MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE POLIȚIE

MANAGEMENTUL
ACTIVITĂȚILOR INFORMATIVE

DISCIPLINA: Politici și strategii de securitate

Masterand: BĂLTAN DAN-ALEXANDRU

Seria: 2018-2020
Anul II, semestrul II
 POLITICI ȘI STRATEGII DE SECURITATE

1. CONCEPTUL SECURITATE

Securitatea constituie una dintre cele mai vechi trebuinţe si nevoi ale organizărilor sociale si
ale omului, ca fiinţă socială, desemnând, pe fond, premisele si circumstanţele care determină atât
sentimentul sau starea de fapt generatoare de încredere, liniste, protecţie, apărare în faţa unui pericol
sau lipsa unui pericol, cât si măsurile care conduc la prevenirea oricărui pericol.
Premisele conceptului de securitate au apărut odată cu victoria naţiunilor împotriva
imperiilor, la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind fundamentat, practic, cu instrumente politico-
juridice, după terminarea primului război mondial si acceptat, pe fond, de către marii actori ai
mediului de securitate la începutul războiului rece.
Conceptul de securitate a fost aplicat cu deosebire în relaţiile internaţionale, cu referire
directă la cele două blocuri politico-militare din perioada războiului rece, fiind operaţionalizat în
strânsă relaţie funcţională cu cel de putere, cu accent pe puterea militară si des utilizat în limbajul
doctrinar, politic si strategic, într-o multitudine de contexte, determinate de marea varietate de
valori, interese si necesităţi de securitate 4. Conceptul de securitate a primit ca domeniu de referinţă
organizările sociale, respectiv naţiunile, iar în anii *80 ai secolului trecut, fondul său a fost lărgit,
însă n-a putut fi desprins pe formă si conţinut din corsetul barierelor ideologice care separau cele
două blocuri politico-militare.
În noul context geopolitic, conceptul de securitate a fost regândit în urma unor analize
pertinente ale dinamicii schimbării reprezentărilor despre existenţa socială, precum si despre
gestionarii mediului de securitate (organizaţii si instituţii), în care s-au implicat organizaţiile
internaţionale, precum si unele organizaţii neguvernamentale.
În zilele noastre, continuă să se confrunte două modalităţi neechivalente de abordare a
securităţii: abordarea politico-ideologică - ce consideră ca indicator de referinţă entitatea socio-
politică (statul) si abordarea socială - ce consideră ca indicator de referinţă organizarea socială
(naţiunea).
Ideologic, securitatea are ca domeniu de referinţă statul, exprimă echilibrul de putere în
relaţiile dintre entităţi socio-politice de mărimi si valori sensibil egale, concomitent cu impunerea
unor raporturi de dominare a organizării sociale administrate, devenind expresia integrării socio-
politice, ca stare de coeziune a sistemului socio-politic.
În teoria si practica relaţiilor internaţionale se folosesc sintagmele securitate internaţională,
securitate mondială, securitate continentală, securitate regională, securitate sub-regională, securitate

2
naţională, securitate egală, securitate colectivă, securitate comună etc., exprimate pe fundamentul
raporturilor de putere.
Securitatea naţională este percepută ca proces socio-politic complex întreţinut prin
demersuri de natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială,
militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept, construită
din interesul protejării valorilor de securitate ale statelor si organizaţiilor internaţionale de
securitate.
Din perspectivă sociologică, domeniul de referinţă al securităţii este organizarea socială
(naţiunea) si componentele organice ale acesteia (comunităţile sociale), care au dreptul la securitate,
construit pe fundamentul necesităţilor sociale si nu pe interesele grupurilor socio-politice care acced
la putere.
Starea de securitate a organizărilor sociale, respectiv a naţiunilor, este expresia capacităţii
acestora de a gestiona procesele sociale în concordanţă cu necesităţile sociale, devenite necesităţi de
securitate, precum si de a se reproduce performant ca organizare socială si unitate socială cu sens.
Starea de securitate a naţiunilor, diferită de cea a construcţiilor socio-politice, este exprimată
prin normele, valorile, obiectivele si mijloacele de acţiune socială capabile să asigure consensul prin
care se constientizează nevoile de resurse, de comunitate si de protecţie a oamenilor si organizaţiilor
sociale.
Starea de securitate a naţiunilor se construieste procesual-organic pe fundamentul
puterii economice, puterii militare, puterii umane, puterii mediatice etc., care le conferă
capacitatea de procesare performantă a informaţiilor sociale si de a proteja si apăra în faţa
tendinţelor expansioniste si agresiunilor centrelor de putere.
Expresiile procesuale ale stării de securitate a organizărilor sociale, respectiv a
naţiunilor, sunt continuitatea si conservarea spaţiului de vieţuire, în respect pentru celelalte
organizări sociale similare, iar expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunilor sunt
conservarea constiinţei si identităţii, precum si menţinerea capacităţii de reproducere.
Starea de securitate a unei organizări sociale se construieste prin demersuri
procesual-organice, care vizează producerea si utilizarea de resurse în funcţie de necesităţi,
întreţinerea si reconstruirea spiritului de comunitate si gestionarea prin acţiuni sociale a
necesităţilor sociale de către oameni si organizaţii cu competenţe explicite.
Garantul stării de securitate a naţiunilor este statul naţional, care exprimă în modalităţi
politico-juridice si administrative puterea naţiunii, administrează naţiunea în raport cu necesităţile
sociale si construieste procesul de decizie în raport de valorile, interesele
si necesităţile de securitate ale naţiunii.
Misiunile fundamentale ale statului naţional sunt guvernarea naţiunii în stare de securitate,
pe fundamentul democraţiei, precum si gestionarea eficientă, prin instituţiile sale specializate, a

3
surselor de insecuritate, a violenţei socio-politice, precum si a agresiunilor politico-militare ale
centrelor de putere.
Beneficiarul stării de securitate a unei naţiuni este cetăţeanul - care are libertatea de gândire
si de acţiune în raport de valorile, interesele si necesităţile de securitate pe care si le asumă si pe
care înţelege să le protejeze, să le apere si să le promoveze în respect pentru sine si pentru semenii
săi.

2. POLITICI ȘI STRATEGII DE SECURITATE A NAŢIUNILOR

Securitatea naţiunilor este rezultatul unui proces social care defineste capacitatea acestora de
a-si conserva funcţiile si de a se reproduce si exprimă libertatea de decizie si de acţiune strategică a
statelor naţionale, care au datoria de a le gestiona în conformitate cu necesităţile sociale, în primul
rând, prin cunoasterea, prevenirea si contracararea nonviolentă a ameninţărilor, pericolelor si
agresiunilor de orice natură.
Securitatea unei naţiunii nu poate fi construită prin abordări de tip doctrinar si politic,
specifice securităţii statelor, ci prin abordări de tip strategic, întrucât exprimă starea de fapt rezultată
din capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite (productive, integratoare si gestionare) de susţinere
a proceselor sociale care o menţin în stare de securitate si îi întreţin capacitatea de reproducere.
Strategia de securitate a oricărei naţiuni are ca premisă nevoia de comunicare si de
conlucrare între oameni în cadrul comunităţilor sociale si a organizaţiilor sociale pe care acestea le
încorporează si impune abordarea din perspectivă socială protecţiei si apărării valorilor si
intereselor de securitate.
Strategia de securitate este fundamentată ca expresie a puterii poporului (democraţia) prin
intermediul statului naţional si operaţionalizată printr-o planificare strategică a resurselor de
securitate si prin acţiuni strategice destinate protejării si apărării funcţiilor naţiunii împotriva
ameninţărilor, pericolelor si agresiunilor de orice natură.
Strategia de securitate defineste capacităţile de gestionare publică si specializată a valorilor,
intereselor si necesităţilor sociale, precum si modalităţile de reacţie la presiunile expansioniste ale
centrelor de putere), precum si la acţiunile distructive ale forţelor provocatoare de dezordine.
Strategia de securitate obligă puterea politică să accepte asa-numitul interes naţional ca
interes de securitate al naţiunii si motivează puterea politică pentru a crea si aplica normele juridice,
a respecta formele si limitele de exprimare politică si a trece de la guvernarea ideologică la
gestionare.
Obiectivul strategiei de securitate este gestionarea naţiunii în stare de securitate, prin acţiuni
strategice organizate si desfăsurate de către componentele specializate ale sistemului naţional de
securitate, care să asigure comunităţilor sociale (teritoriale si spirituale), precum si oamenilor, în

4
calitate de cetăţeni, sentimentul, certitudinea si garanţia protecţiei în faţa agresiunilor de orice
natură.
Pentru ca o naţiune, ca organizare socială, să fie gestionată în stare de securitate, trebuie ca
să se implice oamenii cu competenţe profesionale si socializante, singurii capabili să adopte soluţii
viabile la problemele de securitate ale acesteia în orice context geopolitic determinat si să
fundamenteze acţiunile strategice pe dreptul naţiunii la existenţă, la cunoastere (informare) si
securitate.
Gândirea si acţiunile strategice naţionale se întemeiază pe capacitatea organizaţiilor cu
funcţii explicite, precum si a instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii de a procesa performant
informaţiile pentru securitatea naţiunii si de a le utiliza cu eficienţă pentru elaborarea deciziilor
strategice.
Informaţiile pentru securitate obţinute de către structurile specializate ale sistemului naţional
de securitate trebuie să asigure cunoasterea gândirii politicostrategice a centrelor de putere,
înţelegerea oportunităţilor si provocărilor ordinii internaţionale, evaluarea modalităţilor de utilizare
a violenţei de către centrele de putere si contracararea operativă a acţiunilor distructive ale forţelor
provocatoare de dezordine.
Informaţiile pentru securitate trebuie să contribuie în mod decisiv la întreprinderea acţiunilor
strategice în scopul protejării valorilor de securitate ale naţiunii (subsumate ordinii constituţionale),
spaţiului naţional (casa naţiunii) si capacităţii productive a naţiunii, apărării naţiunii împotriva
agresiunilor informaţionale si cetăţenilor si autorităţilor publice împotriva acţiunilor teroriste,
precum si a criminalităţii organizate si asigurării securităţii interne a statului naţional.
Acţiunile strategice - ca expresie practică a utilizării resurselor de securitate de către
conducători/manageri si echipele manageriale, precum si de către componentele strategice ale
sistemului naţional de securitate, se desfăsoară în domeniile relevante ale existenţei sociale
(economică, ecologică, politică, etno-confesională, informaţională, juridică, militară, psihologică
etc.).
Acţiunile strategice trebuie să protejeze funcţiile naţiunii (productivă, integratoare si
gestionară) prin instituţiile sistemului naţional de securitate, care sunt obligate să descopere
disfuncţiile (situaţiile sociale patologice), să elimine vulnerabilităţile, să prevină si să contracareze
asa-numitele crize sistemice (economice, socio-politice sau crize de ordin gestionar).
Acţiunile strategice necesare gestionării unei naţiuni în stare de securitate presupun si impun
elaborarea unei concepţii de conducere (gestionare) unitară si eficientă la nivelul factorilor de
decizie ai statului naţional, precum si construirea unor capacităţi performante de identificare si de
contracarare, în primul rând, a surselor eventualelor evoluţii spre situaţii sociale critice.
Naţiunea trebuie să construiască, să întreţină si să utilizeze un sistem de securitate capabil să
prevină producerea si escaladarea violenţei politice, să întreţină cadrul juridic necesar prevenirii
gestionării sale insecurizante, să fundamenteze corect răspunderea organizaţiilor militare pentru
5
prevenirea situaţiilor-limită, să oblige factorii gestionari apeleze în ultimă instanţă la organizaţiile
internaţionale de securitate si să sancţioneze public elitele politice si militare generatoare de crize
sociale.
O strategie de securitate a unei naţiuni este viabilă dacă generează cadrul normativ necesar
stabilirii competenţelor si răspunderilor pentru securitatea naţiunii, cunoasterii, prevenirii si
contracarării disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, riscurilor, ameninţărilor, pericolelor si agresiunilor
potenţiale, planificării si coordonării resurselor de securitate, reacţiilor rapide a instituţiilor
sistemului naţional de securitate si participării asa-numitei societăţi civile la fundamentarea si
susţinerea acţiunilor strategice ale statului naţional.
În concluzie , securitatea globală a omenirii se asigură numai prin strategii de securitate a
naţiunilor, elaborate de către oameni cu competenţe profesionale si socializante pe
fundamentul cunoasterii gândirii politico-strategice violente a „centrelor de putere” si a acţiunii
distructive a „forţelor provocatoare de dezordine”, a evaluării oportunităţilor si provocărilor „ordinii
internaţionale” si operaţionalizate prin acţiuni strategice, ca acţiuni sociale desfăsurate de către
instituţiile sistemului naţional de securitate cu susţinerea societăţii civile, în scopul protejării si
apărării funcţiilor naţiunilor (productivă, integratoare si gestionară) si gestionării acestora în „stare
de securitate”.