1.

EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE SECURITATE

1.1 Abordări conceptuale ale noţiunii de securitate

În acest capitol vom analiza stabilirea şi dezvoltarea conceptul de securitate din
perspectiva celor mai reprezentative Şcoli ale relaţiilor internaţionale: a Şcolii
Realismului Politic, Şcolii Liberalismului şi Şcolii de la Copenhaga, apreciind, în acelaşi
timp, rolul acestor abordări asupra dezvoltării ulterioare a noţiunii de securitate
„atotcuprinzătoare”.
1.1.1 Abordarea liberală privind conceptul de securitate
C. Preda în prefaţa cărţii „Liberalismul: Antologie, comentarii şi note”
apreciază, cu bună seamă, că liberalismul este cunoscut mai degrabă în forma sa
simplificată pe care au acreditat-o adversarii săi decât în sensul lui originar 1. Astfel, din
punctul de vedere al realiştilor, liberalismul, numit tranşant idealism sau utopism, are
imaginea unui discurs utopic despre ceea ce ar trebui să fie, dar nu poate exista în
realitate, despre o stare ideală a lucrurilor în societatea naţională şi internaţională. Acelaşi
autor subliniază că liberalismul este considerat de mulţi „o ortodoxie doctrinară foarte
rigidă”, adică o doctrină incapabilă să se adapteze schimbărilor din timp şi spaţiu.
Realitatea însă pare a fi cu totul alta. În primul rînd, liberalismul este o filosofie
politică ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-economice în
schimbare. Pe de altă parte, este dificil a aprecia unde îşi are rădăcinile doctrina liberală,
căci spre deosebire de realism, ea nu cunoaşte un fondator. O asemenea stare de lucruri,
după cum consideră N. Roussellier, se datorează atât contextului în care aceasta a apărut
şi se dezvoltă, cât şi unei labilităţi prezente în domeniul ideilor, un domeniu prin
excelenţă al interpretărilor şi al confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai
mult în apariţia liberalismului: gândirea antică, în principal cea romană care punea
accentul pe legalitate, reforma prin ideile sale cu privire la profesionalism, conflictele
religioase din secolul al XVI-lea, apariţia capitalismului sau ideile unor filosofi din
secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre aceşti factori a contribuit la
conturarea liberalismului2.
Liberalismul este o reflecţie dezvoltată în valuri succesive, care şi-a axat atenţia
pe diverse domenii social-politice şi economice. Ceea ce ne interesează aici este
domeniul relaţiilor internaţionale şi, în special, cel al securităţii internaţionale. Ne
preocupă modul în care liberalii au văzut asigurarea unei atare securităţi şi care au fost
soluţiile lor pentru asigurarea unei ordini internaţionale.
Aşa cum am menţionat supra, şcoala liberală are o viziune optimistă în ceea ce
priveşte viitorul relaţiilor internaţionale considerând că aceste relaţii, dezvoltate corect,
pot constitui o importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea
statului liberal este limitată de controlul civil asupra implementării politicilor. Există
totuşi diverse opinii, de multe ori contradictorii, în ceea ce priveşte prioritatea care
trebuie acordată democraţiei, interdependenţei economice, reglementării diferendelor
1
Preda C., Liberalismul. Antologie, comentarii şi note, Nemira, 2000, p. 7.
2
Roussellier N., Europa liberalilor, Iaşi: Institutul European, 2001, p. 7.

1
internaţionale etc. Pentru a defini conceptul de securitate din perspectiva liberală, vom
insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală, idei care au
contribuit cel mai mult la cercetarea relaţiilor dintre state şi a ameninţărilor pe care
acestea le comportă, la studierea vulnerabilităţilor interne ale statelor şi căilor de
soluţionare a diferendelor etc.
Toţi liberalii sunt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în
societate. Aceeaşi prezumţie se aplică şi în cazul relaţiilor internaţionale: „Eu cred că
binele unei ţări nu poate fi obţinut prin alte mijloace decât cele care au în vedere binele
tuturor ţărilor, şi nici nu trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate”3, declara John
Stuart Mill. Această teză este prezentă cu prisosinţă în conceptele tuturor liberalilor,
reprezentînd laitmotivul securităţii liberale, astfel încât, securitatea statelor este
asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii, începând cu cel cultural, energetic,
social şi până la cel economic şi politic. Calea prin care se pot satisface în acelaşi timp
interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă. J. Shotwell
scria: „Doctrina politică a păcii internaţionale este o paralelă la doctrina economică a
lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaştere a intereselor materiale
comune şi reciproce, care depăşesc frontierele naţionale”4.
O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea
că este imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a limita şi de a evita
conflictele armate dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate internaţională.
Aceasta prin respectarea moralei, a normelor dreptului internaţional şi prin
democratizarea relaţiilor internaţionale. Una dintre temele prioritare ale liberalilor este
crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă şi pe
refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor. Valorile societăţii
internaţionale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe pace,
prosperitate economică, libertate individuală etc. 5 Din acest punct de vedere, o
ameninţare la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce
refuză să coopereze, ce nu respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale
general acceptate.
Cei mai notorii reprezentanţi ai internaţionalismului liberal – N. Angell, J.
Hobson, Ch. Beitz, M. Doyle, D. Held şi W. Wilson – toţi încercă să găsească o
perspectivă viabilă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre state prin prisma cooperării
comerciale, politice şi culturale.
Spre exemplu, Norman Angell afirmă că interdependenţa economică a statelor
puternic industrializate era atât de mare, încât controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării
economice, devenea perimat şi de aceea războiul era iraţional din punct de vedere
economic. Pe de altă parte, Angell nu susţine că războiul nu trebuie folosit deloc, el
argumentează că forţa trebuie folosită cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul
internaţional şi nu respectă principiile Ligii Naţiunilor. N. Angell face apel la raţiune şi
educaţie în relaţiile internaţionale, dar acest apel pare destul de utopist în conjunctura
ordinii internaţionale de dinaintea primului război mondial.

3
Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.103.
4
Ibidem, p.104.
5
Tsygankov PA, Teoria relaţiilor internaţionale, Moscova: PP Gardariki, 2002,. p.322.

2
 Ideea menţionată este sprijinită şi de James Hobson, care susţine că legăturile
economice profitabile fac războiul iraţional, iar angajamentele de securitate colectivă
constituie o sursă de ordine în afacerile internaţionale. Liberalul Hobson susţinea pe
lîngă securitatea colectivă şi nevoia de sancţiuni militare, care să sprijine arbitrajul
internaţional şi necesitatea unei forţe poliţieneşti internaţionale. El a propus o puternică
Ligă a Naţiunilor, în fapt, un guvern internaţional, care să aibă o curte de justiţie, un
executiv, şi un legislativ în faţa căruia statele ar trebui să-şi ducă disputele. A mai propus
un sistem de securitate colectiv în care utilizarea legitimă a forţei era concentrată în
mâinile reprezentantului societăţii statelor – a Guvernului Internaţional. Această Ligă
urma să fie atât de puternică şi cuprinzătoare pe cât era de posibil, pentru a se evita
eventualitatea restabilirii sistemului de echilibru al puterii în interiorul Ligii sau între
Ligă şi puterile exterioare6. Astfel, observăm clar tendinţa liberalismului de a
desconsidera echilibrul de forţă ca instrument de asigurare a securităţii internaţionale şi
de a-l înlocui cu cel al diplomaţiei şi al securităţii colective.
Pe de altă parte David Held pune accentul pe relaţiile transnaţionale în
dezvoltare. El afirmă că statele care se găsesc într-o mulţime de aranjamente de
colaborare pentru gestionarea problemelor transnaţionale nu vor intra în coliziune
războinică. Ele din ce în ce mai mult interconectate în „regimuri” internaţionale ca
urmare a acordurilor încheiate pentru reglementarea problemelor vizate. Acestea au dat
naştere unui număr de organizaţii şi structuri importante de decizie, cu putere foarte
mare, dar asupra cărora există un control democratic redus 7. Un alt element ce ar
îmbunătăţi calitatea relaţiilor interstatale, în opinia lui Held, este promovarea democraţiei
ca bun public, care, dacă este corect înţeles, trece dincolo de graniţele naţionale: „Ideea
de democraţie este importantă, deoarece nu reprezintă o valoare între multe altele, cum
sunt libertatea, egalitatea, ci este valoarea care poate face legătura şi poate intermedia
raporturile concurente prescriptive [...], democraţia nu presupune acordul asupra unor
valori diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a pune în legătură valorile între ele
şi de a lăsa deschisă rezolvarea conflictelor de valori a participanţilor la dialogul
politic”8.
Premisa de la care pleacă un alt important teoretician şi practician al relaţiilor
internaţionale – Louis L. Lublow – este aceea că dacă ar fi ascultaţi cei care au de suferit
cel mai mult de pe urma războiului, s-ar reduce drastic incidenţa lui. Asupra acestui
considerent s-a oprit şi Jeremy Bentham, care era convins, ca şi Woodrow Wilson şi
Lord Cecil, că opinia publică mondială constituie cel mai eficient instrument şi că
reprezintă un suport suficient pentru pace. Astfel, Bentham propune înfiinţarea unei
„curţi comune de justiţie care să judece diferendele dintre naţiuni, chiar dacă o astfel de
curte nu trebuie înarmată cu puteri coercitive”9. Opinia publică ar da sensul acestei
decizii. Ţările refractare ar avea parte de consimţământul Europei, o sancţiune de
suficientă, consideră autorul, pentru a determina ţara agresoare să se consemneze
directivelor curţii. Această schemă novatoare a securităţii – interesele ţărilor şi opinia
publică – ar asigura în consens o politică de pace.
6
Long D. J. A. Hobson and Idealism in International Relations. // Review of International Studies, nr. 17,
1991, p. 285.
7
Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 137.
8
Ibidem, p. 136.
9
Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.107.

3
 Şi Michael Doyle caută care ar putea fi sursa păcii pe arena internaţională şi o
găseşte, ca şi Held, în corelaţia dintre predominanţa democraţiei liberale în interiorul
statelor şi absenţa războiul dintre acestea. Ceea ce vrea să spună Doyle este că e aproape
imposibilă izbucnirea războiului dintre două state cu adevărat democratice, căci cu
cât lumea va deveni mai democrată, cu atât posibilitatea izbucnirii conflictelor armate se
va micşora. La această concluzie au ajuns mai mulţi teoreticieni ai relaţiilor
internaţionale, printre care şi Francis Fukuyama, care susţine că o dată cu încheierea
războiului rece, cu prăbuşirea comunismului şi o dată cu expansiunea democraţiilor
liberale pe întreg globul, gradual războaiele dintre state vor dispărea.
Charles Beitz merge şi mai departe, el optează pentru elaborarea unui ideal al
vieţii colective, pe de o parte, şi pentru elaborarea unui argument convingător asupra
motivului pentru care acesta ar trebui promovat, pe de altă parte. Principiile egalităţii, ale
justiţiei şi ale contractului social explorate pentru a aduce un suport esenţial tezei sale.
Orice persoană raţională va alege aceste principii, căci ele în folosul tuturor şi al fiecăruia
în parte, susţine savantul. Beitz consideră că acordul iniţial dintre oameni şi stat, prin
care ei renunţă la o parte din drepturile lor individuale în favoarea puterii centrale, cu
scopul de a primi de la aceasta garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale, poate fi
extins şi la nivel interstatal, unde statele ar executa transfuzia de împuterniciri unor
instituţii suprastatale.
„Utopismul liberalilor”, susţine Kenneth Waltz, avea o natură destul de
complexă. Ei nu susţineau că războiul ar fi putut fi eradicat oricând prin măsuri specifice
sau prin simpla dorinţă de a o face, ci mai degrabă că progresul a adus lumea aproape de
punctul în care războiul poate fi eliminat din relaţiile dintre state. Istoria se apropie de
stadiul în care ne-am putea aştepta ca raţiunea să prevaleze în lume, atât pe plan intern,
cât şi internaţional10.
În practica politică liberalismul şi-a găsit întruchiparea în decretarea după primul
război mondial a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaştere
a doctrinei Monroe ca fiind una universală, în semnarea tratatului de la Versailles şi în
crearea Ligii Naţiunilor, în crearea după al doilea război mondial al instituţiilor de
securitate de tip ONU, CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc.
După încheierea războiului întâi mondial, a fost realizat faptul că nu
autodeterminarea declanşa războaie, ci tocmai absenţa ei, nu lipsa echilibrului de forţe
producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. De aceea
Wilson a propus întemeierea unei noi ordini mondiale pe principiul siguranţei colective.
În opinia lui şi a altor adepţi liberali, securitatea lumii nu reclama apărarea interesului
naţional, ci apărarea păcii în calitate de concept consfinţit prin lege 11. Iar pentru a
monitoriza acţiunile entităţilor naţionale în domeniul relaţiilor internaţionale, s-a optat
pentru crearea unei instituţii internaţionale – Liga Naţiunilor. Această organizaţie era o
asociere universală a naţiunilor pentru menţinerea neştirbită a securităţii a mărilor şi
oceanelor lumii, „spre a folosi în comun şi fără probleme de toate popoarele lumii, şi
pentru împiedicare oricăror războaie declanşate fie în contradicţie cu clauzele tratatelor
încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil şi fără o prezentare completă a cauzelor în

10
Ibidem, p.108.
11
Kissinger H., Diplomaţia, ALL, 2002, p. 192.

4
faţa opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a integrităţii teritoriale şi a
independenţei politice”12.
Pentru a facilita pacea universală şi a semăna încredere în interiorul unui nou
concept de securitate Wilson propune universalizarea doctrinei Monroe: „Propun, cu alte
cuvinte, ca naţiunile să adopte în deplin acord doctrina preşedintelui Monroe ca pe o
doctrină mondială, ca nici o naţiune să nu-şi extindă forma de guvernămînt asupra
oricărei alte naţiuni sau oricărui altui popor,[...] ca toate naţiunile să evite din acest
moment să se lase atrase în alianţe care le-ar obliga să-şi măsoare forţele cu alte
naţiuni.”13 Mai mult, pentru a întări şi a da o explicaţie exhaustivă noii ordini mondiale
bazate pe conceptul securităţii colective, Wilson propune în data de 8 ianuarie 1918, în
faţa congresului, cele Paisprezece Puncte – condiţii ce ar fi trebuit respectate de toate
ţările în relaţiile dintre ele. Wilson a descris opt dintre acestea ca fiind obligatorii, asta
însemnînd că „trebuiau neapărat” îndeplinite, acestea privind aspectul conceptual al noii
ordini mondiale. Printre ele figurau diplomaţia deschisă, liberul acces la mare,
dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor
coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi, ca o încununare a efortului,
înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor. Celelalte puncte, mai mult tehnice, au fost prezentate ca
fiind dezirabile de îndeplinit şi „nu neapărat” de realizat.
Wilson propunea o ordine mondială în care rezistenţa în faţa agresiunii să fie
bazată pe principii morale, excluzînd calculele geopolitice anterioare sofisticate. O
acţiune trebuia analizată din perspectiva dacă este justă sau injustă şi nu dacă este o
ameninţare. Cât priveşte Liga Naţiunilor, aceasta era considerată de Wilson ca fiind un
instrument de asigurare a ordinii morale ale statelor „o forţă morală a opiniei publice a
întregii lumi”14. Iar ceea ce nu poate să rezolve opinia publică, era decis să se soluţioneze
prin presiuni economice. Pe de altă parte mulţi se întrebau cum ar fi posibil aplicarea în
practică a acestor instrumente, fără o forţă de constrângere credibilă. Reprezentantul
francez în comisia de resort insista, de exemplu, în favoarea unei armate internaţionale
sau a oricărui alt tip de mecanism ce ar furniza Ligii Naţiunilor un dispozitiv de garantare
şi coerciţie pentru acele entităţi statale ce ar încălca principiile ei fundamentale.
Un alt proiect de factură liberală este Pactul General de Renunţare la Război
„Briand-Kellogg”, cunoscut şi sub denumirea de Pactul de la Paris din 27 august 1928.
Acesta declară solemn renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale,
condamnă dur recursul la război pentru reglarea diferendelor internaţionale. Cere de la
statele semnatare rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau de
orice origine ar fi ele, iar cele care se vor putea ivi nu ar trebui niciodată urmărite decât
prin mijloace pacifiste15.
Aceste proiecte grandioase au eşuat nu pentru că ar fi fost prea liberale, ci din
cauza că s-au comis prea multe gafe de ordin strategic şi psihologic împotriva Germaniei
învinse, în speţă în cadrul Tratatului de la Versailles. Tratatul conţinea elemente de
răzbunare şi de umilire, fapt inadmisibil în relaţiile dintre ţări. „Punctul culminant” al

12
Ibidem, p. 192.
13
Ibidem, p. 193.
14
Ibidem, p. 203.
15
Petrenco A. Istoria universală contemporană 1914 -1998. - Chişinău: Prometeu, 1998, p.139.

5
Tratatului este articolul 231, aşa-numita clauză a vinovăţiei de război 16. Aceasta a suscitat
spiritul revanşard al unei naţiuni îngenuncheate, a determinat Germania să-şi mobilizeze
resursele ideologice şi militare şi să înceapă un nou război. Această situaţie tragică a
redus la utopie ceea ce se credea atât de viabil de către liberali – sistemul securităţii
colective, ce promitea pace şi prosperitate economică pentru toţi membrii societăţii
internaţionale.
După al doilea război mondial, liberalismul reînvie cu noi forţe – ONU şi CSCE
fiind exemple concludente ale pertinenţei şi viabilităţii ideilor liberale privind conceptul
de securitate cooperativă.
Mişcarea Europeană, înfiinţată de Contele Richard de Coudenhove-Kalergi, se
baza şi ea, în mare parte, pe ideile liberalismului. Jean Monet, Robert Schuman, Konrad
Adenauer şi Alcide de Gasperi s-au alăturat rând pe rând ideilor progresiste ale Mişcării
Pan-europene, punând bazele Comunităţii Europene „celor şase” în 1957. Ulterior „cei
şase” au devenit „cei nouă”, „cei nouă” au evoluat în „cei doisprezece”, „cei doisprezece”
transformîndu-se gradual în „cei şaisprezece”. Principiile pe care se bazează această
organizaţie europeană, în principal, libertatea, democraţia, concurenţa constructivă,
drepturile omului, crearea statului social, cooperarea economică, socială, culturală,
politică, poliţienească şi militară, cooperare instituţionalizată prin organele de decizie
comunitare interguvernamentale sau în unele domenii supranaţionale. Aşa încât raţiunea
centrală a existenţei Uniunii Europene este asigurarea cetăţenilor europeni cu un sistem
de securitate bine determinat în toate domeniile de activitate.
Ceea ce este esenţial de evidenţiat în finalul acestui paragraf este faptul că ideile
liberale nu au rămas nici prea utopice, nici prea idealiste şi au putut mereu să se adapteze
noilor situaţii istorice, propunând soluţii viabile pentru depăşirea crizelor în care
ideologiile au împins de atâtea ori popoarele la pornirea a războaielor destrugătoare. Ca
să se instaureze pacea, sugerează liberalii, scopul trebuie înlocuit cu democraţia – aşa
încât ţelul să devină prosperitatea popoarelor şi nu a grupurilor minoritare.
1.1.2 Abordarea realismului politic privind conceptul de securitate
„Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace [...]
au împins politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt
că există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve
starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe”17. Aceasta
este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaţionale şi este o
concepţie diametral opusă celei a liberalismului, care susţine că prin intermediul raţiunii
umane este posibilă evitarea conflictelor şi asigurarea securităţii internaţionale. S.
Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale nu erau legate de realism, ci de
idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie împotriva practicilor
diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulţi
„idealism”, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa
încât realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R.

16
Kissinger H., Diplomaţia, ALL, 2002, p. 208.
17
Guzzini S., Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi: Institutul European, 2000, p. 29.

6
N. Berki şi M. Griffiths merg şi mai departe susţinând că realismul constă pur şi simplu
din susţineri negative18.
Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena
internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile în mare măsură imprevizibile şi
iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă,
realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi pentru înarmarea progresivă în
atingerea securităţii maxime. Dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în
treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită în cazul în
care aceasta satisface pe deplin creşterea puterii şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine,
liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic,
realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile
produse, braţe ieftine de muncă şi materie primă, altfel decât „colonizând”? Liberalii
spun că lumea este o societate internaţională armonioasă, unde toate ţările egale în
drepturi, iar realiştii argumentează că există, de fapt, două lumi – a celor care conduc şi a
celor ce conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii afirmă
că relaţiile internaţionale o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor
internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un viitor.
„Ce se poate face împotriva forţei, fără forţă?” se întreba Cicero. Când există
atâtea state suverane, când nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în
relaţiile dintre state, când fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i
dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge
chiar la război, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea
statală este practic imposibil de asigurat, aşa încât statele de pe arena internaţională
trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate, insecuritate ce derivă din natura
anarhică a sistemului internaţional. Acolo unde există anarhie, armonia nu vine de la sine,
deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la forţă pentru a-şi atinge
scopurile, dacă, după ce-şi va evalua şansele de izbândă, va pune mai mult preţ pe acele
scopuri decât pe avantajele păcii19.
Hobbes afirma că statele lumii ca indivizii în stare de natură. După cum
indivizii, fiind necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai
multe ori violent, pentru a avea acces la resurse limitate, aşa şi statele, în absenţa unei
autorităţi supranaţionale recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel
războiul devine inevitabil, iar securitatea este complet irealizabilă. Toţi realiştii clasici,
printre care E. Kant, Spinoza, au căzut de acord asupra acestei prezumţii. Realiştii care i-
au succedat – J. J. Rousseau şi Montesquieu – au extins problema
într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană şi de cea a
statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care este
anarhic, anarhie provenită din independenţa statelor. Rousseau scria despre arena
internaţională că este cât se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să
trăiască mereu în pace. Dar cât timp nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme
ce nu există siguranţa că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul
în care îi convine cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rândul lui, nu
va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie,
18
Idem, p. 46.
19
Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.164.

7
chiar şi cele ofensive, constituie, mai curînd, nişte măsuri de precauţie, prin care
atacatorul îşi apără avuţia, decât un mod de a pune mîna pe avuţiile altora 20. La finalul
acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că chiar dacă este salutar din punct de vedere,
teoretic să respecţi „spiritul public”, din punct de vedere politic, aceasta poate să devină
fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuţia noastră, căci dilema
apărării, pe care realmente a enunţat-o Montesquieu, este o altă teză importantă cu care
are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci când te vei
aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat să
pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii
tale.
Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale, ce reiese
din supoziţia anterioară, este puterea şi lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de
asigurare a securităţii naţionale. Realiştii consideră că cu cât un stat este mai puternic din
punct de vedere militar, cu atât ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. Lupta
pentru putere şi balanţa de forţă, în acest context, alte noţiuni – cheie cu care operează
literatura de specialitate. În cele ce urmează, vom insista asupra viziunilor unor notorii
teoreticieni ai realismului politic, în ceea ce priveşte conceptele cele mai importante, care
determină, în accepţiunea realiştilor, securitatea naţională şi internaţională.
Edward Hallett Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de
realitate, deci de practica internaţională, a ceea ce este securitatea internaţională. Din
perspectiva sa, el critică dur liberalismul, susţinînd că aceasta este o abordare „utopistă”,
care a dominat gândirea intelectuală şi practica diplomatică în perioada interbelică.
Anume din cauza încercării de a implementa aceste practici neadecvate realităţii
internaţionale ar fi fost posibilă declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale. Astfel,
studiul relaţiilor internaţionale, afirmă Carr, a fost dedicat efortului de a produce pacea la
nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de fapt erau limitate la experienţa
istorică a politicii şi economiei interne a Marii Britanii şi era incorect de a le pune în
aplicare la nivelul internaţional. Arena internaţională este divizată în state diferite, atât
sub aspectul puterii, cât şi sub cel al poziţiei faţă de status-quo-ul internaţional. Cele mai
importante norme erau credinţele în armonia naturală a intereselor şi în securitatea
colectivă21. Credinţa că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una
falsă, sugerează Carr, şi nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă, ci pentru că ea
este realizabilă numai dacă ţările din sistemul internaţional, angajate intr-un astfel de
aranjament, mulţumite de status-quo-ul pe care îl au. În perioada interbelică securitatea
colectivă s-a dovedit a fi neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entităţile erau
mulţumite de poziţia pe care o deţineau. Prin urmare, conclude autorul, conflictul dintre
state nu era doar o consecinţă a eşecului de a se înţelege între ele, ci şi rezultatul
inevitabil al unor aspiraţii incompatibile, care ar fi putut fi rezolvate doar prin negocieri,
prin prisma echilibrului de putere şi nu făcând apel la principiile universale de conduită
universală22. Observăm din aceste afirmaţii două concepte importante cu care operează in
mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în care funcţionează
securitatea – în primul rînd, este vorba de faptul că normele şi principiile fundamentale
sunt de cele mai multe ori de prisos atunci când ne referim la asigurarea securităţii şi că
20
Ibidem, p.184.
21
Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 26.
22
Ibidem, p.27.

8
echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. În al doilea rînd,
negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătăţire a
securităţii.
Un alt important adept al realismului politic este Hans Morgentau, care a
abordat teme ca natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în
politica externă. În cunoscuta sa lucrare „Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi
pace” Morgentau a enunţat şase principii pe care se bazează realismul politic, esenţa
acestora reflectă într-o mare măsură concepţia realiştilor asupra securităţii naţionale şi
internaţionale. Astfel, susţine autorul, esenţa politicii, ca şi a întregii societăţi, este
determinată de legi obiective, care îşi au rădăcinile în natura umană. Existenţa şi acţiunea
acestor legi nu depinde de noi, iar orice încercare de a le schimba se va termina cu eşec 23.
Din această afirmaţie rezultă clar că dacă relaţiile internaţionale sunt în esenţa lor
anarhice, oamenilor politici şi statelor le revine îndatorirea să acţioneze concordându-se
legilor anarhice ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Această concluzie a
noastră este argumentată încă o dată de Morgentau prin afirmaţia că toţi politicienii ar
trebui să acţioneze reieşind din punctul de vedere al interesului naţional, conturat în
termenii puterii. Puterea este categoria principală a politicii şi, respectiv, acumularea
puterii este scopul acţiunii statelor pe arena internaţională. Mai mult, autorul afirmă că
această concepţie de interes, determinată în termenii puterii, este o categorie obiectivă,
deşi interesul se poate schimba. Din această afirmaţie deducem că orice încercare de a
forma un sistem de securitate colectiv, ce s-ar baza pe principiile morale şi concordanţa
de interese, este imposibil de realizat. Din două motive principale: în primul rînd, nu
există o morală universală, ci fiecare stat îşi are propria sa morală, în al doilea rînd, nu
există interese comune, fiecare stat urmărindu-şi propriul interes. „Realismul politic
neagă identitatea între morala unei anumite naţiuni şi legile moralei universale.
Concepţia interesului, conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în
extremităţile moralei [...] morală internaţională există dar aceasta este condiţionată de
timpul şi locul unde se desfăşoară acţiunile”24. Morgentau afirmă că există un instrument
organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine
relativă pe arena internaţională, aşa încât securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată,
din perspectiva realistă, de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de
forţe.
Dar care este esenţa acestui concept de balanţă/echilibru şi ce rol are el în
înţelegere securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva realismului politic?
Martin Wight, de exemplu, sugerează că echilibrul de forţe este principiul a ceea ce ar
putea fi numit mecanica politică a puterii 25. H. Bull, citându-l pe Vattel, înţelege prin
balanţă a puterii „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziţie
preponderentă şi poate face legea pentru alţii” 26. Politica este fondată, cum crede Wight,
citându-l pe Hume, „pe bunul simţ şi un raţionament evident” 27, este o aplicaţie a legii
instinctului de apărare mai opinează Wight. Mecanismul echilibrului acţionează astfel:
„ există trei puteri, dintre care prima o atacă pe a doua. Cea de a treia putere nu-şi poate
23
Ibidem, p.28.
24
Safronova O., Teoria relaţiilor internaţionale, 2001, c. 55.
25
Wight M., Politica de putere, ARC, 1998, p. 176.
26
Bull H., Societatea anarhică, Ştiinţa, 1998, p. 93.
27
Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p. 176.

9
permite s-o vadă pe cea de a doua atât de decisiv zdrobită, pentru că devine ameninţată ea
însăşi, de aceea, dacă este prevăzătoare, ea îşi aruncă greutatea sa în partea mai uşoară a
balanţei, susţinînd cea de a doua putere” 28. Aceasta este forma simplă a balanţei, există
însă şi forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Esenţa balanţei constă
în faptul că atunci când o putere creşte devenind periculos de puternică, celelalte se unesc
împotriva ei. Balanţa de forţă poate fi urmărită în acţiune deplină, afirmă Wight, atunci
când o putere încearcă să cîştige stăpînirea societăţii internaţionale şi, momentan,
„răstoarnă balanţa”. Deşi puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale,
prea slabe sau prea speriate pentru a-şi apăra independenţa, şi de state „şacal”, care au
propriile interese locale, cu toate acestea, împotriva lor se ridică o mare alianţă de forţă
superioară, a cărei victorie „restabileşte echilibrul”.
Observăm din cele analizate anterior că, din perspectiva paradigmei realiste,
conceptul de securitate internaţională şi naţională este determinat de următoarele
elemente-cheie. În primul rînd, statul este exponentul principal al securităţii sale;
interesele vitale prevalează asupra moralei şi asupra dreptului internaţional; politica
externă a statelor este o politică de putere; există pe arena internaţionale state slabe şi
state puternice. Mai observăm că intervenţionalismul în treburile interne ale unui stat este
bine venit dacă aceasta corespunde interesului naţional; lupta pentru influenţă şi resurse
este perpetuă. Balanţa de putere este mecanismul de asigurare a ordinii mondiale şi
respectiv a securităţii internaţionale, iar puterea militară a statului este garanţia securităţii
sale naţionale. Aşa dar realismul politic are o abordare a practicii politice dure şi
necruţătoare, o abordare militaristă. Această accepţiune este determinată, după realişti, de
natura obiectivă a arenei internaţionale – de anarhie, o anarhie în sensul lipsei unui
guvern mondial.
George Kennan, un alt mare adept al realismului, vede asigurarea securităţii
naţionale prin politica de „containment”, ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele
zonei sale de influenţă, aşa încât să nu-şi poată extindă acest areal în zonele învecinate.
Mai exact, el susţine că Statele Unite ale Americii ar trebui să-şi folosească uriaşa putere
economică pentru a repune pe picioare Europa şi Japonia şi a le transforma în mari puteri,
astfel povara ţinerii sub control a ameninţării sovietice să fie distribuită între mai mulţi
actori. Kennan consideră că obiectivele controlului ar fi trebuit limitate la apărare şi la
refacerea complexului militaro-industrial. Această strategie a fost implementată parţial în
practică de SUA, prin punerea în aplicaţie a planului Marshall de acordare a asistenţă
economică Europei şi a doctrinei Truman, de înăbuşire a oricăror „subversiuni interne”
ale statelor din lumea a treia, sprijinite de Moscova. Această abordare a securităţii, din
punctul nostru de vedere, este una mult prea îngustă, aplicabilă doar ţărilor mari ca SUA,
şi într-o perioada de organizare bipolară a lumii. De aceea ea nu a oferit o perspectivă pe
termen lung de asigurare a securităţii nici naţionale, nici internaţionale. Căci, în termeni
reali, scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie, credem noi, asigurarea securităţii pe
termen mediu şi lung într-o lume în continua schimbare.
Un alt determinant al securităţii în perioada războiului rece a constituit-o tactica
loviturilor primare şi secundare. Aceasta a fost teoretic dezvoltată şi argumentată în anii
’60 de către Almond Wohlstetter. Conform teoriei lui Wohlstetter, concentrarea armelor
nucleare într-un număr limitat de locaţii geografice ar putea însemna că este posibil ca un
28
Ibidem, p. 177.

10
adversar să distrugă aceste forţe printr-un atac surpriză, sau cel puţin să distrugă o
cantitate suficient de mare pentru a menţine un eventual atac în limitele tolerabile.
Aceasta se credea că ar fi îndepărtat pericolul de insecuritate totală: nimiceşti inamicul şi
eşti în securitate.
Şi Henry Kissinger a avut o mare contribuţie în înţelegerea conceptului de
securitate, în deosebi în perioada războiului rece. Scrie în tradiţia realistă a lui H.
Morgentau şi G. Kennan, încercând sa extindă şi să aprofundeze studiul asupra
organizării lumii. Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană, afirmă M.
Griffiths, adesea numită „realpolitik”, aşa cum s-a dezvoltat în secolul al
XIX-lea29. Această tradiţie se consideră a avea două idei. În primul rând, este vorba de
conceptul „raison d’Ètat”, adică raţiune de stat, în care interesul statului justifică
folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” şi morale. În al doilea rând,
Kissinger pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relaţiilor
internaţionale, adăugînd că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparţine unei
mari puteri precum SUA, să manipuleze echilibrul de putere, pentru a menţine o ordine
internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Semnificativă este şi
distincţia pe care o face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei ţări: „high politics”
şi „low politics”. „High politics” sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare şi
geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau politică „joasă” avea în vedere
aspectele privind comerţul şi economia. Această distincţie periculoasă a creat şi un
specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Aşa încât, atunci când se vorbea
despre securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei
decât cel economic, social sau comercial. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de
cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, politica nivelului „jos” ajungea
rareori să fie discutată, cu exceptind cazurile când avea un impact direct asupra
domeniilor diplomatice şi militare.
Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este că criticii realismului politic au enunţat
două mari lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. În primul rînd, este vorba de
accepţiunea exagerat militaristă a conceptului şi, în al doilea rînd, s-a atras atenţia
asupra faptului că înarmarea progresivă a ţărilor, cu scopul de a mări sentimentul de
siguranţă produce un efect invers – sentimentul de securitate scade din cauza că
adversarul face acelaşi lucru, iar în consecinţăse ajunge la o „cursă a înarmărilor” şi,
respectiv, la o „dilemă a apărării”, care produce în fapt o insecuritate generală.
1.1.3 Paradigma Şcolii de la Copenhaga – securitate axată pe ameninţări
„Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi, mai ales, acuzaţia că acest
fenomen a reprezentat „eşecul” abordărilor tradiţionaliste ale securităţii au intensificat
dezbaterile în cadrul comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de
cuprindere a disciplinei”, susţin Tim Bird şi Stuart Croft în articolul „The Copenhagen
School and European Security”30. Aceiaşi autori afirmă că idei asupra modului cum
trebuie înţeleasă securitatea existau, de fapt, şi înainte de sfârşitul Războiului Rece. În
anii 1960-1970 se discuta mult asupra importanţei zonelor de influenţă, în anii 1970-1980

29
Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 56.
30
Bird T., Croft S., The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European
Studies, 2003, No. 2, Timişoara, p. 9.

11
a crescut preocuparea analiştilor faţă de însemnătatea factorilor economici şi de mediu în
abordarea conceptului de securitate. Aceste preocupări însă nu erau luate în serios de
către cercurile ce formulau politicile de securitatea, datorită abordării graduale a politicii:
„politică înaltă” şi „politică joasă” (discutate de noi în paragraful precedent).
Colapsul URSS-ului a creat o problemă teoretică acută şi a compromis viziunea
militaristă a securităţii argumentată atât de profund de către Paradigma Realistă. Esenţa
problemei este că implozia URSS-ului nu a fost generată de către o ameninţare sau
insecuritate politică ori militară, cum s-ar fi aşteptat realiştii, ci, în primul rînd, de
deficienţe grave ale sistemului social şi economic. Aceste deficienţe au slăbit întreg
sistemul sovietic şi în ultimă instanţă l-au făcut să cadă. Mulţi cercetători au realizat acest
lucru şi au început să conteste abordarea militaristă a securităţii. Aşa încât „Şcoala de la
Copenhaga” a devenit numele comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate
prin care s-a încercat reconceptualizarea termenului. Cei mai importanţi reprezentanţi ai
aceste şcoli fără îndoială Barry Buzan şi Ole Waever. Prima analiză cu adevărat
profundă a conceptului a fost făcută de B. Buzan în cartea „Popoarele, statele şi teama”.
Chiar la începutul cărţii sale autorul sugera că concepţii tradiţionale despre securitate au
avut (şi în mintea multora încă mai au) o fundamentare îngustă 31. Buzan evidenţiază că
prin cartea sa el intenţionează „să se ocupe mai mult de ideea de securitate în sine decât
de condiţiile empirice în care trebuie formulată politica de securitate”32 şi doreşte în
principal să răspundă la întrebări de factură empirică şi filosofică. De exemplu ce ar
înseamna securitate în sens general? Cum este acest sens general transferat entităţilor
specifice? Care este cu exactitate obiectul de referinţă al securităţii dacă ne referim la
securitate naţională? Pe de altă parte, ce înseamnă securitatea internaţională? Se aplică ea
vreunei entităţi superioare statului sau există vreun sens în care securitatea dintre state
este un fenomen indivizibil? etc.
B. Buzan afirma că acest concept al securităţii cuprinde multe contradicţii
importante, care, dacă nu înţelese, pot crea confuzie şi erori. Printre contradicţiile majore,
afirmă profesorul de studii internaţionale, cele dintre securitatea individuală şi securitatea
naţională; dintre mijloacele violente şi scopurile paşnice etc.
Citând definiţiile mai multor autori date securităţii, printre care J. Balzs, L.
Martin, G. Luciani, O. Waever, Buzan concluzionează că securitatea naţională, în sens
general este lipsa ameninţării, pe când securitatea internaţională se referă la capacitatea
statelor şi a societăţilor de a-şi menţine identitatea independentă şi integritatea
funcţională. Securitatea, atenţionează Buzan, se referă în principal la supravieţuire, dar
cuprinde în mod raţional şi o gamă consistentă de preocupări legate de condiţiile de viaţă.
Securitatea, crede autorul, se referă în primul rând la soarta colectivităţii umane şi abia în
al doilea rând la securitatea personală, a fiinţelor umane individuale.
Unul dintre cele mai merite ale cărţii este acela că a definit şi argumentat
exhaustiv sectoarele principale ale securităţii. Astfel, susţine autorul: „Securitatea
colectivităţilor umane este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic,
economic, social şi de mediu”33. Aşa încât securitatea militară, după Buzan, priveşte
interacţiunea dublă a capacităţilor de ofensivă şi defensivă armată şi percepţia statelor
31
Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 25.
32
Ibidem, p. 26.
33
Ibidem, p. 31.

12
despre intenţia celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a
statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează. Securitatea
economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel
acceptabil al bunăstării şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de
capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor
tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea
mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru
toate acţiunile umane. Important este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga,
aceste sectoare nu operează izolat unul de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în
cadrul problematicii securităţii, ca şi un mod de a ordona priorităţile.
Un alt meritoriu aport în definirea conceptului constă în iniţierea şi explicarea
dinamicii, corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul securităţii: sistemul
internaţional, statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei
enunţate de către K. Booth atunci când a întrebat : ”Care este obiectul de referinţă
principal – statele sau oamenii? Securitatea cui anume este pe prim plan?” 34. Buzan este
în favoarea satului, căci, argumentează autorul, doar statul este capabil să formeze
politici care să asigure securitatea, statul este exponentul securităţii, statul este ţinta
securităţii. Acest argument pare a fi important dacă se iau în consideraţie implicaţiile
ordinii anarhice ale sistemului internaţional. Căci Buzan afirmă: „Contextul anarhic
determină condiţiile politice elementare în care înţelesurile securităţii naţionale şi
internaţionale urmează să fie construite”. Aşa contextul anarhiei, din perspectiva lui
Buzan, impune conceptului de securitate trei condiţii majore:
1. statele obiectul principal de referinţă al securităţii, fiindcă ele constituie atât
cadrul ordinii, cât şi sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală.
2. deşi statele principalele obiecte de securitate, dinamica securităţii naţionale
este puternic relaţionată şi de interdependenţa dintre state.
3. avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al securităţii poate fi
conceput în mod raţional dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu competitiv.
Aceasta însă mai înseamnă că în anarhie securitatea nu poate fi decât relativă, niciodată
absolută35. (Vezi Anexa nr.1)
Aceste aspecte au fost cel mai mult criticate, căci sugerau o viziune neorealistă
asupra securităţii. Iar pentru cei ce susţin că individul trebuie să aibă o poziţie
privilegiată ca referent primar al securităţii (în special pentru liberali), statul
devine, mai degrabă, o ameninţare la adresa securităţii decât o sursă de securitate.
Buzan este conştient de „confruntarea istorică” stat – individ şi, pentru a elucida lucrurile,
introduce conceptele „state slabe” şi „state puternice”. Este interesant să remarcăm că
slab – puternic nu se referă aici la capacităţi sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la
nivelul de coeziune socio-politică. Însă nici un indicator unic nu defineşte în mod clar
diferenţa dintre statele slabe şi cele puternice, dar Buzan exemplifică nişte condiţii pe
care ne putem aştepta sa le găsim la statele slabe:
1. un nivel ridicat de violenţe politice;
2. un rol pregnant al poliţiei politice în viaţa cotidiană a cetăţenilor;

34
Bird T., Croft S. Şcoala de la Copenhaga..., p.16.
35
Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 34.

13
 3. conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în
organizarea statului;
4. lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor identităţi naţionale
contradictorii în interiorul statului;
5. lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea autorităţilor politice;
6. un gard înalt de control al statului asupra mass-media36.
Acolo unde statul este puternic, securitatea naţională poate fi percepută în
primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite din
exterior, spune Buzan. Iar statele slabe, pe de altă parte, sunt supuse în primul rînd
vulnerabilităţilor politice interne. Însă atunci când un stat este şi o putere mică şi în
acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa este nelimitată, ea venind atât din interior, cât
şi din exterior.
Una dintre cele mai revelatoare inovaţii aduse de Buzan în abordarea securităţii
este analiza conceptului prin prisma ameninţărilor, în speţă, a ameninţărilor în
funcţie de sector. În consecinţă, având cinci sectoare ale securităţii, descoperim cinci
tipuri majore ale ameninţărilor: militare, politice, sociale, economice şi ecologice.
Buzan începe cu cercetarea ameninţărilor militare pentru că, susţine savantul,
acţiunea armată nu doar loveşte în însăşi esenţa funcţiilor de protecţie a statului, ci
ameninţă să distrugă în adâncime straturile de interese sociale şi individuale care stau la
baza statului. Ameninţarea militară supune baza fizică a statului la presiuni, prejudiciere
şi dezmembrare şi poate distruge profund ecosistemul. Mai mult, evidenţiază pregnant
autorul, aceasta poate duce la denaturarea sau dezmembrarea instituţiilor, reprimînd,
subminînd sau desfiinţînd ideea de stat.
Întrucât statul este o entitate esenţialmente politică, ameninţările politice de
temut în egală măsură ca şi cele militare, căci, spune Buzan, ele agresează direct ideea de
stat, ideologia organizaţională, instituţiile statale. Pe de alta parte, atrage atenţia Buzan,
ameninţările politice provin din marea diversitate de idei, din natura anarhică a sistemului
internaţional, aşa încât ele sunt de cele mai multe ori structurale: „rezultă mai degrabă din
natura situaţiei decât din intenţii particulare ale unui atacant faţă de altul” 37.
Cât priveşte ameninţările sociale, acestea, după Buzan, pot fi cu greu de deosebit
de cele politice. Căci în relaţiile dintre state, ameninţările externe semnificative asupra
nivelului social ajung până la atacuri la adresa identităţii naţionale, căzând cu uşurinţă în
domeniul politic. Astfel, ameninţările sociale constituie adesea o parte a pachetului mai
larg de ameninţări armate şi politice, spune Buzan. Iar dacă securitatea socială depinde de
capacitatea statului de susţinere a structurilor tradiţionale de limbaj, cultură, identitate şi
obiceiuri etnice, atunci ameninţarea acestor valori provin mai des din interiorul statului
decât din afara lui, concluzionează autorul38.
Ameninţările economice sunt şi mai greu de definit şi localizat. Problema
centrală, susţine pe bună seamă Buzan, este că într-o economie de piaţă funcţională
poziţia actorilor este totdeauna una de risc, luptă, concurenţă, nesiguranţă şi deci actorii
se află într-o permanentă ameninţare. Pentru a funcţiona în mod eficient, pentru a
36
Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 105.
37
Ibidem, p. 128.
38
Buzan B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000, p. 31.

14
produce progres, pentru a obţine profit, niveluri acceptabile de producţie, distribuţie,
inovaţie şi creştere piaţa trebuie să impună continuu ameninţări cu falimentarea actorilor
ineficienţi. De aceea, într-un sistem de piaţă, există un număr şi o varietate uriaşe de
ameninţări economice, care nu pot fi considerate în mod rezonabil drept ameninţări la
adresa securităţii naţionale. Dar atunci când consecinţele ameninţării economice ajung
dincolo de sectorul strict economic, argumentează Buzan, intrând în sfera militară sau
politică, pot apărea trei chestiuni care privesc securitatea naţională: legăturile dintre
capacităţile economice, pe de o parte, şi capacitatea militară, puterea şi stabilitatea socio-
politică, pe de altă parte39.
În capitolului dedicat ameninţărilor, Buzan încearcă să definească ameninţările
ecologice40. În mod tradiţional, spune Buzan, aceste au fost percepute ca întîmplătoare,
făcând parte din condiţiile naturale de viaţă, şi de aceea ca fiind mai curînd o problemă de
destin decât o chestiune de pe agenda securităţii naţionale. Ameninţările ecologice însă
par a fi foarte importante: cutremure, furtuni, epidemii, inundaţii, valuri uriaşe, secete.
Toate acestea au fost văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în timp ce
chestiuni de securitate naţională ţin mai mult de lupta oamenilor între ei. Însă o dată cu
expansiunea cunoaşterii se realizează că toate aceste calamităţi nu întîmplătoare.
Deversările de acizi, gazele de seră sau fluorurile de carbon care provoacă subţierea
stratului de ozon sunt atacanţi identificabili. Marea problemă care rămîne este lipsa
dorinţei de cooperare în acest domeniul a tuturor actorilor implicaţi, este ceea ce Hardin
numeşte ca fiind „tragedia bunurilor publice” 41 şi eschivarea de la acţiune colectivă. Aşa
încât ameninţările ecologice, deşi au fost recunoscute ca fiind prejudicieri serioase la
adresa naţională şi internaţională, se fac puţini paşi serioşi în înlăturarea acestor pericole
iminente şi nu numai din cauza fenomenului „blatistului” („mă comport ca un blatist:
beneficiez de un bun fără să plătesc pentru el, în timp ce toţi ceilalţi plătesc”) 42, ci şi din
cauză că acţiuni în acest sens ar aduce prejudicii serioase industriilor ţărilor dezvoltate.
În concluzia acestui subcapitol, este esenţial a evidenţia faptul că atât abordarea
realistă cât şi liberală au adus un aport semnificativ la dezvoltarea multidimensională a
conceptului de securitate. Însă Şcoala de la Copenhaga, şi în special, studiile lui Barry
Buzan, au rederecţionat conceptul în limite mult mai largi, dezvoltând înţelegerea
„atotcuprinzătoare” a securităţii pe care o cunoaştem astăzi. Acest lucru este ilustrat şi de
comentariul lui K. Booth, care spunea că volumul „Popoarele, statele şi teama” rămîne
cea mai cuprinzătoare analiză teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor
internaţionale până la această oră, iar de când a fost publicată, noi, ceilalţi, am scris note
de subsol la ea43.
1.2 Definirea securităţii.
Provenind din latinescul - securitas-securitatis, termenul desemnează - faptul de
a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva
absenţa oricărui pericol.

39
Ibidem, p. 236.
40
Ibidem, p. 131.
41
Miroiu A., Introducere în analiza politicilor publice, Punct, 2001, p.22
42
Ibidem, p. 22.
43
Bird T., Croft S. The Copenhagen., p. 18.

15
 În plan subiectiv, sentimentului de încredere şi linişte trebuie să i se asocieze în
cele mai multe cazuri şi termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă atunci
când dobândeşte dimensiunile certitudinii, iar în cazul securităţii colective nimic nu poate
fi mai important decât certitudinea frontierelor, unităţii şi integrităţii teritoriale a statelor,
păstrarii limbii, culturii şi spiritualităţii. Este greu de imaginat ca în viaţa internatională se
pot întâlni situaţii în care actorii internaţionali să nu fie supuşi unor pericole. Prin urmare,
încrederea, liniştea şi certitudinea îşi vor avea originea nu numai în absenţa pericolelor,
ci, poate, chiar în ţinerea lor sub control. În context, ar fi de reţinut faptul că, pentru
marile puteri, situaţiile în care este împiedicată promovarea şi protejarea intereselor
proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar ameninţări,
şi pe cale de consecinţă, pentru a înlătura astfel de situaţii, ele se consideră îndreptăţite să
întrebuinteze mijloacele la îndemână, inclusiv pe cele de natura militară.
Multiplele accepţii şi definiţii existente cu privire la termenul de securitate
conduc la concluzia că aceăsta noţiune nu este absolută, ci relativă, proiectarea ei în plan
naţional sau internaţional relevă o anumită gradualitate a abordării lor.
Din termenul securitate au derivat în teoria şi practica relaţiilor internaţionale o
serie de noţiuni şi concepte:
- securitate internaţională/mondială;
- securitate continentală/regională;
- securitate multiregională;
- securitate colectivă;
- securitate prin cooperare.
Securitatea internaţionala reprezinta un mod de organizare a relaţiilor
internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice
agresiune, act de forţă, de ameninţare cu folosirea forţei, de orice atentat la adresa
independenţei şi suveranităţii naţionale sau a integrităţii lor teritoriale. Conceptul are însă
o accepţie mult mai extinsă, care exprimă interdependenţa tot mai accentuată a factorilor
militari, politici, economici, sociali, tehnologici, geografici.
Securitatea este un parametru de proces şi nu de stare, deoarece încercările
unui actor al sistemului internaţional de obţinere a securităţii absolute pot produce efectul
contrar, inducerea unei stări de insecuritate/ameninţare altor actori, care vor întreprinde
sau cel puţin sunt tentaţi să întreprindă măsuri de contracarare ce vor conduce, în final la
diminuarea nivelului de securitate al iniţiatorului, dar nu numai. Securitatea, înteleasă ca
stare, nu trebuie confundată cu politica de securitate a statului sau organizaţiei şi nici cu
potenţialul acţiunilor desfăsurate pentru asigurarea sa. Ea apare, din aceasta perspectivă,
ca rezultantă a acţiunii politice desfăşurate în scopul eliberării dinamice a forţelor
generatoare de stabilitate şi progres.
Privită din prisma politicii care o potenţează, securitatea poate fi tratată drept un
proces continuu şi dinamic, în care se combină într-un act integrator strategii, resurse şi
eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai că se prezervă, dar se şi
promovează interese de anvergură ale fiinţării unor macrogrupuri sociale.
Securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a functionalităţii
organizaţiei sociale în raport cu acţiunea unor factori perturbatori, interni sau externi,
generatori de insecuritate.

16
 Pacea şi securitatea internationala sunt rezultatul sumei păcii şi securitatii
fiecăruia dintre statele membre ale comunităţii internaţionale şi nu pot fi obţinute fără
cooperarea lor totală. Concomitent cu pacea şi securitatea există şi războiul şi
insecuritatea. Securitatea se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe
cea militară, ca un sistem viabil de securitate europeană va putea fi edificat numai
dacă vor fi consolidate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, se
consideră că pot fi abordate două cursuri de acţiune: confruntare şi cooperare.
În cadrul cursului de acţiune bazat pe confruntare primul mijloc (cel
tradiţional) este autoapărarea, individuală sau colectivă, împotriva unui agresor care
provine din afara sferei proprii de interese. Securitatea colectiva constituie un alt mijloc
de apărare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva
oricărui agresor potenţial din sistem.
Studiile de securitate din anii ‘70, deşi nu au luat amploare în acea perioadă, sunt
deosebit de importante pentru a înţelege evoluţia ulterioară a acestui domeniu: este prima
dată când, fără a face referire la sfârşitul Războiului Rece, specialiştii în ştiinţe umane au
avansat ideea că sistemul internaţional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu
de transformare radicală.
Specialişti – printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer şi Albert Bergesen 44
– au evidenţiat importanţa combinării analizei puterii şi bunăstării cu cea a elementelor
culturale şi de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma că, datorită
dinamismului său inerent, economia capitalistă va căuta să se integreze şi în blocul
socialist. Această idee a deschis o nouă cale pentru cercetare, distincţia anarhie
internaţională – guvernare mondială devenind desuetă.
Chiar dacă nu toţi politologii sunt de acord, sfârşitul Războiului Rece a
confirmat teoria de la sfârşitul anilor ’70, înlocuind temerea declanşării unui conflict
nuclear între cele două mari puteri cu riscuri, pericole şi ameninţări concrete la adresa
securităţii naţionale şi internaţionale:
 confruntări etnice;
 iniţierea unui proces dificil şi îndelungat de tranziţie economică în statele
fost-comuniste;
 creşterea numărului imigranţilor şi al refugiaţilor;
 degradarea accentuată a mediului;
 sporirea importanţei apartenenţei culturale şi religioase în relaţiile
internaţionale;
 integrarea în structurile europene şi euroatlantice a ţărilor central şi est-
europene etc.
Toate aceste tendinţe au generat nevoia de a lărgi şi adânci înţelesul conceptului
de securitate. De la conceptele de pace pozitivă, enunţat de Johan Galtung45, şi pace
stabilă, al lui Kenneth Boulding46, şi de la definiţia lui Walter Lippmann, publicată în

44
Katzenstein, Peter J. (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics,
Columbia University Press, New York, 1996.
45
Galtung, Johan, Violence, Peace, and Peace Research, în „Peace: Research, Education, Action. Essays in
Peace Research. Volume 1”, Copenhagen: Christian Ejlers Forlag, 1975, pp. 109-134.
46
Boulding, Kenneth, Stable Peace, Austin: University of Texas Press, 1978.

17
1962 în studiul „Discord and Collaboration. Essays on International Politics”47, care
afirma că „o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a
trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când
este provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război”, definiţia securităţii a
suferit multe modificări, astfel:
Securitatea este …
 ... în oricare dintre sensurile obiective, măsoară absenţa ameninţărilor la
adresa unor valori existente, într-un sens subiectiv, absenţa temerii că astfel
de valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1962);
 o naţiune are securitatea asigurată în măsura în care nu se află în pericol de a
fi nevoită să sacrifice valori importante, dacă doreşte să evite războiul, şi este
capabilă, dacă este provocată, să le păstreze prin obţinerea victoriei într-un
astfel de război (Walter Lippmann, 1962);
 ... lipsa relativă a războiului (Ian Bellany48, 1981);
 ... capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale
(Penelope Hartland-Thunberg, 1982);
 ... asigurarea bunăstării viitoare (Laurence Martin49, 1983);
 ... capacitatea de a face faţă agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);
 ... prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către .... cetăţeni, dar care este
compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora (Colegiul National
de Aparare, Canada, 1989);
 … prezervarea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a pattern-urilor tradiţionale
de limbă, cultură, asociere şi de identitate naţională, religioasă şi de obiceiuri"
(securitatea societală, Ole Waever50, 1993).

Se observă că fiecare definiţie poate fi plasată într-un anumit context istoric.

Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului.
De exemplu, la începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele
mai bune modalităţi de întărire a puterii şi securităţii naţionale. În perioada interbelică,
teoria eugeniei sociale a marcat o tranziţie parţială de la numărul populaţiei la calitatea
acesteia, tot ca măsură a puterii şi securităţii naţionale. După anul 1945, s-a produs o
schimbare dramatică în percepţia politicilor de control a populaţiei: specialiştii nu le-au
mai considerat a fi sursa securităţii, ci a bunăstării. În anii Războiului Rece, securitatea a
fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări ale celor două
blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a
conceptului, fiind incluse şi dimensiuni nonmilitare: politică, economică, socială,
ecologică.
Definiţiile prezentate nu fac altceva decât să evidenţieze câteva dintre
caracteristicile securităţii, însă nici una dintre ele nu pare a fi completă. De vreme ce
diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale securităţii naţionale şi
47
Buzan Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de
după Războiul Rece, 2000.
48
Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale, 1981, Buzan, Barry, op. cit., 2000.
49
Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?, 1983, Buzan, Barry, op. cit.,
2000.
50
Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, 1989, Buzan, Barry, op. cit.,
2000.

18
internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte
considerând că teoria proprie este cea optimă. În continuare, vom face o scurtă trecere în
revistă a principalelor curente de gândire care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra
studiului securităţii.
Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate, descrise de
către criticii curentului drept abordări obiective, care nu pun probleme, ale ontologiei şi
epistemologiei securităţii. Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în
studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat şi pe dimensiunea militară, şi abordarea
vastă a securităţii, ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor
militare şi nonmilitare.
Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii
sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă
de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi
epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi
măsurată şi analizată.
Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate.
Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea
este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă
din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontology şi epistemologie subiective).
Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul
pozitivismului în studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic,
istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ. Adepţii postmodernismului
împărtăşesc preocupările constructiviştilor referitoare la ambiguitatea ontologiei
pozitiviste în studiile de securitate. Analiştii postmodernişti nu pregetă să reconsidere
critic atât poststructuralismul (Simon Dalby, Jef Huyysmans), cât şi postmodernismul
reprezentat de Michael Dillon şi David Campbell.

Între toate aceste curente de gândire se remarcă Şcoala de la Copenhaga, ai cărei

reprezentanţi - Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde - sunt adepţii lărgirii sferei de
definire a securităţii. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că

19
acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională
constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar,
pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi
propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.
Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa
existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o
mulţime vastă, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte şi chiar natura, în
sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele
sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la
Copenhaga, ameninţările se pot manifesta într-o varietate de context politice sau domenii
ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia
specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea,
localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii
principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în
domeniul militar, cât şi în cele nonmilitare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o
„hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de
patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială
(militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori
societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni,
principii, mediul înconjurător).
În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se remarcă cea a
lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelaţie între teoria complexităţii, a
haosului şi conceptul de securitate 51. Teoria complexităţii reprezintă o modalitate de
investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor
lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sistemele
nonlineare au următoarele caracteristici:
- intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale;
- întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor sale şi,
din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile
elementelor componente;
- înlănţuirea cauză – efect nu este evidentă;
- fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul graniţelor
proprii, se auto-organizează.
Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica de
securitate naţională: metafore sau instrumente?”52, că interacţiunile dintre statele-
naţiune, inclusive războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, ce sunt studiate
de fizică. Din această perspectivă, el analizează succinct cele două războaie mondiale. În
Europa premergătoare primului război mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a
fost de ajuns pentru a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la
pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după cel
de-al doilea război mondial, uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot în Balcani, nu a
51
Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs,
Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.
52
Saperstein, Alvin M., Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?,
Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.

20
influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul. În primul caz, o schimbare
redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă
sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel
de-al doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator
al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil).
În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului internaţional de
securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii 53.
Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a
multiplelor contradicţii: sistemul internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic;
statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic
valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut
de porozitate etc. Din analiza acestor contradicţii rezultă o serie de interogaţii complexe:
cum poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spaţiu
politic aflat într-o continuă transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează,
iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate naţională, astfel
încât să includă noţiuni diferite, precum identitate, afiliaţie şi teritorialitate? Rosenau
afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar şi incertitudinea pe care o generează,
întăresc convingerea că suntem adânc implicaţi într-un proces de transformare epocală,
process susţinut de o nouă viziune asupra lumii şi, implicit, asupra mediului de securitate.
În miezul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile,
comunităţile, ţările şi sistemul global, se bazează pe contradicţii, ambiguităţi şi
incertitudini.
Cu toate că această abordare a studiului securităţii este deosebit de interesantă,
până în prezent, nu a fost făcută public o metodologie clară de analiză. Într-adevăr, lumea
este caracterizată de contradicţii şi incertitudini, însă scopul paradigmelor lineare
existente nu este unul radical reducţionist, ci doar de a simplifica complexitatea pentru a
o înţelege.
1.3 Definirea securităţii de către organizaţiile internaţionale
Dincolo de toate aceste curente de gândire, securitatea rămâne, totuşi, o
problemă esenţială a existenţei societăţii umane, iar definirea sa este subiectul cel mai
important şi în documentele oficiale ale unor organizaţii internaţionale.

Organizaţia Naţiunilor Unite

ONU, în Carta Naţiunilor Unite54, afirmă: „Capitolul I, art. 2: Toţi
membrii trebuie să îşi resolve disputele internaţionale prin mijloace
paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia
internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii trebuie să se abţină,
în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea
forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în
orice altă manieră care contravene scopurilor ONU. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie
să autorizeze ONU să intervină în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a
oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea pretenţii de acord întemeiate pe
53
Rosenau, James N., op. cit., 1996.
54
Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html.

21
prezenta Cartă; acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea măsurilor de
impunere din Capitolul VII.”.
„Capitolul VII, art. 51: Nimic din conţinutul acestei Carte nu trebuie să
prejudicieze dreptul inalienabil la autoapărarea individuală sau colectivă în condiţiile în
care un atac armat are loc împotriva unuia dintre membrii ONU, până când Consiliul de
Securitate ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
[…]”.
Ultimii ani sunt marcaţi de dorinţa ONU de a reanaliza şi reformula conceptul de
securitate. În acest sens, Secretarul General a organizat, în 2003, un panel format din 16
specialişti din diverse ţări, a cărui principală sarcină a fost de a formula şi recomanda
măsuri clare şi eficiente pentru acţiunile colective, pe baza unei analize riguroase a
viitoarelor ameninţări la adresa păcii şi securităţii 55. Este evident că evoluţia mediului de
securitate la începutul secolului XXI a adus în prim-plan un anumit grad de diviziune
între membrii ONU în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale păcii şi securităţii
internaţionale: prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, combaterea
terorismului internaţional, criteriile pentru folosirea forţei şi rolul Consiliului de
Securitate, conceptul de „război preventiv”, rolul şi statutul ONU într-o lume cu o
singură superputere etc. Mai mult, dezbaterile au vizat şi definiţia securităţii: unii
specialişti avertizează asupra pericolului de lărgire excesivă a ariei de definire a
conceptului, în timp ce alţii subliniază că securitatea, în ultimă instanţă, are ca obiecte de
referinţă indivizii umani şi problemele ce le afectează viaţa cotidiană. În acest context,
experţii ONU optează pentru o definiţie a securităţii ce include două categorii de riscuri,
pericole şi ameninţări la adresa sa:
- de tip „hard”, precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de
distrugere în masă, conflictele intra şi interstatale etc.;
- de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase,
degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.
Nici această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor, principalul dezacord
vizând importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol, ameninţare. Totuşi, ONU a
decis ca acestor două categorii să li se acorde prioritate egală. Dorinţa ONU de a reforma
atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională, derivă din schimbarea
radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ceea ce a „zguduit” însăşi fundaţia
securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi
provocările comune. Acelaşi proces de transformare a mediului de securitate a influenţat
şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

NATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic56, defineşte
conceptul de securitate astfel: „Art. 2: Părţile vor contribui la
dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin
consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri

55
Secretarul General al ONU, Letter to the President of the UN General Assembly, 4 nov. 2003,
http://www.un.org.
56
Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001.

22
a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor
de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile
lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economic bilaterală sau
multilaterală.”
„Art. 3: Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile,
separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue,
îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în
faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora
dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor
şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre
ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin
Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin
efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni
pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi
menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile
adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate.
Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare
pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”
„Art. 8: Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate
în vigoare la un moment dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat,
nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume
nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.”
Începutul de secol XXI a determinat NATO să reevalueze definiţia securităţii.
Apărarea colectivă rămâne principala misiune a Alianţei 57, însă riscurile, pericolele şi
ameninţările cu care se confruntă NATO s-au schimbat substanţial, vorbindu-se, în
prezent, despre: cooperare cu alte organizaţii de securitate, extindere, întărire a legăturilor
transatlantice, gestionare a crizelor, misiuni non-Articol 5, lupta împotriva terorismului,
întărirea securităţii şi stabilităţii în diverse regiuni ale lumii, specializare de rol etc. În
acest context, NATO subliniază indivizibilitatea securităţii internaţionale: evoluţia unei
regiuni afectează evoluţia altora, iar vechiul concept de securitate (capacitatea de apărare
a teritoriului) este insuficient pentru a ilustra complexitatea lumii.
Sfera de definire a conceptului de securitate al NATO a fost actualizată în cadrul
lucrărilor summit-ului de la Istanbul (iunie 2004), fiind subliniate următoarele obiective
ale organizaţiei:
- apărarea colectivă;
- aplicarea principiului indivizibilităţii securităţii aliate;
- crearea unui „pod multilateral” peste Atlantic;
- contracararea ameninţărilor la adresa teritoriului aliaţilor, oricare ar fi sursa
acestora58.

57
Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, North Atlantic
Council, Istanbul, 28 iunie 2004, http://www.nato.int.
58
Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, The Meeting of
The North Atlantic Council in Istanbul on 28 June 2004.

23
 În concluzie, considerând că provocările la adresa securităţii sunt globale,
NATO optează pentru cooperare globală, ca unic răspuns eficient. (Vezi Anexa nr.2)

Uniunea Europeană
Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent,
Uniunea Europeană. În ultimul deceniu, UE s-a confruntat cu necesitatea
de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele
Tratatului de la Maastricht59. Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost
lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa
ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene
trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare
comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică
unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră, fără a le explica.
Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice,
ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat exploatate împotriva unei ţări sau a unui actor
internaţional anume.
Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa
energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole
(sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.).
În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate mult mai clar:
terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima
organizată, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor
linii de comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau
reconstrucţie a păcii etc.
Dezbaterea asupra ordinii importanţei acestor elemente este valabilă şi în cazul
Uniunii Europene. Unele vulnerabilităţi şi ameninţări pot afecta întregul sistem
internaţional, însă altele vizează doar nivelurile zonal şi regional. O altă problemă
nerezolvată este aceea a riscurilor şi provocărilor ce pot devein ameninţări. Cu toate că
nediferenţierea poate duce la o abordare strategică complet diferită, documentul nu face
delimitări conceptuale evidente.
Strategia îşi defineşte clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a
proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente şi
instabilităţii din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei şi bolilor
endemice; crearea unui „cerc de bună guvernare” în perimetrul Mediteranei şi al
frontierelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici) 60.
Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună
pentru Integrarea Apărării Europene (2004)61, ce subliniază rolul cooperării şi
consensului în realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor
59
Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt: stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni monetare şi a
unei politici comune; promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice
în ansamblul Comunităţii.
60
European Security Strategy. A Secure Europe in a Better World, Bruxelles, 2004.
61
Initiative for a Renewed Transatlantic Partnership, Joint Declaration on European Defense Integration,
August 19, 2004.

24
şi responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de
dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a
grupărilor de luptă interarme ale UE).
Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie
să facă faţă unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluţia demografică,
schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa
securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea.
Iar acestea nu ţin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să
facă faţă singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde
preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie
să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la
funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la
transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la
baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite.
Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007.
Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice,
economice şi sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor
europenilor. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe
care aceasta le poate utiliza şi modifică structura instituţiilor şi modul de funcţionare a
acestora. În consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt
consolidate.
Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei
conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi
Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri
variate, în funcţie de constituţia naţională.
La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, în conformitate
cu Articolul 6, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor
instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi
Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele
juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor
cetăţenilor. Cei patru piloni ai documentului sunt:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul
European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au
mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel
european şi naţional şi de către cine.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu
instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să
acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei,
care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul
primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a
cetăţenilor europeni.
25
 4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă
de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea
noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în
domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi
valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale
statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

OSCE, la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai
important în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor
obiective: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi
dezarmarea; sporirea încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural,
umanitar şi ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de
responsabilitate62.
Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate
Europeană63: „8. Fiecare stat participant are drept egal la securitate. Reafirmăm dreptul
inalienabil al fiecărui stat participant şi al tuturor statelor participante la libertatea de
alegere a propriilor aranjamente de securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum
sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant
va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu îşi vor întări
securitatea în detrimentul securităţii altor state. […] 9. Ne vom construi relaţiile în
conformitate cu conceptul de securitate comună şi comprehensivă, ghidat de parteneriat
egal, solidaritate şi transparenţă. Securitatea fiecărui stat participant este inseparabil
legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică,
politică şi militară ale securităţii ca la un întreg.”.
Toate aceste exemple oglindesc un construct alternative de securitate. Întrucât
intervenţia militară a statelor-naţiune puternice nu mai este suficientă sau necesară pentru
menţinerea păcii şi stabilităţii, s-a considerat că este nevoie de o reţea de aranjamente
regionale de securitate colectivă. Atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt instituţii
partizane unui astfel de tip de securitate. Securitatea colectivă are la bază premisa
conform căreia ameninţările pot apărea din interior, nu neapărat din exterior, iar evitarea
pericolului este cel puţin la fel de critic precum răspunsul la ameninţări cu capacităţile
proprii64.
Aranjamentele de securitate colectivă includ, nu exclud, sursele potenţiale de
pace, stabilitate şi bunăstare ale participanţilor. Statele cu forţele lor armate şi alianţele
pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Opiniile
majorităţii sunt centrate pe ideea că investirea în mecanisme colective nonstatale de
62
Vezi Actul Final de la Helsinki şi Declaraţia de la Lisabona.
63
Carta pentru Securitate Europeană,
http://www.osce.org/docs/english/1990-1997summits/istachart99e.htm.
64
Nelson, Daniel L., Great Powers and World Peace, în Klare, Michael T. şi Thomas, Daniel C. (ed.),
„World Security. Challenges for a New Century”, St. Martin’s Press, New York, f.a.

26
restabilire şi menţinere a securităţii va crea parteneri puternici pentru state şi alianţe, în
această perioadă de căutări pentru securitatea post-hegemonică.

27