Subiectele pentru examen la disciplina „Securitatea naţională ”

1. Definirea conceptelor de securitate şi securitate naţională (multiple viziuni, factori

determinanți).
În secolul al XVIII-lea întâlnim la autorul Alexander Webster că „flota constituie securitatea Marii
Britanii”. Metaforic, securitatea devine un bun care denotă o entitate vizibilă şi solidă, care sustrage sau
eschivează viaţa şi bunurile de la ameninţările externe. Protecţia poate de asemenea să fie asigurată prin
bunuri imateriale aşa cum este economia care asigură un oarecare sentiment de securitate vizavi de riscul de
existenţă.
Odată cu consacrarea statelor-naţiune, la mijlocul secolului al XIX-lea, problema securităţii a fost în
mod tradiţional abordată prin prisma conceptelor:
 Pacea - conceptul central al idealiştilor şi a dominat relaţiile internaţionale în special în intervalul
dintre cele două războaie mondiale.
 Puterea- realismul politic securitatea devenea o consecinţă a puterii, iar ameninţarea cu războiul şi
războiul în sine au reprezentat chintesenţa securităţii.
Conceptul de securitate începe a fi definit de către specialiştii în domeniu din perspectiva intereselor
şi a poziţiei pe care o naţiune le are în raport cu forţa internaţională şi cu mijloacele folosite pentru
promovarea acestora.
De la apărare spre securitate ... apărare → securitate → securitate națională
Arnold Wolfers,
„Într-un sens obiectiv, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor ce apasă asupra valorilor dobândite; în
sens subiectiv, ele desemnează absenţa fricii că aceste valori vor fi atacate”.
Giacomo Luciani,
susţine că „Securitatea naţională este capacitatea de a rezista faţă de oricare agresiune externă”.
Frank N. Trager şi Frank Simone,
„securitatea naţională este acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv central crearea de
condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protecţiei şi extinderii valorilor vitale naţionale contra
adversarilor existenţi sau potenţiali”.
Barry Buzan,
„People, States and Fear”, susţine că „în cazul securităţii, discuţia constă în a scădea ameninţările. În
contextul sistemului internaţional, securitatea desemnează capacitatea statelor şi societăţilor să-şi păstreze
autonomia identităţii şi integrităţii lor funcţionale”.

prin securitate naţională se subînţelege protecţia persoanei, societăţii, statului, drepturilor şi intereselor lor,
stabilite de Constituţie şi alte legi ale republicii, împotriva pericolelor externe şi interne” .

Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi statului, care are drept scop
apărarea şi promovarea intereselor şi obiectivelor naţionale, contracararea riscurilor şi ameninţărilor la
adresa intereselor naţionale, care şi determină orientarea politicii externe şi interne ale statului în contextul
securităţii regionale, internaționale și globale.
 2. Importanța curentului realist pentru studiile de securitate (actori, instrumente,
procese, comportamente, valori). Implicații asupra politicilor de securitate ale
actorilor.
Abordare clasică a securităţii se suprapune cu viziunea realistă asupra securităţii, perioada ei de
glorie fiind cea a Războiului Rece.
Conceptul de securitatea a fost asociat cu securitatea militară, apărare, şi raportul de forţe de pe plan
internaţional în ceea ce priveşte puterea militară.
În această accepţiune, statul este cel mai important, uneori chiar singurul actor al relaţiilor
internaţionale, singurul care putea asigura securitatea cetăţenilor atât pe plan intern cât şi internaţional, iar
preocuparea sa primordială este asigurarea securităţii.
Statele încearcă mereu să îşi maximizeze puterea într-un mediu considerat anarhic, anarhia fiind
structura care caracterizează mediul internaţional
Realiştii pornesc de la premisa că mediul relaţiilor internaţionale este unul anarhic, atâta timp cât nu
funcţionează un guvern mondial. Chiar dacă funcţionează, în mod formal, egalitatea drepturilor şi obligaţiile
statelor, statele mai puternice reuşesc să-şi impună în mai mare măsură interesele.
Şcoala realistă este şcoala dominantă a relaţiilor internaţionale şi a mediului de securitate cu
reprezentanţi precum H. Morgenthau, R. Aron, K Waltz, H. Kissinger. Unul din reprezentanţii de frunte al
acestui curent este Hans Morgenthau care a argumentat că politica internaţională este guvernată de legi
universale şi obiective, decurgând din ideea că interesele naţionale sunt definite în termeni de putere.
Realismul politic care a reprezentat în perioada Războiului Rece abordare teoretică dominantă în
acest domeniul securităţii, consideră conflictul inevitabil datorită naturii umane şi resurselor limitate
disponibile. Şcoala realistă în domeniul securităţii pun accentul pe conceptul de putere şi derivatele ei:
politica de putere şi echilibru de putere.

3. Importanța curentului neorealist pentru studiile de securitate (actori, instrumente,

procese, comportamente, valori). Implicații asupra politicilor de securitate ale
actorilor.
 Constituie o încercare de reformulare a realismului „clasic”
 Neorealismul este o teorie structuralistă: consideră că singurul factor determinant al
comportamentului unităților analizate, în acest caz statele, este anarhia
 susțin că anarhia jocului internațional rezultă din însăși structura internațională
 Respinge antropologia pesimistă care stă la baza realismului clasic
 prima preocupare a statelor este securitatea lor
 Acest lucru poate fi realizat prin două opțiuni: creșterea capacităților militare; construirea
alianțelor

Distincţia între realismul clasic şi cel structural (neorealism) are la bază, evident, opţiunea acestuia
din
urmă pentru „cea de-a treia” imagine, anarhia internaţională – realismul structural (neorealism) este
naturalist
din punct de vedere epistemologic, în timp ce realismul clasic este mai degrabă interpretivist.
Neorealismul ar reuni teoriile care încearcă să explice rezultatele internaţionale – spre exemplu,
probabilitatea războiului între marile puteri, durabilitatea alianţelor sau probabilitatea cooperării
internaţionale.
Poate fi delimitat un cadran al neorealismului defensiv, cuprinzând teorii bazate pe asumpţia că
sistemul internaţional oferă statelor stimulente pentru expansiune doar în anumite condiţii. Aici se regăsesc,
printre altele, teoria lui Waltz a balanţei de putere sau teoriile preponderent structurale în privinţa dilemei
securităţii.
 4. Importanța curentului liberal pentru studiile de securitate (actori, instrumente,
procese, comportamente, valori). Implicații asupra politicilor de securitate ale
actorilor.
 Liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena internaţională
 optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă
 se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ,
 liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic,
 Liberalii spun că lumea este o societate internațională armonioasă, unde toate ţările sînt egale în
drepturi,
 liberalii afirmă că relaţiile internaţionale sînt o sursă de progres,
 liberalismul este o filosofie politică ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-
economice în schimbare
 Școala liberală are o viziune optimistă în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor internaţionale
considerând că aceste relaţii, dezvoltate corect, pot constitui o importantă sursă de prosperitate
economică.
 securitatea statelor este asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii, începând cu cel cultural,
energetic, social şi până la cel economic şi politic
 o ameninţare la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să
coopereze, ce nu respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate
 tendinţa liberalismului de a desconsidera echilibrul de forţă ca instrument de asigurare a
securităţii internaţionale şi de a-l înlocui cu cel al diplomaţiei şi al securităţii colective

În practica politică liberalismul şi-a găsit întruchiparea în decretarea după primul război mondial a
celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaştere a doctrinei Monroe ca fiind una
universală, în semnarea tratatului de la Versailles şi în crearea Ligii Naţiunilor, în crearea după al doilea
război mondial al instituţiilor de securitate de tip ONU,CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc.
Securitatea lumii nu reclama apărarea interesului naţional, ci apărarea păcii în calitate de concept
consfinţit prin lege.
„Pacea democratică‖ este, probabil, cea mai cunoscută paradigmă care explică fortificarea securităţii
naţionale din perspectiva liberală.

5. Importanța curentului neoliberal pentru studiile de securitate (actori, instrumente,

procese, comportamente, valori). Implicații asupra politicilor de securitate ale
actorilor.

 urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice

 Principiile de bază ale acestui curent erau: dezvoltarea industriei, proces de care depindeau
modernizarea societății și consolidarea independenței naționale; susținerea intereselor burgheziei
naționale; libertatea pătrunderii capitalului străin prin promovarea politicii prin noi înșine; și un
regim parlamentar bazat pe votul universal.

Curentul neoliberal în calitate de actor al relaţiilor internaţionale vede nu doar statele, dar recunoaşte
existenţa unui cerc larg de reprezentanţi, în care intră organizaţiile guvernamentale şi nonguvernamentale,
grupuri sociale, precum şi companii private. Mai mult, statul, în viziunea acestora, nu mai deţine rolul
esenţial în relaţiile internaţionale, cedând poziţia de actor-cheie, într-un sistem internaţional considerat
anarhic, organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale.

Aceştia vedeau prezentă anarhia prin absenţa unui guvernământ la nivel mondial, iar eliminarea ei
posibilă nu numai prin crearea instituţiilor internaţionale, dar şi prin lărgirea împuternicirilor acestora,
perfectarea normelor dreptului internaţional, democratizarea relaţiilor internaţionale, precum şi popularizarea
normelor universale bazate pe raţiune şi morală. Anume o asemenea asociere generală a naţiunilor va fi
capabilă să ofere garanţii reciproce de independenţă politică şi integritate teritorială statelor-membre,
indiferent de puterea, dimensiunile şi importanţa acestora.
 6. Importanța școlii de la Copenhaga pentru studiile de securitate (actori, instrumente,
procese, comportamente, valori). Implicații asupra politicilor de securitate ale
actorilor.
Şcoala de la Copenhaga. O contribuţie importantă în cercetarea şi reconceptualizarea securităţii o are
Şcoala de la Copenhaga care a introdus o nouă viziune în studiul şi abordarea securităţii. Reprezentanţii
Şcolii de la Copenhaga oferă o nouă viziune asupra securităţii ce presupune completarea paradigmelor
tradiţionaliste cu elemente şi măsuri de „securizare” non-militare iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale.
Stabilind problemele contemporane ale securității, exponenții şcolii daneze au identificat câteva perspective
de analiză: în baza terestro-spaţială (naţional-statal, local, subregional, regional, continental, global), în baza
domeniului sectorial (militar, politic, economic, ecologic), în baza identităţii subiecţilor internaţionali (state,
actori non-statali, organizaţii internaţionale, corporații transnaţionale)
Printre reprezentanţii notorii ai acestei şcoli care s-au evidenţiat, sunt Barry Buzan şi Ole Waever.
Aceştia ridică problematica securităţii la un nou nivel conceptual, evidenţiind domeniile de cercetare cu care
operează securitatea. Impactul acestei noi tendinţe teoretice a securităţii a fost evidenţiat la nivel
internaţional în 1991, la summit-ul NATO de la Roma, în care s-a stabilit necesitatea analizei securităţii
colectivităților umane în baza a cinci nivele majore: dimensiunea militară, socială, politică, economică, de
mediu (ambiant). Securitatea militară prevede acţiunea statelor pe două direcţii cel al capacității de ofensivă
şi defensivă, şi capacitatea statelor de a putea percepe şi anticipa acţiunile adversarilor săi. Securitatea
politică priveşte asigurarea stabilităţii sistemelor de guvernare a statelor. Securitatea economică ţine de
atingerea unui nivel necesar de bunăstare a statului, asigurarea lui cu resurse şi capital, cît şi accesul lui pe
pieţele internaţionale de desfacere. Securitatea socială este îndreptată spre a asigura sprijin comunitar sau
colectiv în situaţii specifice, când umanităţii îi sunt încălcate, limitate sau lipsite drepturile şi valorile
tradiţionale (cultură, limbii, religie, drepturile omului, identitate naţională, tradiţii şi obiceiuri naţionale).
Prin securitatea mediului se înţelege menţinerea biosecurităţii, adică securitatea a tot ceea ce este viu, cît şi
securitatea lumii anorganice, cea ce crează şi generează resursele şi menţine biosul pe glob, ca suport
esenţial de care depind toate activităţile umane. Aceste cinci segmente sunt strîns legate între ele şi depind
una de alta
Spre deosebire de B.Buzan, Ole Waever abordează problematica securităţii ca atribut al statului prin
identificarea şi argumentarea ameninţărilor existente, fapt ce a contribuit la apariţia şi dezvoltarea
conceptului de securizare cu impact direct asupra obiectului şi a strategiilor de securitate contemporane.
securitatea naţională cuprinde spectrul problemelor de securitate din cadrul statului, unde un rol important i
se acordă asigurării securităţii politice. Argumentele lui Ole Waever, în această privinţă, sunt că în procesul
de asigurare a securităţii naţionale principalele valori care sunt apărate sunt: identitatea naţională, valorile
morale şi comunitare a naţiunii, iar în cazul asigurării securităţii societale, principalele valori care trebuiesc
apărate sunt: valorile grupurilor sociale, securitatea individului. Astfel, se observă o continuitate logică
complementară, securitatea statului trebuie să genereze securitate individual, iar aceasta este completată de
securitatea societală. Se atrage o atenţie deosebită asupra necesităţii studierii domeniul securităţii prin
intermediul unor segmente relevante precum – factorii naţionali, identitate, cultura, religia, migratia,
terorismul. Are loc un proces de identificare şi studiere a securităţii ca produs al activităţii sistemului social,
unde fenomenului de securizare a vulnerabilităţilor îi este acordat un loc deosebit, securizarea sau
desecurizarea presupunînd un proces de implicare socială care este asemănător procesului politic prin
implicarea publicului în procesul decizional.

7. Importanța curentului constructivist pentru studiile de securitate (actori,

instrumente, procese, comportamente, valori). Implicații asupra politicilor de
securitate ale actorilor.
Constructivismul reprezintă un demers teoretic care identifică mai multe subcurente și pornește de la
o critică la adresa teoriei dominante în relațiile internaționale (neorealism) și are ca teză fundamentală ideea
potrivit căreia anarhia și instituția de auto-ajutor nu sunt cauzate de al treilea nivel (sistemul sau structura
relațiilor internționale) ci de nivelel unu și doi (politicianul și statul) întrucât instituțile (sinteze de identități
și interese) sunt o variabilă dependentă de practica și interacțiunile între subiecții relațiilor internaționale (de
obicei state), variabila independentă. Astfel anarhia și auto-ajutorul nu sunt imuabile, ci depind de modul în
care actorii se percep pe sine și pe ceilalți, care la rândul lor depind de modul în care actorii interacționează.
Anarhia și auto-ajutorul pot sa existe sau nu în funcție de acești factori. Teoreticienii constructivişti sugerau faptul
că o anumită problematică devine o problemă de securitate pe agenda relaţiilor internaţionale nu pe baza
ameninţării obiective, directe, pe care aceasta o poate reprezenta pentru un stat sau pentru oricare alt obiect
de referinţă ci, mai degrabă, pe baza unui discurs care defineşte problema în cauză ca fiind o ameninţare
existenţială pentru obiectul de referinţă.
Grupul de la Copenhaga consideră comunitatea de securitate ca având:
- În componență două sau mai multe state;
- Grupare geografică coerentă;
- Relații între state marcate de interdependența securității din punct de vedere pozitiv.
Aceste principii oglindesc construcția europeană.
Lucrarea definitorie pentru noile viziuni și concepte aduse de Școala de la Copenhaga a fost publicată
în 1998, și i-a avut ca principali autori pe Barry Buzan, Ole Waver și Jaap de Wilde, purtând titlul: Security:
A New framerwork for Analysis.
Așa cum am putea preconiza, principalele critici îndreptate împotriva constructivismului provin din
partea teoriilor materialiste și în special din direcția Neorealismului iar în acest studiu am să mă opresc doar
asupra unora dintre acestea. Principala obiecție pe care aceștia o aduc este accentul mult prea mare pe care
cercetătorii constructiviști îl pun pe importanța normelor, în special în mediul internațional. Neorealismul nu
poate să perceapă ca fiind realizabilă posibilitatea ca două sau mai multe state să poată renunța la logica
belicoasă a urmăririi intereselor proprii în avantajul unei relații de prietenie la baza căreia ar sta interacțiunea
lor socială. În perspectiva lor, anarhia, capabilitățile ofensive și incertitudinea intențiilor unui stat fac ca
reacțiile celorlalte state să fie automat agresive în încercarea lor de a-și prezerva securitatea.
Consider că teoria constructivistă deține în primul rând meritul incontestabil de a fi actualizat modul în
care putem privi relațiile internaționale, insuflând o viziune mult mai concentrată pe importanța indivizilor și
a ideilor în modelarea politicilor internaționale într-o epocă în care celelalte paradigme din relațiile
internaționale se confruntau cel puțin cu o anumită confuzie în ceea ce privește dezvoltarea uneia bordări
concrete a lumii post Război Rece. În mod corect, conceptele pe care constructivismul le propune au permis
analizare într-un mod mult mai profund, a politicilor globale și a dinamicilor de securitate.

8. Domenii de referinţă ale securităţii şi Cartografia studiilor de securitate. Definirea

termenilor: securitatea internă, securitatea statului, securitatea comprehensivă,
securitatea inclusivă.
Cartografia studiilor de securitate poate fi marcată de securitatatea regională, concept ce reprezintă
„un grup de state ale căror preocupări majore de securitate sunt interconectate în aşa măsură încât
problemele lor naţionale de securitate nu pot fi tratate eficient în mod separat” (Buzan, 2000, p.106). Spre
deosebire de subsistemul regional şi de sistemul subordonat, care sunt modalităţi de a trata împreună pe baza
unui singur criteriu anumite state apropiate geografic, complexul de securitate aduce în prim-plan chestiunea
existenţei unei interdependenţe semnificative între participanţi. În acelaşi context, este dezvoltată ideea că
aceste interdependenţe nu sunt exclusiv militare, diplomatice sau politice, ele putându-se manifesta şi la
nivel social, precum şi în domeniul economic sau în chestiuni de securitate a mediului (Buzan, 2000).
Procesul de creştere a interdependenţei regionale, în special la nivel societal, a fost numit uneori
regionalism sau integrare informală. De regulă însă, în studiile de securitate, termenul de regionalism descrie
fie apariţia unui număr semnificativ de noi organizaţii regionale intr-o anumită perioadă, fie favorizarea
acordurilor regionale mai degrabă decât a celor multilaterale pentru a obţine un anumit rezultat pe plan
internaţional. Complexul de securitate poate fi privit deci drept rezultat al regionalismului, dar şi doar ca
element corelat acestuia.
Această viziune nu era însa neapărat o noutate. Pentru studiile cu privire la integrarea regională şi,
mai târziu, pentru cele dedicate relaţiilor transnaţionale, chestiunea interdependenţei este evidentă. Politic,
regiunea fusese deja definită ca fiind caracterizată de „un număr limitat de state legate geografic şi de un
anumit grad de interdependenţă”. Totuşi, în studiile de securitate aceasta perspectivă este introdusă abia în
anii ’80 şi nu este acceptată pe scară largă decât spre mijlocul anilor ’90, după ce tot mai frecvent este
demonstrată complexitatea fără precedent a problemelor actuale de securitate, acestea nemaiputând fi tratate
exclusiv din perspectiva strict naţională.
 Avantajul imediat al acestui concept este că oferă legitimitate non-ideologizată nivelului regional de
analiză, introducându-l ca stat intermediar între statul naţional şi sistemul internaţional. Această tendinţă
teoretică apare ca un demers normal după ce tot mai multe cercetări constată faptul că, după cel de-al doilea
război mondial, se conturează din ce în ce mai clar modalităţi de acţiune şi structuri recurente la nivel
regional ce nu pot fi studiate în maniera concludenta din perspectiva naţională sau a unui sistem global de
relaţii internaţionale. Acesta ar fi, pe de-o parte, un rezultat al procesului de decolonizare (Ghica, Zulean,
2007, pp.108-109), pe de alta, efect secundar al interacţiunii la nivel global.
Dezavantajul major este că, la fel ca şi în cazul teoriilor integrării regionale al transnaţionalismului,
delimitarea regiunilor şi definirea criteriilor de interdependenţă sunt lăsate nerezolvate. Problema devine cu
atât mai relevantă cu cât nivelul interacţiunilor la nivel global creşte, deoarece aceasta conectează
multidimensional tot mai multe sectoare, indiferent de zonă, ceea ce, teoretic, face ca toate chestiunile de
securitate să fie interdependente. Altfel spus, dacă totul este interconectat, de unde trebuie început şi cum
trebuie procedat pentru a face aceste relaţii inteligibile şi pentru a putea reacţiona eficient la provocările de
securitate generate de dinamica acestora.
Aşadar, spaţial nu mai înseamnă (doar) teritoriu. Poţi avea teritoriu imens, dar „spaţiu” limitat şi 
deci, putere redusă. Nu ai securitate şi nici bunăstare dacă nu aparţin unui sistem internaţional (mondial)
colectiv performant etc, dacă nu esti „integrat”.
Securitatea internă e evidențiată și garantată de mai multe instituții, persoane fizice etc.  Astfel,
statul și instituțiile pe care le are în subordine  asigură siguranță deplină. Instituții precum Serviciul de
Informații și securitate asigură securitatea națională,  adică a mea personală și a întregii societăți, iar armata
națională și poliția asigură ordine și pacea  pe teritoriul țării, de exemplu. Cu certitudine pot spune că
datorită acestor instituții, se respectă dreptul la siguranță,  inviolabilitate persoanei  etc.
*În opinia mea factorul extern ar putea amenința securitatea la ora actuală, prin faptul că relațiile
între unele state  nu sunt întotdeauna  bune. Aceste relații ar putea amenința direct sau indirect, economia
unei țării, ar putea avea ca consecință o inflație sau chiar o criză alimentară, de exemplu. 
Securitatea statului este asigurată de autorități care guvernează anumite instituții cu scopul de a
păstra siguranța și de a rezolva orice problemă venită din exterior sau interior care ar putea destabiliza
situația și amenința securitatea. 
* Cred că securitatea statului ar putea fi amenințată de un alt stat. Unele state au tendința de a domina
alte state prin faptul că își  impun o influență asupra acestora, o influență care de cele mai multe ori este una
cu caracter economic sau politic.
În cee ace privește securitatea comprehensive :În ceea ce privește exhaustivitatea, în mod obiectiv,
securitatea se extinde pentru a deveni amplecuprinzătoare, dobândind astfel cât mai multe componente. Așa
se face că astăzi, în securitatea modernă sunt foarte multe noi dimensiuni, sectoare sau componente, precum
științifice și tehnice, tehnologice și inovatoare alimentare, sănătate, inteligență, ecologice, juridice, religioase
etc. Prin integrarea țărilor în curs de dezvoltare în diferite zonele creează o extindere a securității succesive,
ținând preocupările finale de securitate globală ca factor de integrare, dezvoltare și securitate a entităților
sociale și de stat complexe. Ca urmare a modernității și complexității securității a fost identificată și definită
tot mai multă securitate umană. Ceea ce înseamnă că omul este centrul preocupărilor de securitate, de fapt
este atât creatorul, cât și beneficiarul său. Prin urmare, factorii de decizie politică sunt obligați să facă alegeri
cu privire la conținutul securității umane ca model aplicabil condițiilor specifice entității care
administrează. Deci avem de-a face cu o doctrină strategică reală privind dezvoltarea și îmbunătățirea
securității umane
Scopul principal al conceptului de securitate incluzivă este schimbarea paradigmei de securitate
internațională. Construirea unei păci durabile va deveni o realitate numai atunci când factorii de decizie
politică includ femei și alte grupuri de populație care sunt afectate în special de conflictele violente și de
consecințele acestuia.

9.Aspectul internațional a securității: securitatea cooperativă, securitatea colectivă și

securitatea comună.
Securitatea comună, securitatea cooperativă şi securitatea colectivă.
Securitatea comună/mutuală – cooperare;
Securitatea cooperativă – prevenție;
 Securitatea colectivă - Securitate prin interdependență.
Securitatea comună (common security) a coexistat, în perioada Războiului Rece, în paralel cu
conceptul de securitate naţională. El se adresează atât ameninţărilor de natură militară, cât şi celor de natură
non-militară.
Prima formulare elaborată a conceptului o găsim în Raportul Comisiei Palme22, intitulat
“Securitatea Comună: un program pentru supravieţuire”, prin care au fost fixate următoarele şase principii:
• Toate naţiunile au dreptul legitim la securitate;
• Forţa militară nu este un instrument legitim pentru rezolvarea diferendelor între naţiuni;
• Abţinerea este necesară în exprimarea politicii internaţionale;
• Securitatea nu poate fi obţinută prin superioritate militară;
• Reducerea şi limitările calitative ale armamentului sunt necesare pentru securitatea comună;
• Legăturile între negocierile privind armamentul şi evenimentele politice ar trebui evitate
Securitatea cooperativă în cadrul Dialogului Pacificului de Nord pentru Securitate Cooperativă,
sub îndrumarea Departamentului pentru Afaceri Externe al guvernului canadian, cu scopul de a oferi un
cadru de securitate multilateral prin care să se înlocuiască, ulterior, structura de securitate bipolară existentă
în perioada războiului rece.
Conceptul se bazează pe: prezumţia domniei legii în interiorul statului, inclusiv în relaţiile dintre
state.
Conceptul urmăreşte: construcţia unor deprinderi cooperative (fie la nivel teoretic, fie la nivel
practic), care ar putea duce la crearea de „mecanisme interstatale şi instituţii comune” cu relevanţă în
promovarea unor valori comune şi, pe această bază, asigurarea şi promovarea securităţii.
Securitatea cooperativă presupune implicarea tuturor actorilor cu opinii similare, a statelor prietene,
dar şi a celor cu opinii diferite în procesul de creare a unor instituii multilaterale care să contribuie la
menţinerea stabilităţii şi securităţii.
Spre deosebire de conceptul tradiţional de securitate, axat pe aspectul militar şi apărarea integrităţii
statului, modelele alternative de securitate extind conceptul de securitate şi iau în considerare şi alţi factori,
precum migraţia, drepturile omului şi, nu în ultimul rând, schimbările suferite de mediu.
Prin Securitate colectivă se înțelege un acord securitate, regional sau global, în care fiecare stat din
sistem acceptă că securitatea unuia le privește pe toate, și sunt de acord să se alăture unui răspuns colectiv la
orice amenințare. Securitatea colectivă este mult mai ambițioasă decât sistemele securitatea aliată sau
apărarea colectivă deoarece urmărește să includă totalitatea statelor dintr-o regiune, chiar la nivel global, și
pentru a aborda o gamă largă de amenințări posibile. În timp ce securitatea colectivă este o idee cu o istorie
veche, în practică s-a dovedit problematică. Sunt necesare câteva premise pentru a putea funcționa.
Statul – actor central
Obiectivele de securitate naţională ale statelor ca entitate individuală sunt conectate de către patru
inele consolidate de securitate:
Inelul unu: promovarea şi protejarea drepturilor omului în propriile lor graniţe şi în zona de influenţă
(Securitate individuală).
Inelul doi: menţinerea păcii şi stabilităţii în spaţiul lor comun (Securitate colectivă).
Inelul trei: protecţie reciprocă împotriva agresiunii exterioare (Apărare colectivă).
Inelul patru: promovarea în mod activ a stabilităţii în alte zone unde conflictul ar putea să ameninţe
securitatea lor comună, folosind mijloace politice, informaţionale, economice şi, dacă e necesar, militare
(promovarea stabilităţii).

10.Corelaţia dintre securitatea naţională şi internaţională: probleme și mecanisme de

interacține. Homeland Security.
 creşterea influenţei exercitate de securitatea internaţională asupra securităţii naţionale ca urmare a
intensificării rolului comunităţii mondiale în gestionarea crizelor de orice natură oriunde pe glob;
  creşterea interdependentei în relaţiile internaţionale, generată de globalizare, aduce şi noi aspecte ale
noţiunilor de „ameninţare şi risc”;
 sporeşte numărul factorilor externi care influenţează funcţionarea stabilă a societăţii;
 Conexiunea dintre securitatea naţională şi internaţională se evidenţiază în contextul atentatelor
teroriste din SUA (11 septembrie 2001), care au influenţat semnificativ securitatea internaţională prin
măsurile adoptate de comunitatea internaţională, dar şi de către fiecare stat vizat de asemenea atacuri.
La mai bine de 6 ani de la atacurile din 11 septembrie 2001, rămânem în război cu adversarii care se
angajează să ne distrugă poporul, libertatea și modul nostru de viață. În mijlocul acestui conflict,
Națiunea noastră a suferit și una dintre cele mai grave dezastre naturale din istoria noastră, uraganul
Katrina. Pe măsură ce ne confruntăm cu provocările duble de a preveni atacurile teroriste în Patrie și de a
întări pregătirea Națiunii noastre pentru dezastre naturale și provocate de om, cea mai solemnă datorie a
noastră este să protejăm poporul american.
 Protecția poporului american
 Protecția infrastructurilor critice
 Securitatea graniței și a transporturilor
 Pregătirea de răspuns la situații de urgențe
 Resurse cheie

Alături de conceptele de securitate naţională şi internă, astăzi este supus dezbaterilor un nou concept,
homeland security. Primul pas în structurarea acestui concept a fost făcut de SUA, care, în urma atentatelor
teroriste din 11 septembrie 2001, au decis că este necesară îmbunătăţirea securităţii teritoriului propriu,
iniţiind
acţiuni în şase domenii: informaţii şi avertizare, securitatea graniţelor şi a transportului, contraterorism
intern, protecţia infrastructurii critice, apărare împotriva terorismului, pregătirea şi răspunsul la urgenţe.
Complexitatea acestui concept, precum şi evaluarea acţiunilor întreprinse pentru asigurarea homeland
security, ne permite să susţinem că, în sens larg, conceptul homeland security se referă la apărarea faţă de un
inamic sau o ameninţare vag definită. Acest concept totuşi aduce sub un singur „acoperiş” mecanismele
intervenţiei statului şi instrumentele externe de putere şi este caracterizat de o pluralitate de mandatari: de la
nivel local şi naţional până la nivel european şi transatlantic. Spre deosebire de concepţiile de securitate ale
altor ţări şi ale altor organizaţii internaţionale, SUA fac distincţie clară între homeland security, securitatea
naţională (national security) şi securitatea internă (internal security). Securitatea naţională desemnează un
termen colectiv, ce include atât apărarea naţională, cât şi relaţiile externe. În acelaşi timp, securitatea internă
restrânge şi mai mult sfera de definire, referindu-se la starea de lege şi ordine ce primează în cadrul unei
naţiuni. Conceptul american de homeland security extinde şi recombină responsabilităţile unei mari părţi a
executivului.

11.Dimensiunile securităţii naţionale: abordări teoretice.

„securitatea naţională a Republicii Moldova se realizează prin măsuri adecvate de natură
 politică,
 economică,
 diplomatică,
 socială,
 juridică,
 educativă,
 administrativă
 şi militară,
prin activitatea de informaţii, contrainformaţii, precum şi prin gestionarea eficientă a crizelor, în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi prevederile dreptului internaţional”(Concepţia securităţii naţionale a
Republicii Moldova, 2008)
Barry Buzan (Şcoala de la Copenhaga):
 militară
 politică
 economică
 socială
 ecologică sau de mediu
+ cultural
+ dimensiunea psihologică
Practica politico-statală actuală confirmă că naţiunile se află în plină „eră informaţională” deci într-un nou
mediu de securitate, în care statele naţionale consideră că securitatea trebuie definită în contextul cel mai larg,
pluridimensional, datorită proceselor sociale dezorganizante cu care se confruntă la începutul mileniului III:
agresiunile informaţionale, ameninţările transfrontaliere, corupţia, crizele de identitate, insecuritatea economică şi
terorismul. Dimensiunile securității naționale sunt influențate de factorul militar- nonmilitar.
Utilizarea factorului militar sau nonmilitar în determinarea dimensiunilor securităţii pune accentul pe unul
sau altul dintre elementele acesteia, în funcţie de cadrul teoretic folosit. În acest cadru de analiză vom menţiona două
teorii contemporane ce s-au afirmat: neorealismul şi postmodernismul. Neorealismul accentuează importanţa rolului
statului ca furnizor de securitate, în timp ce postmodernismul accentuează interdependenţele dintre actorii nonstatali.
Neorealiştii, reprezentaţi de Barry Buzan, afirmă că abordarea securităţii doar din punct de vedere al
dimensiunii militare, promovată în timpul Războiului Rece, nu a făcut altceva decât să prejudicieze dezvoltarea
conceptului. Din acest motiv, sfera sa a fost lărgită prin introducerea în analiză a noi dimensiuni ale securităţii –
politică, economică, socială şi ecologică, iar statul suveran rămîne principalul obiect de referință a analizei de
securitate.
Postmoderniştii sunt şi ei de părere că este nevoie de lărgirea sferei de definire a securităţii, însă nu statul
deţine principalul rol în realizarea stării de securitate, ci actorii nonstatali, precum indivizii, grupurile culturale şi
etnice, blocurile economice regionale, corporaţiile multinaţionale, organizaţiile neguvernamentale.
Postmoderniştii şi, în special Ken Booth79, consideră că statele şi guvernele nu constituie principalele
obiecte de referinţă ale securităţii, întrucât, deşi se presupune că ar trebui să reprezinte furnizorii de securitate pentru
cetăţeni, ele au devenit surse de insecuritate pentru oamenii de care sunt responsabile.
Într-o cercetare aprofundată, autorul P. Paleri a identificat 15 dimensiuni sau, cum el le numeşte, elemente
fundamentale ale securităţii naţionale. P. Paleri, de asemenea, susține că acestea pot fi privite în anumite situaţii din
unghiuri militare şi nonmilitare. Motivul este că natura violentă a fiinţei umane se manifestă ca un instinct de
supraviețuire în fața mai multor probleme serioase. Pentru un popor care este întotdeauna ameninţat cu agresivitate
teritorială, securitatea nonmilitară are un statut secundar. Adesea, pentru o naţiune care nu întâmpină amenințări
teritoriale, securitatea nonmilitară este de maximă importanţă.
În cadrul Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova se menţionează că „securitatea naţională a
Republicii Moldova se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică,
educativă, administrativă şi militară, prin activitatea de informaţii, contrainformaţii, precum şi prin gestionarea
eficientă a 37 crizelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi prevederile dreptului internaţional”. Acest fapt
evidenţiază caracterul comprehensiv al conceptului de securitate naţională.
Reieşind din curentele existente în domeniul studiilor de securitate, pot fi sintetizate următoarele dimensiuni
ale securităţii: militară, politică, economică, socială, ecologică sau de mediu, la care se poate adăuga şi dimensiunea
psihologică.

12.Securitatea militară. Conținutul principiilor specifice securităţii militare.

Securitatea militară presupune capacitatea unui stat de a pune în aplicare opţiunile sale politice prin folosirea
forţei militare. Securitatea militară este cea mai veche dimensiune recunoscută a securităţii naţionale.
Reieşind din definiţia lui Buzan, dimensiunea militară a securităţii se referă la interacţiunea reciprocă a
capabilităţilor armate ofensive şi defensive ale statelor cu percepţiile acestora vizavi de intenţiile celorlalţi actori.
Securitatea militară se referă la ansamblul proceselor, fenomenelor şi structurilor care au impact asupra cadrului
de reglementare a domeniului militar ale securităţii naţionale şi internaţionale. Când ameninţarea la adresa securităţii
este de natură internă, securitatea militară se referă îndeosebi la capacitatea elitei de a menţine pacea civilă, integritatea
teritorială şi funcţionarea instituţiilor faţă de propriii cetăţeni.
Ameninţările militare externe au în vedere relevanţa utilizării forţei în relaţiile internaţionale. Este vorba de
aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau apărare. Când ameninţarea este de natură externă, securitatea militară se
referă la capacitatea militară a statului de a face faţă agresiunii.
Prin securitate militară se are în vedere acea parte a securităţii naţionale care asigură apărarea militară a statului
împotriva pericolelor militare externe şi interne prin promovarea politicii de apărare, crearea forţelor armate capabile să
respingă o eventual agresiune armată. Sarcinile principale ale securităţii militare sunt:
- apărarea armată a statului împotriva agresiunii externe;
- localizarea conflictelor armate şi reprimarea violenţei militare ilegale la frontiera de stat şi în interiorul ţării;
- apărarea frontierelor terestre, aeriene şi maritime;
- sprijinirea organelor sistemului de securitate naţională în timpul îndeplinirii misiunilor de asigurare a securităţii
naţionale.
Doctrina militară a Republicii Moldova, aprobată în 1995, stipulează principiile de bază şi modul în care este
concepută asigurarea securităţii militare a statului, precum şi rolul forţelor armate în prevenirea situaţiilor de risc,
ameninţărilor, crizelor, războaielor şi conflictelor internaţionale prin mijloacele de drept internaţional.
În cadrul Concepţiei reformei militare a Republicii Moldova se menţionează că sistemul de asigurare a securităţii
militare a statului reprezintă un ansamblu de forţe, mijloace şi acţiuni, care asigură prevenirea, descurajarea,
contracararea şi lichidarea riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor cu caracter militar la adresa suveranităţii,
independenţei, unităţii, integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
Securitatea militară este asigurată, în primul rând, de forţele armate, menite să asigure apărarea naţională, paza
frontierelor, menţinerea ordinii publice.

13.Complexitatea dimensiunii politice a securităţii.

Securitatea naţională a unui stat presupune identificarea obiectivelor de bază pentru acţiunile
practice ale diferitor instituţii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, interdependentă şi corelată să
garanteze şi să asigure realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării.
Dimensiunea politică a securităţii are în vedere relaţia dintre stat şi cetăţenii săi. Reieşind din această
relaţie, se admite premisa că statul a fost creat pentru îmbunătăţirea stării de securitate a cetăţenilor săi, însă
este posibil ca acesta să devină o sursă de ameninţare la adresa securităţii acestora.
În general, dimensiunea politică a securității se referă în mod exclusiv la stabilitatea unei ordini
sociale, enumerând printre pericolele cheie la care se raportează insistent cele care ameninţă suveranitatea
statului. De asemenea, se are în vedere stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare, a
ideologiilor ce le conferă legitimitate şi a strategiilor de dezvoltare pe plan intern şi extern. Când se vorbeşte
de nivelul intern al dimensiunii politice a securităţii naţionale se are în vedere faptul că statul poate fi pus în
evidenţă prin conceptele de bună sau proastă guvernare. Nivelul extern al securităţii este raportat direct la
securitatea internaţională şi dreptul internaţional. Pe lângă lupta împotriva terorismului şi integrarea
europeană şi euroatlantică, statele
europene şi nu numai (de exemplu, SUA), au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potenţial
risc, sau buna guvernare, ca deziderat şi modalitate de realizare a stării de securitate. Guvernarea include, de
fapt, procesul de selecţionare, monitorizare şi înlocuire a celor ce deţin puterea/autoritatea,
capacitatea guvernului de gestionare eficientă a resurselor şi de implementare a politicilor, respectul
cetăţenilor şi guvernului pentru instituţiile fundamentale ale statului. În conformitate cu documentele
elaborate de UE, guvernarea reprezintă capacitatea statelor de a-şi servi cetăţenii pe baza regulilor,
proceselor şi comportamentelor prin care sunt exprimate şi gestionate interesele şi prin care se exercită
puterea în societate95. În plus, menţionăm că guvernarea mai cuprinde şi mecanismele şi procesele utilizate
de cetăţeni pentru a-şi rezolva interesele, divergenţele şi exercita drepturile democratice şi obligaţiile legale.
De asemenea, buna guvernare reprezintă una dintre principalele ţinte ale Scopurilor de Dezvoltare ale
Mileniului, agenda ONU pentru reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Securitatea naţională se asigură şi prin acţiunile întreprinse de organizaţiile internaţionale (ONU,
NATO, UE, OSCE etc.) în scopul instituirii unei bune guvernări. Astfel, ONU impune respectarea
drepturilor omului prin reglementările organizaţiei, care afirmă că: drepturile sunt realizate; întotdeauna
drepturile implică şi obligaţii; drepturile omului sunt universale; drepturile se realizează numai dacă se iau în
considerare atât rezultatele, cât şi procesele; drepturile sunt indivizibile pentru că sunt interdependente.
Referindu-se la expresia „buna guvernare”, acest raport era bazat pe:
- legitimitatea liderilor în contextul participării politice a populaţiei la soluţionarea problemelor;
- respectarea legii şi drepturilor omului de către guvernanţi şi guvernaţi;
- transparenţa în procesul decizional;
- disponibilitatea celor care exercită funcţii publice;
- manifestarea sensibilității la nevoile populației;
- gestionarea eficientă a resurselor, astfel încât populaţia să beneficieze de ele;
 - darea de seamă la sfârşitul fiecărui mandat, când funcţionarii aleşi răspund în faţa alegătorilor de
acţiunile şi mijloacele utilizate în exercitarea funcţiei publice care le-a fost încredinţată.

Astfel, securitatea politică înseamnă inviolabilitatea suveranităţii naţionale, viabilitatea orânduirii de

stat şi sistemului constituţional, formarea şi funcţionarea eficientă a sistemului politic, dar şi a tuturor
instituţiilor de stat în interesul majorităţii cetăţenilor.
14.Securitatea socială și societală.
Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menţinerea, în cadrul unor condiţii acceptabile,
pentru a permite procesul de evoluţie, identităţii naţionale colective, modelelor tradiţionale ale limbii,
culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor. În acest sens merită atenţie definiţia autorului O. Waever, care
susţine că „securitatea societală se referă la prezervarea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a pattern-urilor
tradiţionale de limbă, cultură, asociere şi de identitate na- ţionala, religioasă şi de obiceiuri”114. Relevantă
este şi opinia autorului Barry Buzan, potrivit căreia conceptul de securitate societală se referă la
„amenințările şi vulnerabilitățile ce afectează modele de identitate comunitară şi cultură” 115. Atunci când
ciocnirea dintre aceste modele culturale devine inevitabilă, îmbracând forme violente, în interiorul statelor
sau peste granițe, problemele de securitate societală devin probleme de securitate globală şi rolul comunității
internaționale în prevenirea amplificării conflictului apare şi mai pregnant (cum este cazul fostei Iugoslavii).
În ceea ce priveşte prevenirea izbucnirii conflictului, prin acţiunea asupra cauzelor care îl pot produce şi
prezervarea securităţii societale, esenţială devine analiza caracteristicilor naţionalismului şi a formelor sale
agresive.
Deşi securitatea societală este influenţată de alte dimensiuni ale securităţii naţionale, în sensul în care
statele pot fi subminate sau destabilizate de către propriile societăţi, prin ameninţarea sau slăbirea coeziunii
societale sau a identităţii, ea îşi păstrează independenţa. De exemplu, în Europa, pe măsură ce statele îşi
diminuează importanţa ca actori, datorită procesului de integrare, chestiunea societăţilor devine critică:
identitatea şi coeziunea lor, protejată prin instrumente ale statului, pot fi ameninţate sau, dimpotrivă,
societăţile pot deveni mai importante ca actori politici. De fapt, nu întâmplător, conceptul de securitate
societală derivă din practica integrării europene şi din necesitatea constituirii unei singure entităţi politice în
Europa Occidentală116. În accepţia Școlii Europene de Securitate, ecuaţia completă a sistemului de
securitate conţine: securitatea societală (înţeleasă ca prezervare a bazelor morale ale statului şi naţiunii);
securitatea politică (a comunităţii naţionale, definită în termeni etnici, civici); securitatea individuală (privită
ca securitate fizică a indivizilor, bunurilor şi proprietăţii acestora).
Din punct de vedere teoretic, conceptul de securitate societală include problema migraţiei. Pe agenda
europeană de securitate, migraţia tratează consecinţele actuale şi potenţiale asupra securităţii societale
datorate prezenţei unui mare număr de imigranţi în ţările Uniunii Europene. Migraţia afectează profund
dreptul de a decide cine poate pătrunde pe teritoriul unui stat (grup de state), pentru a căpăta rezidenţă şi
pentru a lucra. Pe termen mediu şi lung, migraţia afectează dreptul de a decide compoziţia etnică şi rasială a
populaţiei, cultura publică, securitatea socială, locurile de muncă şi ordinea publică.
În ceea ce priveşte securitatea socială, autorii autohtoni A. Rojco şi E. Colîbneac ne oferă următoarea
definiţie: „Securitatea socială este starea de protecţie de diverse pericole, care ameninţă interesele vitale ale
persoanei şi relaţiile dintre grupuri sociale cu privire la situaţia lor şi locul în societate”. Criteriile de bază ale
securităţii sociale sunt următoarele: condiţiile activităţii vitale a omului şi perfecţionării spiritual a
personalităţii; poziţia familiei ca instrument social; gradul stabilităţii sociale a societăţii; măsura degradării
societăţii şi a populaţiei119. De fapt, aici se are în vedere aspectul economic al ţării, ce ține de nivelul
veniturilor populaţiei, de gradul de diferenţiere, de structura consumului, nivelul ocupării forţei de
muncă120 etc., în special se axează pe fenomenele sociale ce însoţesc sărăcia, cum ar fi: criminalitatea,
alcoolismul, analfabetismul, corupţia, demoralizarea populaţiei etc., iar în aspectul psihologic, sărăcia, în
special cea cronică, condiţionează anumite comportamente deviate, determinate, în primul rând, de valorile
socioumane apărute ca rezultat al unei vieţi mizerabile. Aceste aspect sunt interdependente şi se
condiţionează reciproc.
Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică, comportă patru direcţii:
- securitatea locurilor de muncă;
- securitatea câştigurilor/veniturilor;
- securitatea capacităţii de muncă;
 - organizarea sistemului de distribuire a sumelor de înlocuire în timpul perioadei de inactivitate
forţată.
Potrivit prevederilor Codului European de Securitate Socială122, conceptul de securitate socială
cuprinde atât asigurările sociale (prestaţii contributive fundamentate pe ideea de risc social asigurat –
bătrâneţe, boală, accident), cât şi asistenţa socială (prestaţii necontributive fundamentate pe ideea de nevoie
şi solidaritate – cămine de bătrâni, întreţinerea în şcoli speciale).
La nivel reglementar internaţional, termenul de securitate socială se referă, în mod obişnuit, la acele
ramuri ale asigurărilor sociale stabilite în Convenţia OIM nr. 102 (1952)124 privind standardele minime de
securitate socială: boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, urmaşi, accidente de muncă şi boli profesionale,
şomaj, alocaţii familiale şi deces. În acest sens, termenul nu include asistenţa socială (care se caracterizează
prin faptul că beneficiarii nu contribuie la costurile de securitate care îi privesc).
Dreptul la securitate socială este consacrat şi în art. 22 din Declaraţia universală a drepturilor omului,
potrivit căruia „Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială…”.
Revenind pe continentul european, trebuie precizat că astfel de preocupări privind securitatea socială
se regăsesc şi în activitatea Consiliului Europei şi a Uniunii Europene. De exemplu, Carta Socială Europeană
(1961), Codul European de Securitate Socială (1964) şi Convenţia Europeană de Securitate Socială (1973)
sunt documente adoptate de Consiliul Europei. Uniunea Europeană, prin Regulamentul nr. 574/1972, a
realizat o codificare a regimului de securitate socială referitoare la cetăţenii Uniunii. În 1989 a fost elaborată
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor ce, în art. 10, arată că „orice muncitor
al comunităţii are dreptul la o protecţie socială adecvată şi la prestaţii de securitate socială la un nivel
suficient”.
Astăzi, tot mai mult, se susţine că ameninţările privind coeziunea socială reprezintă un imperativ care
îşi găseşte reflectare în direcţiile politicii de securitate naţională a mai multor ţări ale UE. Pe site-ul oficial al
UE, se precizează următoarele: „Coeziunea economică şi socială este o expresie a solidarităţii între statele
membre şi regiunile Uniunii Europene. Scopul este dezvoltarea echilibrată a UE, prin reducerea disparităţilor
între regiuni şi promovarea oportunităţilor egale pentru toţi”127. În acest context, se poate spune că politica
de coeziune economică şi socială reprezintă suma iniţiativelor şi acţiunilor publice întreprinse în direcţia
reducerii disparităţilor de dezvoltare economică şi socială între regiuni şi a apropierii nivelului de viaţă al
locuitorilor lor, prin acţiuni orientate spre creşterea competitivităţii acestor regiuni şi prin crearea de noi
locuri de muncă mai bine plătite pentru locuitorii din regiunile respective în vederea înglobării obiectivelor
de dezvoltare durabilă. În acelaşi timp, realizarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie a fost şi este
unul dintre obiectivele UE, stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, organizaţia trebuind să garanteze un
nivel înalt de securitate astfel ca libertăţile fundamentale ale omului să poată fi exercitate pe deplin.

15.Cadrul conceptual al securităţii economice.

Dimensiunea economică este mai mult decât o simplă componentă a securităţii naţionale, dar este un concept
complex şi dinamic, deoarece de unii este privită ca o fundamentare economică a puterii militare, iar pentru alţii
prezintă aspectul pur economic al securităţii la toate cele cinci niveluri ale sale. În acelaşi timp, dimensiunea
economică a securităţii este politizată şi, prin urmare, controversată, existând diferite modele atât economice, cât şi de
securitate. Iată principalele curente politico-economice care au expus viziunea asupra modelelor de realizare a
securităţii economice:
− Mercantiliştii şi neomercantiliştii pun pe primul loc statul, ca gestionar al scopurilor sociale şi politice
pentru care este generată bunăstarea şi ca furnizor al securităţii necesare desfăşurării tuturor activităţilor economice.
Din această perspectivă, dimensiunea economică a securităţii este doar o parte a securităţii naţionale, ce reprezintă
principala prioritate a statului.
− Liberalii, în schimb, pun pe primul loc economia şi afirmă că aceasta ar trebui să constituie baza oricărui
construct social, iar piaţa trebuie să fie lăsată să opereze cât mai liber, fără intervenţia statului. În viziunea liberală,
statul furnizează legile şi securitatea în domeniile politic şi militar şi sprijină constructele sociale în acele arii în care
economia nu o poate face. Din această perspectivă, principalul scop al securităţii constă în dezvoltarea regulilor care
creează mobilitatea economiilor naţionale. 44
− Socialiştii adoptă o poziţie intermediară, afirmând că economia constituie baza constructului social, iar
statul poate exista în afara acestei logici, sarcina sa fiind aceea de a guverna economia în funcţie de scopurile politico-
sociale ale justiţiei şi echităţii. Ei pun accentul pe securitatea celui slab din punct de vedere economic şi împotriva
celui puternic, bogat.
 Reieşind din aceste teorii, în practica contemporană sunt cunoscute două direcţii principale în abordarea
fenomenului de securitate economică – cea anglo-americană şi cea asiatică.
În conceptul anglo-american, scopul fundamental al sistemului economic este să asigure standarde înalte de
viaţă pentru cetăţenii ţării. Sistemul capitalismului american se bazează pe indivizi separaţi şi nu pe guvern sau pe
colectivitate. Într-o democraţie veritabilă, consideră americanii, economia nu are misiunea să pregătească ţara de
război, ci să satisfacă necesităţile consumatorilor şi producătorilor naţionali.
În viziunea asiatică, securitatea economică înseamnă în primul rând creşterea puterii economice naţionale pe
plan extern. Prin urmare, statul are dreptul, ba chiar şi obligaţia, să controleze activitatea economică care afectează
direct securitatea naţională. Este ceea ce americanii numesc abordare „militarizată a economiei”. Istoria demonstrează
că viziunile de război asupra economiei de multe ori într-adevăr au dus la război. De fapt, în practica europeană asupra
securităţii economice există o simbioză destul de ciudată între cea anglo-americană şi cea asiatică, asemănătoare celei
socialiste. Unul dintre cele mai reuşite modele practice este economia suedeză social orientată.
Reieşind din faptul că, conceptul de securitate economică este destul de permisiv, ambiguu chiar, iar în
literatura de specialitate găsim multe definiţii ale securităţii economice, propunem două definiţii de sinteză. Autorul
autohton Valeriu Prohniţchi consideră că securitatea economică poate fi privită în raport cu diferite categorii de
obiecte ale securităţii: ale producătorilor, ale consumatorilor, ale proprietarilor factorilor de producţie, ale statului. El
propune o definiţie de lucru a securităţii economice: „starea în care, atât din exterior, cât şi din interior, nu există
ameninţări de ordin economicofinanciar care ar putea să submineze posibilităţile statului de a-şi asigura resursele
necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale, care ar compromite desfăşurarea unei bune activităţi economice de către
producători şi care ar pune în pericol interesele de maximalizare a utilităţii consumatorilor. Principalul obiectiv al
securităţii economice naţionale este asigurarea condiţiilor fundamentale pentru dezvoltarea social-economică a ţării”.
În acelaşi timp, merită atenţie şi părerea economistului V. Senceagov, care consideră că „esenţa securităţii economice
poate fi definită ca o stare a economiei şi instituţiilor de putere prin care se asigură protecţia garantată a intereselor
naţionale, dezvoltarea generală orientată social a statului, potenţialul militar suficient, chiar şi în cazul dezvoltării mai
puţin favorabile a proceselor de ordin extern şi intern”. Astfel, securitatea economică se referă la capacitatea statului
de a avea acces la resurse strategice, la spaţii necesare pentru a menţine puterea sa şi buna sa existenţă nu numai în
condiţii de pace, ci şi de război. Pentru realizarea unei securităţi economice este necesară instituirea unui sistem de
protecţie a resurselor economice, a invenţiilor, a locurilor şi zonelor de interes strategic. În acest context, posesia,
disponibilitatea şi utilizarea eficace a resurselor naturale, în special a celor energetice, reprezintă o sursă de tensiuni,
crize sau chiar conflicte.

16.Securitatea mediului. Acțiunile militare și securitatea mediului.

Problemele globale din a doua jumătate a secolului XX au multiplicat nivelurile de analiză ale
conceptului securitate naţională. Astfel, printre părţile componente ale acestui concept găsim următoarele
dimensiuni: ecologică, demografică, energetică, alimentară şi culturală. În acest context, o importanţă sporită
o au aşa factori precum calitatea mediului înconjurător şi eficacitatea politicii ecologice, dinamica
demografică a statelor şi componenţa sa calitativă, caracterul stabil şi suficient de asigurare cu resurse
energetice etc. La fel ca şi celelalte dimensiuni ale securităţii naţionale, abordarea cadrului conceptual al
securităţii mediului cere mai multe nivelurile de analiză. Pentru noi este importantă abordarea de tip
postsistemic în domeniului securităţii mediului, care pleacă de la ipoteza că întregul este mai mult decât
suma părţilor (proprie abordărilor sistemice) şi care poate fi explicată prin emergenţa şi dinamica sinergiei
sistemului. Din aceste raţiuni, unii autori consideră că securitatea mediului este conceptul de maximă
generalitate în sfera securităţii şi este o limitare contraproductivă dacă este redusă doar la protecţia mediului
sau securitatea ecologică. De aceea, în primul rând, este important de determinat sensurile pe care le îmbracă
noţiunile mediul şi ecologia. Într-o definiţie juridică a mediului oferită de Convenţia privind răspunderea
civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 (art. 2, punctul 10) găsim că mediul include:
- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi
interacţiunile între acestea;
- bunurile care compun moştenirea culturală;
- aspectele caracteristice ale peisajului.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind una fundamentală şi cuprinzătoare prin care se înţelege
lumea vie şi cea neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul. În acelaşi timp, ea (noţiunea de
mediu) stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de biologi ca fiind „studiul relaţiilor complexe, directe sau
indirecte, dintre animale şi mediul lor organic şi anorganic”. Ca urmare, securitatea mediului poate fi definită
ca o totalitate a condiţiilor, proceselor şi acţiunilor care asigură echilibrul ecologic al mediului înconjurător
şi nu ameninţă vitalitatea mediului natural şi a omului. În acest context, în literatura de specialitate este de
multe ori utlizată şi noţiunea de securitate ecologică, care este invocată într-un cadru mai larg de abordare a
dimensiunii de mediu a securităţii, în timp ce securitatea de mediu desemnează întreţinerea biosferei
planetare ca o precondiţie a continuităţii „unei vieţi autentic umane pe pământ” şi în linii generale se referă
la protecţia mediului înconjurător.
Cercetătoarea Cristina Bolma prezintă o definiţie integrată a securităţii ecologice, şi anume: „starea
unei naţiuni/a unei societăţi / a unui individ de a fi la adăpost de ameninţările rezultate din raritatea
resurselor mediului, din degradarea mediului înconjurător, din schimbările de mediu neprielnice, naturale şi
cauzate de activitatea umană (ignoranţă, accidente, management defectuos), precum şi de tensiunile şi
conflictele care au la bază considerente de ordin ecologic”. Din analiza definiţiei, pot fi identificate
elementele în jurul cărora este construit acest concept:
− În primul rând, securitatea ecologică gestionează efectele directe sau indirecte asupra securităţii
naţionale şi regionale ale diverselor forme de modificări ale mediului (în special raritatea şi degradarea), care
pot fi naturale sau generate de activitatea umană, accentul fiind pus, cu precădere, pe modificarea mediului
care alimentează sau intensifică formele de conflict.
− În al doilea rând, securitatea ecologică încorporează şi preocupările privind insecuritatea
individului şi comunităţilor cauzată de modificărea mediului (raritatea resurselor de apă potabilă, poluarea
aerului, schimbările climatice etc.), accentul fiind pus pe bunăstarea materială a individului, pe respectarea
drepturilor sale şi pe asigurarea unor condiţii bune de trai.
− În al treilea rând, securitatea ecologică încorporează, în accepţiunea unor specialişti, şi impactul
conflictelor armate asupra mediului înconjurător, inclusiv reabilitarea siturilor afectate de conflicte militare.
Astfel, referindu-ne la dimensiunea ecologică sau de mediu a securităţii, trebuie să atragem atenţia
asupra următoarelor aspecte: problemele de mediu cauzate de război, resursele naturale a căror posesie poate
provoca dispute internaţionale şi cataclisme naturale. Aceste pericole şi ameninţări la adresa securităţii
reprezintă atât o consecinţă a impredictibilităţii naturii, cât, mai ales, o consecinţă a managementului
deficitar al resurselor naturale.

17. Securitatea cibernetică (definiții, riscuri și amenințări & instrumente de

contracarare)
Securitatea cibernetică, numită și securitate digitală, este practica de a proteja informațiile,
dispozitivele și activele digitale. Între acestea se numără informațiile personale, conturile, fișierele,
fotografiile și chiar banii.
O serie de sectoare critice precum transporturile, energia, sănătatea și finanțele au devenit tot mai
dependente de tehnologiile digitale pentru a-și desfășura activitățile de bază. Atacurile cibernetice și
criminalitatea informatică sunt tot mai numeroase și mai sofisticate în întreaga Europă.
Fără o securitate informatică adecvată, informațiile bancare, mesajele private sau activitățile online ar
putea fi văzute de oricine (în acest scop vă poate ajuta un VPN). Atacurile cibernetice ar putea paraliza
spitalele, băncile, transporturile, comunicațiile și diferitele organizații furnizoare de utilități.
Securitatea cibernetică este starea de normalitate rezultată în urma aplicării unui ansamblu de măsuri
proactive și reactive prin care se asigură confidențialitatea, integritatea, disponibilitatea, autenticitatea și
non-repudierea informațiilor în format electronic, a resurselor și serviciilor publice sau private, din spațiul
cibernetic.
Măsurile proactive şi reactive pot include politici, concepte, standarde şi ghiduri de securitate,
managementul riscului, activităţi de instruire şi conştientizare, implementarea de soluţii tehnice de protejare
a infrastructurilor cibernetice, managementul identităţii, managementul consecinţelor.

18. Determinarea structurii riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale:

cadrul teoretic.
Prin risc se înţelege o primejdie (pericol), eventualitatea căreia ar putea fi mai mult sau mai puţin
previzibilă. Riscuri foarte grave, aşa cum sunt accidentele în cadrul unei centrale nucleare într-un stat, de
exemplu, situaţia Centralei Nucleare Electrice Cernobâl. În analiza unui risc, noţiunea de gravitate este mai
importantă decât cea de probabilitate.
 Pe o scară a evoluţiei în timp, ordinea şi intensitatea producerii este: pericol posibil (risc); pericol;
provocare (sfidare); amenințare.
Ameninţarea reprezintă nivelul cel mai înalt al escaladării relaţiilor tensionate dintre subiecţi. ,
Dicţionarul explicativ al limbii române, definește termenul ameninţare drept „intenţia de a face rău cuiva
(pentru a-l intimida sau pentru a obţine ceva)”. În general, ameninţarea semnifică o acţiune ostilă, cu scopul
de a intimida. Ameninţările sunt şi capabilităţile cele mai imediat deţinute de adversari, care pot fi folosite
pentru a exploata vulnerabilităţi.
Vulnerabilităţile sunt procese sau fenomene din viaţa internă, care diminuează capacitatea de reacţie
la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.

Vulnerabilităţi interne ale Republicii Moldova:

- lipsa unui control din partea autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova asupra spaţiului
de est al ţării şi respectiv asupra segmentului transnistrean
- prelungirea perioadei de tranziţie, care continuă să producă efecte economice, financiare şi
sociale nadorite
- decalajele economice din societate pe fundalul migraţiei, şomajului, îmbătrânirii populaţiei,
precum şi al existenţei economiei subterane
Ameninţări la adresa securităţii naţionale
- Conflictul transnistrean
- Riscurile apariţiei unor tensiuni interetnice
- Ameninţarea terorismului international
- Ameninţările de origine economică (crizele economice la scară globală şi regional)
- Ameninţările de origine socială. (Narcomania, alcoolismul, răspîndirea virusului HIV/SIDA, alte
boli contagioase)
- Ameninţările din domeniul tehnologiilor informaţionale.
- Ameninţările care derivă din activitatea umană. Factorii tehnogeni şi calamităţile naturală.
- Ameninţarea crimei organizate şi a corupţiei

19. Securitatea energetică, Structurați riscurile și amenințările la adresa securității

energetice a Republicii Moldova.
Securitatea energetică, parte integrantă a securităţii economice, reprezintă un ansamblu de măsuri
orientate spre consolidarea complexului energetic prin diversificarea surselor de energie, prin extinderea
reţelelor de transport şi de distribuţie a energiei şi a resurselor energetice, prin modernizarea capacităţilor de
generare amplasate pe teritoriul ţării.
Alternative gazului rusesc:
- Proiectul Nabucco - este un proiect european, care, simplist vorbind, presupune crearea unui
gazoduct care va porni de la Marea Caspică şi va ocoli Federaţia Rusă
- Gaz din Kazahstan - s-a estimat că preţul său din această ţară este aproximativ de 2 ori mai mic
decât cel procurat de la Gazprom
- importul de gaze naturale din Turkmenistan şi Uzbekistan - Turkmenistanul şi-a anunţat
disponibilitatea de a livra gaze naturale RM, numai că rămâne nerezolvată problema tranzitului
pe teritoriul Federaţiei Ruse
Caracteristic pentru energetica Republicii Moldova este lipsa resurselor energetice proprii, cu excepţia
unor resurse modeste de biomasă şi hidroenergetice valorificate la hidrocentralele de la Dubăsari şi Costeşti.
În ceea ce priveşte resursele eoliene, conform studiului de fezabilitate realizat de cercetători autohtoni, pe
teritoriul republicii există destule zone cu vânturi favorabile pentru funcţionarea eficientă a instalaţiilor
eoliene. Moldova este total dependentă de resursele energetice din Rusia.

Complexul energetic este o ramură de bază a economiei naţionale şi îndeplineşte un rol important în
implementarea cu succes a programelor de dezvoltare a economiei naţionale, precum şi în menţinerea
stabilităţii sociale. Strategia energetică a Republicii Moldova se referă la obiectivele, măsurile şi activităţile
orientate spre atingerea unui complex energetic mai eficient, competitiv şi sigur, care să asigure, totodată,
securitatea energetică a ţării, modernizarea infrastructurii energetice existente, îmbunătăţirea eficienţei
energetice, utilizarea surselor regenerabile de energie.
În anul 1997 a fost adoptată Strategia energetică a Republicii Moldova până în anul 2005, care a fost
înlocuită cu una nouă în anul 2000 , valabilă până în 2010. La 21 august 2007 avem deja Strategie energetică
a RM până în anul 2020. Făcând o analiză a precedentelor două strategii, descoperim că practic niciunul din
obiectivele propuse în acestea nu a fost realizat, fiind pur şi simplu amânate. Deci, observăm că în ultimi
doisprezece ani, au fost adoptate trei Strategii energetice ale Republicii Moldova, însă, rezultatele au fost
mai mult decât deplorabile, în condiţiile în care primele două strategii nu au avut acoperire financiară.

20. Natura riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii economice.

Riscurile de natură economică, devenite ameninţări prin politici inadecvate, pot duce la conflicte nu
numai de natură economică, dar pot fi considerate ca un atac la adresa securităţii în condiţiile în care
acţiunea externă conştient dirijată generează pierderi materiale, presiuni asupra diferitor instituţii şi chiar
prejudicii substanţiale asupra sănătăţii şi longevităţii populaţiei statului ţintă. Iar problemele sărăciei şi
subdezvoltării, ale marilor discrepanţe economice şi sociale la scară planetară domină dezbaterile la nivel
naţional şi internațional.
Acţiunile de asigurare a securităţii economice trebuie să ţină cont de trei principale elemente:
1) independenţa economică;
2) durabilitatea şi stabilitatea economiei naţionale;
3) capacitatea de autodezvoltare şi progres.
De aceea dimensiunea economică a securităţii este esenţială, indiferent de sistemele politice şi sociale, şi
asigură totdeauna consistenţă şi putere entităţilor politice şi sociale naţionale şi internaţionale.

21. Natura riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii politice.

Dacă ne referim la riscurile şi amenințările din domeniul politic, atunci ele sunt considerate cele mai
variabile.
 Dacă să abordăm securitatea politică într-un sens mai restrâns, atunci ameninţările politice pot avea
caracter ideologic sau naţional şi pot fi intenţionale şi structurale. Din categoria ameninţărilor intenţionale se
disting:
- generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist);
- nerecunoaşterea diplomatică a statului respectiv;
- intervenţiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;
- propaganda ostilă;
- sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale;
- crearea de grupări interne, ostile statului naţional;
- suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate;
- influenţarea elaborării unor recomandări şi rezoluţii ale unor organisme internaţionale defavorabile pentru
statul vizat.
Ca şi în cazul altor tipuri de ameninţări, gama amenințărilor de natură politică se completează
permanent cu noi forme şi tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, unde preponderentă
este stabilitatea politică. Nu există indici stric determinați ai unei situații de stabilitate politică, însă este
acceptat faptul că participarea politică competitivă şi legiferată, sistemele deschise de recrutare a aparatului
executiv şi independenţa puterilor din stat reduc substanţial punctele vulnerabile asupra cărora se pot
direcţiona ameninţările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul şi investiţiile străine, ca
sursă de dezvoltare economică.

22. Natura riscurilor și amenințărilor la adresa securității sociale și societale.

Termenul de securitate socială se refera la securitatea financiară, locativă, a locului de muncă, familială
etc., specifică indivizilor, şi se studiază în corelaţie cu securitatea economică. Însă riscurile şi ameninţările
sociale, precum şi cele societale se produc pe fondul nemulţumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea
sau tergiversarea soluţionării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie
tot atâtea surse de ameninţare la adresa securităţii naţionale.
Securitatea societală, se referă la securitatea identităţii, culturii şi religiei înțelese ca procese între
indivizi şi grupuri. Aspectul ameninţărilor societale şi obiectivele acestora se apropie de cele politice, căci în
istoria omenirii ameninţările externe de natură socială au degenerat până la atacuri la adresa identităţii
naţionale.
 În eliminarea riscurilor şi ameninţărilor, politica de securitate în domeniul social, de regulă, ţine cont de
următoarele obiective:
1) combaterea sărăciei;
2) consolidarea dialogului şi a securităţii sociale;
3) alinierea la normele europene în domeniul ocupării forţei de muncă;
4) reforma pensiilor;
5) perfecţionarea sistemului de asistenţă socială;
6) îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei;
7) asigurarea protecţiei copilului, ca prioritate naţională, şi reglementarea sistemului de adopţii,
8) sprijinirea şi întărirea familiei, ca entitate socială fundamentală;
9) prevenirea şi combaterea marginalizării sociale;
10) dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului intercultural
23. Determinarea ameninţărilor militare vs amenințărilor la adresa securității militare.

Securitatea militară Securitatea națională

- atacuri cibernetice - seciosenismul
- crizele politice - terorismul
- lipsa unui buget destinat AN - războiul din Ucraina
- corupția - trafic ilicit de armament
- lipsa capacităților și stratigiilor de modernizare
- lipsa atractivității serviciului militar
- lipsa resurselor umane apte pentre serviciul
militar
- lovituri de stat

Când ameninţarea la adresa securităţii naţionale este de natură internă, securitatea militară se referă
îndeosebi la capacitatea elitei conducătoare de a menţine pacea civilă, integritatea teritorială şi funcţionarea
instituţiilor faţă de propriii cetăţeni. În categoria riscurilor militare de natură internă pot fi enumerate:
- crearea imaginii inutilităţii armatei şi inducerea ideii că nu mai este nevoie de o astfel de instituţie;
- posibila apariţie a unor tendinţe secesioniste prin violenţă;
- proliferarea ameninţărilor teroriste şi diversioniste;
- sabotaje la obiective militare de importanţă strategică;
- scăderea capacităţii de luptă a forţelor armate sub o anumită limită;
- deteriorarea relaţiilor între structurile de forţă ale statului;
- carenţe în pregătirea teritoriului, economiei şi populaţiei pentru apărare;
- deteriorarea industriei de apărare;
- lipsa (insuficienţa) unei legislaţii moderne şi clare în domeniul securităţii naţionale;
- eşuarea reformei sistemului militar

Ameninţările militare externe au în vedere relevanţa utilizării forţei în relaţiile internaţionale. Este vorba de
aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau apărare. Când ameninţarea este de natură externă, securitatea
militară se referă la capacitatea militară a statului de a face faţă agresiunii. Iar definirea şi construirea
capacităţii militare se face, de obicei, în funcţie de vulnerabilităţi. Iată principalele ameninţări la adresa
securităţii militare prin implicarea factorilor externi:
- pericolul potenţial al unei agresiuni militare directe;
- existenţa unor conflicte deschise sau latente în vecinătatea teritoriului naţional;
- proliferarea armamentului neconvenţional;
- pericolul nuclear;
- pericolul folosirii altor arme de distrugere în masă;
- proliferarea sistemelor de arme şi a strategiilor războiului noncontact;
- proliferarea armamentului cosmic şi a structurilor militare cosmice;
- accentuarea decalajelor de potenţial militar;
- blocarea accesului la tehnologii militare moderne;
- neintegrarea în structurile de securitate euroatlantice.

24. Caracterul amenințărilor de natură ecologică vs amenințări la adresa securității

mediului.
Studiile de specialitate au arătat că, în principal, există trei categorii de ameninţări ce definesc
dimensiunea ecologică a securităţii:
I. Ameninţările din partea mediului natural la adresa civilizaţiei umane, ce nu sunt rezultatul
acţiunilor umane: cutremurele şi erupţiile vulcanice, asupra cărora există dezbateri în ceea ce priveşte
cauzele producerii lor; căderile de meteoriţi, ciclul natural de întoarcere la o epocă glaciară.
II. Ameninţările cauzate de acţiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei,
atunci când schimbările făcute par a constitui ameninţări existenţiale la adresa unei părţi sau a întregii
civilizaţii. Un exemplu evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon.
III. Ameninţările cauzate de acţiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei,
atunci când schimbările făcute nu par a constitui ameninţări existenţiale la adresa unei părţi sau a întregii
civilizaţii, însă, pe termen lung, există efecte perverse (de exemplu, exploatarea resurselor minerale).
Aceste trei categorii cuprind o varietate de probleme :
- distrugerea ecosistemelor: schimbarea climei, pierderea biodiversităţii, distrugerea pădurilor,
deşertificarea, distrugerea stratului de ozon, diverse forme de poluare etc.;
- problemele energetice: reducerea, raritatea şi distribuţia inegală a resurselor naturale, poluarea,
gestionarea dezastrelor (nucleare, chimice);
- probleme demografice: creşterea populaţiei şi implicit a consumului în raport cu resursele planetei,
condiţiile insalubre de trai şi răspândirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.;
- probleme legate de hrană: sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile
şi a resurselor de apă etc.;
- probleme economice: menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială
legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.;
- conflicte sociale: războaiele ce produc pierderi ecologice

25. Atle provocări la adresa securităţii naţionale. Ameninţări teroriste. Arme de distrugere în masă.
Pandemii etc.
Securitatea naţională − este realizarea în practică a unei strategii deliberate, care asigură oamenilor o
dezvoltare socială stabilă şi o viaţă onorabilă în condiţiile stabilităţii şi securităţii, prin contracararea în timp
util şi eficientă, dar şi neutralizarea ameninţărilor şi riscurilor. Se consideră că baza securităţii naţionale este
supravieţuirea fizică a societăţii, păstrarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, nivelul înalt al
potenţialului în faţa pericolelor şi ameninţărilor, atît externe, cît şi interne, asigurarea pentru cetăţeni a
condiţiilor necesare pentru o viaţa normală, dar şi pentru dezvoltare.
Amenințările la adresa securității naționale ar fi următoarele:
Ameninţările la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova în sfera internaţională, se
manifestă prin încercările anumitor forţe externe, de a se opune consolidării statalităţii şi suveranităţii reale a
ţării, în scopul atingerii obiectivelor geopolitice care sînt incompatibile cu interesele fundamentale ale
Republicii Moldova.
Potenţialul militar din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. În regiunea de Est a
Republicii Moldova este prezent un potenţial militar semnificativ de forţe armate separatiste, susţinute
multilateral din exterior.
Utilizarea instrumentelor de propagandă informaţională. Ca element al războiului informaţional,
propaganda străină, manifestată prin tehnici de manipulare mediatică cu potenţial distructiv, este capabilă să
influenţeze negativ opinia publică autohtonă, să afecteze vectorii strategici ai politicii externe şi să
prejudicieze imaginea instituţiilor guvernamentale ale Republicii Moldova, în special a instituţiilor din
sistemul de apărare.
Traficul ilicit de armament, materiale şi tehnologii pertinente tehnologiilor nucleare reprezintă un
grad sporit de risc în plan regional, cauzat de conflictele de durată, precum şi de conflictul actual din
regiunea de sud-est a Ucrainei. Accesibilitatea obţinerii de către entităţi statale şi nonstatale a armelor de
distrugere în masă sau a materialelor cu dublă destinaţie, proliferarea armelor mici şi a armamentelor uşoare
relativ ieftine, uşor de transportat şi simple în aplicare reprezintă un risc la adresa păcii securităţii şi
stabilităţii internaţionale, inclusiv a Republicii Moldova.
Terorismul international. Activizarea organizaţiilor teroriste, prin realizarea unor atentate de
rezonanţă în regiune, denotă tendinţe îngrijorătoare a acestui fenomen în spaţiul european, fapt ce reprezentă
o provocare majoră la adresa securităţii regionale.
Migrația ilegală. Situația social-politică din statele Orientului Apropiat generează indice de reanimare
a filierelor de migrație ilegală, țările de destinație a acestora fiind statele vesteuropene, existând riscul
utilizării teritoriului Republicii Moldova în calitate de țară de tranzit.
Ameninţarea penetrării operaţionale şi tehnice a serviciilor secrete străine pe teritoriul Republicii
Moldova, inclusiv şi din ţările cu care are frontieră comună.
Ameninţările la adresa securităţii economice a statului, în condiţiile unui sistem financiar
subdezvoltat şi, în consecinţă, a economiei în general, vin de la „reacţia în lanţ” a crizelor financiare şi
economice într-o serie de ţări industrial dezvoltate.
Dezvoltarea continuă a crimei organizate transnaţionale aduce prejudicii, în special, ţărilor cu un
nivel de corupţie ridicat, sistemelor juridice nedezvoltate şi cu nivelul scăzut de trai al populaţiei. Aceste
reţele criminale favorizează comerţul ilegal cu arme şi fiinţe umane, contrabanda cu droguri, transformînd
statele mici cu sistem juridic ineficient în coridoare şi puncte de sprijin pentru această activitate ilegală pe
scară largă.

26. Definiți termenii de „amenințări hibride” și „război hibrid”. Cum se manifestă

acestea și care sunt implicațiile asupra securității naționale a Republicii Moldova?
Amenințările hibride sunt metode și activități care vizează vulnerabilitățile adversarului.
Vulnerabilitățile pot fi create prin multe lucruri, inclusiv memorie istorică, legislație, practici învechite,
factori geostrategici, polarizare puternică a societății, dezavantaje tehnologice sau diferențe ideologice.
Amenințările hibride combină mijloacele militare și non-militare, precum și mijloacele declarate și cele
nedeclarate, inclusiv dezinformarea, atacurile cibernetice, presiunea economică, desfășurarea grupurilor
armate iregulare și utilizarea forțelor regulare. Astfel, în doctrina din 2011, armata SUA definea ameninţarea
hibridă ca fiind „ combinaţia diversă şi dinamică a forţelor convenţionale, asimetrice, a elementelor
criminale, sau o combinare a acestor forţe şi elemente unificate pentru a realiza şi beneficia reciproc de
efectele produse”.
Potrivit NATO, „ameninţările hibride sunt cele puse de adversari, cu capacitate de a utiliza simultan
mijloace convenţionale şi neconvenţionale de o manieră adaptativă pentru a-şi atinge obiectivele”. Pe de altă
parte, ameninţările hibride sunt produsul unei mari varietăţi de circumstanţe nefavorabile şi de acţiuni
existente, aşa cum sunt terorismul, migraţia, pirateria, corupţia, conflictul etnic şi nu numai. Ameninţările
hibride nu sunt exclusiv un instrument al actorilor asimetrici sau non-statali, ci se pot aplica de actori statali
şi non-statali în egală măsură.
Războiul hibrid este o strategie militară care foloseşte conflictele şi crizele politice în combinaţie cu
războaiele convenţionale, războiul neregulat şi războiul cibernetic, îmbinate cu alte metode de influenţare,
cum ar fi ştirile false, diplomaţia şi intervenţiile electorale din străinătate. Războiului hibrid țintește în mod
specific populația (și elita politică), cu scopul de a influența percepțiile sale și, totodată, comportamentul
acesteia. Ulterior, această influență este exploatată cu scopul de a afecta, controla sau altera conducerea
politică, ceea ce în consecință ar putea duce la schimbări în politicile interne și externe ale statului agresat.
La momentul actual Republica Moldova nu dispune de mecanisme necesare pentru identificarea și
prevenirea amenințărilor hibride și nici pentru dezvoltarea instrumentelor de protecție împotriva războaielor
hibride. Dezbaterea națională privind amenințările și războaiele hibride rămâne în mare parte limitată de
lipsa analizelor profunde, care ar aborda dimensiunea și complexitatea viitoarelor riscuri pentru Republica
Moldova. Manifestările „amenințărilor hibride” și „războiului hibrid” asupra securității naționale a
Republicii Moldova sunt:
Conflictul transnistrean: Transnistria în timp devine un teritoriu ce oferă adăpost pentru rețelele
criminale organizate, care funcționează sub protecția autorităților separatiste. Este o zonă de intrare și ieșire
ilegală a imigranților, o zonă a tranzitului de fluxuri de bani ilegali care sunt legați de diferite tipuri de
criminalitate transfrontalieră organizată.
Spațiul informațional al Republicii Moldova: Spațiul informațional public se confruntă cu elemente
de război hibrid, precum mercenariatul în presă, crearea de portaluri de știri false, fake-news-uri, atacuri
directe la persoane, utilizarea diferitor rezultate ale sondajelor cu scopul de a distorsiona și manipula opinia
publică.
Memoria istorică: Memoria colectivă este experimentată prin folosirea trecutului sovietic pentru a
legitima conflictele politice în curs de desfășurare. Spațiul cibernetic devine un excelent mediu de activism
online, de demonstrare a emoțiilor în raport cu evenimentele din trecut, împărtășirea amintirilor, compararea
vieții de atunci cu cea de acum.
Tensiuni lingvistice, etnice și religioase: Acutizarea tensiunilor interetnice reprezintă o constantă în
eforturile de propagandă externă. Principala țintă a acestor tensiuni este populația UTA Găgăuzia. Biserica
Ortodoxă din Moldova se află sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei și reprezintă unul dintre instrumentele de
influență, prin intermediul căruia Republica Moldova este ținută în zona de exercitare a intereselor
Kremlinului și de sabotare a efortului de integrare europeană. În condițiile când aproape toată populația
Republicii Moldova vorbește limba rusă, devine mult mai facilă aplicarea instrumentelor de propagandă
străină.
Dependența excesivă de sursele energetice externe: Republica Moldova importă 100% de gaze din
Federația Rusă. Importurile de gaze sunt realizate de Compania Moldovagaz, controlată de Gazprom.
Federația Rusă a utilizat securitatea aprovizionării cu gaze și prețurile pentru a șantaja guvernele
moldovenești, a corupe politicienii și partidele majoritare.
Subordonarea mediului de afaceri pieței de retail ruse: Mediul de afaceri din Republica Moldova
se află într-o dependență continuă de piața de retail rusă. Cu precădere acest aspect este exploatat în cazul
producției agricole. Aplicarea embargourilor asupra diferitor tipuri de produse agricole, îndeosebi a celor
vinicole, are un impact economic și politic. Chiar dacă Republica Moldova a reușit să nu mai fie atât de
dependentă de piața rusă, 60% din exporturi sunt direcționare spre țările UE, totuși, gestionarea politică a
accesului spre piața rusă deschide calea oamenilor de afaceri apropiați puterii de a avea condiții favorabile, a
dezvolta business profitabil și a obține contracte guvernamentale
Corupția demnitarilor și funcționarilor publici versus sărăcia populației:
Cu cât o țară este mai săracă, cu atât gradul de corupție și de politizare a societății este mai înalt.
Corupția sub diferite forme a devenit o deprindere cotidiană, care a făcut să nu fie distinse limitele
normalului și corectitudinii în relațiile sociale. Implicarea sistemului bancar moldovenesc în schemele
frauduloase de spălare a banilor [41], deciziile luate de instanțele de judecată, corupția demnitarilor de stat și
a funcționarilor publici mențin Republica Moldova în subdezvoltare și poporul în sărăcie. Astfel, prin
acțiunile de corupție se diseminează insecuritatea și nesiguranța la nivel național și regional.
Amenințările și vulnerabilitatea sistemului financiar-bancar: Sistemul financiar al Republicii
Moldova a fost utilizat pentru spălarea banilor. „Furtul miliardului” a pus în pericol stabilitatea financiară a
Republicii Moldova și în general securitatea țării. „Laundromatul” a aruncat o umbră denigratoare și asupra
sistemului financiar al UE. Banii proveniți din activități corupte, ajunși în conturile bancare din UE,
reprezintă o amenințare serioasă la adresa UE, corupând sistemul din interior
Lipsa de integritate a sistemului judiciar: Rezultatele ultimului Barometru de Opinie Publică (iunie
2020) relevă că 66,1% din populație nu au încredere în instituția judiciară. Populația manifestă neîncredere
față de organele de justiție și frică de a se adresa direct prin intermediul liniilor fierbinți. Încă nu s-a format
în cadrul societății percepția potrivit căreia darea de mită în organele de drept este un fenomen social
negativ. „Fără mită este imposibil să soluționezi problema”, „cei care iau mită sunt mai puternici și este mai
bine să-i respecți” etc.
Terorismul și crima organizată: Acțiunile teroriste au la bază grupări criminale bine organizate.
Republica Moldova este țara de tranzit pentru organizarea acțiunilor subversive. Totodată, grupările
moldovenești sunt puternic integrate în ierarhiile criminale din spațiul postsovietic.

27.Infrastructura critică națională (definirea, structuri, rolul pentru securitatea

națională, siguranța acestora).
Conform Directivei UE 2008/114/CE, infrastructura critică este „un element, un sistem sau o parte a acestuia
(...), esențial pentru menținerea funcțiilor vitale ale societății, a sănătății, a siguranței, a securității și a bunăstării
economice sau sociale a cetățenilor și a cărui întrerupere sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat”.
Potrivit Cărții verzi privind programul european de protecție a infrastructurii critice (EPCIP), infrastructura
critică este constituită atât din componente fizice, precum construcții hidrotehnice, cât și din componente virtuale,
precum spațiul cibernetic. Astfel, obiectele de infrastructură critică pot fi de natură diferită, începând cu servicii
publice (în Marea Britanie) și organizații (în Germania), finalizând cu instalații materiale (în Franța) și instituții
financiar-bancare (în SUA). Criteriul central de desemnare a unui obiectiv, drept infrastructură critică, este determinat
în raport cu riscurile potențiale, inclusiv pentru întreaga societate, ce pot fi cauzate de perturbarea sau distrugerea
acestor obiective. Prin urmare, infrastructura critică prezintă un interes major pentru securitatea națională, protejarea
căreia ar trebui să constituie o prioritate politică.
Infrastructura critică - tot mai expusă atacurilor cibernetice
Republica Moldova este expusă multiplelor riscuri externe la adresa securității, inclusiv de natură cibernetică.
Atacurile materiale sunt cvasi-inexistente în țările din Europa de Est, cu excepția a două atacuri teroriste care au avut
loc pe teritoriul Ucrainei (atacul asupra zborului 17 al Malaysia Airlines din anul 2014). Totuși, țările din această
regiune sunt expuse și la atacuri virtuale, cu precădere asupra obiectivelor infrastructurii critice. Ucraina s-a confruntat
în anul 2015 cu atacul cibernetic asupra rețelei sale electrice în urma căruia cel puțin 230.000 de persoane au fost
lipsite de electricitate. Totuși, cel mai distructiv atac cibernetic cu care s-a confruntat Ucraina a avut loc în anul 2017,
în urma căruia a fost perturbată funcționarea ministerelor, companiilor de transport, băncilor comerciale și rețelelor de
electricitate. Recent, administrația de la Washington, a învinuit Rusia de orchestrarea mai multor atacuri cibernetice
asupra infrastructurii critice americane. Deocamdată, aparent cel puțin, atacuri similare asupra Republicii Moldova nu
ar fi fost înregistrate, dar aceasta nu înseamnă că ele nu ar putea să apără în viitor. Iată de ce, este important ca
autoritățile naționale să dedice o atenție specială acestui sector.
Cum se protejează infrastructura critică în Republica Moldova?
Obiectivele infrastructurii critice existente în Republica Moldova corespund celor prezente în majoritatea țărilor
dezvoltate economic, cu anumite excepții. În prezent, cadrul normativ național relevant, este parțial asigurat prin
Regulamentul privind protecția antiteroristă a infrastructurii critice, adoptat de Guvern în anul 2018. Regulamentul
indică 11 sectoare care vizează infrastructura critică, de la alimentarea cu apă la locuri de aglomerare în masă, precum
și 27 de sub-sectoare, de la transportul naval la asistența medicală. Obiectivele de importanță majoră sunt resursele
naturale, printre care cele 3.500 obiective acvatice artificiale, inclusiv barajele hidrocentralelor Stânca-Costești și
Dubăsari. Obiectivele de vulnerabilitate ridicată sunt cele din sectorul tehnologiei informației și comunicației. Chiar
dacă acest sector beneficiază de o atractivitate sporită, volumul vânzărilor constituind 7% din PIB-ul național în anul
2019, infrastructura critică TIC beneficiază de o protecție limitată. Totuși, obiectivele expuse celor mai importante
riscuri se situează în unitățile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului. În regiunea transnistreană, pe de o parte,
obiectivele infrastructurii critice dispun de cea mai mare vulnerabilitate, iar, pe de altă parte, controlul procedurilor de
protecție nu este deținut de autoritățile constituționale ale Republicii Moldova.
În prezent, protecția infrastructurii critice în Republica Moldova este asigurată de mai multe instituții publice, în
funcție de natura amenințărilor potențiale. Serviciul Protecției Civile și Situațiilor Excepționale (SPCSE) deține
responsabilitatea gestiunii situațiilor excepționale cu caracter tehnogen, natural și biologico-social. De asemenea, în
perspectivă sectorială, Centrul Antiterorist (CAT) deține responsabilitatea gestiunii situațiilor de terorism, iar Secția
Tehnologii Informaționale și Combaterea Crimelor Cibernetice (STICC) deține responsabilitatea gestiunii situațiilor
de criminalitate informatică. La nivel național, obiectivele infrastructurii critice sunt protejate prin aplicarea atât a
legilor în vigoare, cât și a protocoalelor de acțiune, planurilor de pază, mecanismelor de gestionare și altor documente
operaționale. La nivel internațional, protecția acestor obiective este asigurată prin aplicarea a cel puțin 18 acorduri
internaționale multilaterale și bilaterale încheiate de Republica Moldova.
Cadrul normativ și instituțional privind infrastructura critică necesită a fi revizuit
Problemele existente în sectorul infrastructurilor critice afectează direct securitatea națională a Republicii Moldova. La
nivel instituțional, dificultatea principală constă în rolul-cheie atribuit Centrului Antiterorist în gestiunea acestor
obiective. Astfel, protecția infrastructurii critice este efectuată doar din perspectiva antiteroristă, în principal, prin
dotarea cu pașaport antiterorist, aprobarea planurilor de pază și desfășurarea testelor antiteroriste. Totuși, majoritatea
țărilor dezvoltate economic au creat o singură instituție publică specializată în toate aspectele de gestiune a
infrastructurii critice, precum Centrul Național de Coordonare a Protecției Infrastructurilor Critice (CNCPIC) din
România. Republica Moldova ar putea analiza în ce măsură crearea unei autorități naționale specializate ar putea
îmbunătăți cadrul instituțional de gestionare și protejare a obiectivelor de infrastructură critică.
Un alt aspect, care necesită atenție și urmează a fi soluționat ține de protocoalele de protecție a infrastructurii critice nu
doar de autoritățile publice, dar și de operatorii privați. Actele normative în vigoare nu stabilesc clar mecanismul de
atribuire instituțiilor de resort a unor proceduri specifice de protecție a infrastructurilor critice. Având în vedere că
infrastructurile critice protejate de diferite instituții pot deveni obiectul unor atacuri complexe, lipsa unor proceduri
comune de protecție ar putea fi un obstacol major în gestiunea potențialelor incidente. Unele întreprinderi care
furnizează servicii esențiale în calitate de operator privat de infrastructură critică, cum este spre exemplu S.A.
Moldovagaz, utilizează servicii de protecție prestate de întreprinderi private. Lipsa protocoalelor de protecție
coordonate între întreprinderile private și instituțiile publice ar putea fi un impediment atât în prevenirea, cât și în
soluționarea unor eventuale incidente sau atacuri.
De asemenea, este necesar un mecanism operațional de comunicare și avertizare timpurie cu privire la gestionarea și
protejarea infrastructurii critice. Chiar dacă procedurile existente permit efectuarea acțiunilor de prevenție, acestea
rămân deficiente în asigurarea unei comunicări coordonate între organele specializate naționale și internaționale. În
acest sens, cooperarea și eventual participarea în cadrul Rețelei Europene de alertă privind infrastructurile critice
(CIWIN) ar putea oferi Republicii Moldova o valoare adăugată și la nivel național în termen lung.
Nu în ultimul rând, este necesară uniformizarea terminologică a noțiunii de „infrastructură critică”. Cadrul normativ
actual, nu precizează dacă obiectivele infrastructurii critice se află într-un anumit raport față de alte tipuri de obiective,
precum cele de importanță strategică. De asemenea, este necesară revizuirea metodologiei de identificare și desemnare
a obiectivelor. În acest sens, responsabilitatea de identificare ar trebui să fie atribuită doar instituțiilor publice.
Operatorii privați ar urma să creeze un organ intern specializat doar în cazul gestionării a mai mult decât un obiectiv
de infrastructură critică desemnată și să fie supuși verificărilor extinse de securitate de partea instituțiile publice de
resort.
În loc de concluzii ...
Republica Moldova dispune de o protecție limitată și fragmentată a infrastructurii critice. Stabilirea noilor
reglementări privind infrastructura critică și securizarea acesteia, trebuie să devină una din prioritățile cheie naționale
și necesită a fi abordată sistemic prin adoptarea și implementarea unei legi-cadru cu privire la gestionarea și protecția
infrastructurii critice naționale a Republicii Moldova. Un proiect de lege privind protejarea obiectelor de infrastructură
esențială pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice, deja se află în Parlamentul Republicii Moldova,
fiind adoptat la sfârșitul lunii aprilie 2021 în prima lectură. Cel mai important pas va consta în generarea unei noi
voințe politice care să impulsioneze implementarea reformelor în sectorul infrastructurii critice din Republica
Moldova.

28.Rolul Armatei Naţionale în procesul de asigurare a securității naționale.

În Republica Moldova, principala formaţiune militară a Forţelor Armate este Armata Naţională, formată din trupe
regulate, de rezervă, subunităţi şi unităţi ale apărării teritoriale.
Armata Națională va continua să rămînă componenta de bază a Forțelor Armate, a cărei misiune principală va consta
în asigurarea apărării naționale prin prevenirea, contracararea și anihilarea agresiunii militare și/sau a altor amenințări
cu caracter militar (hibrid) la adresa securității naționale.
Totodată, Armata Națională va asigura, pe timp de pace și de război, integrarea într-o concepție unitară a
activităților tuturor forțelor care participă la acțiunile de apărare a țării în conformitate cu liniile directoare prevăzute
în Strategia națională de apărare.

29.Rolul Uniunii Europene în asigurarea securității naționale a Republicii Moldova.

Un loc aparte în contextul securităţii îi revine participării Republicii Moldova la eforturile globale,
regionale şi sub-regionale de promovare a stabilităţii şi securităţii internaţionale prin cooperarea cu ONU,
OSCE, NATO şi alte organizaţii internaţionale relevante, precum şi participarea la misiunile în cadrul
Politicii de Securitate şi Apărare Comună UE (PSAC).
 Securitatea naţională a Republicii Moldova trebuie concepută în contextual securităţii europene.
Luând în considerare faptul că Uniunea Europeană este un factor stabilizator şi important pentru sistemul de
securitate, Republica Moldova va depune eforturi pentru a avansa în procesul de integrare europeană.
Aderarea în perspectivă la Uniunea Europeană va consolida securitatea ţării, Moldova devenind beneficiar şi
sursă de stabilitate şi securitate. Negocierea unui cadru de cooperare care să reflecte fără echivoc perspectiva
de aderare, rămâne un obiectiv strategic al Moldovei. În cadrul eforturilor de integrare, o atenţie deosebită va
fi acordată intensificăriicooperării cu UE pe linia PESC (CFSP) şi PSAC (CSDP), orientată spre
consolidarea securităţii naţionale şi celei regionale. RM va coopera cu UE în domeniile prevenirii şi
soluţionării conflictelor, gestionării crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masa.
Relaţiile strînse cu statele-membre UE presupun menţinerea unui dialog activ, constructiv şi
ascendent, schimb de experienţă, realizarea unor proiecte comune, implementarea standardelor şi practicilor
europene în domeniul securităţii.
Soluţionarea politică comprehensivă şi durabilă a conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării
reprezintă un obiectiv prioritar al Republicii Moldova. Reglementarea transnistreană va contribui la crearea
condiţiilor propice pentru accelerarea dezvoltării social-economice a ţării, consolidarea instituţiilor
democratice şi, implicit, la integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Vor fi continuate
eforturile, pe plan intern şi extern, în vederea soluţionării conflictului transnistrean în baza unei abordări
complexe a tuturor aspectelor legate de conflict, eforturile principale urmînd a fi concentrate în cadrul
formatului de negocieri internaţional recunoscut „5+2”. Republica Moldova va coopera strîns atît în plan
bilateral, cît şi multilateral cu toţi actorii implicaţi în procesul de reglementare a conflictului transnistrean,
îndeosebi cu mediatorii – OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina, şi cu observatorii – Uniunea Europeană şi SUA.
Totodată, se va pleda în mod consecventpentru sporirea rolului UE şi SUA în cadrul formatului de negocieri.

30.Ce este cultura de securitate?

Cultura de Securitate constituie un reper de conduită, moral, educativ și formativ; promovării
ansamblului de informații, atitudini, convingeri și valori prin care individul le raportează la sistemul politic,
militar și economic, care caracterizează nivelul de asigurare a securității fiecărui individ în parte și a întregii
societăți. Nevoia dezvoltării culturii de securitate și a educării populației în acest spirit derivă din
diversificarea amenințărilor la adresa securității naționale și a modului de propagare a acestora. Educarea și
promovarea unei culturi de securitate solidă va preveni transformarea vulnerabilităților în amenințări la
adresa securității naționale. Din motivul că la baza dezvoltării culturii de securitatea stau cetățenii, educația
în domeniul dat aduce un aport considerabil în promovarea corectă a culturii respective la toate nivelele de
învățământ, bazându-ne pe principiul învățământului pe tot parcursul vieții. Actorii preocupați de realizarea
educației de securitate, utilizează mai multe mijloace de instruire prin intermediul unor acțiuni concrete,
precum: întâlniri cu reprezentanți ai societății civile, mese rotunde, conferințe, dezbateri sau diverse
parteneriate cu instituții academice sau de cercetare, sesiuni de comunicări științifice, întâlnirii cu elevii și
studenții din instituțiile de învățământ de orice nivel, treninguri cu tinerii activi, introducerea unităților de
curs privind dezvoltarea culturii de securitate , cu toate componentele sale, de la modul sănătos de viață și
dezvoltarea personală la protecția munci, protecția civilă, educație pentru societate, etc. Așadar, cultura de
securitate este vitală în era informațională pe care o traversăm, în care cu toții avem nevoie de repere de
orientare atât la nivel personal, cât și la nivel statal. Un cetățean cu o înaltă cultură de securitate este
partenerul natural și de neprețuit pentru comunitatea din care face parte și pentru națiune. Cuvinte-cheie:
securitate, mediu de securitate, riscuri, amenințări, cultură, cultura de securitate, educație.