Sunteți pe pagina 1din 20

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE

ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SINTEZA CURSULUI
DOCTRINE, POLITICI ŞI STRATEGII DE SECURITATE
anul III, semestrul II
Specializarea Sociologie
- titular de curs: prof. univ. dr. Aurel V. David -

TEMA I. Mediul de securitate - componentă organică a existenţei sociale

1. Mediul de securitate defineşte cadrul socio-politic în care funcţionează organizaţii


şi instituţii de securitate îndrituite, prin norme acceptate şi asumate, să protejeze, să apere şi
să promoveze valorile, interesele şi necesităţile de securitate ale organizărilor sociale,
entităţilor socio-politice şi cetăţenilor.
2. Mediul de securitate este componentă organică a existenţei sociale, asigură şi
întreţine condiţia de securitate, precum şi comportamentul diferiţilor actori ai acestuia, fiind
protejat prin acţiuni informative, fizice, juridice, procedurale şi militare, potrivit
competenţelor, de către instituţii şi organizaţii cu funcţii gestionare explicite.
3. Indicatorul de evaluare a mediului de securitate este starea (starea de securitate),
care devine posibilă numai dacă oamenii acţionează deliberat întru satisfacerea şi întreţinerea
ei şi dacă investesc în socializarea lor, pentru a fi capabili să producă un mediu securizant.
4. Responsabilitatea fundamentală pentru amenajarea mediului de securitate, ca mediu
social construit este a instituţiilor statelor suverane, democratice, precum şi a organizaţiilor
naţionale şi internaţionale de securitate, îndrituite şi interesate să gestioneze cu autoritate şi
competenţă îndeosebi vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările care influenţează, în mod
inevitabil, poziţionarea lor în mediul de securitate.
5. Pentru fiinţarea mediului de securitate fundamentale sunt libertatea socială,
democraţia, responsabilitatea şi controlul social, dependente de capacitatea oamenilor de a
construi organizaţii cu funcţii gestionare şi de a le conferi atribuţii în conformitate cu nevoile
de protejare, apărare şi promovare a valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate.
6. Definitorie în procesul de construire şi întreţinere a mediului de securitate este
acţiunea socială, fundamentată în raport de scopurile impuse de necesităţile sociale, de
valorile fundamentale, de tradiţiile şi spiritualitatea organizărilor sociale, precum şi de
conduita socială a oamenilor şi organizaţiilor, concretizată într-un complex de transformări
ale existenţei sociale şi exprimată în decizii sociale.
7. Condiţia sine-qua-non a funcţionării unui mediu de securitate este democraţia - pe
suportul căreia se construieşte şi se întreţine mediul favorabil reproducerii în plan biologic şi
social a oamenilor şi organizaţiilor, precum şi capacitatea acestora de a se opune şi a
contracara presiunile construcţiilor socio-politice mecanice (imperii sau feude).
1
8. Mediul de securitate produce şi întreţine o socializare dependentă de capacitatea
interpretativă a oamenilor, de modalităţile în care procesează informaţiile sociale şi în care se
implică în procesele sociale. Disfuncţiile, cu consecinţe imprevizibile în planul protejării,
apărării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate intervin în
momentul în care în modelarea acestuia se implică ideologii.
9. Un mediu de securitate este viabil dacă asigură comunicarea între oameni în
interiorul organizaţiilor de securitate, întreţine normele sociale, menţine ordinea socială
şi promovează comportamentul social al oamenilor şi organizaţiilor.
10. Reperele axiologice ale mediului de securitate sunt valorile, interesele şi
necesităţile de securitate protejate, apărate şi promovate de către organizaţiile de
securitate - care abordează problematica mediului de securitate din perspectiva
necesităţilor sociale - şi instituţiile de securitate - care îşi definesc funcţiile în raport de
interese socio-politice, pe baza resurselor de securitate (informaţionale, energetice şi
umane) avute la dispoziţie.
11. Calitatea şi valoarea mediului de securitate sunt dependente de modalităţile şi
posibilităţile oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii explicite de a construi relaţii de conlucrare,
cooperare şi colaborare între gestionarii mediului de securitate, precum şi de capacitatea
acestora de a întreţine conexiunile organice dintre informaţia pentru securitate - ca element
fundamental de cunoaştere - şi triada valori-interese-necesităţi de securitate - ca forme de
manifestare a gândirii şi acţiunii socio-politice.
12. Orice mediu de securitate prezintă vulnerabilităţi - exprimate în stări de fapt,
procese sau fenomene care diminuează capacitatea de reacţie a organizărilor sociale la
riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora,
dacă nu este gestionat competent şi eficace de către gestionarii îndrituiţi.
13. Orice mediu de securitate poate fi afectat de riscuri, ameninţări, stări de
pericole sau agresiuni, generate de acţiunile agresive ale aşa-numitelor forţe de
dezordine sau ale centrelor de putere, care produc, de regulă, consecinţe perverse asupra
funcţiilor organizărilor sociale, ordinii constituţionale, drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor şi, în mod deosebit, asupra capacităţii de protejare, apărare
şi promovare ai valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate.
14. Mediului de securitate este profund afectat de gândirea şi acţiunea agresiv/
violentă a actorilor care construiesc relaţiile internaţionale prin raporturi de putere,
provoacă şi întreţin conflictele şi războaiele dintre state în scop de dominaţie, de
acţiunea violentă sau ineficientă a puterii politice - care generează crize sistemice
(politice şi economice) -, precum şi de procese socio-politice, precum crizele de
securitate şi globalizarea - care afectează identitatea şi capacitatea de reproducere a
organizărilor sociale şi induc o stare de insecuritate generalizată.
15. Protecţia şi apărarea mediului de securitate reprezentă o problemă de interes
naţional şi internaţional. Dispoziţiile legislaţiilor naţionale, precum şi recomandările
organizaţiilor internaţionale de securitate relevă valoarea social-juridică deosebită conferită
păstrării echilibrului în mediul de securitate şi conservării factorilor de mediu şi imprimă un

2
caracter imperativ normelor privind dreptul la securitate. Protecţia şi apărarea mediului de
securitate este o responsabilitate publică, deci o obligaţie a fiecărui stat suveran.
Concluzie:
Mediul de securitate este componenta organică a existenţei sociale care defineşte,
dezvoltă şi întreţine libertatea dezirabilă funcţionării organizaţiilor şi instituţiilor îndrituite
prin norme acceptate, să protejeze, să apere şi să promoveze cu responsabilitate, în cadrul
ordinii asumate, valorile, interesele şi necesităţile de securitate ale organizărilor sociale,
entităţilor socio-politice şi cetăţenilor împotriva disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, riscurilor,
ameninţărilor, pericolelor şi agresiunilor de orice natură.

TEMA II. Conceptul Securitate - între abordarea ideologică şi sociologică

1. Securitatea constituie una dintre cele mai vechi trebuinţe şi nevoi ale
organizărilor sociale şi ale omului, ca fiinţă socială, desemnând, pe fond, premisele şi
circumstanţele care determină atât sentimentul sau starea de fapt generatoare de
încredere, linişte, protecţie, apărare în faţa unui pericol sau lipsa unui pericol, cât şi
măsurile care conduc la prevenirea oricărui pericol.
2. Premisele conceptului de securitate au apărut odată cu victoria naţiunilor
împotriva imperiilor, la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind fundamentat, practic, cu
instrumente politico-juridice, după terminarea primului război mondial şi acceptat, pe fond,
de către marii actori ai mediului de securitate la începutul războiului rece.
3. Conceptul de securitate a fost aplicat cu deosebire în relaţiile internaţionale, cu
referire directă la cele două blocuri politico-militare din perioada războiului rece, fiind
operaţionalizat în strânsă relaţie funcţională cu cel de putere, cu accent pe puterea militară şi
des utilizat în limbajul doctrinar, politic şi strategic, într-o multitudine de contexte,
determinate de marea varietate de valori, interese şi necesităţi de securitate
4. Conceptul de securitate a primit ca domeniu de referinţă organizările sociale,
respectiv naţiunile, iar în anii *80 ai secolului trecut, fondul său a fost lărgit, însă n-a putut
fi desprins pe formă şi conţinut din corsetul barierelor ideologice care separau cele două
blocuri politico-militare.
5. În noul context geopolitic, conceptul de securitate a fost regândit în urma unor
analize pertinente ale dinamicii schimbării reprezentărilor despre existenţa socială,
precum şi despre gestionarii mediului de securitate (organizaţii şi instituţii), în care s-au
implicat organizaţiile internaţionale, precum şi unele organizaţii neguvernamentale.
7. În zilele noastre, continuă să se confrunte două modalităţi neechivalente de
abordare a securităţii: abordarea politico-ideologică - ce consideră ca indicator de
referinţă entitatea socio-politică (statul) şi abordarea socială - ce consideră ca indicator
de referinţă organizarea socială (naţiunea).
8. Ideologic, securitatea are ca domeniu de referinţă statul, exprimă echilibrul de
putere în relaţiile dintre entităţi socio-politice de mărimi şi valori sensibil egale, concomitent
cu impunerea unor raporturi de dominare a organizării sociale administrate, devenind
expresia integrării socio-politice, ca stare de coeziune a sistemului socio-politic.
3
9. În teoria şi practica relaţiilor internaţionale se folosesc sintagmele securitate
internaţională, securitate mondială, securitate continentală, securitate regională,
securitate sub-regională, securitate naţională, securitate egală, securitate colectivă,
securitate comună etc., exprimate pe fundamentul raporturilor de putere.
10. Securitatea naţională este percepută ca proces socio-politic complex
întreţinut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informaţională, juridică,
ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe
ordinea de drept, construită din interesul protejării valorilor de securitate ale statelor şi
organizaţiilor internaţionale de securitate.
11. Din perspectivă sociologică, domeniul de referinţă al securităţii este
organizarea socială (naţiunea) şi componentele organice ale acesteia (comunităţile
sociale), care au dreptul la securitate, construit pe fundamentul necesităţilor sociale şi nu pe
interesele grupurilor socio-politice care acced la putere.
12. Starea de securitate a organizărilor sociale, respectiv a naţiunilor, este expresia
capacităţii acestora de a gestiona procesele sociale în concordanţă cu necesităţile sociale,
devenite necesităţi de securitate, precum şi de a se reproduce performant ca organizare
socială şi unitate socială cu sens.
13. Starea de securitate a naţiunilor, diferită de cea a construcţiilor socio-politice,
este exprimată prin normele, valorile, obiectivele şi mijloacele de acţiune socială capabile să
asigure consensul prin care se conştientizează nevoile de resurse, de comunitate şi de
protecţie a oamenilor şi organizaţiilor sociale.
14. Starea de securitate a naţiunilor se construieşte procesual-organic pe fundamentul
puterii economice, puterii militare, puterii umane, puterii mediatice etc., care le conferă
capacitatea de procesare performantă a informaţiilor sociale şi de a proteja şi apăra în faţa
tendinţelor expansioniste şi agresiunilor centrelor de putere.
15. Expresiile procesuale ale stării de securitate a organizărilor sociale, respectiv a
naţiunilor, sunt continuitatea şi conservarea spaţiului de vieţuire, în respect pentru celelalte
organizări sociale similare, iar expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunilor sunt
conservarea conştiinţei şi identităţii, precum şi menţinerea capacităţii de reproducere.
16. Starea de securitate a unei organizări sociale se construieşte prin demersuri
procesual-organice, care vizează producerea şi utilizarea de resurse în funcţie de necesităţi,
întreţinerea şi reconstruirea spiritului de comunitate şi gestionarea prin acţiuni sociale a
necesităţilor sociale de către oameni şi organizaţii cu competenţe explicite.
17. Garantul stării de securitate a naţiunilor este statul naţional, care exprimă în
modalităţi politico-juridice şi administrative puterea naţiunii, administrează naţiunea în
raport cu necesităţile sociale şi construieşte procesul de decizie în raport de valorile, interesele
şi necesităţile de securitate ale naţiunii.
18. Misiunile fundamentale ale statului naţional sunt guvernarea naţiunii în stare
de securitate, pe fundamentul democraţiei, precum şi gestionarea eficientă, prin
instituţiile sale specializate, a surselor de insecuritate, a violenţei socio-politice, precum şi
a agresiunilor politico-militare ale centrelor de putere.

4
19. Beneficiarul stării de securitate a unei naţiuni este cetăţeanul - care are
libertatea de gândire şi de acţiune în raport de valorile, interesele şi necesităţile de
securitate pe care şi le asumă şi pe care înţelege să le protejeze, să le apere şi să le
promoveze în respect pentru sine şi pentru semenii săi.
Concluzie:
Securitatea este un proces socio-politic construit şi întreţinut pe fundamentul
valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate de către oameni cu competenţe
profesionale şi socializante, precum şi de către organizaţii şi instituţii cu funcţii gestionare
explicite, care conferă naţiunilor, comunităţile sociale, statelor şi cetăţenilor acestora
capacitatea de cunoaştere, prevenire şi contracarare a ameninţărilor, sentimentul de a fi în
siguranţă şi la adăpost faţă de orice pericol, precum şi certitudinea protejării şi apărării
spaţiului de vieţuire, afirmării identităţii şi întreţinerii capacităţii de reproducere în faţa
agresiunilor de orice natură.

TEMA III. Sursele şi expresiile politico-ideologice ale doctrinelor de securitate

1. Doctrinarii îşi orientează gândirea şi acţiunea în funcţie de interese particulare


cu extinderi spaţio-temporale mici în raport cu consecinţele pe care le provoacă, precum
şi de ideologii incapabile să producă evaluări globale şi evaluează existenţa socială în
modalităţi neadecvate, care decurg din orizonturile epistemologice în care se situează.
2. Doctrinele produc reprezentări neechivalente despre organizările sociale, respectiv
naţiuni, întrucât se situează fie de partea naţiunilor (pro-naţionale), fie împotriva naţiunilor
(antinaţionale) şi generează atât procese sociale favorabile acestora, cât şi procese socio-
politice care pot să le afecteze identitatea şi suveranitatea.
3. Ideologiile agresive se află la originea situaţiilor insecurizante pentru orice
organizare socială, doctrinarii periclitând, prin gândire şi acţiune, situaţia oamenilor în
interiorul organizărilor sociale, respectiv naţiunilor, dramatizează relaţiile dintre oameni,
dintre oameni şi organizaţii şi dintre organizaţii.
5. Ideologiile care au ca fundament componentele organice ale existenţei sociale,
elaborează, construiesc şi comunică mesaje doctrinare legate de nevoia de protejare,
apărare şi promovare a valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunilor şi
comunităţilor sociale pot fi definite ca ideologii naţionale.
6. Doctrina de securitate semnifică totalitatea principiilor, tezelor, învăţăturilor
fundamentale ale unui sistem de securitate, construit şi întreţinut de către un actor al mediului
de securitate pe fundamentul unor valori de securitate.
7. O doctrină de securitate exprimă, pe fond, cadrul general de gândire şi de acţiune
pentru asigurarea securităţii unui actor într-un anumit context geopolitic şi geostrategic,
asigură suportul teoretic al procesului a construire şi întreţinere a stării de securitate şi
generează elemente de fundamentare pentru politicile şi strategiile de securitate.
8. Doctrinele de securitate pot fi clasificate în funcţie de domeniul vizat,
obiectivul urmărit, sursa emitentă şi statul care le propagă, încorporând, pe fond,

5
principiile, normele, actorii şi relaţiile care construiesc şi întreţin funcţionarea unui
spaţiu sau sistem de securitate într-un context geopolitic determinat.
9. Orice doctrină de securitate constituie reperul axiologic al politicilor şi strategiilor de
securitate şi conferă legitimitate organizaţiilor/instituţiilor create pentru a desfăşura activităţi
de cunoaştere, prevenire, contracarare ori înlăturare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa
organizării sociale, comunităţilor sociale, statelor şi cetăţenilor acestora.
10. Doctrinarii statului ideologic transformă politica într-o veritabilă armă cu caracter
ofensiv/defensiv, impun imagini despre comunităţile sociale în funcţie de principiile
ideologiilor la care se raportează şi în interesul grupurilor socio-politice pe care le reprezintă
şi generează tipuri diferite de imagini despre naţiuni, cele mai multe nefavorabile acestora.
11. Starea de securitate a unei organizări sociale - expresia capacităţii de conservare şi
afirmare a conştiinţei, identităţii şi spaţiului naţional -, este susţinută doctrinar de valorile
asumate, de interesele promovate, precum şi de necesităţile de securitate protejate şi apărate
într-un context geopolitic determinat.
12. Doctrinele de securitate ale statului ideologic (centrul de putere) se deosebesc în
mod fundamental faţă de cele ale organizărilor sociale, iar elementele lor de susţinere,
respectiv spaţiul, etnicul şi religia devin suportul gândirii şi acţiunii agresive, de dominaţie
a organizărilor sociale sau de apărare a acestora în faţa agresiunilor centrelor de putere.
13. Ideile din care s-au născut, în anumite spaţii şi contexte geopolitice, marile doctrine
de securitate, sunt cunoscute sub numele de panidei sau panisme, având ca fundamente
conexiunile dintre securitatea proprie şi comunitatea de sânge, unitatea civilizaţional-
geografică sau confesională afirmate prin raporturi de putere.
14. Panideile au fundamentat, teoretic, o anumită ordine a Lumii, generând marile
proiecte geopolitice şi marile doctrine de securitate, însă preluarea de către ideologi a unor
panidei a condus la apariţia unor centre de putere şi a unor imperii, la creşterea rivalităţii
dintre acestea, precum şi la persecuţii ale unor comunităţi din considerente politico-
confesionale şi rasiale.
15. Cele mai cunoscute panidei sunt: ideea monocentrică (eurocentrismul), ideea
comunităţii de sânge (panslavismul, pan-germanismul, sionismul, paniranismul,
panfinismul, turanismul, panturcismul, pan-arabismul), ideea unităţii civilizaţional-
geografice (panamericanismul, panafricanismul, panasianismul, paneuropeismul) şi ideea
confesională (panislamismul).
16. Suportul ideatic al fundamentării doctrinelor de securitate este constituit din
ideile, tezele şi învăţămintele furnizate de doctrinele politice (liberalismul, marxismul,
social/democraţia, conservatorismul, comunismul, fascismul etc.), care produc, în
modalităţi diferite, reacţii subiective sau partizane în legătură cu crizele sociale, generează
relaţii de dominaţie/excludere între oameni, propunând modelele politice sau sociale care
să răspundă ideologiilor din care se revendică.
17. Pentru elaborarea doctrinelor de securitate, un rol deosebit au ideile, tezele şi
învăţămintele furnizate de doctrinele militare, care definesc concepţii unitare şi principii
adoptate de o entitate socio-politică, definită sau auto-definită ca putere politico-militară, în
problemele referitoare la organizarea şi desfăşurarea acţiunilor armate.
6
18. Pentru susţinerea unor doctrine de securitate sunt preluate idei, teze şi
învăţăminte din doctrinele religioase (confesionale), pe fundamentul cărora se pot
construi regimuri teocratice sau institui legi speciale, sunt generate intoleranţa religioasă şi
prozelitismul agresiv, sunt întreţinute conflicte justificate de revendicări religioase între
grupurile etno-culturale care-şi declară apartenenţa la o religie sau alta.
19. Gândirea şi acţiunea politică, confesională şi militară cu fundament doctrinar nu
ţin seama de învăţămintele istoriei, existând pericolul transformării lor în dogme, ca
formule imuabile, acceptate ca atare, necritic, şi aplicate fără a ţine seama de condiţiile
istorice concrete şi de evoluţia în timp a cunoaşterii.
Concluzie:
Doctrinele de securitate semnifică totalitatea principiilor, tezelor şi învăţăturilor
emanate din panidei, elaborate de către „actori” ai mediului de securitate pe fundamentul
unor valori de securitate cu suport ideologic şi promovate în anumite spaţii geografice şi
conjuncturi geopolitice în funcţie de cerinţele doctrinelor politicee, militare şi confesionale
pe care şi le asumă, în scopul declarat al protejării, apărării şi afirmării spaţiului, etnicului
şi religiei într-un sistem de securitate construit şi întreţinut prin raporturi de putere.

TEMA IV. Neechivalenţe între doctrinele de securitate ale centrelor de


putere şi statelor naţionale

1. Marile doctrine de securitate au fost fundamentate din panidei, în paralel cu


evoluţia sistemului relaţiilor internaţionale instituit în spaţiul american la începutul
secolului al XIX-lea şi în Europa după anul 1815, constituind modalitatea de exprimare
ideatică a evoluţiei raporturilor de putere între actorii mediului de securitate.
2. Gândirea şi acţiunea doctrinară este promovată, de regulă, de către aşa-numitele
centre de putere (imperii), care manifestă şi dezvoltă într-un context geopolitic
determinat, tendinţe expansioniste, în care forţa devine mijlocul de impunere a unei
anumite ordini.
3. De regulă, statele care acced în spaţii de securitate şi intră în sfera de influenţă a
centrelor de putere sunt obligate să adopte modelele, orientarea şi priorităţile de securitate ale
acestora, oglindite atât în actele legislative, cât şi în politica internă şi externă.
4. Centrele de putere încearcă, în orice context geopolitic, să controleze statele
naţionale sau să le subordoneze prin presiuni informaţionale sau agresiuni politico-militare,
întrucât gândirea şi acţiunea acestora se fundamentează pe aşa-numita logică imperialistă,
care are drept ţinte spaţiul, etnicul şi religia organizărilor sociale.
5. Gândirea şi acţiunea doctrinară a unui centru de putere generează, de regulă,
procese şi stări conflictuale, creează o logică de vasalitate a naţiunilor şi comunităţilor sociale
cuprinse în sfera sa de influenţă şi impun un sistem de relaţii internaţionale prin prisma
intereselor geopolitice, care primează asupra argumentelor ideologice.
6. Centrele de putere, de regulă, nu ţin seama de caracteristicile identitare ale
populaţiei statelor aflate în sfera lor de influenţă, evoluţia gândirii şi acţiunii lor doctrinare

7
fiind în strânsă conexiune cu puterea de a-şi asigura monopolul asupra informaţiei şi
forţei în raport cu rivalii acestora.
7. Doctrinele de securitate ale centrelor de putere au fost generate începând din epoca
modernă, în concordanţă cu contextul geopolitic, având la bază panideile şi eludând
principiile elaborate de către organizările sociale.
8. Neechivalenţele doctrinare ale centrelor de putere (îndeosebi doctrina sferelor de
influenţă) au marcat, începând din epoca modernă, destinul naţiunilor, au generat cele două
războaie mondiale, au definit perioada aşa-numitului război rece şi au obligat statele
naţionale şi naţiunile să caute soluţii de apărare prin înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor
internaţionale de securitate (Liga Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite) şi aplicarea
principiilor dreptului internaţional.
9. În actualul mediu de securitate se observă tendinţa de revenire în doctrinele de
securitate ale unor centre de putere a vechilor panidei, pe fundamentul cărora încearcă
să construiască o nouă ordine, profitând de consecinţele conflictelor şi crizelor de
securitate, precum şi de efectele aşa-numitului proces de globalizare.
10. În actualul context geopolitic, pe fondul rediscutării principiilor doctrinare, se
poartă un război al doctrinelor de securitate între S.U.A., Rusia şi China, care evoluează în
funcţie de capacitatea fiecăruia dintre aceşti actori de a-şi impune interesele de securitate într-
un spaţiu considerat de interes strategic.
11. Îndeosebi doctrina americană a luptei împotriva terorismului a generat o opţiune
strategică aparte, numită doctrina acţiunilor preemptive, pe suportul căreia şi alte centre
de putere se consideră îndrituite să-şi impună interesul de securitate în sfera lor de
influenţă prin astfel de acţiuni ofensiv/agresive.
12. Un caz aparte în actualul mediu de securitate este Uniunea Europeană, ai cărei
arhitecţi-doctrinari îşi fundamentează acţiunile pornind de la ideea falsă a existenţei în
Europa a statului-naţiune, nu sunt capabili să elaboreze o doctrină de securitate a
Europei unite şi se află în permanenţă în căutare de alternative.
13. Pe fundamentul gândirii şi acţiunii doctrinare a centrelor de putere, informaţia
pentru securitate este percepută ca resursă de putere, armă a structurilor informative şi
marfă, iar forţele militare sunt transformate în instrument de dominare şi utilizează
violenţa pentru asigurarea ordinii impuse.
14. În orice mediu de securitate construit de „centrele de putere”, statele
naţionale au următoarele alternative de fiinţare şi afirmare: independenţa, sub
oblăduirea unui centru de putere (imperiu), în alianţe politico-militare, în asocieri de
state democratice, suverane sau sub protecţia organizaţiilor internaţionale de
securitate, fiecare dintre acestea generând, concomitent, oportunităţi şi provocări.
15. Pilonii gândirii şi acţiunii doctrinare a statelor naţionale sunt spaţiul, etnicul şi
religia naţiunilor pe care le gestionează şi care generează şi întreţin principalele doctrine
de securitate ale naţiunilor: doctrina dreptului la existenţă, doctrina dreptului la
informare (cunoaştere şi comunicare) şi doctrina dreptului la apărare (securitate).
16. Dreptul naţiunilor la existenţă derivat din dreptul naţiunilor, impus în practica
politico-statală din epoca modernă, se fundamentează pe principiile dreptului
8
internaţional şi este susţinut şi apărat de către statele naţionale împotriva tendinţelor de
eludare sau de încălcare a acestuia din partea „centrelor de putere”.
17. Dreptul naţiunilor la informare (cunoaştere) permite statelor naţionale să
obţină, să deţină şi să utilizeze informaţiile pentru securitate de interes şi de necesitate
naţională, să identifice disfuncţiile şi vulnerabilităţile, să prevină şi să contracareze
riscurile şi ameninţările la adresa valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate ale
naţiunii pe care o gestionează.
18. Dreptul naţiunilor la securitate - ca cerinţă a umanităţii - este premisa şi
consecinţa capacităţii acestora de a produce şi utiliza resurse în funcţie de necesităţi, de
a întreţine şi reconstrui spiritul de comunitate, de a-şi afirma valorile, interesele şi
necesităţile de securitate.
19. Naţiunile - ca organizări sociale, utilizează violenţa militară (războiul) în scop
de apărare a spaţiului, etnicului şi credinţei prin forţe armate, în jurul cărora se pregăteşte
şi se desfăşoară aşa-anumitul război de apărare a ţării.
Concluzie:
În orice context geopolitic se desfăşoară o confruntare între gândirea şi
acţiunea doctrinară a „centrelor de putere” - care construiesc mediul de securitate pe
fundamentul panideilor, prin raporturi de putere şi prin utilizarea informaţiei forţei în
scop de dominare şi supunere - şi statele naţionale - care fiinţează şi se afirmă pe
fundamentul dreptului naţiunilor la existenţă, la informare (cunoaştere) şi securitate,
utilizând în acest demers informaţia pentru securitate şi forţa militară pentru apărarea
spaţiului, etnicului şi credinţei naţiunilor pe care le gestionează.

TEMA V. Elemente de fundamentare şi implementare a politicii de securitate

1. Politica, percepută ca artă a puterii politice de a conduce şi guverna afacerile


publice prin forme şi modalităţi care asigură menţinerea şi apărarea ordinii interne
instituite şi securitatea comunităţilor sociale administrate, exprimă interesele
convieţuirii oamenilor într-un context geopolitic determinat.
2. Politica are ca sursă primară valorile politice exprimate, de regulă, prin
atributele libertate, egalitate, suveranitate, ordine, democraţie, independenţă etc.,
promovate în funcţie de aspiraţiile, interesele şi posibilităţile de asigurare a bunei
organizări a societăţii şi de întreţinere, pe fundamentul cooperării, colaborării şi
conlucrării, a relaţiilor dintre oameni şi organizaţii sociale.
3. Din perspectiva abordării ideologice, mediul de securitate se defineşte ca sistem,
este investigat şi evaluat pe fundamentul teoriei sistemice, care explică atât echilibrul şi
schimbarea acestuia, cât şi conflictul din interiorul său, având ca elemente relevante:
subiectul sau actorul, situaţia, simbolurile, regulile, normele şi valorile asumate.
5. Politica de securitate constituie parte componentă a actului de guvernare a unei
entităţi socio-politice (centru de putere, alianţă politico-militară, asociere de state suverane şi
democratice, organizaţie internaţională de securitate şi stat naţional), defineşte modalităţile de

9
aplicare a principiilor doctrinei de securitate asumate de către aceasta şi este dependentă de
ideologiile şi doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic.
6. Politica de securitate contribuie la elaborarea şi punerea în aplicare a deciziilor
referitoare la direcţionarea obiectivelor de securitate, se implementează prin măsuri de ordin
diplomatic, economic, militar, juridic, informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar,
ecologic etc.) şi se regăseşte din plin pe agenda publică, opinia publică fiind confruntată şi
interesată de probleme ţinând, în primul rând, de propria securitate.
7. Politica de securitate îndeplineşte funcţiile de investigare (analiză) a mediului de
securitate, de previziune asupra riscurilor şi ameninţărilor, de evaluare a oportunităţilor şi
posibilităţilor de acţiune, de promovare a imaginii organizaţiilor/instituţiilor de securitate şi
de control asupra proceselor perverse ale mediului de securitate, subsumate luării deciziei
politice în materia construirii, asigurării şi prezervării propriei securităţi.
8. Pentru fundamentarea politicii de securitate, relevante sunt spaţiul politic,
ideologia puterii politice, valorile politice asumate, cultura politică, decizia politică şi
acţiunea politică, în funcţie de care se stabilesc obiectivele, se definesc direcţiile de acţiune,
se alocă resursele şi se stabilesc competenţele si răspunderile organizaţiilor şi, mai ales
instituţiilor cu funcţii în materia securităţii.
9. Premisele construirii politicii de securitate sunt situaţia geopolitică a zonei de
interes (harta geopolitică), sistemul şi regimul politic, precum şi dreptul internaţional, în
funcţie de care actorii mediului de securitate îşi afirmă disponibilitatea de a participa activ
la realizarea dezideratului securităţii şi acţionează pentru eliminarea preventivă sau
atenuarea oricăror stări conflictuale.
10. Elementele de operaţionalizare a unei politicii de securitate sunt interesele de
securitate, care determină raportarea activă a puterii politice la scopurile, aşteptările şi
avantajele acţiunilor întreprinse, precum şi puterea actorului mediului de securitate, pe
fundamentul căreia se construiesc şi acţionează organizaţiile şi instituţiile îndrituite să
pună în aplicare măsurile necesare atingerii scopurilor propuse.
11. Neechivalenţele în privinţa aplicării politicii de securitate sunt generate de
doctrinele de securitate la care se raportează actorii mediului de securitate, precum şi de
sistemele şi regimurile politice pe fundamentul cărora aceştia îşi construiesc puterea şi
îşi promovează interesele de securitate.
12. Politica de securitate a centrele de putere (Marilor Puteri) este fundată pe
principiile geopoliticii, are ca principal obiectiv întreţinerea şi mărirea capacităţii de a-şi
impune voinţa în spaţii de interes strategic, iar demersurile politico-militare şi
informaţionale sunt subsumate, îndeosebi menţinerii capacităţii de răspuns la ameninţările la
adresa propriei securităţi şi de asigurare a ordinii impuse în sfera de influenţă.
13. Politica de securitate a organizaţiilor internaţionale de securitate (gen
O.N.U.) are ca fundament securitatea colectivă, se bazează pe voinţa politică a statelor -
elementul decisiv atât în declanşarea, cât şi în prevenirea conflictelor -, are ca principală
funcţie armonizarea intereselor actorilor mediului de securitate, în vederea prevenirii
oricăror forme de conflict şi acţionează pe baza unui mandat, dat prin consens, de către
statele membre.
10
14. Politica de securitate a alianţelor politico-militare cu caracter defensiv (gen
N.A.T.O.), vizează prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor atât în interiorul
propriului spaţiu, cât şi dincolo de marginile alianţei respective, descoperirea, protecţia şi
răspunsul la acţiunile care afectează integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea vreuneia dintre statele membre şi apărarea prin mijloace politico-militare a
teritoriului statelor membre.
15. Politica de securitate a asocierilor de state democratice şi suverane se
bazează pe o formulă ideologică de legitimare a nevoii de reformare a organizării socio-
politice într-un context determinat, contribuie la stabilirea unor raporturi de cooperare
sub toate aspectele, având ca obiectiv principal construirea şi întreţinerea unui spaţiu
comun de prosperitate şi stabilitate, pe fundamentul valorilor comune, a intereselor
fundamentale, a independenţei şi integrităţii statelor membre în cadrul comunitar.
16. Politica de securitate a statelor naţionale are drept fundament asigurarea bunei
guvernări, deci gestionarea naţiunilor în stare de securitate, este subordonată nevoii de
protejare/apărare şi afirmare a valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate ale
naţiunilor pe care le administrează, se sprijină pe principii de drept internaţional, coroborate
cu interesele cerute de mediul de securitate şi urmăreşte asigurarea independenţei şi
suveranităţii în raport cu ceilalţi actori ai mediului de securitate.
Concluzie:
Politica de securitate constituie parte componentă a actului de guvernare a unui
„actor” al mediului de securitate, defineşte modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei
asumate de sistemul şi regimul politic, se fundamentează şi se construieşte pe suportul
ideologiei puterii politice, se implementează în funcţie de interesele de securitate şi de
puterea „actorului” mediului de securitate şi se exprimă în funcţie de identitatea acestuia
(„centru de putere”, alianţă politico-militară, asociere de state democratice şi suverane,
organizaţie internaţională de securitate şi stat naţional).

TEMA VI. Reflectarea puterii şi interesului actorilor politico-militari în


construirea sistemelor de securitate

1. În orice context geopolitic, interesul de securitate se exprimă prin raporturi de


dominaţie în cadrul unor sisteme de securitate construite din interes geopolitic de către
centrele de putere (Mari Puteri sau Puteri Medii) sau prin raporturi conlucrare în cadrul unor
sisteme de securitate construite din necesităţi sociale de către statele naţionale, asocierile de
state democratice şi suverane şi alianţele politico-militare defensive.
2. Marile Puteri operează cu sintagmele partener şi stat-problemă, acţionează, în
mod deosebit, pe baza principiului balanţei de forţe, iar în relaţiile dintre ele primează,
de regulă, interesele economice şi mai puţin principiile unor ideologii convergente, pe
care le impun prin raporturi de putere.
3. Politica de securitate a Marilor Puteri este, prin excelenţă ofensivă şi agresivă,
deschisă sau ocultă, în funcţie de modalităţile de exprimare în faţa aşa-anumitelor state-
problemă şi de posibilităţile de a dezvolta presiuni politico-diplomatice, acţiuni agresive
11
economico-financiare şi tehnologice, informaţionale, subversive, teroriste sau de a impune
embargo-uri, pentru a le readuce la ordine.
4. Puterile Medii acţionează la limita dintre gândirea doctrinară şi acţiunea strategică,
sunt interesate de reducerea echilibrată şi la paritate a tuturor genurilor de forţe armate şi
armamente în zona de interes strategic, iar în situaţii de conflict între Marile Puteri sau în
timp de pace, principiul neutralităţii le aduce profit sigur în toate planurile.
5. Alianţele politico-militare se constituie în contexte geopolitice deosebite, din
interesul protejării şi apărării unor valori de securitate în faţa agresiunilor altor actori
politico-militari, fiind permisive primirii de noi membri, dacă aceştia le întăresc din
punct de vedere al potenţialului militar, dar şi economic şi demografic.
6. În actualul context de securitate, expresia cea mai elocventă a nevoii de protejare şi
apărare a interesului de securitate ale statelor democratice şi suverane în cadrul alianţelor
politico-militare este N.A.T.O., o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi
menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.
7. Asocierile de state democratice şi suverane, precum Uniunea Europeană,
constituie alternativa la presiunile expansioniste ale centrelor de putere şi o barieră în faţa
tendinţelor acestora de distrugere a echilibrului geopolitic, apărând aşa-numitul interes
comunitar printr-o politică externă şi de securitate comună, fundamentată pe nevoia de
maximizare a cooperării statelor membre, în toate domeniile vieţii internaţionale.
8. Organizaţiile internaţionale de securitate, precum O.N.U. şi O.S.C.E, sunt
structuri socio-politice cu personalitate juridică recunoscută, construite dintr-un anumit
interes de securitate al actorilor politico-militari, cu rolul de a coordona cooperarea
într-un anumit domeniu al securităţii internaţionale sau macroregionale şi de a
reglementa prin instrumente politico-juridice conflictele dintre state şi nu dintre naţiuni.
9. Statele naţionale apără interesul de securitate al naţiunilor pe care le
administrează prin intermediul instituţiilor cu funcţii gestionare publică şi prin organizaţiile
specializate, asigură întreţinerea securităţii democratice, juste şi egale pentru toţi cetăţenii, şi
participă la soluţionarea stărilor de tensiune, criză şi conflict în zona de interes strategic.
10. Un loc aparte îl ocupă aşa-zişii actori non-statali, preprezentaţi de grupări politice
extremiste, organizaţii teroriste naţionalist/extremiste, mişcări anarhiste, mişcări anarho-
insurecţioniste, organizaţii teroriste de factură fundamentalist-religioasă, numite generic forţe
provocatoare de dezordine, care încearcă să destructureze ordinea instituită de către actorii
politico-militari recunoscuţi în cadrul relaţiilor internaţionale.
11. Un sistem de securitate este un ansamblu funcţional şi stabil de raporturi şi
roluri socio-politice şi militare instituţionalizate, care integrează mai mulţi actori ai
mediului de securitate şi asigură exercitarea autorităţii (puterii) acestora asupra spaţiului
de securitate administrat.
12. Elementele definitorii ale unui sistem de securitate sunt doctrinele asumate,
normele recunoscute, instituţiile (organizaţiile) construite, politicile aplicate şi acţiunile
gestionare, iar funcţiile acestuia sunt generate, în principal, de motivaţia construirii şi
întreţinerii lui, exprimată în valorile şi interesele de securitate protejate, apărate şi afirmate.

12
13. Sistemele de securitate se diferenţiază în funcţie de interesul de securitate pe
fundamentul cărora sunt construite, putând fi clasificate din această perspectivă ca
sisteme securitate violente, agresive - construite pe interes geopolitic şi sisteme de securitate
paşnice - construite pe interes naţional sau comunitar.
14. Sistemele de securitate construite din interes geopolitic, exprimate sub forma
securităţii globale sau securităţii internaţionale, întreţin aşa-numitele complexe militaro-
industriale care le asigură puterea de dominaţie a spaţiului administrat, eludează sau ignoră
principiile de drept promovate de către organizaţiile internaţionale de securitate şi construiesc
mereu scenarii pentru acţiunile îndreptate împotriva potenţialilor inamici.
15. Un sistem de securitate construit din interes geopolitic adoptă strategii de conflict
armat, manevrează crizele sociale după legile strategiei militare şi utilizează violenţa militară
(„manu militari”) pentru a conserva regimuri politice care au tendinţa să se transforme în
grupări de dominaţie şi produce consecinţe perverse în plan geopolitic şi social.
16. Sistemul de securitate construit din necesităţi sociale, definit ca sistem naţional de
securitate, exprimă capacitatea statelor naţionale de a proteja şi apăra dreptul naţiunilor la
securitate, exclude ierarhia puterilor, deci relaţiile fundamentate pe forţă, în special pe forţa
militară, elimină formele de autoritarism - prin care o putere politică restrânge drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului - şi previne apariţia dictaturii şi a anarhiei.
17. În conjuncturi geopolitice complexe, statele naţionale democratice şi suverane
situate într-un anumit areal geografic se asociază în diferite formule (uniuni de state, alianţe
politico-militare) pentru asigurarea securităţii comune, percepută exclusiv în termeni
defensivi şi construită pe fundamentul voinţei acestora de a acţiona în comun pentru
apărarea valorilor şi intereselor de securitate.
Concluzie:
Sistemele de securitate constituie expresia politicii de securitate, materializate în
ansambluri funcţionale de raporturi şi roluri instituţionalizate, construite din interes
geopolitic sau necesităţi sociale de către „actorii politico-militari” („Mari puteri”,
„Puteri Medii”, asociaţii de state democratice şi suverane, alianţe politico-militare,
state naţionale) şi reflectă capacitatea acestora de a-şi impune, proteja, promova sau
apăra interesul de securitate în spaţiul administrat, într-un context geopolitic
determinat, împotriva aşa-numitelor „forţe provocatoare de dezordine”.

TEMA VII. Elemente de fundamentare şi operaţionalizare a unei strategii de


securitate

1. Gândirea strategică este o componentă a profilului oamenilor cu competenţe


profesionale şi socializante care-şi asumă responsabilităţi de securitate şi acceptă nevoia de
schimbare continuă a mediului de securitate ca pe o provocare şi nu ca pe o ameninţare.
2. O strategie de securitate este un document programatic, deschis şi flexibil, care se
fundamentează de către autorităţile abilitate ale unui actor politico-militar, se construieşte pe
baza diagnozei, prognozei şi planificării strategice, se operaţionalizează de către manageri şi
echipe manageriale prin decizii strategice şi printr-un management adecvat al resurselor de
13
securitate şi se implementează de către instituţii specializate prin acţiuni strategice ale căror
dimensiuni acoperă domeniile vitale ale existenţei sociale.
3. Strategiile de securitate sunt fundamentate de statele naţionale (strategii naţionale)
şi de către alianţele politico-militare sau asocierile de state democratice şi suverane (strategii
de alianţă/coaliţie), din nevoia gestionării provocărilor mediului de securitate şi asigurării
stării de securitate într-un context geostrategic determinat.
4. O strategie de securitate defineşte interesele şi obiectivele proprii de securitate
(generale şi specifice), identifică şi evaluează ameninţările mediului intern şi internaţional,
indică direcţiile de acţiune şi construieşte mijloacele tehnico-strategice pentru asigurarea
stării de securitate într-un context geostrategic determinat.
5. Cunoaşterea provocărilor mediului de securitate este definitorie pentru
fundamentarea unei strategii de securitate şi pentru construirea resurselor de securitate
necesare contracarării ameninţărilor (pericolelor), prevenirii şi contracarării violenţei
socio-politice şi apărării în faţa agresiunilor centrelor de putere.
6. O strategie de securitate se construieşte pe suportul diagnozei, prognozei şi
planificării strategice, care conferă actorului politico-militar capacitatea de a comensura, pe
fond, starea de fapt în care se află, oportunităţile oferite de mediul de securitate şi
posibilităţile de a-şi proteja, apăra sau promova necesităţile de securitate evitând conflictele şi
crizele de securitate.
7. O strategie de securitate abordează în mod pragmatic provocările mediului de
securitate, pune accent pe gestionarea eficientă a intereselor publice, acordă o importanţă
aparte procesului de consolidare a securităţii în zona de interes strategic şi construieşte
capacităţi de exercitare responsabilă şi eficientă a puterii politice.
8. Pentru gândirea şi acţiunea strategică, ameninţările geopolitice (terorismul,
proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, criminalitatea
transnaţională şi guvernarea violentă ori ineficientă) trebuie abordate preventiv, întrucât în
cazul asocierii acestora, se transformă în pericol real la adresa existenţei sociale.
9. O strategie de securitate abordează conflictele armate şi crizele de securitate în
corelaţie cu necesităţile de securitate afectate în spaţiul de interes strategic, le analizează
cu ajutorul instrumentelor oferite de diagnoză şi prognoză şi le gestionează prin acţiuni
strategice fundamentate prin decizii care să protejeze atât componenta fizică, cât şi
structura simbolică a mediului de securitate.
10. Operaţionalizarea (implementarea) unei strategii de securitate constituie o cerinţă
organică a nevoii de finalizare a gândirii strategice, prin demersuri manageriale care asigură
organizarea, conducerea şi coordonarea resurselor de securitate (informaţionale, energetice
şi umane) avute la dispoziţie şi realizarea în timp oportun a misiunilor încredinţate acestora,
potrivit competenţelor.
11. Pentru operaţionalizarea strategiei de securitate participă, potrivit atribuţiilor
conferite de legislaţia în vigoare, componentele organice şi funcţionale ale sistemului de
securitate ale actorului politico-militar, care generează reglementările necesare, contribuie la
gestionarea situaţiilor de criză şi susţin alocarea resurselor de securitate.

14
12. Rolul determinant în organizarea, conducerea şi coordonarea resurselor de
securitate îl au oamenii şi competenţele profesionale şi socializante (manageri/conducători,
specialişti sau experţi, precum şi echipele manageriale, cu gândire şi experienţă, bine
informaţi şi cu posibilităţi de comunicare şi de acţiune adecvate.
13. Managementul resurselor de securitate este un management strategic, care
încorporează elemente de ştiinţa conducerii şi se defineşte printr-un ansamblu de măsuri,
acţiuni, metode, proceduri şi tehnici de planificare, programare, organizare, alocare de
resurse, control şi acţiune prin care se asigură realizarea obiectivelor propuse/stabilite.
14. Conducerea se află în centrul procesului managerial al oricărei strategii de
securitate, declanşând acţiunile specializate de gestionare a resurselor de securitate, precum şi
activităţile, măsurile şi procedurile care asigură aplicarea deciziilor strategice, conform
obiectivelor generale şi specifice componentelor sistemului de securitate.
15. Modalităţile de utilizare a resurselor de securitate sunt consecinţa deciziei
strategice luate de manager (conducător) potrivit autorităţii deţinute, printr-o succesiune de
activităţi şi acte manageriale, având în vedere acţiunile preconizare, rezultatul cuantificabil al
acestora, intervalul de timp optim şi investiţia maximă pentru atingerea obiectivelor propuse.
16. Provocările care afectează securitatea unui actor al mediului de securitate obligă
autorităţile abilitate ale acestuia să întreprindă acţiuni adecvate, în toate sferele vieţii sociale,
denumite generic acţiuni strategice, subsumate nevoii de prevenire a ameninţărilor în
domeniile cu relevanţă strategică.
17. Acţiunile strategice constituie expresia practică a utilizării resurselor de securitate
de către manageri (conducători) şi echipele manageriale, precum şi de către componentele
strategice ale securităţii (structuri informative, armată, forţe de ordine publică), fiind
desfăşurate în domeniile relevante ale existenţei sociale (economică, ecologică, politică,
etno-confesională, informaţională, juridică, militară, psihologică etc.).
18. Acţiunile strategice sunt validate social dacă previn apariţia surselor unei crize
sociale (politicianismul, însuşirea violentă a avuţiei produse social şi dezechilibrarea în
forme violente a raporturilor de putere, oferă posibilitatea gestionării unei crize sociale,
gestionează eficient o criză politico-militară şi asigură pacea socială.
Concluzie:
O strategie de securitate este un document programatic, deschis şi flexibil, care se
fundamentează de către autorităţile abilitate ale unui „actor politico-militar” pe baza
cunoaşterii contextului situaţional, provocărilor mediului de securitate şi „stării” acestuia,
se construieşte pe baza diagnozei, prognozei şi planificării strategice, se operaţionalizează
de către manageri şi echipe manageriale prin decizii strategice şi printr-un management
adecvat al resurselor de securitate şi se implementează de către instituţii specializate prin
acţiuni strategice ale căror dimensiuni acoperă domeniile vitale ale existenţei sociale.

TEMA VIII. Exprimarea gândirii şi acţiunii ideologice în strategiile de


securitate
1. Ideologii împart Lumea în actori: de o parte ordinea stabilită - formată din statele
democratice şi organizaţiile internaţionale de securitate, care urmăresc asigurarea păcii şi
15
stabilităţii mondiale şi de altă parte forţele provocatoare (formate din statele cu regimuri
dictatoriale, totalitare, organizaţii teroriste, naţionalist-extremiste şi criminale, precum şi
indivizi - terorişti, anarhişti, naţionalist-extremişti, recidivişti şi criminali) care vor să
slăbească sau să distrugă ordinea stabilită.
2. Organizaţiile internaţionale de securitate (gen O.N.U. şi O.S.C.E.) oferă actorilor
mediului de securitate orientări privind oportunităţile de construire şi întreţinere a unui mediu
de securitate stabil, exprimate, de regulă, prin idei şi acţiuni de natură politică, diplomatică şi
militar-informaţională, la care actorii politico-militari participă din interes şi necesitate, pe
baza respectării principiilor dreptului internaţional.
3. Centrele de putere (Marile Puteri) elaborează strategii de securitate, de regulă,
pentru a preveni proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi prin măsuri de
descurajare a ameninţării şi de apărare împotriva ameninţării, precum şi pentru
contracararea terorismului - prin acţiuni preventive sau preemptive.
4. Strategiile preventive elaborate şi operaţionalizate de către principalii actori ai
mediului de securitate au ca suport aşa-numitele politici previzionale, marcate de neechivalenţe
privind prevenirea conflictelor, îndeosebi a conflictelor armate, prin măsuri politico-
diplomatice şi militare, potrivit capacităţii de prevedere a producerii şi evoluţiei acestora.
5. Prevenirea conflictelor presupune şi impune construirea şi întreţinerea de structuri
politico-militare cu funcţii gestionare explicite, de un cadru politic (mandat) care să
definească pentru fiecare situaţie, în parte, limita implicării acestora în prevenirea şi
gestionarea conflictelor, subsumate următoarelor sarcini fundamentale: securitate,
consultare, descurajare şi apărare, managementul situaţiilor de criză şi parteneriat.
6. Gândirea şi acţiunea strategică a centrelor de putere şi a alianţelor politico-militare
defensive este influenţată de aprecierile doctrinare diferite în privinţa metodelor de prevenire
a conflictelor, a ponderii şi utilizării acestora, iar diplomaţia preventivă, alerta rapidă-
timpurie, prevenirea declarativă sunt concepute şi operaţionalizate în funcţie de contextul
geopolitic şi de interesul de securitate manifestat de marii actori, cel mai adesea în paralel cu
recurgerea la politica de forţă.
7. Neechivalenţe există şi în privinţa gestionării conflictelor, îndeosebi a metodelor
utilizate pentru menţinerea păcii, construirea (realizarea) păcii şi edificarea păcii, în care se
amestecă interesele exprimate de politica de forţă a centrelor de putere cu principiile
dreptului internaţional elaborat de către organizaţiile internaţionale de securitate.
8. Neechivalenţe există şi în privinţa gestionării crizelor de securitate - concepută ca
un proces care implică măsuri menite să menţină criza sub control, să oprească evoluţia
acesteia şi să proiecteze o soluţie acceptabilă de rezolvare prin modalităţi ce reflectă gândirea
şi acţiunea ideologică a actorilor implicaţi sau interesaţi, în raport de puterea acestora.
9. Centrele de putere, respectiv Marile Puteri abordează necesităţile de securitate
din perspectivă geostrategică, nu elaborează strategii de securitate, ci strategii de
acţiune pentru apărarea propriilor interese de securitate, pe care le proclamă ca
necesităţi de securitate şi acţionează preventiv sau preemptiv, impunându-şi, de regulă,
prin forţă, interesele de securitate.

16
10. Strategia acţiunii preemptive exprimă gândirea şi acţiunea strategică a complexului
militar-industrial din S.U.A după încheierea războiului rece, fundamentată pentru a justifica
începerea aşa-numitului război preventiv împotriva terorismului şi a utiliza forţa în scopul
autoprotecţiei în faţa unei ameninţări potenţiale la adresa intereselor de securitate.
11. Alianţele politico-militare (gen N.A.T.O.), elaborează de regulă, două
categorii de strategii de securitate: strategia apărării colective şi strategia gestionării
crizelor şi operaţionalizează noi concepte strategice pentru a face faţă noilor ameninţări
la adresa mediului de securitate pe care-l administrează.
12. Asociaţiile de state suverane şi democratice (gen Uniunea Europeană)
elaborează strategii de securitate generale, pe fundamentul cărora realizează apărarea
(colectivă) comună, întreţin identitatea de securitate şi apărare, îşi extind spaţiul în funcţie
de interes şi oportunităţi şi realizează parteneriate strategice cu alianţe politico-militare
capabile să le protejeze interesele de securitate.
13. Asociaţiile de state suverane şi democratice (gen Uniunea Europeană)
elaborează strategii sectoriale din interesul prevenirii şi contracarării principalelor
ameninţări la adresa securităţii comune, precum şi din necesitatea asigurării securităţii
domeniilor vitale ale existenţei sociale, cum este domeniul energetic.
14. Gândirea şi acţiunea ideologică naţională se exprimă în funcţie de aşa-numitul
interes de securitate administrat de instituţiile statului naţional pe suportul valorilor sociale
fundamentale asumate (pacea, prosperitatea şi securitatea) şi a justiţiei sociale, în scopul
protejării necesităţilor de securitate ale naţiunii, comunităţilor sociale şi cetăţenilor.
15. Statele naţionale elaborează, de regulă, strategii defensive, denumite generic
strategii de securitate naţională, ca expresie politico-militară a necesităţii protejării, apărării
şi promovării valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunilor şi cetăţenilor acestora, precum
şi a capacităţii de exprimare a puterii naţionale.
16. Strategia de securitate naţională este un document programatic, cu caracter
public, componentă a actului de guvernare, elaborat pe termen mediu, care sintetizează
obiectivele, defineşte provocările la adresa securităţii naţiunii, indică direcţiile de acţiune
strategică pentru instituţiile implicate în asigurarea stării de securitate, asigură resursele de
securitate şi stabileşte competenţele şi răspunderile.
17. Strategia de securitatea naţională obligă autorităţile naţionale abilitate să întreprindă
acţiuni strategice, prin instituţii specializate (componentele sistemului naţional de
securitate), în domeniile de interes vital pentru naţiune (politico-administrativ, economic,
infrastructuri, comunicaţii şi tehnologia informaţiei, justiţie, educaţie, cercetare şi cultură,
relaţii externe şi mediu înconjurător).
Concluzie:
Oportunităţile şi provocările mediului de securitate generează forme
neechivalente de exprimare a gândirii şi acţiunii ideologice ale „actorilor” acestuia
(„centre de putere”, respectiv „Mari Puteri”, alianţe politico-militare defensive,
asociaţii de state suverane şi democratice şi state naţionale) şi susţin elaborarea unor
„strategii de securitate” operaţionalizate pe fundamentul interesului geopolitic impus
prin raporturi de putere, al „apărării colective” sau „securităţii comune” - o
17
combinaţie de doctrine, politici şi strategii ofensiv-defensive - sau al necesităţilor de
securitate ale organizărilor sociale - prin acţiuni strategice defensive -, care întreţin şi
dezvoltă o permanentă stare de tensiune, conflicte şi crize de securitate.

TEMA IX. Strategii de securitate a naţiunilor

1. Securitatea naţiunilor este rezultatul unui proces social care defineşte capacitatea
acestora de a-şi conserva funcţiile şi de a se reproduce şi exprimă libertatea de decizie şi de
acţiune strategică a statelor naţionale, care au datoria de a le gestiona în conformitate cu
necesităţile sociale, în primul rând, prin cunoaşterea, prevenirea şi contracararea nonviolentă
a ameninţărilor, pericolelor şi agresiunilor de orice natură.
2. Securitatea unei naţiunii nu poate fi construită prin abordări de tip doctrinar şi
politic, specifice securităţii statelor, ci prin abordări de tip strategic, întrucât exprimă
starea de fapt rezultată din capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite (productive,
integratoare şi gestionare) de susţinere a proceselor sociale care o menţin în stare de
securitate şi îi întreţin capacitatea de reproducere.
3. Strategia de securitate a oricărei naţiuni are ca premisă nevoia de comunicare şi de
conlucrare între oameni în cadrul comunităţilor sociale şi a organizaţiilor sociale pe care
acestea le încorporează şi impune abordarea din perspectivă socială protecţiei şi apărării
valorilor şi intereselor de securitate.
5. Strategia de securitate este fundamentată ca expresie a puterii poporului
(democraţia) prin intermediul statului naţional şi operaţionalizată printr-o planificare
strategică a resurselor de securitate şi prin acţiuni strategice destinate protejării şi apărării
funcţiilor naţiunii împotriva ameninţărilor, pericolelor şi agresiunilor de orice natură.
6. Strategia de securitate defineşte capacităţile de gestionare publică şi specializată a
valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale, precum şi modalităţile de reacţie la
presiunile expansioniste ale centrelor de putere), precum şi la acţiunile distructive ale
forţelor provocatoare de dezordine.
7. Strategia de securitate obligă puterea politică să accepte aşa-numitul interes
naţional ca interes de securitate al naţiunii şi motivează puterea politică pentru a crea şi
aplica normele juridice, a respecta formele şi limitele de exprimare politică şi a trece de la
guvernarea ideologică la gestionare.
8. Obiectivul strategiei de securitate este gestionarea naţiunii în stare de securitate,
prin acţiuni strategice organizate şi desfăşurate de către componentele specializate ale
sistemului naţional de securitate, care să asigure comunităţilor sociale (teritoriale şi
spirituale), precum şi oamenilor, în calitate de cetăţeni, sentimentul, certitudinea şi garanţia
protecţiei în faţa agresiunilor de orice natură.
9. Pentru ca o naţiune, ca organizare socială, să fie gestionată în stare de securitate,
trebuie ca să se implice oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, singurii capabili
să adopte soluţii viabile la problemele de securitate ale acesteia în orice context geopolitic
determinat şi să fundamenteze acţiunile strategice pe dreptul naţiunii la existenţă, la
cunoaştere (informare) şi securitate.
18
10. Gândirea şi acţiunile strategice naţionale se întemeiază pe capacitatea organizaţiilor
cu funcţii explicite, precum şi a instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii de a procesa
performant informaţiile pentru securitatea naţiunii şi de a le utiliza cu eficienţă pentru
elaborarea deciziilor strategice.
11. Informaţiile pentru securitate obţinute de către structurile specializate ale
sistemului naţional de securitate trebuie să asigure cunoaşterea gândirii politico-
strategice a centrelor de putere, înţelegerea oportunităţilor şi provocărilor ordinii
internaţionale, evaluarea modalităţilor de utilizare a violenţei de către centrele de putere şi
contracararea operativă a acţiunilor distructive ale forţelor provocatoare de dezordine.
12. Informaţiile pentru securitate trebuie să contribuie în mod decisiv la întreprinderea
acţiunilor strategice în scopul protejării valorilor de securitate ale naţiunii (subsumate ordinii
constituţionale), spaţiului naţional (casa naţiunii) şi capacităţii productive a naţiunii, apărării
naţiunii împotriva agresiunilor informaţionale şi cetăţenilor şi autorităţilor publice
împotriva acţiunilor teroriste, precum şi a criminalităţii organizate şi asigurării
securităţii interne a statului naţional.
13. Acţiunile strategice - ca expresie practică a utilizării resurselor de securitate
de către conducători/manageri şi echipele manageriale, precum şi de către componentele
strategice ale sistemului naţional de securitate, se desfăşoară în domeniile relevante ale
existenţei sociale (economică, ecologică, politică, etno-confesională, informaţională,
juridică, militară, psihologică etc.).
14. Acţiunile strategice trebuie să protejeze funcţiile naţiunii (productivă,
integratoare şi gestionară) prin instituţiile sistemului naţional de securitate, care sunt
obligate să descopere disfuncţiile (situaţiile sociale patologice), să elimine
vulnerabilităţile, să prevină şi să contracareze aşa-numitele crize sistemice (economice,
socio-politice sau crize de ordin gestionar).
15. Acţiunile strategice necesare gestionării unei naţiuni în stare de securitate
presupun şi impun elaborarea unei concepţii de conducere (gestionare) unitară şi
eficientă la nivelul factorilor de decizie ai statului naţional, precum şi construirea unor
capacităţi performante de identificare şi de contracarare, în primul rând, a surselor
eventualelor evoluţii spre situaţii sociale critice.
16. Naţiunea trebuie să construiască, să întreţină şi să utilizeze un sistem de securitate
capabil să prevină producerea şi escaladarea violenţei politice, să întreţină cadrul juridic
necesar prevenirii gestionării sale insecurizante, să fundamenteze corect răspunderea
organizaţiilor militare pentru prevenirea situaţiilor-limită, să oblige factorii gestionari apeleze
în ultimă instanţă la organizaţiile internaţionale de securitate şi să sancţioneze public elitele
politice şi militare generatoare de crize sociale.
17. O strategie de securitate a unei naţiuni este viabilă dacă generează cadrul normativ
necesar stabilirii competenţelor şi răspunderilor pentru securitatea naţiunii, cunoaşterii,
prevenirii şi contracarării disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, riscurilor, ameninţărilor, pericolelor
şi agresiunilor potenţiale, planificării şi coordonării resurselor de securitate, reacţiilor rapide a
instituţiilor sistemului naţional de securitate şi participării aşa-numitei societăţi civile la
fundamentarea şi susţinerea acţiunilor strategice ale statului naţional.
19
Concluzie:
Securitatea globală a omenirii se asigură numai prin strategii de securitate a
naţiunilor, elaborate de către oameni cu competenţe profesionale şi socializante pe
fundamentul cunoaşterii gândirii politico-strategice violente a „centrelor de putere” şi a
acţiunii distructive a „forţelor provocatoare de dezordine”, a evaluării oportunităţilor şi
provocărilor „ordinii internaţionale” şi operaţionalizate prin acţiuni strategice, ca acţiuni
sociale desfăşurate de către instituţiile sistemului naţional de securitate cu susţinerea
societăţii civile, în scopul protejării şi apărării funcţiilor naţiunilor (productivă,
integratoare şi gestionară) şi gestionării acestora în „stare de securitate”.

20