 979).
Prin serviciile psihologice, în contextul dat, se înţeleg activităţile specifice unei
profesii independente prestate către diferiţi beneficiari, în baza dreptului de liberă practică
competentă şi prin asumarea deplină a răspunderii pentru calitatea actului profesional în
raport cu beneficiarii serviciilor psihologice, cu respectarea reglementărilor specifice în
domeniu. Psihologul cu drept de liberă practică desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:
studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; investigarea şi recomandarea
căilor de soluţionare a problemelor psihologice; elaborarea şi aplicarea de teste pentru
măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane; testarea
psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi
a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; interpretarea datelor obţinute şi
elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare (Legea nr. 213/2004, art. 5).
Psihologul care deţine atestat de liberă practică în specialitatea psihologie aplicată
în domeniul securităţii naţionale poate avea, în funcţie de treapta de specializare şi sectorul
în care lucrează, următoarele competenţe (Procedurile comisiei privind atestarea, art. 4):
a) evaluarea şi selecţia profesională a personalului;
b) analiza psihologică a activităţii;
c) analiza şi prevenirea accidentelor de muncă;
d) identificarea şi gestionarea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor psihologice
individuale şi de grup, în scopul prevenirii fenomenelor de inadaptare
profesională;
e) cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului;
f) asistenţa psihologică a persoanelor care execută pedepse privative de libertate şi
a altor categorii de persoane, conform legislaţiei în vigoare;
g) diagnoza şi intervenţia organizaţională;
h) managementul stresului;
i) managementul situaţiilor de criză şi negocierea;
j) asigurarea psihologică a situaţiilor operative;
k) asigurarea suportului psihologic al misiunilor şi activităţilor specifice;
l) cercetarea metodologică;
m) formarea şi (re)orientarea pe ruta profesională;
n) formarea profesională a psihologilor în domeniul de specialitate.
În baza competenţelor şi misiunilor specifice, fiecare structură distinctă din cadrul
sistemului securităţii naţionale şi-a construit propria identitate acţională. Având în vedere
specificul activităţii din domeniul securităţii naţionale serviciile psihologice se centrează
pe anumite tipuri de activităţi considerate ca fiind fundamentale în realizarea scopurilor şi
obiectivelor stabilite (Cracsner, 2003).
În Ministerul Administraţiei şi Internelor se disting ca principale tipuri de
activităţi psihologice următoarele: evaluarea psihologică, asistenţa psihologică, diagnoza
organizaţională şi cercetarea ştiinţifică (Ordinul nr. 257/2007).
 În Ministerul Apărării Naţionale activitatea de psihologie se centrează pe
următoarele domenii: selecţie psihologică, asistenţă psihologică, pregătire şi protecţie
psihică pentru luptă, operaţii psihologice, învăţământ şi cercetare în domeniul psihologiei.
(Cracsner, 2005).
Din exemplele prezentate, rezultă că între serviciile psihologice ale celor două
componente ale sistemului securităţii naţionale există asemănări, dar şi deosebiri, ceea ce
presupune cu necesitate şi existenţa unor forme organizatorice şi funcţionale specifice. Pe
de o parte, serviciile psihologice sunt reglementate ca fiind atributul unor structuri şi
funcţii specializate, iar, pe de altă parte, circuitul informaţional şi rezolutiv al
problematicii implicate este standardizat şi gestionat corespunzător.
Din perspectivă organizaţională, serviciile psihologice se asigură de către structuri
şi funcţii ierarhice (sectoare, secţii, birouri, laboratoare, compartimente şi cabinete de
psihologie) distribuite de la nivelul cel mai înalt posibil (minister, serviciu, agenţie etc.)
până la nivelul cel mai jos probabil (unitate operaţională, detaşament operaţional
independent etc.).
Din perspectivă funcţională, serviciile psihologice presupun un circuit
informaţional permanent şi un flux rezolutiv dinamic între diversele structuri şi funcţii
multinivelare, în vederea gestionării şi soluţionării tuturor aspectelor circumscrise
domeniului de responsabilitate.

6. STRUCTURI ŞI FUNCŢII SPECIFICE SERVICIILOR PSIHOLOGICE

Este important de reţinut că furnizarea serviciilor psihologice se realizează prin

cabinete psihologice individuale, cabinete psihologice asociate, societăţi civile
profesionale (HG nr. 788/2005, art. 43) ori în temeiul unor contracte individuale de
muncă sau acte de numire în funcţie, potrivit legii (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 1).
Psihologul cu drept de liberă practică salariat îşi poate desfăşura activitatea în
cadrul structurilor de psihologie, iar serviciile de psihologie, în acest caz, nu pot forma
obiectul unor prestaţii către terţi, cu excepţia cazului în care psihologul cu drept de liberă
practică este salarizat în cadrul formelor de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 31).
Prestarea serviciilor psihologice în cadrul structurilor din sistemul securităţii
naţionale este condiţionată de obţinerea avizului de funcţionare de către angajator de la
autoritatea naţională de reglementare (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 32).
Serviciile psihologice reprezintă totalitatea activităţilor circumscrise de
raporturile contractuale care se stabilesc între psihologul cu drept de liberă practică sau
formele de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi beneficiarul
serviciilor oferite de acesta sau acestea. Prin beneficiarul serviciilor psihologice se
înţelege persoana fizică sau juridică cu care psihologul cu drept de liberă practică practică
sau formele de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică încheie un
contract de individual de muncă sau un contract de prestări servicii psihologice (HCD al
CPR nr. 1/2006, art. 4).
În organizaţiile specifice sistemului securităţii naţionale, în diverse perioade de
timp, s-au conturat variate structuri şi funcţii cu rol în organizarea şi desfăşurarea
serviciilor psihologice. Menţionăm faptul că specificul serviciilor psihologice solicită
specialistului cunoştinţe, calităţi intelectuale şi abilităţi deosebite, iar structurilor şi
funcţiilor specializate le impune aplicarea şi respectarea deontologiei profesionale în toate
împrejurările care fac necesară prezenţa şi intervenţia acestora. De asemenea, evidenţiem
că elementele de comunalitate organizaţională generează modalităţi similare de
structurare a serviciilor psihologice. Pornind de la aceste premise vom prezenta câteva
exemple cu privire la organizarea structurală a serviciilor psihologice în unele
componente ale securităţii naţionale.
În Ministerul Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor de liberă practică
(Legea nr. 213/2004 şi H.G. nr. 788/2005),serviciile psihologice sunt manageriate de
către structurile şi personalul specializat (Ordinul nr. 257/2007), astfel:
a) Centrul de psihosociologie, unitate de specialitate cu atribuţii de exercitare a
actului psihologic, investită cu autoritate de reglementare, îndrumare, coordonare şi
control în domeniul de competenţă, subordonată funcţional directorului general al
Direcţiei generale management resurse umane; b) serviciile/birourile/compartimentele de
psihologie de la nivelul inspectoratelor generale, direcţiilor generale (similare) şi al
instituţiilor de învăţământ, cu atribuţii de exercitare a actului psihologic, precum şi de
îndrumare, coordonare şi control al psihologilor din structurile subordonate, după caz;
c) psihologii de unitate, încadraţi în unităţile componente ale structurilor de ordine şi
siguranţă publică din subordinea MAI, cu rol în exercitarea actului profesional potrivit
specialităţii/specialităţilor în care sunt atestaţi, formei de atestare, treptei de specializare şi
competenţelor conferite de prezentul ordin.
Dacă luăm în discuţie doar asistenţa psihologică vom observa că este acordată,
potrivit competenţelor, de către psihologii cu drept de liberă practică din unităţile MAI,
după cum urmează:
a) psihologii de unitate, structurile de specialitate de la nivelul inspectoratelor
generale, direcţiilor generale (similare) şi instituţiilor de învăţământ, precum şi Centrul de
psihosociologie desfăşoară activităţi de profilaxie şi asistenţă psihologică primară;
b) psihologii din cadrul unităţilor sanitare ale MAI, Agenţiei Naţionale Antidrog şi
Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane desfăşoară toate tipurile de asistenţă
psihologică;
c) psihologii de unitate, cei din structurile de specialitate de la nivelul
inspectoratelor generale, direcţiilor generale (similare) şi instituţiilor de învăţământ,
precum şi cei din cadrul Centrului de psihosociologie, dacă deţin atestatul de liberă
practică în una dintre specialităţile "consiliere psihologică" sau "psihoterapie", iar
cabinetele în care îşi desfăşoară activitatea posedă avizul de funcţionare în acest sens, pot
acorda, în limitele normelor de etică şi deontologie specifice, asistenţă psihologică
recuperatorie personalului propriu.
În Ministerul Apărării Naţionale serviciile psihologice se asigură potrivit
competenţelor profesionale şi structurilor organizaţionale în care activează psihologul,
într-o mare diversitate de forme, tipuri şi modalităţi, conform atribuţiilor şi
responsabilităţilor specifice în acest domeniu (Dispoziţia nr. SMG-30/2006).

7. BENEFICIARII SERVICIILOR PSIHOLOGICE

Într-un document al armatei se precizează că serviciile psihologice se acordă

gratuit întregului personal aflat în activitate, precum şi membrilor familiilor acestora, atât
în situaţii de normalitate, cât şi de boală, în scopul adaptării psihice la condiţiile
existenţiale sau în scopul recuperării şi refacerii capacităţii psihoaptitudinale pentru
muncă (Dispoziţia nr. SMG-30/2006). Pentru diversele structuri implicate în securitatea
naţională, cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului şi a membrilor familiilor
acestora reprezintă o prioritate.
Într-un ordin specific domeniului administraţiei şi internelor se prevede că
beneficiază de asistenţă psihologică, prin reţeaua proprie a ministerului respectiv,
următoarele categorii de persoane: personalul aflat în activitate şi personalul pensionat,
precum şi membrii de familie ai acestora; soldaţii si gradaţii care îndeplinesc serviciul
militar pe bază de voluntariat; elevii şi studenţii unităţilor de învăţământ; militarii în
rezervă, concentraţi în unităţi; persoanele reţinute sau arestate preventiv, din spaţiile
administrate de minister; persoanele incluse în programul de protecţie a martorilor;
străinii aflaţi în custodie publică în centrele ministerului; solicitanţii de azil cu nevoi
speciale şi străinii care au obţinut o formă de protecţie în România; victimele traficului de
persoane, incluse în programele de asistenţă ale Agenţiei Naţionale împotriva Traficului
de Persoane; consumatorii de droguri incluşi în programul integrat de asistenţă, conform
normelor în vigoare (Ordinul nr. 257/2007).

8. CONCLUZII

Apreciem că în urma informaţiilor prezentate se pot formula câteva concluzii

demne de interes.
Serviciile psihologice în structurile sistemului de securitate naţională au ca
obiectiv fundamental asigurarea unei resurse umane capabile să îndeplinească cu eficienţă
maximă toate sarcinile şi misiunile specifice.
Serviciile psihologice reprezintă o gamă largă şi diversă de activităţi, precum:
evaluare şi selecţie psihologică, cunoaştere psihologică longitudinală, asistenţă
psihologică, pregătire psihică pentru luptă, învăţământ şi cercetare ştiinţifică şi altele.
Serviciile psihologice se acordă personalului propriu şi membrilor de familie ai
acestuia, în mod gratuit, cu scop profilactic, de suport şi terapeutic.
Serviciile psihologice sunt asigurate de personal specializat şi atestat profesional
de către autoritatea naţională de reglementare în domeniu.
Serviciile psihologice se constituie într-un complex teoretico-metodologic şi
practic-acţional cu un profund caracter sistemic, dinamic şi deschis în care se
intersectează individul, organizaţia militară şi mediul de viaţă. În cadrul sistemului, în
baza funcţionalităţii transdisciplinare, psihologul poate coopera cu sociologi, jurişti,
medici, economişti, informaticieni, precum şi alţi specialişti (Cracsner, 2003).
Din aceaste perspective şi în funcţie de particularităţile ipostazelor specifice,
posibile şi probabile, se elaborează concepţia, structura şi funcţionalitatea organizaţională
şi managerială a serviciilor psihologice în structurile securităţii naţionale.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Acte normative (2006), Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti

2. *** Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html
3. *** Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-
1997summits/istachart99e.htm
4. *** Constituţia României, (2003), Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din
31.10.2003, Bucureşti
5. *** DEX (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers,
Bucureşti
6. *** Dispoziţia nr. SMG-14/2002, Măsuri pentru perfecţionarea sistemului de
selecţie, cunoaştere şi asistenţă psihologică, Arhiva Secţiei Psihologie Militară,
Bucureşti, 2002
7. *** Dispoziţia nr. SMG-30/2006, Metodologia privind cunoaşterea şi asistenţa
psihologică a cadrelor militare şi personalului civil din Armata României, Arhiva
Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2006
8. *** Documentul nr. 274/2002, Concepţia privind activitatea de cunoaştere,
selecţie şi asistenţă psihologică în Armata României, Arhiva Secţiei Psihologie
Militară, Bucureşti, 2002
9. *** H.G. nr. 788 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 213 din 27.05.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog
cu drept de liberă practică, înfiinţarea organizarea şi funcţionarea Colegiului
Psihologilor din România, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 721 din 9 august 2005
10. Hotărârea Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1 din
10.03.2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea
cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de
psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
în sectorul public sau privat, în regim salarial, în Monitorul oficial , Partea I, nr.
112 din 14.02.2007
11. *** Legea nr. 213 din 27.05.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu
drept de liberă practică, înfiinţarea organizarea şi funcţionarea Colegiului
Psihologilor din România, Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 1 iunie 2004
12. *** Legile securităţii naţionale, http://stiri.kappa.ro/doc_attach/pdf
13. *** Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001
14. *** Norme metodologice privind activitatea de asistenţă psihologică în MAI, nr.
149206/2006, Bucureşti
15. *** Ordinul nr. 257/2007 privind activitatea de psihologie în Ministerul Internelor
şi Reformei Administrative, Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 17/08/2007
16. *** Proceduri privind desfăşurarea atestării dreptului de liberă practică, (2006),
Comisia de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, Acte
normative, Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti
17. *** Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiei de psihologie pentru
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în Acte normative, (2006), Colegiul
Psihologilor din România, Bucureşti
18. *** Strategia de securitate naţională a României, (2006), aprobată de către
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prin Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006,
Bucureşti, în http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf
19. Alexandrescu, Gr., Dinu, Şt., (2004), Surse de instabilitate, în Impact strategic,
Editura U.N.Ap., Bucureşti
20. Andreescu, A., Radu, N., (2008), Managementul profesiei şi specificitatea
luptătorului antiterorist. Studiu de analiză funcţională, în „Psihologia aplicată în
structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, între standardizare şi
creativitate. PSHOPOL II”, Editura M.I.R.A., Bucureşti
21. Boncu, S., (1995), Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii,
Editura Amco-Press, Bucureşti
22. Buzan, B., (2000), Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău
23. Cazacu, A., (1992), Teorie şi metodă în sociologia contemporană, Editura
Hyperion, Bucureşti
24. Cracsner, C.E., (2003), Elemente de psihologie militară, Editura AÎSM, Bucureşti
25. Cracsner, C.E., (2005), Istoria psihologiei militare româneşti, Editura Psyche,
Bucureşti
26. Dumitrescu, O., (2002), Raporturile dintre securitatea naţională, securitatea
colectivă şi interesele internaţionale ale României, Revista Impact strategic, nr. 4-
5, Centrul de studii strategice de securitate, Editura Deliana, Bucureşti
27. Duvac, I., (2006), Master de psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale-
oportunitate de specializare, în Cracsner, C.E., coord., Psihologie aplicată în
mediul militar, vol. 1, Editura U.N.Ap. „Carol I”, Bucureşti
28. Duvac, I., (2006), Managementul serviciilor psihologice din domeniul securităţii
naţionale în contextul noilor provocări geopolitice, în „România în contextul
politicii de securitate europeană”, vol.II, Editura A.N.I., Bucureşti
29. Ferreira, M. J., (1992), Psicologia militar-algumas reflexoes retrospectivas e
prospectivas, în Revista de Psicologia Militar, Numero Especial, Lisboa.
30. Golu, M., (2002), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti
31. Hampson, F. O., (2002), Madness in the Multitude: Human Security and World
Disorder, Ontario, Oxford University Press, 2002, http://www.oup.com
32. Irimia, I., Ion, E., Chiriac, D., (2004), Curs de doctrine politico-militare, partea a
VI-a, Securitate naţională şi euroatlantică, Editura U.N.Ap. „Carol I” , Bucureşti
33. Maslow, A.H., (1970), Motivation and Personality, Harper & Row, New York
34. Pamplona, A., (1991), Psicologia militar-passado, presente e perspectivas no
exercito, în Boletim, nr. 6, Revista de Psicologia Militar, Lisboa
35. Perţea, Gh., coord., (2003), Psihologie aplicată în forţele speciale, Editura AÎSM,
Bucureşti
36. Perţea, Gh., coord., (2004), Psihologie aplicată în forţele armate, Editura AÎSM,
Bucureşti
37. Pitariu, H.D., Sîntion, F., (2002), Psihologia militară-orientări şi tendinţe la
început de mileniu, în Psihologia luptătorului, Editura Militară, Bucureşti
38. Popa, M., (2008), Psihologie aeronautică, Editura Universitară „Carol Davila”,
BucureştI
39. Rosenau, J. N., (1996), Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory
and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National
Security, RAND Corporation, 1996
40. Sarcinschi, Al., (2005), Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi
internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti
41. Saperstein, Al.M., Complexity, Chaos, and National Security Policy:Metaphors
or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security,
RAND Corporation
42. Sîntion, F., (1975), Pregătirea psihologică pentru luptă în Marina Militară, în
Psihicul şi realitatea câmpului de luptă, Editura militară, Bucureşti
43. Sîntion, F., (1980), Introducere în psihologia Marinei Militare, note de curs,
Constanţa
44. Weissberg, M., (2003), Conceptualizing Human Security, în “Swords and
Ploughshares. A Journal of International Affairs” – online version,
http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII, No. 1
45. Zamfir, C., (1998), Calitatea vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, Cătălin Zamfir şi
Lazăr Vlăsceanu (coord.), Ed. Babel, Bucureşti