Sunteți pe pagina 1din 74

TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Conf. dr. Radu Dudău


Facultatea de Filosofie
Universitatea Bucureşti

11 ianuarie 2008
Capitolul 1

Fundamentele teoriei relaţiilor


internaţionale

1.1 Concepte preliminare


Politică externă

• Definiţie – acţiunea politică a unui stat care vizează influenţarea com-


portamentului altor state sau organizaţii internaţionale.

• Agenţii politici interni: guvern, parlament, administraţie prezidenţială

• Dimensiuni dominante: securitate externă, relaţii economice, asigura-


rea dominaţiei politice

Politică internaţională

• Definiţie – acţiunea conjugată de politică externă a unei multitudini


de state pe scena internaţională

• Structurată de comportamentul statelor dominante

Relaţii internaţionale

• Studiază nu doar acţiunea politică a statelor, ci orice mod de interac-


ţiune dintre state şi organizaţii internaţionale care priveşte securitatea,
bunăstarea şi dominaţia. În acest sens, organizaţiile religioase, firmele
comerciale, grupurile de interes, partidele politice, organizaţiile tero-
riste, organizaţiile criminale, constituie toate obiectul de studiu al RI.

1
Geopolitică

• examinează semnificaţia politică şi strategică a situării geografice a


unui stat. Factorii importanţi sunt amplasarea, mărimea şi resursele
naturale.

In the abstract, geopolitics traditionally indicates the links and


causal relationships between political power and geographic space;
in concrete terms it is often seen as a body of thought assaying
specific strategic prescriptions based on the relative importance
of land power and sea power in the world history. (Oeyvind Oes-
terud (1988) “The Used and Abuses of Geopolitics,” in Jurnal of
Peace Research, No. 2, p. 191)

Totuşi, conceptele de politică internaţională şi de RI sunt frecvent folosite


ca sinonime! Exemple:

Hans-Otto Czempiel (1981) Internationale Politik, Padeborn

Maurice Vaisse (2002) Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin

1.2 Asumpţii generale ale RI


RI sunt un domeniu al ştiinţelor politice care studiază lumea săracă în drep-
turi şi îndatoriri a relaţiilor dintre state. În viaţa politică internă, statul
deţine monopolul asupra exercitării legitime a violenţei. În politica interna-
ţională nu există o autoritate supraordonată care să aibă monopol legitim
asupra violenţei. De aceea, scena internaţională este una anarhică, adică
ne-ierarhică. Puterea este adesea mai importantă decât dreptul în relaţiile
internaţionale. Totuşi, experienţa individuală a oamenilor este una a regle-
mentată de politica internă. Şi efectele economiei globale sunt transmise
asupra individului prin intermedierea reglemetărilor specifice fiecărui stat.

Problema centrală a RI poate fi formulată ca problemă a comportamen-


tului optim al statelor în condiţii de anarhie internaţională. Un punct de
vedere pesimist cu privire la natura umană şi la încrederea care poate fi
acordată altor state îndeamnă la acţiune egoistă de maximizare a interesului
propriu şi la evitarea sau, în cel mai bun caz, instrumentalizarea tratatelor
şi acordurilor internaţionale. Dominantă va fi logica consecinţelor (logics
of consequences). Pe de altă parte, a trata instituţiile internaţionale ca un

2
vehicule indispensabile a urmăririi intereselor proprii şi a admite că situaţiile
de interacţiune internaţională sunt, ori pot fi transformate în, situaţii de tip
win-win, aduce cu sine respectul faţă de normele internaţionale şi ideea că a
coopera este, de cele mai multe ori, mai profitabil decât a adopta o poziţie de
tip adversativ. Logica adecvării (logics of appropriateness) în terminologia
lui Stephen Krasner (1999)1 , va fi cea dominantă.

Statul este singurul actor care contează în abordarea tradiţională a RI.


Elementele generale de definiţie ale statului sunt:

• suveranitate internă

• suveranitate externă

• societate

• teritorialitate

Întrebări:

Este statul un actor unitar, căruia îi poate fi atribuită inten-


ţionalitate? Este statul o simplă ficţiune teoretică, cu valoare
explicativă, dar reductibil la indivizi? Poate fi intenţionalitatea
statelor redusă la cea a decidenţilor lor politici? Poate fi sepa-
rată viaţa internă a statelor de politica lor internaţională? Cum
se reflectă organizarea politică internă în lumea internaţională?
Ce este interesul naţional? Cine şi cum îl determină şi prin ce
mijloace este promovat? Este urmărirea interesului naţional mai
presus de obligaţiile internaţionale, ori sunt acestea – şi trebuie
– să fie atât de constrângătoare încât să ducă la formarea unei
societăţi internaţionale? Care este sursa conflictelor dintre state?
Sunt mai paşnice democraţiile decât statele autoritare? Cum ar
trebui să fie alcătuită o eventuală (utopică?) societate mondială?

Acestea şi multe alte întrebări vor fi abordate pe parcursul prelegerilor.


Vom observa că diferite şcoli de RI oferă răspunsuri diferite. Este important
să acordăm atenţie faptului că, în domeniul ştiinţelor sociale – în care sunt
incluse şi ştiinţele politice, deci şi RI – afirmaţiile (enunţuri factuale) nu sunt
doar descriptive, ci au şi rol normativ. De aceea, tipul de gândire teoretică
1
Stephen KRASNER (1999), Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University
Press

3
adoptat – explicit sau tacit (prin influenţă) – este relevant pentru felul în care
actorii politici percep realitatea şi aleg mijloacele de promovare a interesului
naţional.

4
Capitolul 2

Începuturile teoriei relaţiilor


internaţionale

RI au apărut ca reflecţia asupra statului şi a războiului.

2.1 Bazele filozofiei moderne a statului


Nicolo Machiavelli (1469–1527). Il principe (1513) – precondiţii pentru
ca principele să poată preveni decăderea statului pe care îl conduce:

1. Să menţină caracterul regimului (stato) existent.

2. Să nu sufere o pierdere teritorială – termenul stato folosit pentru a


desemna teritoriul guvernat de un suveran.

3. Să păstreze controlul asupra structurilor de putere şi a instituţiilor de


guvernare din regnum sau civitas – stato desemnează şi instituţiile de
guvernare şi de exercitare a puterii.

Quentin Skinner (1989) “The State”, in T. Bell, J. Farr, and R. L. Hanson (eds)
Political Innovation and Conceptual Change, Cambridge University Press, p. 96:

Dintre toţii scriitorii de cărţi de sfaturi, Machiavelli în Il Principe


exprimă cea mai constată voinţă de a distinge instituţiile din lo stato
de cei care le conduc. El consideră că stati au propriile lor fundamente
şi vorbeşte de fiecare stato în parte ca având propriile legi, obiceiuri şi
rânduieli. Ca atare, el vorbeşte despre lo stato ca despre un agent ca-
pabil, printre altele, să aleagă anumite cursuri de acţiune şi să apeleze,
în vremuri de criză, la loialitatea cetăţenilor săi. Asta înseamnă, după

5
cum ne lămureşte în chip limpede Machiavelli, că ceea ce discută el în
Il Principe nu e doar despre cum trebuie să se comporte principii, ci şi
despre arta guvernării (dello stato) şi despre cose di stato sau afaceri
de stat.

Printre prescripţiile machiavelliene privind buna guvernare era aceea ca


statul să fie mereu pregătit de război, pentru a-şi asigura existenţa şi pentru
a-şi mări puterea prin cuceriri.

Thomas Hobbes (1588–1679). Este iniţiatorul unei gândiri politice ra-


ţionale, întemeiate pe interes. Dezvoltă ideea că raţional poate fi doar un
stat construit pe baza intereselor individuale. În Leviathan (1651), Hobbes
îşi imaginează situaţia prestatală a unei condiţii umane lipsită de constrân-
geri sociale, dominată de dreptul celui mai puternic. În stare de natură,
oamenii sunt constrânşi la bellum omnium contra omnes. Pentru a depăşi
condiţiile insuportabile ale unei astfel de existenţe, oamenii încheie un con-
tract social şi îşi desemnează un suveran a cărui sarcină de căpătâi este să
vegheze la siguranţa supuşilor săi. În acest scop, suveranul este singurul în-
drituit să exercite violenţă şi să pedepsească încălcările contractului social.
În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale statelor, Hobbes a făcut o ana-
logie între relaţiile dintre state şi relaţiile dintre indivizi în starea pre-statală.
În relaţiile dintre state, războiul nu este un fapt necesar, dar unul posibil.

John Locke (1632–1704) este un alt faimos reprezentant britanic al teo-


riei contractului social, precursor al filozofiei politice a liberalismului. Spre
deosebire de ipoteza/ficţiunea contractului social, Locke concepe ideea de
contract social ca rezultat al consensului cetăţenilor cu privire la forma de
guvernare care le apără cel mai bine interesele, la baza cărora stau dreptu-
rile naturale la viaţă, libertate şi proprietate (Two Treatises on Government,
1690). Locke presupune că oamenii au capacitatea intrinsecă de a coopera
încă înainte de a întemeia un stat. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile dintre
state pe scena internaţională.

Immanuel Kant (1724–1804). Der ewige Frieden (1795): Liber este


acel individ care acţionează potrivit intereselor sale. Acţiunea individuală
trebuie să respecte interesele individuale ale celorlalţi. Libertatea celuilalt
stabileşte graniţele libertăţii proprii. Însă oamenii nu acţionează mereu po-
trivit raţiunii, ci uneori potrivit pasiunilor, ajungând să dăuneze altora prin
instrumentalizarea lor. De aceea trebuie să existe statul, pentru a proteja
şi a repara drepturile celor afectaţi. Statul este o ordine socială necesară

6
şi constrângătoare, care nu poate renunţa la coerciţie. Un stat republican
liber este cel susţinut de voinţa tuturor cetăţenilor săi. Statele care nu sunt
sevitori ai cetăţenilor lor liberi sunt instrumentele suveranilor lor şi o sursă
de conflict şi război în lume. Dacă statele ar fi întocmite raţional, pe baza
deciziilor cetăţenilor liberi, atunci nu ar mai exista războaie. Fiecare stat ar
fi o parte a unei ordini internaţionale raţionale.

2.2 Statul westfalian şi logica războiului modern


Pacea Westfaliană – tratatele de pace de la Mănster şi Osnabrăck – con-
stituie actul de încetare formală a Războiului de Treizeci de Ani, care s-a
purtat între 1618 şi 1648 în principal pe teritoriul Germaniei de astăzi şi care
a implicat aproape toate statele europene. Principala motivaţie a războiului
a fost conflictul confesional dintre catolici şi protestanţi, la care s-au adău-
gat şi rivalitatea dintre marile puteri ale vremii, precum cea dintre Franţa
şi Imperiul Habsburgic, dar şi interesele geopolitice ale Spaniei, Suediei şi
Danemarcei. Tratatele westfaliene, care sunt considerate deschizătoare ale
epocii politicii moderne, conţin patru principii fundamentale:

1. Principiul suveranităţii statelor-naţiuni şi dreptul fundamental la auto-


determinare politică.

2. Principiul egalităţii formale între statele-naţiuni.

3. Principiul obligativităţii respectării tratatelor internaţionale.

4. Principiul neintervenţiei unui stat în afacerile interne ale altui stat.

Astfel, o cauză majoră a devenit ilegitimă: amestecul în treburile interne


ale altor state, indiferent de natura justificării intervenţiei. Neamestecul
a devenit fundamentul suveranităţii de stat, care este şi astăzi atributul
fundamental al statalităţii. Ca temeiuri legitime pentru război rămăseseră
cucerirea şi pretenţiile teritoriale. Acestea aveau să fie frecvent folosite ca
paravan pentru încălcarea suveranităţii altor state.
Schimbări semnificative nu s-au produs, din acest punct de vedere, până
în epoca revoluţiei industriale, când statul a devenit mai eficient în a mobiliza
pături largi ale populaţiei prin instituţia serviciului militar obligatoriu. Au
apărut arme cu potenţial de distrugere mult mărit, care putea fi multiplicate
în cantităţi imense. Primul Război Mondial a avut toate caracteristicile unui
conflict militar distructiv al epocii industriale: grenadele, mitralierele şi gazul
de luptă au dus la milioane de morţi şi mutilaţi. Pentr prima dată, proporţiile

7
pierderilor umane şi economice i-au făcut pe liderii puterilor europene să
reflecteze asupra valorii păcii.
Scopurile războilui în secolul XX nu mai erau cucerirea unor teritorii
de ordinul kilometrilor pătraţi, ci resursele industriale. Bazinul Ruhr-ului a
devenit, astfel, un punct strategic de dispută între Franţa şi Germania. În
plus, jumătatea secolului XIX a adus naţionalismul ca noutate pe scena po-
liticii europene. Ca atare, manipularea maselor prin discursuri naţionaliste
care exultau virtuţile naţionale, istoria glorioasă şi cultul eroilor naţionali şi
prezentau imagini negative ale duşmanilor, descrişi ca vicioşi şi cu intenţii
sinistre, făcea din război o acţiune legitimă şi necesară. Dar discursul na-
ţionalist a fost receptat şi de numeroasele minorităţi naţionale ale Europei.
Germania, Autro-Ungaria şi Rusia aveau toate importante minorităţi care
au găsit în război şansa de a se elibera de dominaţia altor popoare. Astfel,
Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat la finele Primului Război Mondial în
numeroase naţiuni mici şi mijlocii ce au putut participa la conferinţele de
pace din împrejurimile Parisului – Versailles, Sevres, St. Germain şi Trianon.

2.3 Idealismul politic şi proiectele de eliminare a


războiului
La sfârşitul Primului Război Mondial, preşedintele american Woodrow Wil-
son a propus un plan de pacificare şi democratizare a Europei, în ideea creării
unei ordini internaţionale care să ofere condiţiile unei păci drepte şi stabile.
În celebrul discurs pe care l-a ţinut în faţa Congresului american în ianuarie
1918 (cu 10 luni înainte ca Germania să accepte condiţiile de armistiţiu)
Wilson a elaborat în 14 puncte principiile unei ordini internaţionale pacifice.
Primele cinci puncte sunt de ordin general:

1. Abolirea tratatelor secrete dintre state – cu justificarea că numai tra-


tatele încheiate cu acordul constituantelor democratice puteau fi juste.

2. Libertatea mărilor – dreptul la navigaţie liberă în afara apelor terito-


riale.

3. Libertatea comerţului – ridicarea barierelor comerciale între naţiunile


paşnice şi egalitatea condiţiilor de schimb comercial.

4. Dezarmarea – reducerea arsenalelor militare până la nivelul minim ce-


rut de necesităţile de apărare a suveranităţii.

5. Decolonizarea şi dreptul la autdeterminare a statelor foste colonii.

8
Următoarele opt puncte conţin prevederi specifice cu privire la statutul dife-
ritelor state europene. Punctul 11 prevedea recunoaşterea integrităţii terito-
riale a României. Punctul 14 prevedea crearea unei organizaţii multilaterale
a naţiunilor, menită să vegheze la menţinerea păcii – precursoarea Ligii Na-
ţiunilor.
Programul wilsonian a avut un impact moral foarte important în epocă,
redând maselor largi ale Europei încrederea că viitorul poate fi lipsit de răz-
boaie. De asemenea, Wilson a insistat cu consecvenţă asupra fundamentelor
democratice ale păcii şi a dreptului popoarelor de a se autodetermina prin
crearea de state naţionale. În practică, Tratatul de la Versailles, care re-
glementează statulul postbelic al Germaniei, s-a lovit de opoziţia Angliei
cu privire la principiul libertăţii mărilor şi de insistenţa Franţei de a primi
substanţiale despăgubiri de război din partea Germaniei. Aceste condiţii
au dus la consolidarea spiritului revizionist al populaţiei germane, ceea ce a
constituit condiţii favorizante pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Au-
todeterminarea minorităţilor, aceasta s-a lovit de disponibilitatea redusă a
marilor puteri de a se angaja militar pentru realizarea acestui principiu care,
oricum, contravenea naţionalismului dominant al epocii. În plus, programul
lui Wilson nu a fost ratificat nici de Congresul SUA, care a preferat conti-
nuarea politicii izolaţionismului american faţă de conflictele lumii europene.
Din punct de vedere filozofic, idealismul de la finele Primului Război
Mondial se baza pe următoarele convingeri:

• Natura umană este esenţialmente bună sau altruistă, astfel că oamenii


sunt capabili de ajutor reciproc şi colaborare;

• Progresul social şi moral este posibil ca urmare a preocupării umane


fundamentale faţă de bunăstarea altora – ideal iluminist;

• Comportamentul negativ, precum violenţa, nu este produsul naturii


umane, ci al instituţiilor sociale improprii, care încurajează oamenii la
acţiune egoistă;

• Războiul nu este inevitabil şi frecvenţa sa poate fi redusă prin eradi-


carea sistemelor instituţionale care în favorizează;

• Războiul este o problemă internaţională care cere eforturi colective


multilaterale, nu doar naţionale, pentru a putea fi controlat;

• Societatea internaţională trebuie să se reorganizeze pentru a elimina


instituţiile care fac războiul posibil, iar naţiunile trebuie să-şi refor-
meze sistemele politice astfel încât auto-determinarea şi guvernarea

9
democratică din interiorul statelor să contribuie la pacificarea relaţii-
lor dintre state.

2.4 Teoria realismului politic


2.4.1 Carr şi Morgenthau
Şcoala realistă a RI stă, cronologic şi conceptual, la baza studiului academic
al relaţiilor internaţionale. Elementele sale centrale sunt statul suveran – în
sens westfalian – şi securitatea acestuia, adică preocuparea pentru asigurarea
condiţiilor de supravieţuire a statului.

Edward Hallett Carr (1892–1982)


Studiul său, The Twenty Years Crisis, 1919–1939: An Introduction to
the Study of International Relations (1939/1946), publicat chiar înaintea
izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, era dedicat politicii europene
interbelice. Convingerea lui Carr în supremaţia factorului militar în deter-
minarea politicii externe a statelor l-a dus opână la a afirma că războaiele
ultimului secol au fost purtate nu pentru cucerirea de teritorii, ci pentru
simpla etalare a superiorităţii de forţă militară. Astfel, economia sau or-
ganizarea politică internă a statelor nu au de jucat un rol semnificativ în
relaţiile dintre state, lor revenindu-le doar funcţia de instrumente ale puterii
militare. A invoca moralitatea pentru a contracara acţiunea unui stat puter-
nic este lipsit de sens şi iresponsabil. Cel puternic nu înţelege decât o limbă:
puterea opusă. Carr formulează cu claritate tezele fundamentale ale gândirii
realiste:

1. Statul contează în RI mai ales din punct de vedere al terito-


riului. Conform dreptului internaţional, statul este caracterizat, pe
lângă teritoriu, de populaţie şi de structură de guvernământ. Terito-
rialitatea reprezintă acel aspect al statalităţii care poate fi apărat cu
mijloace militare. Aşadar, Carr este interesat de aspectul exterior al
statului, fiind puţin interesat de viaţa sa domestică – conflicte politice,
opresiune sau politică socială.

2. În relaţiile internaţionale domină dreptul celui mai puternic.


Morala şi ideile sunt flatus vocis. Există state puternice, cu armate
puternice, după cum există state mici. Unele dintre acestea au teritorii
întinse, dar sunt slabe din punct de vedere economic şi militar; altele
sunt instabile din punct de vedere politic, ceea ce le face actori slabi

10
pe scena internaţională. Toate aceste state sunt obiecte ale jocului de
interese al celor puternici. Pentru a înţelege politica internaţională,
este suficient să ne concentrăm atenţia asupra actorilor puternici.

Hans Morgenthau (1904–1980)


Lucrarea sa, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace
(1948), se doreşte o abordare de tip ştiinţific a politicii internaţionale, con-
centrată asupra identificării legilor obiective care o determină.

SIX PRINCIPLES OF POLITICAL REALISM


1. Politics, like society in general, is governed by objective
laws that have their roots in human nature which is unchanging:
therefore it is possible to develop a rational theory that reflects
these objective laws. [Politica, ca şi societatea în general, este
guvernată de legi obiective care-şi au rădăcinile în natura umană
neschimbătoare; prin urmare este posibil să dezvoltăm o teorie
raţională bazată pe aceste legi obiective.]
2. The main signpost of political realism is the concept of inte-
rest defined in terms of power which infuses rational order
into the subject matter of politics, and thus makes the theoretical
understanding of politics possible. Political realism stresses the
rational, objective and unemotional. [Principala caracteristică
a realismului politic este interesul definit în termeni de putere,
ceea ce induce ordine raţională în politică li astfel face posibilă
înţelegerea teoretică a politicii.]
3. Realism assumes that interest defined as power is an objective
category which is universally valid but not with a meaning that
is fixed once and for all. Power is the control of man over
man. [Realismul presupune că interesul definit ca putere este
o categorie obiectivă, universal validă, dar nu cu o semnificaţie
fixată odată pentru totdeauna.]
4. Political realism is aware of the moral significance of political
action. It is also aware of the tension between moral command
and the requirements of successful political action. Realism is
therefore amoral, not immoral. [Realismul politic este conştient
de semnificaţia morală a acţiunii politice. Este, de asemenea,
conştient de tensiunea dintre cerinţele morale şi cele ale acţiunii
politice. Realismul este, prin urmare, amoral, nu imoral.]

11
5. Political realism refuses to identify the moral aspi-
rations of a particular nation with the moral laws that
govern the universe. It is the concept of interest defined in
terms of power that saves us from the moral excess and political
folly.
6. The political realist maintains the autonomy of the political
sphere. He asks “How will this policy affect the power of the
nation?” Political realism is based on a pluralistic conception
of human nature. A man who was nothing but “political man"
would be a beast, for he would be completely lacking in moral
restraints. But, in order to develop an autonomous theory of
political behavior, “political man" must be abstracted from other
aspects of human nature.
(Morgenthau 1948/1993, pp. 4–16)

Războiul este forma cea mai acută a conflictului internaţional de inte-


rese. Prevenirea sa nu se poate face decât prin construirea unei capacităţi
militare suficiente pentru a contracara puterea actorilor agresivi. Este ast-
fel necesară o logică a alianţelor strategice, prin care puternicii zilei să fie
confruntaţi cu alianţe militare care să le echilibreze potenţialul militar ame-
ninţător. Si vis pacem, para bellum. Forma concretă a unei astfel be
balanţe de putere poate fi pentarhia secolului XIX european, sau opoziţia
bipolară a Războiului Rece.

Influenţe:

• Reinhold Niebuhr, realismul creştin – neîncredere în natura coruptă a


omului, incapabilă de a rezista păcatului; antropologie filozofică pesi-
mistă.
• Hobbes – analogie dintre lumea politicii internaţionale şi starea socială
prestatală. Există numai interes individual, iar acesta ţine finalmente
de supravieţuire şi reproducere.

2.5 Concepţia realistă asupra asigurării securităţii


externe a statului
Pentru a-şi asigura securitatea externă, statele au următoarele opţiuni:

1. să se înarmeze

12
2. să formeze alianţe

3. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare, pentru a


reduce potenţialul de ameninţare al adversarilor.

2.5.1 Alianţele
Alianţele sunt acorduri formale dintre state, cu scopul de a-şi coordona com-
portamentul în cazul situaţiilor de urgenţă militară. Alianţele sunt coaliţii
care dau curs regulii realiste fundamentale a guvernării statului: mărirea ca-
pacităţii militare. Statele pot face asta fie prin înarmare, fie prin dobândirea
de aliaţi. Deşi alianţele sunt mai economice, deoarece permit împărţirea sar-
cinilor de apărare, statele au recurs mereu la ambele căi. Alianţele par a fi
metoda preferată de creştere a capacităţii militare, dar ele au fi dezavantaje.
Există trei şcoli de gândire realistă cu privire la alianţe.

(a) Prima dintre ele accentuează avantajele pe care le aduc alianţele.


Aliaţii oferă mijloacele de a contrabalansa ameninţările constituite de po-
tenţialii agresori în lumea anarhică a politicii internaţionale. Alianţele sunt
văzute ca fiind împotriva cuiva, nu pentru cineva sau ceva. Având adversari
comuni, statele au mai multe motive să se alieze.

Principalul beneficiu al unei alianţe este, evident, securita-


tea... Beneficiile de securitate într-o alianţă defensivă includ, în
primul rând, o probabilitate redusă de a fi atacat (descurajare –
deterrence), o mai mare putere în caz de atac (apărare) şi pre-
venirea alierii aliaţilor cu adversarul (evitare) (Glenn H. Snyder
(1991), “Alliance Threats: A Neorealist First Cut”, in Robert Ro-
thstein (ed.), The Evolution of Theory in International Relations,
Columbia: University of South Carolina)

Dar pentru că majoritatea alianţelor nu au rezistat mult timp, destrămându-


se la dispariţia ameninţării comune, realiştii văd formarea alianţelor ca o
strategie ce include atât recrutarea cât şi abandonarea alianţelor. Acest
lucru se realizează prin “schimbările de angajament în politica externă, în
extinderea relaţiilor cu naţiunile care pot oferi creşteri imediate de securi-
tate, sau întreruperea relaţiilor cu naţiunile care sunt consumatoare (drain)
de securitate” (Grace Scarborough şi Bruce Bueno de Mesquita, “Threat and
Alignment”, in International Interaction 14, Vol. 1, 1988). Potrivit acestei
logici de realpolitik, singura alianţă bună este aceea care poate fi dizolvată cu
uşurinţă atunci când scade ameninţarea la adresa propriei securităţi. După

13
cum s-a exprimat Lodul Palmerston în 1848, statele “nu ar trebui să aibă
aliaţi eterni şi nici duşmani perpetui”.

(b) Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianţe.
Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un angajament care poate
deveni mai târziu defavorabil. Astfel, libertatea de acţiune politică viitoare
este redusă. George Kennan (1984, The Fateful Alliance: France, Russia,
and the Coming of the First World War) a sintetizat acest punct de vedere:

Relaţiile dintre naţiuni, în această lume imperfectă, constituie


o substanţă fluidă, întotdeauna în mişcare, schimbându-se subtil
de la zi la zi în moduri dificil de detectat cu miopia momentului
şi greu de discernut chiar şi din perspectiva unui moment viitor.
Situaţia la un moment dat nu este niciodată cu totul la fel cu
situaţia de cinci ani mai târziu – într-adevăr, uneori este semni-
ficativ diferită, chiar dacă stadiile prin care s-a ajuns la această
schimbare sunt rareori vizibile la un moment anume. aade aceea,
omul de state înţelept şi experimentat se fereşte de regulă de an-
gajamente care vor constitui, probabil, limitări asupra compor-
tamentului guvernului la date necunoscute în viitor, în situaţii
impredictibile. (p. 238)

În plus, alianţele reduc capacitatea statului de a- influenţa pe alţii prin


reducerea numărului de parteneri suplimentari cu care se poate alinia şi re-
duc avantajele de negociere ce rezultă din crearea unei ambiguităţi deliberate
cu privire la propriile intenţii. Mai departe, există ameninţarea de a ajunge
la dispute cu duşmanii aliaţilor.

(c) Cea de-a treia şcoală de gândire realistă accentuează pericolele con-
stituirii unei alianţe. Sunt citate cinci motive pentru evitarea completă a
alianţelor:

1. Alianţele permit statelor agresoare să-şi combine forţa militară.

2. Alianţele ameninţă duşmanii şi-i motivează să încheie contraalianţe,


cu efectul reducerii de securitate în ambele coaliţii. Bueno de Mes-
quita (1981): “alianţele revelează orice susţinere suplimentară de care
se poate bucura un stat, precum şi susţinerea de care are nevoie un
potenşia beligerant... Reducerea de incertitudine realizată prin astfel
de informaţii poate fi tot ceea ce e necesar pentru a facilita dorinţa
agresorului de a ataca un alt stat.”

14
3. Formarea alianţelor poate atrage părţi altminteri neutre în coaliţii
opuse. După cum avertiza Thomas Jefferson, “alianţele pot duce la
înlănţuire (entanglement).”

4. Odată ce statele îşi pun forţele laolaltă, ele trebuie să controleze com-
portamentul propriilor aliaţi. Managementul relaţiilor intra-alianţă
este necesar pentru a descuraja fiecare membru să-şi agreseze ires-
ponsabil duşmanii, ameninţând astfel securitatea celorlalţi membrii ai
alianţei. De asemenea, aliaţii trebuie să descurajeze “defectarea” din
alianţă şi să asigure că angajamentele reciproce ale aliaţilor sunt ono-
rate.

5. Există mereu posibilitatea ca aliatul de astăzi să fie duşmanul de mâine.


Realiştii cred că statele sunt duşmani naturali, că nu există prieteni sau
adversari permanenţi. De altfel, în perioada de dintre Congresul de la
Viena (1815) şi 1960, războaiele dintre aliaţi au fost obişnuite; mai mult
de 25% dintre partenerii de coaliţie au ajuns la război unul împotriva
celuilalt.

2.5.2 Echilibrul de putere


În condiţii de anarhie internaţională, logica realismului politic cu privire la
asigurarea securităţii statelor duce la sistemul de schimbare a alinierilor mi-
litare numit “echilibrul de putere” (balance of power ). Centrală pentru acest
concept este ideea că pacea este rezultatul unei distribuţii internaţionale de
putere în care nici un stat nu este suficient de puternic pentru a-i domina pe
toţi ceilalţi. Dacă un stat sau o alianţă de state dobândeşte suficientă putere
pentru a-i domina pe ceilalţi, cei ameninţaţi vor fi motivaţi să depăşească
diferenţele dintre ei şi să se unească într-o alianţă defensivă. Puterea ce re-
zultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe potenţialul atacator din cursul său
expansionist.
Premisa fundamentală a acestei teorii este aceea că slăbiciunea invită
atacul celui mai puternic, iar agresiunea potenţială nu poate fi descurajată
decât printr-o forţă opusă. Dar sub asumpţia că toate statele urmăresc să-şi
mărească puterea militară, toate statele sunt potenţiali adversari, astfel că
fiecare trebuie să-şi mărească puterea pentru a se putea apăra. Raţiona-
mentul mecanismului echilibrului de putere este că un sistem internaţional
bazat pe suspiciune şi competiţie, în care fiecare stat îşi urmăreşte indepen-
dent propriul interes, asigură prin re-aliniere cea mai uniformă distribuire de
putere. Alinierea este o mutare din partea unui neutru spre o coaliţie sau
alta. Este încurajată în primul rând de nevoia de a descuraja un potenţial

15
agresor. Procesul de formare al alianţelor de balansare a puterii duce, în
mod natural, la contra-alianţe. Majoritatea statelor nu îşi asumă riscul de a
rămâne nealiniate, astfel că rezultatul calculului balanţei de putere este, în
cele din urmă, formarea unor coaliţii de putere aproximativ egală. Pentru
menţinerea unei distribuţii egale de putere, realiştii recomandă respectarea
anumitor reguli de constituire a alianţelor. Astfel, o putere care nu este ime-
diat ameninţată de creşterea influenţei unei alte puteri trebuie să joace rolul
de factor de echilibru (balancer), limitând puterea statului în ascensiune. De
exemplu, Marea Britanie a jucat adesea acest rol prin alăturarea constantă
la coaliţia mai slabă;

• statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele


celorlalţi;

• trebuie să fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi


pentru a le putea dizolva cu promptitudine;

• trebuie să fie o zonă geografică limitată;

• liderii naţionali trebuie să aibă libertate de acţiune;

• capacităţile statelor trebuie să fie aproximativ egale;

• statele trebuie să aibă o cultură politică comună în care regulile regi-


mului de securitate sunt recunoscute şi respectate;

• statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare;

• statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive


– mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi
războaiele de anihilare;

• trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu ali-


nierile şi realinierile statelor.

Aceste condiţii au caracterizat mediul politicii internaţionale de dinainte


de al Doilea Război Mondial. Trebuie însă să ne întrebăm dacă aceste asump-
ţii mai sunt valabile şi astăzi. La urma urmei, dacă asumpţiile realiste asupra
mecanismului balanţei de putere sunt valide, atunci perioadele istorice în care
precondiţiile de bază sunt îndeplinite trebuie să fie şi perioade predominant
pacifice. Sistemul eurocentric de la mijlocul secolului al XVII-lea până la
Primul Război Mondial este privit îndeobşte ca epoca de aur a balanţei de

16
putere. În această perioadă au avut loc în mod frecvent războaie între pute-
rile europene, în ciuda celor două episoade de “pace lungă”, între 1815-1848 şi
între 1871–1914. Dar şi mai distructive au fost războaiele declanţate atunci
când balanţa de putere nu funcţiona.
După al Doilea Război Modial, războiul dintre marile puteri a dispărut
cu desăvârşire. O ipoteză explicativă este că balanţa puterii a fost înlocuită
cu balanţa terorii nucleare. Alianţele rigide constituite în cele două blocuri
ideologice ale Războiului Rece nu au îngăduit mişcările de aliniere şi rea-
liniere rapidă cerute de eficienţa balanţei de putere. Ca atare, se pare că
enormul potenţial de ameninţare reprezentat de arsenalele nucleare a fost
principalul suport al păcii.
La fel de discutabilă este şi premisa realistă a securităţii mărite a sta-
telor cu potenţial militar superior. Proiectul Correlates of War (CoW) de
la Universitatea din Michigan contabilizează, în cele nouă războaie dintre
marile puteri de după Congresul de la Viena, nu mai puţin de cinci cazuri în
care atacatorul era mai slab din punct de vedere militar decât statul atacat
(Singer şi Small 1974). Se pare, aşadar, că puterea mărită a unui stat poate
ameninţa într-atât adversarii încât aceştia găsesc raţional să lanseze atacuri
preemptive.

2.5.3 Sistemele de securitate colectivă


Izbucnirea Primului Război Mondial a discreditat în cea mai mare măsură
politica balanţei de putere. Proporţiile catastrofice ale războiului şi con-
junctura declanşării sale i-au dus pe gânditorii liberali să vadă în balanţa de
putere cauza acestui conflict, nu un instrument de prevenire.

Asumpţiile conceptului de securitate colectivă


Preşedintele Wilson a exprimat cea mai vehementă critică la adresa politicii
balanţei de putere. Proiectul liberal era de a înlocui politica alianţelor cu
aceea a unui sistem de securitate colectivă, în care agresiunea oricărui stat
să primească un răspuns colectiv. Liga Naţiunilor s-a născut din această
convingere, în ideea că ţările doritoare de pace ar putea descuraja colectiv
agresiunea. Astfel, în loc de a accepta războiul ca un instrument de poli-
tică naţională, securitatea colectivă se bazează pe inhibarea războiului prin
ameninţarea colectivă. Specific, teoria securităţii colective propunea ca:

1. sistemul să răspundă împotriva oricărei agresiuni sau încercări de con-


trol hegemonial;

17
2. să implice participarea tuturor statelor, nu doar a unui număr suficient
pentru a-l opri pe agresor;

3. să creeze o organizaţie internaţională menită să identifice actele de


agresiune şi să organizeze un răspuns militar la adresa lor.

Spre dezamăgirea avocaţilor săi, securitatea colectivă nu a fost implementată


de chiar puterile care au iniţiat-o. Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei
(1931) şi a Chinei (1937), precum şi invazia Etiopiei de Italia (1935) au fost
condamnate ferm, dar nu au fost sancţionate solidar. Mai mult, ocuparea
Cehoslovaciei de Germania nazistă nu a dus la un răspuns colectiv. De aceea,
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotită eşecul politicii de
securitate colectivă.

Revenirea politicii echilibrului de putere


După al Doilea Război Mondial, principiulself-help a redevenit singura ga-
ranţie a securităţii de stat, împreună cu ideea că pacea este mai degrabă
rezultatul puterii naţionale decât al celei multilaterale. Preşedintele Nixon
a fost un adept explicit al teoriei balanţei de putere: “Trebuie să ne amintim
că singura perioadă din istorie când am avut o perioadă extinsă de pace a
fost atunci când am avut o balanţă a puterii... Lumea va fi mai sigură ...
dacă vom avea o naţiuni puternice şi sănătoase ale Statelor Unite, Europei,
Uniunii Sovietice, Chinei, Japoniei, fiecare balansându-se reciproc.”

Modele postbelice ale balanţei de putere


• Unipolaritate: SUA, 1945–1950

• Bipolaritate: SUA-URSS, 1950–1970

• Bipolicentrism: Între 1970–1989, cele două superputeri şi-au men-


ţinut superioritatea militară şi dependenţa aliaţilor, respectiv a sa-
teliţilor. Totuşi, partenerii mai slabi de coaliţie au primit mai mult
spaţiu de manevră, stabilind relaţii atât cu hegemonul lagărului opus
(e.g., SUA–România, URSS–Franţa) sau cu ţări de rangul doi (e.g.,
Polonia–Germania). O explicaţie ţine de progresul în tehnologia mi-
litară. Introducerea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) a
redus dependenţa superputerilor de prezenţa militară pe teritoriul ţă-
rilor satelit, precum şi nevoia de a avea un sistem integrat de control
al armamentului, la nivelul alianţei.

18
Capitolul 3

Teoria neorealistă a relaţiilor


internaţionale

3.1 Întemeierea neorealismului


Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică (1959,
Columbia University Press), trad. rom. Iaşi: Institutul European, 2001
Waltz distinge trei „imagini“ ale studiului RI:

3.1.1 Natura umană


– antropologie politică a clasicilor gândirii politice (Hobbes, Locke) – nivelul
comportamentului individual

Conform primei imagini a relaţiilor internaţionale, cauzele majore


ale războiului se găsesc în natura şi comportamentul omului. Răz-
boaiele pornesc din egoism, din direcţionarea greşită a unor impulsuri
agresive, din stupiditate. ...Dacă acestea sunt cauzele fundamentale ale
războiului, atunci războiul trebuie eliminat prin înnobilarea oamenilor
sau prin asigurarea readaptării lor psiho-sociale. (p. 24)
Dacă atribuim dificultăţile actuale unor deficienţe de cunoaştere,
educaţia poate deveni un remediu împotriva războiului. ...Bertrand
Russell considera că limitarea instinctului posesiv este o premisă a pă-
cii (Political Ideals, p. 42) Alţii sunt de părere că mărirea şanselor de
pace nu depinde atât de o schimbare a “instinctelor”, cât de o canali-
zare a energiilor ce sunt, deocamdată, risipite în nebunia distructivă a
războiului. (p. 25)
Recomandările sunt diverse, dar ceea ce au în comun este ideea că
dacă vrem să avem o lume mai paşnică trebuie să schimbăm oamenii,

19
atât ca structură moral-intelectuală, cât şi din punctul de vedere al
conduitei psiho-sociale. (p. 26)

3.1.2 Structura internă a statului


– ideea că politica externă este un reflex al politicii interne

Recursul la defecte interne pentru a explica acele acţiuni externe


ale statului care duc la război poate îmbrăca multe forme. O astfel
de explicaţie poate fi legată de un tip de guvernământ despre care se
crede, îndeobşte, că este rău. De exemplu, de multe ori se consideră că
privaţiunile impuse poporului de către tiran produc nişte tensiuni ce îşi
pot găsi expresia în atacurile împotriva străinilor. Explicaţia mai poate
viza şi defectele unei guvernări care nu este rea, în sine. S-a observat,
astfel, că restricţiile impuse guvernului în vederea respectării drepturi-
lor cetăţeneşti constituie impedimente în elaborarea şi implementarea
politicii externe. Aceste restricţii, de altfel lăudabile în intenţia lor
originară, pot avea efectul nedorit de a îngreuna sau a face imposibile
acţiunile pe care trebuie să le întreprindă guvernul respectiv pentru
menţinerea păcii în lume. Şi, ca ultim exemplu, explicaţia se poate
referi la neajunsuri geografice sau economice sau la lipsuri prea vag
definite ca să poate fi etichetate. Astfel, o ţară poate susţine că nu şi-a
câştigat frontierele “de drept”, că aceste frontiere sunt necesare pentru
a-i asigura securitatea şi că un război prin care să-i extindă teritoriul
în măsura dorită este justificat sau chiar necesar. (pp. 88-89)
Dar în ce mod ar trebui schimbată structura statelor? Care ar
fi definiţia standard a unui stat bun? ...Karl Marx defineşte terme-
nul de “bun” în funcţie de proprietatea asupra mijloacelor de produc-
ţie; Immanuel Kant îl raportează la principiile abstracte ale dreptului;
Woodrow Wilson – la autodeterminarea naţională şi organizarea de-
mocratică modernă. Deşi fiecare definiţie consideră cruciale aspecte
diferite, toate susţin la unison că pacea va fi instaurată în lume dacă
şi numai dacă toate statele vor fi reformate. Mai precis, reforma reco-
mandată este considerată a fi o bază suficientă pentru a asigura pacea
mondială. (p. 90)

3.1.3 Interacţiunile interstatale


– tiparele de comportament în sistemul internaţional

Când există atâtea state suverane, când nu există nici un sistem


juridic care să se poată aplica în relaţiile dintre acestea, când fiecare
stat îşi judecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ceea ce-i dictează
propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară şi uneori
se ajunge la război. Pentru a ieşi cu bine dintr-un astfel de conflict,

20
statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienţa cărora
trebuie să se ocupe în mod constant. (p. 163)
Toate cele trei imagini fac parte, ca să spunem aşa, din natură.
Omul, statul şi sistemul de state sunt atât de importante pentru orice
încercare de înţelegere a relaţiilor internaţionale, încât rareori se în-
tâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini,
ignorându-le pe celelalte două. (p. 164)

Cu toate acestea, în lucrarea sa din 1979, Theory of International Politics,


Waltz declară predominanţa celei de-a treia imagini – sistemul internaţional
– în RI.

Conceptul de „sistem internaţional“ este preluat din vocabularul ştiinţe-


lor sociale. În anii ’50, ştiinţele politice erau dominate de teoria sistemelor.
Sistemele sunt definite potrivit nevoilor lor funcţionale: anumite funcţii sau
sarcini trebuie îndeplinite într-un sistem politic pentru ca acesta să se poată
reproduce într-un anumit mediu. Funcţia primară a sistemului de state su-
verane este, potrivit lui Waltz, aceea de a aduce ordine în lumea statelor,
ordine care stă la baza securităţii, dacă este respectată de toţi participanţii.
Este însă vorba despre o ordine care nu urmează nici un plan. Ea rezultă din
acţiunile statelor care îşi urmăresc, fiecare, propria securitate. Elementele
sistemului internaţional rămân mereu aceleaşi: statele, dar structura sa –
distribuţia puterii între state – este, totuşi, în transformare. Această obser-
vaţie stă la baza sugestiei lui Waltz că sistemul internaţional este guvernat
de legi obiective. Pentru a le formula, Waltz importă din teoria economică
modelul microeconomiei.
Piaţa ideală nu constă decât în întreprinderi aflate în concurenţă reci-
procă, fiind lipsită de intervenţia statului. Întreprinderile mari determină
evoluţia preţurilor mai mult decât cele mici. Astfel, ele determină struc-
tura sistemului pieţei libere (Waltz 1979: 70ff). Piaţa liberă este un mediu
anarhic, în care nu exită o autoritate supraordonată de reglementare.
Analogia cu teoria relaţiilor internaţionale este imediată. Piaţa econo-
mică îşi găseşte paralela în piaţa de putere construită de Waltz. Aşa cum
interesul propriu al întreprinderii este motorul economiei de piaţă, la fel este,
în politica internaţională, acţiunea individuală (self-help) a statelor pentru
a-şi reduce vulnerabilitatea militară (1979: 91).
Potrivit lui Waltz, o structură politică este definită prin trei elemente
(1979: 79):
(a) principiu de organizare
(b) specificarea funcţiilor unităţilor diferenţiate formal

21
(c) distribuirea capacităţilor (distribution of capabilities) peste acele uni-
tăţi.

Structura RI este anarhică, dar nu este lipsită de ordine. Balanţa de


putere are un efect stabilizator. Războiul nu este, în sine, nici necesar, nici
inevitabil. Structura sistemului de state rezultă din numărul de actori pu-
ternici – discuţie sisteme bipolare, sisteme multipolare. Constelaţia
internaţională de state este, aşadar, elementul decisiv, iar nu structura in-
ternă a statelor.
Statele mici au alternativele înregimentării (bandwagoning) sau a balan-
sării (balancing). Înregimentarea reprezintă alinierea cu statul puternic care
reprezintă un potenţial de ameninţare, în vreme ce balansarea reprezintă
alierea cu alte puteri, în scopul neutralizării potenţialului de ameninţare.

Charles Kupchan (1999), “After Pax Americana: Benign Power, Re-


gional Integration, and the Sources of Multipolar Stability”, in International
Security 23, pp. 40–79:
Nu există un sistem internaţional, ci sisteme regionale de state în care
concurează pentru putere puteri regionale. Astfel, neorealismul contemporan
se desprinde de teoretizarea Războiului Rece. În fapt, abia după încheierea
acestuia au devenit vizibile noile linii de conflict. Astăzi lumea statelor nu
mai este structurată de tipurile europene de ideologie, socialism ori libera-
lism, ci de sisteme culturale diferite, cu viziuni diferite asupra lumii şi cu
moduri de comunicare diferite. Dar, în principiu, fiecare dintre aceste sis-
teme poate fi analizat conform principiilor neorealismului.

Totuşi, care este rolul statului cu privire la propria societate? Pentru


cine vor statele să asigure securitate: pentru o minoritate elitistă? Pentru
un grup de putere? Pentru o societate liberă? Nu se poate răspunde la
această chestiune fără a lua în considerare organizarea internă a sistemului
politic.
Apoi, este de discutat în ce măsură se susţine analogia realiştilor şi a
neorealiştilor dintre starea de natură, de la Hobbes, cu situaţia statelor în
lumea anarhică a politicii internaţionale. Statele sunt constructe sociale
care, în cea mai mare parte funcţionează prin mecanisme raţionale. Deşi
unele teorii sociale identifică statul cu un actor unitar (e.g. Wendt 1999),
acesta nu are dorinţe, pasiuni şi nevoi proprii. Unii autori neorealişti (e.g.
Stephen Krasner 1999) propune identificarea statului ca actor de politică
internaţională cu liderii acestuia. Este, desigur, o asumpţie simplificatoare,
cu avantaje şi dezavantaje (personalizarea statului; dificultatea de a explica

22
natura constrângerilor asupra comportamentului politic al liderilor). Statul,
la Hobbes, este produsul imaginar al situaţiei-limită de bellum omnem contra
omnes. Dar viaţa de zi cu zi a statului nu se bazează pe scenariul razboiului
ameninţător. De fapt, potrivit lui Hobbes, statul erodează cel mai mult
încrederea cetăţenilor săi atunci când îi conduce în război. Astfel, realiştii
accentuază excesiv starea excepţională de teamă de război.
Este relevant să observăm cum realismul şi neorealismul, pe de o parte, şi
idealismul, pe de a altă parte, selectează anumite intervale istorice ca dovezi
empirice. Carr (1946) a discreditat utopismul wilsonian arătând spre ruinele
Europei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, spre ororile Holo-
caustului şi spre izbucnirea Războiului Rece. Pe de altă parte, numeroase
tendinţe globale de după Războiul Rece par să confirme, totuşi, perspec-
tiva liberală: răspândirea democraţiei1 , creşterea comerţului liber global,
importanţa crescută acordată drepturilor omului, intervenţiile umanitare,
eforturile internaţionale de a preveni sau de a reduce efectele unor dezastre
ecologice sau naturale, multitudinea acordurilor de control al armamentului,
etc. Dar, din nou, pesimiştii arată spre războaiele aparent nemotivate pe
care unele democraţii ale lumii le pornesc împotriva unor state care nu con-
stituie o ameninţare directă, spre reţinerea de la intervenţia umanitară în
mai multe situaţii de criză gravă din ultimul deceniu, spre efectele perverse
ale tratatelor de liber-schimb care au dus la creşterea de tarife compensato-
rii şi spre evidentul recul al democraţiei în unele state importante pe scena
internaţională.
Waltz a respins cu consecvenţă istoricizarea analizei sistemului interna-
ţional. Totuşi, imaginea premodernă a suveranului care, în viaţa internă a
statului, îşi exprima voinţa prin legi şi reguli iar pe plan extern era egalul
altor suvernani, decizia sa dictând comportamentul internaţional al statului,
avea să se schimbe odată cu procesul de democratizare, cu instituirea parla-
mentelor, a partidelor şi a opiniei publice, care au impus limitări semnifica-
tive asupra libertăţii suveranilor de a acţional în politica externă. De circa
100 de ani, politica externă nu mai este domeniul exclusiv al executivului.
Democraţiile integrează societatea în mecanismele de decizie ale statului. Pe
de altă parte, prin politica lor externă, puterile democratice manifestă susţi-
1
Potrivit lui Kupchan şi Wittkopf (1999: 47), “După încheierea războiului rece, numărul
democraţiilor lumii a crescut considerabil. Între 1974 şi 1980, mai bine de 30 de ţări s-au
convertit de la regimuri dictatoriale la regimuri democratice. Aceasta rată a crescut în
anii ’80, în cel de-al treilea val, astfel că în 1992, mai mult de jumătate din ţările planetei
erau, pentru prima dată, democratice. Deşi au avut loc reveniri la situaţia anterioară
începând cu 1993, iar angajamentul democratic al Rusiei a fost pus la îndoială în 1996,
tendinţa globală de democratizare continuă.”

23
nere pentru opoziţia ilegală din statele autoritare, încurajând-o prin anumite
gesturi, informaţii, sau chiar material. Dar Waltz nu ia în considerare aceste
aspecte. Pe plan intern, statul este, în viziunea sa, o ierarhie perfectă al
cărui vârf decide pentru întreg sistemul.
Totuşi, politica internă explică o parte a relaţiilor externe. Cea de-a
„doua imagine“ a lui Waltz nu doar că nu poate fi neglijată, dar este însoţită
de o a „doua imagine răsturnată“ (second image reversed).

Peter Gourevitch (1978), “The Second Image Reversed: The Interna-


tional Sources of Domestic Politics”, in International Organizations 32, pp.
889–912:
Condiţiile interne ale politicii statelor sunt deteminate, în parte, de rela-
ţiile internaţionale ale statului. Statele se adaptează mediului internaţional
nu doar prin comportamentul lor exterior, ci şi prin structura lor internă,
socială şi politică. Studiile privind cea de-a doua imagine şi cea de-a doua
imagine răsturnată se bazează pe asumpţia unei „texturi poroase“ a înve-
lişului exterior al politicii statelor. Aceste noi dezvoltări teoretice exercită
asupra neorealismului presiunea de a renunţa la asumpţia statului reificat ca
„actor unitar“.

Neorealismul cultivă respingerea instituţiilor internaţionale şi a cooperării


internaţionale. Doar statele contează ca actori ai politicii internaţionale.
Interesant este că această viziune nu e lipsită de o anume plauzibilitate.
Organizaţiile internaţionale funcţionează numai în măsura în care statele le
respectă regulile. Cu toate acestea, tocmai securitatea, valoarea supremă a
viziunii reliste, presupune cooperare internaţională. De aceea a fost NATO
o organizaţie atât de atrăgătoare pentru statele Europei de est. Cooperarea
este esenţială pentru politica de securitate a statelor atât în vreme de război,
cât şi pe timp de pace. În ceea ce priveşte UE, independenţa sa militară faţă
de SUA poate fi realizată doar prin instituirea unei forţe paneuropene de
apărare.

3.1.4 Dilema securităţii


Aşadar, de ce au loc războaiele? Răspunsul realismului şi al neorealismului
trimite la natura conflictuală a anarhiei internaţionale. Dar un efect nedorit
al acestui tip de raţionament este aşa-numita dilemă a securităţii.
Tucidide, Războiul Peloponesului: “Ceea ce a făcut războiul inevitabil a
fost creşterea puterii ateniene şi teama pe care aceasta i-a cauzat-o Spartei”.
Ideea este că creştrea puterii militare a unui stat creează un senzaţie de in-

24
securitate a altui stat. Dacă celălalt stat nu-şi măreşte capacitatea militară,
riscă să fie expus acţiunilor agresive ale celui dintâi. Dacă, pe de altă parte
îşi măreşte capacitatea militară, primul stat se va simţi ameninţat, astfel că
va trebui să se înarmeze, ceea ce, la rândul său, va duce la o senzaţie de
insecuritate în cel de-al doilea. Concluzia este că ambele cursuri de acţiune
au ca efect un sentiment diminuat de securitate. Mai mult, unul dintre ele
duce la o periculoasă cursă a înarmărilor.
Ieşirea din această dilemă nu se poate face decât prin cooperare inter-
naţională. Securitatea nu este, într-adevăr, singura dimensiune a politicii
internaţionale şi, după cum susţin unii autori, nici măcar cea dominantă.

Vânătoarea cerbului
Pe de altă parte, care este întemeierea neîncrederii realismului şi neorealis-
mului în capacitatea de cooperare internaţională durabilă? Waltz preia de
la Rousseau o parabolă numită vânătoarea cerbului (stag hunt):

Să presupunem că cinci oameni care au dobândit o capacitate ru-


dimentară de a vorbi şi de a se înţelege unul cu altul se întâlnesc,
întâmplător, într-un moment în care toţi suferă de foame. Fiecare îşi
poate potoli foamea mâncând a cincea parte dintr-un cerb, aşa încât
“cad de acord” să coopereze pentru aprinde unul. Dar oricare din ei
se poate sătura şi cu un iepure şi dacă se iveşte unul prin preajmă,
unul din cei cinci îl prinde. Trădătorul îşi poate potoli foamea, dar
lasă, totodată, cerbul să scape. Interesul lui imediat prevalează asupra
preocupării pentru semeni.
Povestea este simplă, însă are implicaţii deosebit de importante.
Într-o acţiune de cooperare, în care toţi au acelaşi obiectiv şi sunt în
aceeaşi măsură interesaţi de proiect, nu te poţi bizui pe ceilalţi. (Waltz
1959, pp. 171–172)

25
Capitolul 4

Instituţionalismul liberal:
Interdependenţă şi teoria
regimurilor

4.1 Teoria interdependenţei


În relaţiile internaţionale, interdependenţa se referă la fenomenul relaţionării
complexe dintre evenimente care au loc în diferite părţi ale lumii. O criză
economică a unui stat poate avea consecinţe globale, aşa cum a fost cazul cu
crahului bursier asiatic la sfârşitul anilor ‘90, după cum securitatea statelor
depinde de strategiile poliţieneşti din alte state. Lucrurile sunt, în acest sens,
cunoscute de mult timp în domeniul comerţului sau al politicii monetare, încă
de la clasicii liberalismului, Adam Smith, David Ricardo sau John Stuart
Mill.
În ştiinţele politice, termenul interdependenţă a fost introdus în anii ‘60,
în contextul de securitate al conflictului ideologic dintre est şi vest. Pe fon-
dul apariţiei rachetelor balistice intercontinentale (ICBM), simpla distanţă
geografică nu mai putea constitui un element de siguranţă a statelor în faţa
potenţialelor atacuri. Astfel,

neither state can effectively move toward isolation or increase


its own autonomy so far as security is concerned. (Morse 1972:
138–39)

Avem aici de-a face cu un concept al interdependenţei militar-strategice,


care a caracterizat un context generat de conflictul dintre două viziuni mu-

26
tual exclusive despre politica mondială, susţinute fiecare de arsenale de arme
nucleare.
În plan economic, conceptul de interdependenţă s-a impus în RI la înce-
putul anilor ‘70, în legătură cu apariţia crizelor economice şi cu conflictele
economice dintre statele industrializate. Cele mai grave două şocuri eco-
nomice au fost prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods – care
stabilea convertibilitatea dolarului în aur – prin suspendarea de către Admi-
nistraţia Nixon a acestei convertibilităţi în luna august 1971 (fără prevenirea
celorlalţi participanţi la sistem!) şi criza petrolului declanşată de embargoul
impus de OPEC ca urmare a războiului arabo-israelian din 1973, pentru a
pedepsi SUA şi alte state industrializate pentru sprijinul acordat Israelului.
Cumulate, aceste evenimente au constituit cauze ale unui fenomen de sta-
gflaţie, adică de inflaţie concomitentă cu stagnare economică. S-a dovedit
că reacţiile individuale ale statelor au generat situaţii de conflict cu politi-
cile altor state. Fondul acestor conflicte îl constituie diminuarea influenţei
americane ca urmare a eşecului din Vietnam şi întărirea economică a Eu-
ropei şi a Japoniei. La începutul lui 1975, şefii de stat ale celor mai mai
patru puteri economice – SUA, Japonia, Germania şi Franţa – s-au întrunit
într-un „summit economic mondial“, precursor al actualului G8. Retorica
politică naţionalistă s-a modificat în favoarea uneia a cooperării internaţio-
nale, prin sublinierea interdependenţelor economice la scară mondială, prin
plasarea cauzelor crizei economice de la nivel naţional la nivel mondial. În
special politicienii americani recurgeau la conceptul de interdependenţă pen-
tru a justifica o politică externă de cooperare multilaterală, substitut al celei
unilaterale sau cel mult „atlantice“ de până atunci.
Astfel, ideea de interdependenţă a câştigat teren şi în alte chestiuni decât
cele de securitate militară; probleme legate de creşterea bunăstării, de dispo-
nibilitate a resurselor naturale şi de distrugere a mediului au devenit, brusc,
de prim ordin. Din această perspectivă, o serie de economişti şi politologi
au început să pună la îndoială puterea explicativă a paradigmei dominante
în RI, realismul politic, axat pe primatul securităţii şi al puterii militare a
statelor.
De asemenea, întrepătrunderea cercetării economice şi politologice a adus
în centrul atenţiei economia politică internaţională (Strange 1970). Cele
mai semnificative impulsuri au venit de la economistul american Richard
Cooper, prin lucrarea The Economics of Interdependence (1968), de la seria
de articole a lui Edward Morse, “The Politics of Interdependence” (1969),
ca şi de la lucrările lui Robert O. Keohane şi Joseph Nye despre relaţiile
transnaţionale.
Lucrarea acestora din urmă, Power and Interdependence. World Politics

27
in Transition (PaI), pleacă de la constatarea existenţei unei schimbării pro-
funde de structură a sistemului internaţional, a cărui caracteristică este o
limitare a capacităţii de acţiune a statelor, cu consecinţe pentru capacitatea
de realizare a scopurilor economice şi politice. Este investigată capacita-
tea de acţiune a statelor naţionale în aceste condiţii, adică instrumentele
adecvate pentru reacţia la această schimbare. Sunt distinse două niveluri:

(1) nivelul politicii externe – cercetarea optimizării acţiunii de politică ex-


ternă;

(2) nivelul politicii internaţionale – posibilităţi de modelare a acesteia prin


cooperare între state

4.1.1 Conceptul de interdependenţă în ştiinţele politice


Există astăzi o intensitate mai mare a relaţiilor de interdependenţă decât în
trecut? Cum măsurăm acest lucru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt
foarte diferite.
Karl Deutsch (1967), de exemplu, apără teza diminuării interdependen-
ţei globale, ca fapt legat de creşterea industrializării statelor. Deutsch arată
că fazele târzii ale procesului de industrializare sunt caracterizate printr-o
reducere a proporţiei pe care exportul o ocupă în produsul intern brut al
statelor. Anul 1913 este luat drept reper pentru nivelul cel mai ridicat de in-
terdependenţă, după care aceasta a intrat pe un trend descendent accentuat.
Pentru autori precum Ronsencrance (1977), interdependenţa s-a intensificat
între 1950 şi 1958, după care a intrat într-un declin continuu. În fine, pentru
autori ca Morse (1972), Cooper (1968) sau Keohane şi Nye, interdependenţa
creşte necontenit din 1945 încoace. Cum explicăm aceste aprecieri diferite?
O explicaţie ţine de diversitatea metodelor de măsurare a interdepen-
denţei, puternic contestate reciproc. De exemplu, modelul „procentului de
export“, care măsoară raportul dintre exporturile totale ale unui stat către un
altul şi importrile totale din acel stat în primul, sau modelul “chooser-chosen
GNP”, care urmăreşte raportul dintre tranzacţiile internaţionale ale unei ţări
şi produsul ei social brut. Aceste abordări reflectă orientarea cantitativă a
cercetării sociale dn anii 1950 şi 60. Erau căutate corelaţii între variabile
economice, folosite ca indicatori pentru un gradul de interdependenţă. Ca
atare, evoluţia empirică a interdependenţei prezenta variaţii puternice pe
ansamblul secolului XX.
Desigur, sensul utilizării unei corelaţii sau alteia trebuia legat de o anu-
mită semnificaţie atribuită diferitelor modalităţi de măsurare. De fapt, astfel

28
de corelaţii empirice măsoară mai degrabă interconectivitatea dintre state –
concept introdus de Inkeles (1975):

Interconnnectedness refers to the volume or frequency of com-


munication, interaction, or exchange between two sociocultural
systems. It is most often expressed in the exchange of goods and
services, i.e., in trade (...) (pp. 469–70).

Astfel, conceptul de interdependenţă este diferit de cel de interconectivi-


tate; cea dintâi reprezintă, mai degrabă, semnificaţia politică a interconecti-
vităţii empirice, ceea ce nu poate fi reliefat prin măsurare directă.

Thus, politically significant interdependence is much higher to-


day than it was during the nineteenth century. (Rosencrance şi
Stein 1973: 12)

4.1.2 Conceptul de interdependenţă politică la Nye şi Keo-


hane
Keohane şi Nye trasează diferenţa dintre interdependenţă şi interconectivi-
tate cu ajutorul criteriului costurilor: numai acele interacţiuni care cauzează
costuri reciproce constituie interacţiuni de interdependenţă – desigur, costu-
rile nefiind necesarmente simetric suportate. Dacă interacţiunile au loc fără
costuri semnificative, atunci ele vor reprezenta doar interacţiuni de inter-
conectivitate. Aşadar, pentru Keohane şi Nye, interdependenţa presupune
întotdeauna costuri, deoarece mărgineşte autonomia statelor şi impune efor-
turi de adaptare.
Cei doi autori disting, mai departe, între două accepţii ale interdepen-
denţei: sensibilitatea la interdependenţă (interdependence-sensitivity) şi
vulnerabilitatea la interdependenţă (interdependence-vulnerability).

Sensitivity involves degrees of responsiveness within a policy fra-


mework – how quickly do changes in one country bring costly
changes in another, and how great are the costly effects? (K &
N 1977: 12)

Sunt avute în vedere costurile care rezultă atunci când nu există nici o
reacţie politică din partea statului afectat de schimbările din primul stat.

Vulnerability can be defended as an actor’s liability to suffer costs


imposed by external events aven after policies have been altered.
(K & N 1977: 13)

29
În plus, vulnerabilitatea la interdependenţă este legată şi de disponibi-
litatea relativă şi de mărimea costurilor măsurilor politice alternative ale
actorilor implicaţi (K & N 1977: 13). Prin urmare, ea este dimensiunea mai
importantă a interdependenţei.

4.1.3 Două modele: realism şi interdependenţă complexă


Dar mai există, pe lângă conceptul de interdependenţă tocmai introdus, şi cel
de interdependenţă complexă, utilizat de către Keohane şi Nye. Acesta este
contrapus de autori, ca ideal-tip, realismului în RI, răsturnând asumpţiile de
bază ale realismului. Iată asumpţiile realismului, în prezentarea lui Keohane
şi Nye:
(1) Statele sunt concepute ca actori dominanţi, de importanţă fundamen-
tală, ai politicii mondiale, şi ca entităţi închise, unitare.
(2) Puterea este mijlocul cel mai eficient al exercitării politicii; exercitarea
violenţei sau ameninţarea cu violenţa este cel mai eficient mod de a
exercita puterea.
(3) Există o ierarhie clară a scopurilor în politica externă: chestiunile de
securitate militară (high politics) domină scopurile de ordin economic
sau social (low politics).
Ideal-tipul interdependenţei complexe constă, aşadar, în „răsturnarea“
acestor premise fundamentale:
(1) Statele nu sunt unităţi închise în sine şi nici actori unici ai politicii
mondiale. Există şi importanţi actori ne-statali.
(2) Puterea militară are, în contexte de relaţii marcate de interdependenţă,
doar o importanţă politică secundară.
(3) Nu există o ierarhie prestabilită a a scopurilor de politică internaţio-
nală: securitatea militară nu este a priori mai importantă decât anu-
mite scopuri de ordin economic; există, mai degrabă, o multitudine de
diferite domenii de probleme (issue areas). (K & N 1977: 24–37)
Pentru cei doi autori, evenimentele lumii politice reale cad mereu undeva
între aceste două extreme ideal-tipice. Uneori, interdependenţa complexă
este mai aproape de realitate, ca model teoretic, decât realismul. Ca atare,
adecvarea utilizării unui model explicativ sau altul ţine exclusiv de decizia
cercetătorilor de a aplica un model sau altul în situaţii concrete.
Keohane şi Nye constată că

30
...condiţiile interdependenţei complexe caraterizează din ce în ce
mai mult politica mondială în unele domenii importante şi între
unele ţări. (K & N 1977: 223)

Interdependenţa complexă caracterizează cu precădere relaţiile dintre


statele industrializate (ţările OECD), în special în domeniile economiei şi
ecologiei globale. Astfel, pe lângă limitarea generală la relaţiile dintre statele
industrializate ale vestului, deosebirea dintre diferite “issue areas”, precum
securitatea, economia şi mediul înconjurător joacă un rol central. Autorii
admit aplicabilitatea ambelor modele explicative – realism, respectiv inter-
dependenţă complexă – în domenii specifice. Totuşi, politica internaţională
în condiţii de interdependenţă complexă este caracterizată prin procese po-
litice fundamental diferite de cele ale asumpţiilor realiste. Prin procese po-
litice sunt desemnate modalităţile prin care resursele de putere ale unui stat
sunt „traduse“ în putere înţeleasă ca şi control asupra rezultatelor politice.
În modelul realist, superioritatea generală de putere a unui stat determină
rezultatele politicii internaţionale. În condiţii de interdependenţă complexă
intervine o discontinuitate între distribuirea generală de putere (distribution
of capabilities) şi rezultatele politice, în situaţii concrete de negociere: cu
cât mai mult aproximează o anumită conjunctură o situaţie de interdepen-
denţă complexă, cu atât mai puţin poate fi tradusă superitatea generală de
putere a unui stat (overall power structure) în rezultate politice în interiorul
domeniilor specifice, întrucât între resursele de putere şi puterea ca şi control
asupra rezultatelor politice intervine interdependenţa ca variabilă sistemică.
În atari condiţii, statele puternice au dificultăţi în a-şi utiliza superiorita-
tea de putere. Distribuirea puterii şi gradul de vulnerabilitate în domenii
specifice devin relevante în analiza proceselor politice.
Apoi, posibilităţile stabilirii agendei (setting the agenda) politicii inter-
naţionale se modifică. O interdependenţă mărită duce la posibilitatea ca
diferite grupuri intra-statale sau actori transnaţionali să politizeze anumite
probleme, care erau considerate până atunci ca ţinând de politica internă
a statelor. În fine, organizaţiile internaţionale dobândesc un rol mult mă-
rit, prin abilitatea de a influenţa stabilirea agendei, de a iniţia formarea de
coaliţii sau de a constitui forumuri pentru articularea şi expresia intereselor
statelor slabe. Studiile de caz cu care Keohane şi Nye susţin aceste concluzii
privesc dreptul internaţional al mării şi politica economică internaţională,
precum şi relaţiile bilaterale dintre SUA şi Canada, respectiv dintre SUA şi
Australia.

31
4.1.4 Politică şi interdependenţă
Aşadar, chestiunea centrală pentru Keohane şi Nye în PaI este, cum pot sta-
tele să-şi exercite puterea în condiţii de interdependenţă. Interdependenţa
intervine între putere – variabilă independentă, de control – şi rezulta-
tele proceselor politice – variabile dependente, observate. Interdependenţa
modifică astfel structura şi contextul negocierilor internaţionale. Problema
politică se leagă însă de costurile relaţiilor de interdependenţă: ea limitează
autonomia de acţiune politică a statelor, care nu mai pot acţiona autonom
în domenii precum politicile financiare şi fiscale, reglementarea activităţii
întreprinderilor sau implementarea programelor de redistribuire a bunuri-
lor publice, ceea ce pretinde un efort de adaptare la condiţiile schimbate.
Cu alte cuvinte, interdependenţa generează, datorită costurilor implicate, o
problemă a strategiei politice. De această problemă se leagă încercările de a
evita costurile de adaptare. Interesul statelor individuale este de a redistribui
costurile şi beneficiile legate de relaţiile de schimb internaţional în favoarea
lor. Astfel, paradigma în care operează cei doi autori este aceea a calculului
raţional de tip cost-beneficii, operând în circumstanţele modificate de condi-
ţiile interdependenţei. Presupoziţia fundamentală, comună cu a realismului,
este a statului ca actor unitar, raţional şi dominant pe scena internaţională.
Interdependenţa este, în mod tipic, asimetrică, ceea ce înseamnă că, în
diferite domenii politice, statele prezintă niveluri diferite de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea de interdependenţă include astfel o dimensiune strategică:
pentru statele relativ invulnerabile există posibilitatea de a manipula sis-
temul internaţional pentru atingerea propriilor interese. Ele vor încerca să
folosească interdependeţa asimetrică drept sursă de putere şi să influenţele
organizaţiile internaţioale în favoarea lor.

(1) From the foreign-policy standpoint, the problem facing indi-


vidual governments is how to benefit from international change
while maintaining as much autonomy as possible.
(2) From the perspective of the international system, the problem
is how to generate and maintain a mutual beneficial pattern of
cooperation in the face of competing efforts by governments (and
nongovernmental actors) to manipulate the system for their own
benefit.
(Keohane şi Nye 1987: 730)

De altfel, scopul declarat al PaI e optimizarea politicii externe ameri-


cane, în contextul relevării „iluziei de autonomie“ de la începutul anilor 1970,

32
printr-o viziune teoretică opusă viziunii dominante până atunci, a realismului
politic.

Reducing one’s vulnerability to external events can be part of


a neoisolationist strategy; but it can also be one element in a
strategy of policy coordination and international leadership. (K&
N 1977: 239).

Ei disting trei tipuri de leadership – hegemonie, unilateralism şi multilate-


ralism – şi se pronunţă, în contextul declinului hegemoniei americane, pentru
multilateralism ca politica cea mai adecvată condiţiilor de interdependenţă.
Ei recomandă Statelor Unite o politică activă de coordonare internaţională,
bazată pe convingerea că organizaţiile şi regimurile internaţionale sunt în
poziţia de a rezolva conflictele internaţionale prin implementarea unor solu-
ţii “win-win”, pentru toate părţile implicate. Această linie va fi dezvoltată
de către Robert Keohane în anii ‘80 sub forma teoriei regimurilor.

4.1.5 Interdependenţă, cooperare şi instituţii internaţionale


Interdependenţa ilustrează problemele acţiunii colective (collective action
problems): interesele unui stat nu pot fi realizate decât în mod dependent
de deciziile luate de fiecare dintre celelalte state implicate în relaţiile de in-
terdependenţă. Prin urmărirea unilaterală a scopurilor politice, crearea sau
dobândirea unui bun – bunăstarea economică, securitatea sau protecţia me-
diului – rămâne la nivel suboptimal, adică nesatisfăcătoare pentru toţi actorii
implicaţi. Astfel, inderdependenţa conduce la un interes pentru cooperare
al egoiştilor care acţionează raţional. Mai mult, interdependenţa este atât o
condiţie de posibilitate a cooperării, cât şi o sursă a nevoii de cooperare.
Prin PaI, ştiinţele politice ale anilor 1970 şi ‘80 au primit un temei al
strădaniei statelor industrializate, sub conducerea SUA, de a realiza o coor-
donare politică în organizaţii internaţionale, precum GATT sau FMI.

4.1.6 Dezvoltări ulterioare ale teoriei interdependenţei


În analiza interdependenţei complexe întreprinse de Keohane şi Nye sau pus
bazele dezvoltărilor ulterioare ale unor curente teoretice care domină şi astăzi
mainstream-ul RI, precum teoria regimurilor şi instituţionalismul liberal.
Interdependenţa modifică structura şi contextul interacţiunii dintre state,
astfel că o analiză riguroasă presupune un concepţie despre negocierile inte-
naţionale. Ambele aspecte – a) agendele internaţionale pot fi manipulate şi

33
b) organizaţiile intenaţionale modifică şi reglementează efectele interdepen-
denţei – au dus la integrarea conceptului de interdependenţă în teoria nego-
cierilor şi cooperării internaţionale, în special a negocierilor multilaterale, în
care legarea/conectarea diferitelor domenii de probleme (issue linkage) este
frecventă, şi a studiilor despre semnificaţia crescândă a bunurilor colective.
Şi domeniul menţinerii păcii (peacekeeping) prin instituţii internaţionale
a primit impulsuri importante de la PaI. Este postulată o conexiune între
interdependenţă şi reducerea violenţei militare ca mijloc de management
al conflictelor internaţionale. Constatarea existenţei unei utilizări reduse
a violenţei în rlaţiile internaţionale prin instituţiile internaţionale nu este,
totuşi, suficient de specifică, „civilizarea“ fiind o caracteristică a relaţiilor
dintre statele vestului industrializat, adică acele state al căror tratament
reciproc este reglementat de o reţea deasă de instituţii. Astfel, este oferită o
cale de cercetare a fenomenului „păcii democratice“, care se referă la legătura
dintre constituţia internă a statelor democratice, implicarea lor externă în
instituţii internaţionale şi faptul absenţei violenţei ca mijloc de rezolvare a
conflictelor dintre ele.
Să notăm că modelul interdependenţei are în comun cu realismul o se-
rie de premise fundamentale, precum cea a dominanţei statelor ca actori pe
scena internaţională şi cea a caracterului unitar, de unitate închisă, a state-
lor. Diferenţele de constituţie internă a statelor sunt neglijate. Realizarea
intereselor de stat prin influenţa exectitată de diferiţi actori sociali, de re-
ţele transguvernamentale sau de grupuri de presiune nu poate fi explicată
prin concentrarea pe nivelul sistemului de state. De altfel, teoria nu s-a pu-
tut dezvolta fără extinderea analizei de la nivel sistemic la nivelul politicii
interne a statelor.

4.2 Teoria regimurilor


După cum susţine un adept al neorealismului (Joseph Grieco 1988), premi-
sele neorealismului implică un model al aşa-numitei stabilităţi hegemoniale,
potrivit căruia cooperarea internaţională este posibilă numai atunci când o
putere hegemonială este gata să impună respectivul tip de cooperare asupra
altor state. Răspunsul instituţionalismului liberal este că se poate realiza co-
operare internaţională şi dincolo de structurile de putere hegemonială, atunci
când, în condiţii de interdependenţă complexă, statele îşi pot maximiza astfel
propriile interese.
Apoi, din premisele neorealismului derivă şi concluzia că instituţiile inter-
naţionale sunt instrumente ale puterilor hegemoniale. Totuşi, instituţionalis-

34
mul liberal susţine că instituţiile internaţionale servesc, dincolo de structurile
de putere hegemonială, drept mijloc de cooperare prin care statele identifică
interese mutuale pentru rezolvarea problemelor în dispută.
În fine, instituţioalismul liberal s-a format şi în contextul dezbaterii des-
pre declnul puterii hegemoniale a SUA din anii ‘70 încoace. Pe fondul aces-
tui fenomen, predicţia neorealistă era aceea a unei scăderi de eficacitate a
instituţiilor internaţionale, precum GATT sau FMI şi că, prin urmare, co-
operarea din domeniile comerţului internaţional şi a relaţiilor monetare nu
va mai putea fi menţinută. Într-adevăr, într-o primă fază, în anii 1970 şi
‘80, cooperarea din aceste domenii a cunoscut o scădere. GATT, creat în
1947 în scopul susţinerii procesului de liberalizare globală a comerţului, s-a
confruntat cu un nou protecţionism, în vreme ce FMI a trebuit să renunţe la
cursurile fixe, convenite în 1947, pentru a trece la o flotaţie liberă, mai flex-
bilă, a cursurilor de schimb. Dar, în ciuda acestor turbulenţe, aceste instituţii
nu doar că au continuat să funcţioneze; ele au reuşit să menţină relaţi funda-
mentale de cooperare. Comerţul mondial nu a cunoscut prezisa escaladare a
protecţionismului, iar domeniul monetar a menţinut convertibilitatea liberă
a valutelor. Astfel, în ciuda declinului relativ de putere al Americii, a fost
menţinută o ordine economică mondială relativ liberală, în care dependenţele
economice mutuale chiar au crescut. Pe deasupra, în anii 1970 şi 1980 au fost
întemeiate o multitudine de noi instituţi internaionale: în contextul relaţii-
lor dintre cele două blocuri ideologice a fost infiinţată Conferinţa Europeană
pentru Securitate şi Cooperare (CSCE), tratatul de neproliferare a armelor
nucleare (NPT), acorduri de control a înarmării (SALT, ABM, IMF), în care
relaţiile de cooperare au funcţionat în pofida unei aproximative egalitaţi de
putere între SUA şi URSS.
Dacă până în anii ‘70 cercetarea instituţiilor internaţionale privea mai
ales competenţele formale ale organizaţiilor intnernaţionale,cotitura produsă
de neo-instituţionalism a constat în concentrarea asupra consecinţelor acţiu-
nii instituţiilor înţelese în sens larg – nu doar organizaţii (Martin şi Simmons
1998). Cercetarea regimurilor s-a concentrat pe instituţii specifice, numite
regimuri internaţionale, precum cel al comerţului şi finanţelor internaţionale
sau pe diferite regimuri ale dezarmării, ale protecţiei mediului sau drepturilor
omului. Regimurile sunt legate de domenii (issue areas) specifice ale politicii
internaţionale. Principiul ordonator al suveranităţii statelor nu operează în
regimurile internaţionale. Acestea sunt instituţii cooperative care reglemen-
tează anumite domenii de probleme, dar care nu au capacitatea de a acţiona
ca agenţi de sine stătători. Ele sunt definite ca principii, norme şi reguli spe-
cifice anumitor domenii, care sunt convenite de state şi care sunt acceptate
ca valabile. Drept principii sunt socotite standardele generale de compor-

35
tament, în vreme ce normele sunt prescripţii concrete de comportament; în
fine, regulile exprimă prescripţii verificabile – în mod tipic, codificate – de
comportament, pretinzând anumite tipare de comportament şi interzicând
altele.
În anii 1980, pe lângă Robert O. Keohane, a cărui lucrare din 1984,
After Hegemony, este de referinţă pentru studiul nostru, Stephen Krasner
(1983), Kenneth Oye (1986) şi John Gerald Ruggie (1998) au produs lucrări
de referinţă ale teoriei regimurilor.

4.2.1 Regimuri internaţionale şi cooperare internaţională


Teza fundamentală a lucrării After Hegemony este aceea că, în ciuda premi-
selor pesimiste care descriu politica mondială, în condiţii de interdependenţă
complexă, cooperarea internaţională durabilă în interesul comun al statelor
implicate e posibilă – deşi cooperarea eşuează adesea, chiar atunci când
există un interes mutual. Aşadar, chiar în condiţiile existenţei unui interes
mutual, cooperarea dintre state trebuie socotită precară. Dificultatea de a
realiza cooperare internaţională în ciuda intereselor comune este ilustrată
cu ajutorul dilemei prizonierului (1984: 67–69). Aceasta poate fi aplicată
în cazul cursei înarmărilor dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece.
Fiecare dintre cele două superputeri avea interesul de a-şi asigura un avantaj
de putere faţă de adversar prin investiţii de ordin militar, căutând totodată
să împiedice dobândirea de către celălalt de avantaje de securitate. Acest
interes îi face pe ambii să-şi mărească neocontenit cheltuielile militare, astfel
că nici una dintre puteri nu-şi poate îmbunătăţi propria securitate (dilema
securităţii). Dar, pentru că cheltuielile militare masive generează pierderi
de bunăstare, interesul reciproc ar fi să se ajungă la un acord de control al
înarmării. Astfel, cele două părţi ar putea realiza un optim Pareto, adică o
situaţie din care nu se poate ieşi fără ca măcar unul dintre actori să nu fie
într-o situaţie mai proastă. Dar astfel de acorduri sunt foarte greu de reali-
zat în condiţiile anarhiei scenei internaţionale. Fiecare parte este motivată
să-ţi mărească securitatea proprie „trişând“ faţă de cele stabilite în acord,
precum şi de teama că cealaltă parte ar putea face tocmai acest lucru prin
măsuri de înarmare ce contravin obligaţiilor asumate în acord. Constelaţia
de interese prin care cele două state, în cele din urmă, ratează realizarea
interesului comun, deoarece fiecare caută să-şi maximizeze interesul propriu,
se reprezintă în teoria jocurilor după cum urmează:

36
URSS limitarea înarmării creşterea înarmării
SUA limitarea înarmării (3, 3) (1, 4)
creşterea înarmării (4, 1) (2, 2 )

Dacă examinăm situaţia, caracterizată prin interdependenţă complexă,


cooperarea pare, la prima vedere, imposibilă. Problema este că e în avantajul
oricăruia dintre cele două state să încalce acordul de dezarmare, indiferent
de ceea ce face celălalt. Dacă presupunem că concurentul se înarmează în
secret, atunci va încerca să împiedice, prin eforturi proprii de înarmare, su-
perioritatea de securitate a celuilalt. Dacă, pe de altă parte, presupunem
că concrentul se dezarmeanză, atunci din nou este motivant să „defecteze“
asigurându-şi astfel un avantaj faţă de celălalt. Astfel, comportamentul ra-
ţional al fiecărui actor pare să excludă cooperarea. În vocabularul teoriei
jocurilor, ambii actori dispun de strategie dominantă, adică de un curs de
acţiune care îi aduce avantaje unui actor indiferent de ceea ce va face celălalt.
Keohane argumentează, totuşi, că problema cooperării se pune altfel
atunci când luăm în considerare că, în politica internaţională, statele se
află, de regulă, în mod repetat în aceeaşi constelaţie de interese – cu alte
cuvinte, dilema prizonierului este prezentă în variantă iterativă sau repeată;
astfel, deciziile asupra limitării şi reducerii armamentului sunt repetate. Prin
cunoaşterea de către cele două superputeri a faptului că deciziile asupra de-
zarmării se repetă în timp, comportamentul cu privire la implementarea
măsurilor de control a dezamrării este diferit de cel din situaţiile de decizie
unică. Repetarea situaţiilor de interacţiune face ca deciziile fiecăruia din-
tre state să se bazeze şi pe reflecţia asupra reacţiilor anticipate ale celuilalt.
Prin această umbră a viitorului (shadow of future), pentru a folosi sintagma
lui Robert Axelrod (1987), ambele superputeri pot coopera pentru realizarea
unei politici comune de dezarmare, respectiv pot fi descurajate să „defecteze“
unilateral din tratatul de control al armamentului.
Totuşi, cooperarea internaţională nu este probabilă decât atunci când
este susţinută de regimuri internaţionale. (1984: 78–94). Ca atare, el tra-
tează două chestiuni generale în After Hegemony:

(1) În ce constă eficacitatea regimurilor internaţionale?

(2) În ce circumstanţe reuşeşte construcţia regimurilor internaţionale?

37
4.2.2 Eficacitatea regimurilor
Eficacitatea regimurilor constă nu în aceea că schimbă interesele şi prefe-
rinţele statelor participante, uşurând prin aceasta cooperarea internaţioală.
Regimurile internaţionale funcţionează drept catalizatori ai cooperării,
facilitând realizarea intereselor existente, nemodificate ale statelor – deose-
bire fundamentală de constructivismul social. Concret, potrivit lui Keohane,
eficienţa regimurilor este legată de reducerea costurilor de tranzacţionare,
adică a costurilor legate de negocierile diferitelor acorduri specifice, de im-
punerea acestor acorduri, precum şi de controlul respectării lor. Trebuie
distinse aici patru moduri în care costurile de tranzacţionare sunt reduse
prin intermediul regimurilor internaţionale:

(a) Regimurile internaţionale scad costurile de tranzacţionare prin oferirea


unui cadru de negociere, în care sunt specificate scopurile fundamentale
ale fiecărui stat participant şi procedurile de negociere (1984: 89–90).
Astfel, statele sunt scutite de efortul semnificativ de a stabili, în faza
de prenegociere, cu fiecare partener în parte, care sunt obiectivele şi
procedurile negocierii. Regimul stabileşte deja cea mai mare parte a
acestor lucruri. De exemplu, în comerţul internaţional, GATT sau
WTO stabilesc nu doar cine cu cine negociază, ci şi despre ce anume
se negociază – liberalizarea comerţului internaţional. Negocierile sunt
deja pre-structurate, astfel că procesul propriu-zis de negociere despre,
să zicem, noi tarife vamale, este considerabil simplificat.

(b) Regimurile internaţionale măresc considerabil şansele ca ca înţelegerile


negociate să fie şi respectate. Ele instituie un climat de predictibilitate,
ceea ce duce la scăderea costurilor de supraveghere şi control a respec-
tării acordurilor încheiate. În plus, regimurile internaţionale posedă
mecanisme proprii de control (1984: 97–100). De exemplu, regimul
internaţional al neproliferării armelor nucleare (NPT) al Autorităţii
Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) are o autoritate ex-
tinsă de control, prin care este asigurat că nici un stat parte la tratatul
NPT nu produce secret arme nucleare.

(c) Regimurile internaţionale leagă între ele diferite convenţii specifice de


cooperare în interiorul unui domeniu de probleme, astfel că realizarea
acordurilor de cooperare într-un domeniu este facilitată de stimularea
cooperării într-un alt domeniu (1984: 89–91). De pildă, cooperarea
din cadrul WTO priveşte aspecte foarte diferite. A trişa faţă de un
participant la această organizaţie poate avea efecte care depăşesc cu

38
mult cadrul unei convenţii specifice de cooperare, afectând un spectru
mult mai larg de relaţii de cooperare. De exemplu, un stat care în-
calcă o convenţie semnată în domeniul comerţului cu produse agricole,
se poate confrunta cu sancţiuni în comerţul cu camioane. Desigur,
aceasta reduce şi tentaţia de a încălca convenţiile şi, de asemenea, re-
duce neîncrederea legată de temerea că alţii ar putea-o face. Efectul
este unul de mărire a siguranţei şi predictibilităţii în domeniul comer-
ţului internaţional.

(d) Prin regimurile internaţionale se stabileşte, cel mai adesea, în ce con-


stă cooperarea internaţională. Cu alte cuvinte, cooperarea capătă un
conţinut riguros, este definită, în cadrul regimurilor. Astfel, încălcarea
înţelegerilor de cooperare nu mai poate avea loc sub pretextul impre-
ciziei de conţinut a unui acord de cooperare sau altul. Un astfel de
comportament exclude statul vinovat de la viitoare acorduri de coope-
rare, sau, în orice caz, îi îngreunează considerabil această perspectivă.
De pildă, încălcarea sistematică a convenţiilor internaţionale de pro-
tecţie a mediului duce la discreditarea respectivului stat ca partener
de negociere în orice alt acord privitor la ecologie. Pentru a evita pre-
luarea unor costuri de reparare a reputaţiei – legate, de exemplu, de
impunerea unor mecanisme speciale de monitorizare şi control – statele
respectă prevederi care nu le sunt neapărat favorabile.

4.2.3 Formarea regimurilor internaţionale


Efectul anticipat al regimurilor, de facilita realizarea intereselor comune prin
cooperare internaţioală, explică de ce formează statele regimuri internaţio-
nale. SUA şi URSS au instituit diferite regimuri de control al înarmării,
întrucât acestea reduc semnificativ costurile legate de controlul reciproc al
nivelului înarmării în cele două state.
Pentru a răspunde mai-sus amintitei obiecţii formulate de Grieco din
perspectiva teoriei stabilităţii hegemonice,

...intensive interaction among a few players helps to substitute


for, or to supplement, the actions of a hegemon. As a hegemon’s
power erodes, a gradual shift may take place from hegemonic
to post-hegemonic cooperation. Increasingly, incentives to coo-
perate will depend not only on the hegemon’s responses but on
those of the other sizable states. Such a transition may be dif-
ficult in practce, since expectations may lag behind reality; but
nothing in rational-choice analysis renders it impossible.

39
Desigur, nu orice interes comun pe scena internaţională se traduce în in-
stituirea unui regim internaţional. Decisiv pentru instituirea unui regim este
raportul dintre costurile şi beneficiile acestui proces. Cu cât mai mici sunt
costurile de instituire şi de menţinere a unui regim şi cu cât mai mari sunt
beneficiile legate de funcţionarea sa, cu atât mai probabilă este instituirea
sa. Pe de altă parte, cu cât mai mari sunt costurile şi cu cât mai mici sunt
beneficiile, cu atât mai improbabilă este formarea unui regim internaţional.

Relaţia costuri-beneficii este influenţată de mai mulţi factori:

(1) de tiparele de cooperare deja existente. Instituirea unor noi


regimuri depinde major de încrederea reciprocă generată de funcţionarea
vechilor regimuri.
The ability to create cooperation when it is desired by govern-
ments will also depend on existing patterns of regimes. The crea-
tion of new international regimes may be facilitated by the mu-
tual confidence created by old ones. Regimes rarely emerge from
chaos; on the contrary, they are built on one another. We should
therefore thinl as much about the evolution of regimes as about
their creation ex nihilo. This intricate connection between the
operation of old regimes and the creation of new ones means that
a functional analysis of regimes ...is crucial for the understanding
not only of why regimes are created and maintained, but also how
they evolve over time.
(2) de densitatea de interdependenţă (dense policy spaces – how clo-
sely linked different issues are to one another (p. 79)) din domeniul respectiv
(1984: 79). Densitatea de interdependenţă determină în special beneficiile
pe care le pot extrage statele participante la regim. Cu cât mai mare este
densitatea de interdependenţă , cu atât mai mult pot ele să profite de co-
operarea internaţională şi, corespunzător, cu atât mai mult au de pierdut
prin acţiunea unilaterală de tip self-help. Pentru statele cu relaţii comerciale
„dese“ este mult mai important ca acestea să fie stabilizate printr-un regim
internaţional, decât pentru statele ale căror relaţii comerciale sunt oricum
slab dezvoltate. Rezultă că o densitate de interdependenţă ridicată uşurează
obţinerea unei balanţe echilibrate cost-beneficii prin instituirea şi menţinerea
regimurilor.

(3) de numărul statelor implicate în reglementarea unui anumit do-


meniu de probleme (Keohane 1984: 78–79). Numărul statelor influenţează

40
în special latura costurilor în formarea regimurilor. Cu cât mai multe sunt
statele participante la un regim, cu atât mai dificil este controlul multilate-
ral al respectării convenţiei de cooperare. Ca atare, cooperare în regimurile
la care participă un număr mare de state presupune existenţa unor meca-
nisme de control incluse în acel regim. Desigur, acestea înseamnă costuri
suplimentare, care afectează balanţa costuri-beneficii. Aşadar, numărul ri-
dicat de state participante generează costuri suplimentare prin necesitatea
mecanismelor de control. Pe deasupra, există şi tendinţa de a pasa altor
state costurile generate de sancţionarea încălcărilor. Dacă acest comporta-
ment se generalizează, atunci încălcările cooperării vor rămâme nesancţio-
nate. Aceasta pretinde instituirea unor mecanisme severe, foarte eficiente de
sancţiune în cadrul regimurilor care includ multe state, dar asta înseamnă,
din nou, costuri crescute, ceea ce poate compromite complet ideea formării
unui regim.

(4) de distribuţia de putere în respectivul domeniu de probleme in-


fluenţează procesul de formare a unui regim internaţional (Keohane 1984:
31–46). O distribuire hegemonială de putere într-un domeniu în care statele
au interese comune nu este nici necesară, nici suficientă pentru instituirea
regimurilor. Totuşi, potrivit lui Keohane, ea este favorabilă formării şi men-
ţinerii regimurilor. La urma urmei, pentru o putere hegemonială, problema
relaţiei cost-beneficii se pune cu totul altfel decât pentru statele mai puţin
puternice. În vreme ce pentru statele mai mici beneficiile cooperării pot
să nu fie suficient de mari pentru a compensa costurile formării regimului
internaţional, pentru puterea hegemonială a unui anumit domeniu benefi-
ciile cooperării pot fi atât de importante încât să fie profitabilă preluarea
întregilor costuri ale formării regimului. Utilitatea regimului de comerţ in-
ternaţional întemeiat pe GATT a fost pentru SUA anilor 1950 şi ‘60 atât
de mare, încât America a suportat singură costurile instituirii şi menţinerii
regimului.

4.2.4 Critici la adresa teoriei regimurilor internaţionale


Două sunt criticile remarcabile la adresa teoriei:

(1) Critica neorealistă, formulată limpede de către Joseph Grieco (1988,


1990). Potrivit lui Grieco, teoria regimurilor nu arată suficient de bine cum
anume pot fi deduse consecinţe instituţionaliste despre cooperarea intrnaţio-
nală din premise neoreliste despre politica mondială. Teoria regimurilor nu
a acordat importanţa cuvenită anarhiei de pe scena internaţională, din care

41
rezultă două tipuri de obstacole pentru cooperarea internaţională. Pentru
teoria regimurilor, în condiţii de anarhie internaţională, cea mai semnificativă
problemă pentru acordurile de cooperare este aceea a deficitului de încredere
dintre participanţii la regim şi a costurilor care rezultă din mecanismele de
control instituire pentru rezolvarea acestei probleme. Totuşi, potrivit lui
Grieco, teoria regimurilor nu realizează că în structurile anarhice ale politicii
mondiale, problema distribuţiei de putere este un obstacol mult mai semnifi-
cativ în calea cooperării. Motivul este că, conform teoriei regimurilor, statele
sunt actori raţionali care acţionează egoist, pentru a-şi maximiza propriile
interese, independent de câştigurile pe care le derivă celelalte state din aran-
jamentul de cooperare. Cu alte cuvinte, statele acţionează pentru a-şi mări
în mod absolut interesele. Dar anarhia internaţională constrânge statele,
crede Grieco, să acţioneze nu doar egoist, ci şi invidios, interesate adică de
câştigurile relative ale celorlaţi. Preocuparea pentru securitate obligă statele,
în condiţii de anarhie, să nu îngăduie altor state – care din prietenii de azi
pot deveni duşmanii de mâine – câştiguri relative mai mari. Acestea trebuie
neapărat împiedicate, căci altminteri pot deveni un serios risc de securitate.
Ca urmare, cooperare internaţională durabilă catalizată de regimurile inter-
naţionale este, în cele din urmă, improbabilă.

(2) Critica social-constructivistă, constând în reproşul că teoria regi-


murilor presupune că interesele şi preferinţele statelor sunt date şi imuabile.
Regimurile sunt folosite strict instrumental de state, pentru promovarea pro-
priilor interese. Totuşi, potrivit lui Alexander Wendt (1999), de exemplu,
teoria regimurilor ignoră faptul că regimurile nu doar reflectă itneresele sta-
telor, ci şi transformă, la rândul lor, interesele statelor. Ca orice instituţie,
în general, regimurile joacă un rol constitutiv pentru interesele şi preferinţele
statelor. Aceasta se explică prin orientarea nu doar raţionalistă, de maxi-
mizare a raportului beneficii/costuri, a acţiunii statelor, ci şi comunicativă,
prin care statele caută să stabilească ce interese trebuie urmărite, în lumina
normelor regimurilor internaţionale. Cu alte cuvinte, statele nu acţionează
mereu pe baza intereselor date, pre-formate, ci, în interiorul regimurilor in-
ternaţionale, aceste interese devin obiect al acţiunii.

42
Capitolul 5

Actori nestatali în politica


mondială

Premisa statului ca actor central în relaţiile internaţionale este din ce în ce


mai mult pusă sub semnul întrebării. Există din ce în ce mai mulţi actori
nestatali (ANS), cu o mare diversitate de interese şi forme de organizare.
După al doilea război mondial, statele democratice au liberalizat tot mai
mult schimburile economice, reducând progresiv barierele tarifare din calea
comerţului internaţional, a investiţiilor, a producţiei şi serviciilor. Revoluţia
în comunicaţii a transformat abilitatea ANS de a dezvolta şi menţine con-
tacte transnaţionale, reducând radical costurile acestor activităţi. Creşterea
standardelor de educaţie, creşterea turismului internaţional, apariţia unor
trusturi mediatice globale, au dus la creşterea posibilităţilor de acţiune a eli-
telor. Astfel, orice interpretare a RI trebuie să ia în considerare semnificaţia
ANS. În ultimele trei decenii, numărul ONG-urilor a cunoscut o creştere ex-
plozivă, la fel ca al companiilor multinaţionale (CMN), al băncilor, reţelelor
de servicii şi al asociaţiilor economice.
În ceea ce priveşte puterea economică, Susan Strange1 arată cum noii
centri de putere în sistemul global constituie o provocare până şi la adresa
celor mai puternice state. Ea prezintă un continuum de entităţi nestatale,
pornind de la organizaţiile mafiote, la un capăt al spectrului, care ameninţă
autoritatea statelor, până la marile firme de contabilitate şi de consultanţă
juridică ce lucrează în virtutea autorităţii statului.
Universul ANS este divers. Guvernele şi statele liberale oferă sprijin
financiar unor grupuri transnaţionale, în primul rând celor care lucrează în
1
Susan STRANGE (1996), (The Retreat of the State. The Diffusion of Power in the
World Economy, Cambridge University Press)

43
domeniul dezvoltării sociale şi economice. Think-tank-urile şi reţelele de elite
au deseori legături strânse cu guvernele, care se exprimă atât prin fonduri,
cât şi prin participarea oficialilor la activităţile acestora. Actorii privaţi se
amestecă cu cei publici: gradul de autonomie faţă de autoritatea şi controlul
statului este variabil. Parteneriatele public-privat (PPP) există atât în in-
teriorul, cât şi dincolo de graniţele statului naţional, atunci când organizaţii
interguvernamentale (OIG) contractează, de exemplu, think-tank -uri pentru
consiliere politică, sau când ONG-uri furnizează servicii.
Apoi, vorbim atât despre companii şi organizaţii internaţionale ale căror
activităţi au susţinerea guvernelor naţionale, cât şi despre grupuri şi mişcări
percepute ca ameninţări la adresa statelor în care activează. Şi chiar şi
în această ultimă categorie se impun diferenţieri: există mişcări private,
cu interese economice sau etnice, care subminează autoritatea unui stat,
după cum există altele susţinute de state care, prin sponsorizarea grupurilor
subversive, subminează guvernele altor state – inclusiv prin “state-sponsored
terrorism”.
Să explorăm câteva definiţii ale ANS. Potrivit lui Riddel-Dixon2 ,
Termenul “entitate nestatală” acoperă o mare gamă de grupuri.
La cel mai de bază nivel, entităţile nestatale sunt asociaţii de indivizi
şi/sau grupuri care nu sunt stabilite prin acorduri între state. Această
definiţie largă include entităţi disparate precum corporaţiile transna-
ţionale şi asociaţiile de afaceri pe care le stabilesc pentru a-şi promova
interesele, asociaţiile profesionale, grupurile etnice, organizaţiile reli-
gioase majore, grupurile teroriste şi mişcările sociale.

O definiţie mai complexă este dată de Josselin şi Wallace (2001: 3–4)3 :


Definiţia noastră dată ANS include organizaţii care:

• sunt în mare măsură autonome de fondurile şi controlul guvernului central:


emanând de la societatea civilă sau de la economia de piaţă sau din impulsuri
politice de dincolo de controlul şi direcţionarea statului;

• operează ca sau participă în reţele ce se întind peste graniţele a unul sau mai
multe state – angajându-se astfel în relaţii “transnaţionale”, legând sistemele
politice, economiile şi societăţile;

• acţionează în moduri care afectează rezultatele politice – din unul sau mai
multe state sau din instituţii internaţionale – fie ca obiectiv primar, fie ca
aspect derivat al activităţilor lor.
2
Elisabeth RIDDEL-DIXON (1995), “Social Movements and the United Nations”, in
International Social Science Journal, No. 144, p. 289
3
Daphne JOSSELIN şi William WALLACE (2001), Non-State Actors in World Politics,
New York: Palgrave Macmillan

44
Vom restrânge discuţia la următoarele tipuri de ANS, care sunt dintre
cele mai vizibile şi mai controversate:

• corporaţii multinaţionale

• grupuri etno-naţionale – minorităţi etnice în interiorul statelor, precum


tamilii din Sri Lanka şi bascii din Spania, sau grupuri etnice active pe
plan internaţional, precum kurzii din Iran, Irak şi Turcia.

• mişcări religioase – e.g., Biserica Catolică

• reţele ale terorismului internaţional

5.1 Corporaţiile multinaţionale


CMN sunt întreprinderi înregistrate într-un stat, care au activităţi (şi) într-
un alt stat. După al Doilea Război Mondial, CMN au crescut exploziv ca
număr şi ca mărime. Sunt, astăzi, printre cei mai influenţi actori de pe scena
politicii internaţionale.
La mijlocul anilor ‘90 erau mai mult de 38.500 de CMN, cu peste 250.000
de filiale străine, generând 5,2 trilioane de dolari prin vânzări, depăşind cifra
globală a exporturilor de bunuri şi servicii (cf. World Investment Report
1995). În 1999 existau deja 63.000 de firme multinaţionale, cu cca. 690.000
de filiale în străinătate.
Mai bine de 73 de milioane de oameni erau angajaţi de CMN, fiecare
job creând cel puţin un job adiţional. De exemplu, compania Nike avea
cca. 9000 de angajaţi proprii şi cca. 75.000 de angajaţi prin subcontractare.
Expansiunea CMN-urilor a fost facilitată de băncile transnaţionale, al căror
capital depăşea, în 1995, 8,4 trilioane de dolari. Trei pătrimi din “top twenty”,
potrivit activelor, erau japoneze. În 2006, potrivit valorii de piaţă, patru din
primele cinci bănci ale lumii sunt americane: Citigroup, Bank of America,
American International Group, JP Morgan Chase, britanica HSBC Holdings
fiind pe locul trei (cf. Bloomberg via ING).
Potrivit United Nations Conference on Trade and Development (2002) şi
World Investment Report 2002 (NY and Geneva: Unted Nations), în topul
din anul 2000 al primelor 10 de CNM regăsim, în funcţie de activele deţinute
în străinătate:

1. Vodaphone – Marea Britanie – telecomunicaţii

2. General Electric – SUA – echipamente electrice şi electronice

45
3. Exxon Mobil – SUA – petrol

4. Vivendi Universale – Franţa – diverse

5. General Motors – SUA – auto

6. Royal Dutch Shell – MB – petrol

7. BP – MB – petrol

8. Toyota – Japonia – auto

9. Telefonicá – Spania – telecomunicaţii

10. Fiat – Italia – auto

Pe măsură ce CMN cresc în mărime şi putere, creşte şi îngrijorarea faţă


de capacitatea lor de a submina controlul statelor suverane asupra propri-
ilor economii. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1957 a
stimulat această formă de organizare a afacerilor. Membrii CEE doreau să
creeze un spaţiu economic unitar, protejat de ziduri tarifare. Ca atare, fir-
mele americane au considerat oportun să înfiinţeze filiale în interiorul CEE,
astfel încât să poată rămâne competitive prin vânzarea produselor la pre-
ţuri autohtone, scutite de taxe vamale. După acest stimul iniţial, CMN au
devenit agenţi economici gigantici ai globalizării producţiei.
37% dintre primele o sută de entităţi economice ale lumii sunt CMN.
Primele zece CMN sunt mai bogate decât ultimele 100 de state ale lumii la
un loc (cf. World Watch 9, 1996). Emisfera nordică găzduieşte aproximativ
90% din CMN-uri.
Investiţiile străine directe (foreign direct investment, FDI) – definite for-
mal ca “proprietatea de bunuri într-o ţară de către rezidenţi ai unei alte ţări
în scopul controlului întrebuinţării acelor bunuri” – măsoară activitatea de
investiţii a CMN. Sunt de urmărit “stocul” de investiţii realizate şi “fluxul”
de investiţii în curs ca indicatori ai FDI. Din nou, FDI sunt preponderent
concentrate în emisfera nordică. În special, triada SUA–UE–Japonia do-
mină investiţiile globale. Cel mai mare investitor străin al lumii este, de
la sfârşitul anilor 1980, Japonia, având SUA ca principală ţintă, urmată de
Europa. Strategia de piaţă a marilor CMN a fost de a controla pieţele şi de
a construi reţele regionale în jurul ţărilor de origine. Ca rezultat, FDI sunt
regionalizate.

46
5.1.1 Impactul CNM asupra ţărilor de origine
Impactul CMN asupra politicii interne a statelor gazdă este o sursă de în-
grijorare. Vocile critice acuză CMN de prejudicierea ţărilor de origine şi a
ţărilor gazdă. Acuzele privesc exportul de capacităţi de producţie pentru
evitarea confruntării cu cererile sindicaliste de salarii şi beneficii mărite în
ţările industrializate. Întrucât capitalul este mai mobil decât forţa de muncă,
practica delocalizării capitalului şi a capacităţilor de de producţie cauzează
şomaj structural în ţările avansate. Implicit, există temerea că exporturile
CNM-urilor scad. Totuşi, această temere nu se confirmă decât pentru anu-
mite ramuri industriale, precum textilele şi siderurgia. În rest, tendinţa este,
mai degrabă, ca firmele cu cele mai masive implantări externe să exporte
cel mai mult, fapt explicat prin exportul de know-how din ţările de origine
şi prin difuziunea produselor filialelor pe pieţele ţărilor de implantare. Pe
deasupra, partizanii liberali ai globalizării sunt de părere că CMN ajută la
reducerea deficitelor balanţei de plăţi, că generează noi locuri de muncă, de
calitate superioară, şi că promovează competiţia pe pieţele interne şi externe.
Dacă ţările de origine au atât costuri cât şi beneficii, cum stau lucrurile
cu ţările gazdă? Desigur, ca principale surse de investiţii, CMN sunt într-
o poziţie privilegiată de a ghida direcţia de dezvoltare a ţării. CMN pot
promova dezvoltarea, după cum o şi pot împiedica. Este vorba aici şi despre
un grad semnificativ de implicare în viaţa politică domestică a statelor – atât
de origine, cât şi gazdă.
Un caz notoriu de intervenţie politică a unei CMN în viaţa politică a unui
stat este cel al ITT (International Telephone and Telegraph) care, la înce-
putul anilor 1970, a încercat să-şi apere interesele economice reprezentate de
participarea la compania chiliană Chiltelco prin tentativa de a preveni ale-
gerea ca preşedinte a lui Salvador Allende, de orientare marxistă. Eforturile
ITT de subminare a lui Allende au inclus susţinerea financiară a oponenţi-
lor acestuia şi, după alegerea sa, presiunile asupra guvernului american de a
răsturna regimul noi ales – ceea ce s-a şi întâmplat, ca urmare a unei lovituri
militare de stat.
Pe de altă parte, şi ţările de origine au avut divergenţe majore de interes
cu propriile CMN-uri. Pe plan moral, a fost blamabil exportul de echipament
pentru fabricarea gazului de muştar către Libia. Apoi, filiala franceză a
firmei texane Dresser Industries a exportat tehnologie sensibilă în Uniunea
Sovietică în pofida opoziţiei guvernului american de a împiedica acest lucru.
Acesta nu înseamnă că CMN-urile nu desfăşoară o activitate intensă
pentru cultivarea unor relaţii apropiate cu factorii de decizie guvernamen-
tali. Este cunoscută apropierea dintre actuala administraţie americană şi

47
industrial petrolieră, de exemplu. Totuşi, în anii 1973–74, guvernele ţărilor
membre OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries) au primit
asistenţă din partea CMN-urilor din industria petrolului pentru a-şi promova
scopurile, folosind reducerea exportului de petrol ca o armă politică. Astfel,
corporaţiile au realizat profituri imense, în vreme ce ţările de origine au fost
devastate de recesiune economică.

5.2 Grupurile etno-naţionale


Potrivit lui Shultz şi Olson (1994)4 , una din principalele forţe de

eroziune a guvernării eficiente şi a încrederii publice în guvernare


este natura insurmontabilă a diferenţelor etnice şi religioase care
fac pacea politică şi socială în tot mai multe state un exerciţiu
problematic.

Naţionalismul şi naţionalitatea sunt factori culturali foarte influenţi asu-


pra acţiunii politice a statelor. Numeroşi oameni sunt mai puţin fideli sta-
tului căruia îi aparţin decât grupului etno-naţional de la care îşi revendică
civilizaţia comună, limba, tradiţia culturală şi legături de rudenie. Acest fe-
nomen reduce considerabil importanţa statului unitar ca actor în RI. Multe
state sunt societăţi divizate, multietnice. Potrivit lui Gurr (1995: 213), “din
cele 190 de state ale lumii [în 1994], 120 aveau minorităţi semnificative din
punct de vedere politic”. Rezultă că relaţiile dintre grupurile etnice sunt, de
asemenea, foarte importante pentru RI, întrucât grupurile care îşi definesc
identitatea prin raportare la o moştenire comună interacţionează frecvent.
Prezenţa naţionalităţilor alături de state este atât de comună încât vocea
mişcărilor etno-naţionale pe care le generează nu poate fi neglijată. Numeroşi
naţionalişti se revoltă împotriva statelor pe care le acuză de opresiune şi
nedreptate socială la adresa etniilor lor. Acest segment al societăţii globale
este numit convenţional lumea a IV-a.
Aproape fără excepţie, naţionalităţile năzuiesc să aibă propriul stat. În
parte, aceasta este o reacţie legitimă la faptul că, între 1900 şi 1987, cca. 130
de milioane de indigeni au fost ucişi în genocide susţinute de propriile gu-
verne (Rummel, 1994). Actualmente, din populaţia de cca. 6 mld. de oameni
a Terrei, între 200 şi 625 de milioane sunt estimaţi ca fiind indigeni – esti-
mare conform criteriului lingvistic (Durning 1993). Dar, dincolo de limbaj,
4
Richard H. SHULTZ şi William J. OLSON (1994), Ethnic and Religious Conflict:
Emerging Threat to US Security, Washington: National Strategy Information Center

48
aceştia au în comun numeroase combinaţii de elemente culturale, rasiale şi
religioase. Majoritatea transcend graniţele ce despart statele suverane, fiind
răspândite pe teritoriul a două sau mai multe dintre ele. Potrivit scenariului
huntingtonian al ciocnirii civilizaţiilor, “tensiunile dintre naţiunile şi grupu-
rile diferitelor civilizaţii” (1993) sunt vectorul fragmentării în continuare a
sistemului statelor.
Uneori, mişcările de auto-determinare ale grupurilor etno-naţionale se
impun în mod paşnic. În noiembrie 1995, numai o foarte mică majoritate a
împiedicat segregarea Quebecului de Canada. Pe de altă parte, în decembrie
1992, Cehia s-a despărţit de Slovacia printr-un “divorţ de catifea”. Totuşi,
din nefericire, de cele mai multe ori, naţionalismul duce la conflicte violente.
Războiul etnic din Iugoslavia anului 1991 este un exemplu, în care şi sârbii
bosniaci şi croaţii au recurs la purificare etnică, adică la crimă, teroare şi
distrugere, cu scopul eliminării naţionalităţii rivale. Apoi, războaiele tribale
din Burundi, Somalia şi Rwanda ilustrează cazuri de genocid, în ultimul fiind
ucişi aproape un milion de membri ai etniei tutsi în 1994, de către două miliţii
extremiste ale populaţiei hutu, pe durata a aproximativ 100 de zile. Cca.
trei sferturi din refugiaţii lumii – aproximativ 27 de milioane de persoane –
sunt rezultatul conflictelor interetnice.

5.3 Mişcările religioase


Toate religiile universale sunt religii ale păcii. Totuşi, milioane de oameni
au murit în numele religiei. Cruciadele au ucis milioane de creştini şi de
musulmani, între secolele XI şi XIV, în timp ce Războiul de Treizeci de Ani
a exterminat cca. un sfert din populaţia Europei.
O religie este, în sens sociologic, un sistem de gândire întemeiat dogmatic,
împărtăşit de un grup semnificativ de persoane ce se manifestă prin devo-
ţiunea faţă de acelaşi obiect şi printr-un cod comun de comportament prin
care îşi interpretează etic acţiunile. Demografic, creştinismul este îmbrăţişat
de aproximativ 30% din populaţia lumii, urmat de islam (14%), hinduism
(13%), religiile Chinei (13%), budism (7%) şi alte religii (23%).
Un sistem religios oferă celor care îl urmează principala sursă de identi-
tate, ceea ce este urmat de tendinţa naturală de a valoriza negativ credinţele
spirituale ale celor de alte confesiuni. Shultz şi Olson (1994: 9–10) explică:
În vreme ce nu toate mişcările religioase radicale implicate în politică
sunt la fel, ele au anumite caracteristici comune:

1. Mişcările politice religioase militante tind să vadă autoritatea gu-


vernamentală existentă ca fiind coruptă şi ilegitimă, deoarece este

49
seculară şi insuficient de riguroasă în susţinerea autorităţii reli-
gioase sau a valorilor sociale şi morale sancţionate religios.
2. Atacă inabilitatea guvernului de a aborda problemele interne ale
societăţii. În multe cazuri, mişcarea religioasă se substituie gu-
vernului la nivel local şi se implică în educaţie, sănătate şi alte
programe sociale...
3. Subscriu la un anumit tip de comportament şi de opinii despre
care cred că trebuie să fie reflectate, promovate şi respectate de
puterea politică în toate activităţile guvernamentale şi sociale.
Aceasta înseamnă, în general, că guvernul şi toate activităţile
sale interne şi externe trebuie să fie în mâinile credincioşilor, sau
să fie supuse unui control strâns.
4. Sunt universaliste; spre deosebire de mişcările etnice, tind să-şi
definească vederile ca parte a moştenirii tuturor credincioşilor.
Aceasta tinde să le confere o motivaţie transstatală, un factor
care le traduce concepţiile despre legitimitatea autorităţii poli-
tice într-un context mai larg de acţiune. În unele cazuri, asta în-
seamnă că graniţele internaţionale nu sunt recunoscute ca bariere
în calea propagării credinţei, chiar dacă este presupusă recurgerea
la violenţă.
5. Sunt excluzioniste; trimit toate opiniile contrare cu privire la or-
dinea socială şi politică spre margini, dacă nu le exclud cu totul.
Asta înseamnă cetăţenie de categoria a doua pentru orice necre-
dincios în orice societate în care asemenea vederi sunt prevalente.
6. În fine, sunt militante, dorind să utilizeze coerciţia pentu a realiza
singurul scop adevărat.

Numeroşi experţi consideră că mişcările religioase fundamentaliste sti-


mulează cinci tipuri de activităţi internaţionale:

1. iredentismul – încercarea de a reclama un teritoriu posedat cândva de


o religie dominantă sau de un grup etnic într-un teritoriu aparţinând
actualmente unui alt stat.

2. secesionismul sau revoltele de separare – încercarea unei minorităţi


de a se rupe teritorial de un stat recunoscut internaţional.

3. migraţia – părăsirea, de către minorităţile religioase, a ţării de origine


pentru a scăpa de persecuţii.

4. diasporele – comunităţi create de emigranţi, care menţin o legătură


sentimentală, economică şi politică cu ţara de origine.

50
5. terorismul internaţional – susţinere pentru membrii radicali ai co-
munităţii în lupta pentru convingerile religioase.

5.4 Terorismul internaţional


Grupurile teroriste sunt un alt tip de ANS, ale căror activităţi exacerbează
tensiunile internaţionale şi subminează autoritatea şi puterea statelor suve-
rane. Există, în pofida marii lor diversităţi de organizare şi de scop, similari-
tăţi ale acestor grupuri. Teroriştii sunt definiţi ca grupuri ce încearcă, prin
ameninţarea cu forţa sau recursul la forţă, să-şi atingă obiective politice, de
regulă opuse guvernelor.
Terorismul este folosit încă din antichitate ca mijloc politic. În Grecia
şi în Roma, tiranii erau asasinaţi din când în când. Palestina îi avea pe
zeloţi, iar islamul medieval pe hashashini – sectă de musulmani ismaeliţi din
secolele VIII–XIV, care terorizau elitele abaside prin execuţii (“asasinări”)
curajoase; ei se numeau pe sine fedaini. În secolul XIX, bombele anarhiştilor
şi distrugerile de proprietate săvârşite de naţionaliştii armeni şi turci au fost
asociate cu terorismul.
Actualmente, mişcări precum Al Qaeda recurg la violenţă extremă pentru
a-şi promova scopurile politice. Definirea riguroasă a acestora este subiect
de dispută teoretică. Potrivit unora, precum Robert Pape5 , scopul primor-
dial este eliberarea Orientului Mijlociu de ocupaţia americană şi instaurarea
califatului sunnit. Datele studiate de Pape constau într-un număr de 315
de atacuri sinucigaşe comise între 1980 şi 2003, el afirmă că ceea ce au în
comun atacurile teroriste sinucigaşe, în proporţie de 95%, sunt obiectivele
politice strategice, precum determinarea retragerii trupelor americane de pe
„pământul sfânt” al ţărilor musulmane.
Pe de altă parte, potrivit lui Atran6 , de exemplu, Al Qaeda are ca scop
principal dobn̂direa puterii prin creşterea bazei de popularitate printre po-
tenţialii suporteri şi controlul puterii în detrimentul organizaţiilor rivale.
Din punct de vedere organizaţional, Al Qaeda se comportă ca o “marcă”
francizată de diferite grupuri teroriste ale fundamentalismului islamic.

Especially after the September 11 attacks, nationalist Islamist move-


ments from Morroco to Indonesia, which had gealously guarded their
indepedence, spiritually united under the Al Qaeda logo. Intense public
5
Robert PAPE (2005), Dying to Win: The Strategic Logic of Suicide Terrorism, New
York: Random House
6
Scott ATRAN (2006), The Moral Logic and Growth of Suicide Terrorists, The Wa-
shington Quarterly, 29:2, pp. 127–147

51
attention on Al Qaeda encouraged homegrown groups only tenously
connected with Bin Laden, if at all, to claim responsibility for attacks
in Al Qaeda’s name, to be taken more seriously both by friends and
foes. Abu Mus’sb al Zarqawi’s Iraq-based jihadi group, whose violent,
anti-Shia policy was never bin Laden’s, is a good example.
“Al Qaeda” terrorist actions are now chiefly executed by self-forming
cells of friends that swarm for attack, then dissapear or disperse to form
new swarms. ...Similar to the decentralized anarchist movement that
terrorized the world a century ago, most jihadis follow kin and collea-
gues more than they do orders from afar. Their difficult-to-penetrate
social networks consist of about 70% friends and about 20% family.
(Atran 2006, 135)

Alte grupuri teroriste caută libertăţi politice (de exemplu, Tigrii Tamil
din Indonezia), privilegii sau proprietăţi (e.g., Nigeria) – valori pe care le
cred refuzate de guverne. Scopurile fundamentale ale majorităţii grupurilor
teroriste rămân independenţa şi statalitatea.
Trebuie să includem aici şi terorismul de stat, care înseamnă, pe de o
parte, terorismul practicat de state împotriva propriei populaţii şi, pe de altă
parte, terorismul sustţinut de un stat la adresa unor entităţi politice – sta-
tale sau nu – externe. Exemple de primul tip: “domnia terorii” imediat după
Revoluţia Franceză (1793) împotriva opoziţiei contrarevoluţionare, violenţa
practicată de bolşevici după revoluţia rusă din 1917 împotriva opozanţilor
lor, ori genocidul întreprins de Germania nazistă între 1930 şi 1940. Nu tre-
buie subestimată capacitatea şi voinţa statelor de a-i combate prin violenţă
pe cei care ameninţă interesele percepute ale statului sau ale elitelor politice.
Exemple de al doilea tip: atentatul de la Lockerbie (Scoţia).

52
Capitolul 6

Conceptul de putere în relaţiile


internaţionale

În accepţia comună în teoria relaţiilor internaţionale, puterea este înţeleasă


drept capacitatea unui actor A de a face un actor B să facă ceva ce B nu
ar face altminteri, în sensul satisfacerii unei dorinţe sau nevoi a lui A. Hans
Morgenthau, de exemplu, a definit puterea prin “controlul asupra minţii şi
acţiunilor altora” (1963: 30). Ideea este, desigur, de control fie prin constrân-
gere, fie prin influenţare a deciziilor celuilalt. Nu poate fi vorba de execitare
a puterii atunci când B acţionează voluntar în sensul dorit de A.
Cunoaşterea relaţiilor de putere este un element esenţial în explicarea şi
predicţia comportamentului actorilor pe scena internaţională. Totuşi, după
cum vom vedea, comportamentul statelor nu poate fi înţeles doar prin ra-
porturile de putere faţă de alte state; determinantă este şi motivaţia lui
A de a exercita putere, respectiv a lui B de a rezista încercării de control
sau dominaţie din partea lui A. Un exemplu care ilustrează importanţa mo-
tivaţiei – care poate fi analizată în termeni de politică internă a statelor –
este războiul din Vietnam, în care SUA, deşi într-o copleşitoare situaţie de
dominaţie militară, nu a reuşit să câştige războiul.
Vom vedea, aşadar, că puterea nu poate consta în simpla posesie a resur-
selor materiale. Puterea este un concept relaţional, adică unul care implică
existenţa a cel puţin doi actori. O noţiune de putere absolută este lipsită de
semnificaţie. Cel mai teribil arsenal militar este inutil dacă nu există nimeni
care să fie, ori să se simtă ameninţat. Mai mult, vom vedea că puterea este
specifică anumitor domenii – militară, financiară, comercială, morală – şi că
fungibilitatea, adică proprietatea unui anumit tip de putere de a fi convertit
în alt tip de putere, este limitată.

53
6.1 Forme de exercitare a puterii
Bruce Bueno de Mequita (2005: 236 ff.) distinge şi analizează patru forme
de exerciţiu al puterii de către o naţiune A asupra unei naţiuni B:

1. persuasiunea
2. recompensa
3. pedeapsa
4. întrebuinţarea forţei.

6.1.1 Persuasiunea
Prin persuasiune, A încearcă să redefinească situaţia lui B astfel încât să-l
facă pe B să se răzgândească. Acest lucru se poate face fie prin apelul valori
şi principii etice, fie prin revelarea de informaţie pe care B o neglijase, sau
nu-i acordase cuvenita atenţie, fie prin aluzia sau menţionarea explicită a
posibilelor recompense şi pedepse care însoţesc un curs de acţiune sau altul.
Caracteristica puterii ca persuasiune constă în limitarea la aspectul strict
discursiv al interacţiunii – tot ce fac A şi B este să discute. Diplomaţia este,
prin excelenţă, reprezentanta acestui tip de discurs. Persuasiunea este forma
cea mai puţin costisitoare de exercitare a puterii. În primele două modalităţi
menţionate de persuasiune, A îl convinge pe B să-şi schimbe preferinţele,
în vreme ce prin a treia modalitate B este pus în situaţia de a reflecta la
consecinţele pe care un curs de acţiune – sau lipsa acestuia – le are.
Persuasiunea poate fi un mijloc eficient de putere atunci când cei doi
actori au interese convergente. Dar când interesele sunt divergente, ea are
efecte limitate. Pe de o parte, trebuie observat că persuasiunea nu este o
întreprindere lipsită de costuri. Dimpotrivă: persuasiunea nu poate fi efi-
cientă în lipsa unor argumente credibile. Acestea sunt cu atât mai uşor de
elaborat şi de prezentat cu cât gradul de afinitate culturală şi valorică dintre
A şi B este mai mare. Constructivismul în relaţiile internaţionale este teo-
ria care conferă persuasiunii un loc teoretic central; preferinţele şi interesele
actorilor se modifică, în optica constructivistă, în chiar procesul interacţiu-
nii, prin internalizarea normelor de comportament asumate iniţial doar din
motive pragmatice. Pe de altă parte, realismul şi neorealismul alocă puţin
credit persuasiunii: mărirea puterii este, în primul rând, rezultatul acţiuni-
lor motivate de interese egoiste (self-help). În fine, pentru teoriile grupurilor
de interes, persuasiunea este foarte importantă, întrucât cunoaşterea este o
sursă importantă de putere.

54
Din perspectiva strategică, persuasiunea este eficace fie pentru că se ba-
zează pe interese comune, fie pe o cacealma (bluff). Bueno de Mesquita
(2005: 238)1 distinge între persuasiune ca dispozitiv pur retoric – cheap
talk, vorbe ieftine – şi persuasiunea ca un angajament serios – costly sig-
nal, semnal costisitor. Vorbele ieftine pot fi rostite fără costuri directe.
Semnalele costisitoare, pe de altă parte, presupun costuri. Măsurile de em-
bargou economic, de exemplu, trebuie însoţite de măsuri compensatorii pen-
tru actorii din piaţa internă care sunt afectaţi de embargou; Jimmy Carter a
impus URSS un embargou asupra exporturilor de cereale americane, măsură
foarte costisitoare pentru contribuabilul american prin fondurile substanţiale
de compensare a fermierilor americani care nu-mi mai puteau exporta stocu-
rile. Vorbele ieftine, pe de altă parte, indică fie o lipsă de angajament ferm,
ca în cazul embargoului american impus Indiei, în 1998, asupra unor tipuri
de arme americane, în urma experimentelor nucleare efectuate de India. În-
trucât India era, oricum, un foarte slab importator al respectivelor tipuri de
bunuri, embargoul nu a afectat-o decât cu totul marginal, ceea ce se traduce
prin ineficienţa sancţiunii în primul rând. Pe de altă parte, în relaţiile dintre
state cu afinităţi reciproce şi interese convergente, vorbele ieftine sunt un
mijloc de a semnaliza care sunt acele interese şi care sunt căile favorizate de
unul dintre actori.
Observăm că linia de separaţie dintre persuasiune şi pedeapsă, de exem-
plu, este subţire şi adesea încălcată, în măsura în care argumentele lasă loc
ameninţării.

6.1.2 Recompensele
Recompensele sunt un pandant natural al practicii persuasiunii. Recompen-
sele constituie nu doar o motivaţie materială, ci şi un semnal de angajament
al lui A faţă de punctul de vedere pe care îl promovează. Desigur, recompe-
sele sunt oferite atunci când A are motive să creadă că, în lipsa lor, acţiunea
lui B ar diferi de cursul preferat de A. Ele modifică calculele costuri-beneficii
ale lui B printr-un aport material, spre deosebire de aportul strict informa-
ţional al persuasiunii.
Există, la nivel internaţional, o mare diversitate de tipuri de recompensă.
De exemplu, consultările cu liderul unui stat pe un anumit subiect politic
pot constitui o recompensă, aşa cum a fost cazul cu consultările dintre SUA
şi Rusia în 1994, după ce Elţin a acuzat unilateralismul NATO în decizia
intervenţiei împotriva Serbiei. Astfel, Elţin a putut prezenta opiniei publice
1
Bruce BUENO DE MESQUITA (2005), Principles of International Politics. People’s
Power, Preferences, and Perceptions, Washington, CQ Press

55
interne dovada importanţei sale în politica internaţională. Alte forme de
recompensă politică sunt sunţinerea internaţională a intereselor unui stat.
Apoi, recompensele economice sunt frecvente. Pot fi oferite sectoare de piaţă
în interiorul statului A, ajutor financiar, condiţii privilegiate de comerţ, etc.
De exemplu, în 1995, după de Mexicul şi-a liberalizat cursul valutar, ceea ce
a dus la prăbuşirea pesos-ului, SUA au oferit 40 mld. de dolari Mexicului sub
formă de împrumut cu dobândă redusă pentru a compensa această imensă
dificultate economică. Ca urmare, Mexicul a respectat acordul NAFTA şi a
reuşit să se redreseze economic, restituind la timp împrumutul. Mai mult,
în şapte ani, volumul schimburilor comerciale cu SUA a crescut, în cadrul
NAFTA, de mai bine de trei ori. Un alt exemplu este ajutorul economic
oferit de SUA Iordaniei, în 1991, după primul război împotriva Irakului,
pentru a-l convinge pe Regele Hussein să participe la negocierile de pace.
În fine, chiar păstrarea discreţiei cu privire la fapte pe care liderii statului
B doresc să le păstreze secrete constituie o recompensă, după cum comuni-
carea de informaţie stânjenitoare pentru regimul politic poate fi o pedeapsă,
după cum vom vedea în secţiunea următoare.

6.1.3 Pedepsele
Pedepsele sunt acţiuni ale statului A care au consecinţe negative directe
asupra lui B. Ele sunt adesea corelate cu recompensele: neacordarea unei
recompense aşteptate poate constitui o pedeapsă, după cum neaplicarea unei
pedepse anunţate poate constitui o recompensă.
Susţinerea pe care A o acordă, simbolic şi/sau material, mişcării de opo-
ziţie politică din statul B, este un exerciţiu punitiv al puterii din partea lui A.
Guvernul SUA a făcut acest lucru de multe ori, în multe ţări – de exemplu,
cu Guatemala (1951), Cuba (1962), Irak (1992-1994).
Pedepsele economice merg de la retragerea asistenţei economice unui stat
B până la forme de sancţiune economică de diferite grade de severitate.
Unele embargouri au eficacitate foarte redusă, aşa cum a fost cazul cu cel
impus Irakului în 2001, sau Serbiei în 1995; regimurile politice nu au fost
slăbite, suferinţa transferându-se la nivelul populaţiei în ansamblu. Totuşi,
există şi exemple de succes: embargoul asupra Haiti-ului, în 1993–1994, a
dus la schimbările dorite de SUA. Evoluţia acestora din urmă a fost cu totul
remarcabilă: la presiunile Washingtonului, junta militară care îl înlăturase
pe preşedintele democratic ales, Jean-Bertrand Aristide, a părăsit ţara; a
revenit apoi, după ce Aristide a fost silit să demisioneze şi să se exileze, tot
la presiunile Washingtonului.
Este important să distingem şi aici între cheap talk şi costly signals.

56
Sancţiunile nesemnificative, precum cele aplicate de SUA Indiei în 1998, nu
sunt cu adevărat pedepse, deci nu constituie un exerciţiu efectiv al pute-
rii. Eficacitatea unei pedepse se leagă de credibilitatea celui care o anunţă.
URSS, de exemplu, nu a ezitat să pedepsească dur „rătăcirile“ politice ale
sateliţilor est-europeni: Budapesta în 1956, Praga în 1968, dar şi Afganistan
în 1979. La rândul lor, SUA nu au ezitat să aplice sancţiuni nici aliaţilor
cei mai apropiaţi – Israel, Anglia – când, în 1956, aceştia au atacat Egiptul,
împreună cu Franţa („criza Suezului“) fără a fi obţinut acordul prealabil al
Washingtonului.

6.1.4 Forţa militară


Uzul forţei este forma extremă de exerciţiu al puterii. Războiul este o moda-
litate frecventă a uzului de forţă, fiind un mijloc de anexiune teritorială, dar
şi de răsturnare a unor regimuri politice ostile. Este un mijloc extrem de cos-
tisitor pentru societăţile statelor implicate, este riscant pentru liderii politici
care îl declanşează şi ridică întotdeauna mari probleme morale. Dar, desi-
gur, simpla ameninţare cu recursul la forţă poate influenţa comportamentul
lui B în sensul dorit de A, dacă ameninţarea este credibilă. Un exemplu îl
constituie pactul de la Muenchen din 1938, când cehii au admis condiţiile
impuse de Germania şi de puterile occidentale.

6.2 Măsurarea cantitativă a puterii


6.2.1 Composite capabilities index
Proiectul “Correlates of War” (CoW) al Universităţii Illinois defineşte un in-
dice compozit de măsurare a puterii unui stat, indice care mediază mărimi
precum produsul intern brut, producţia industrială, resursele naturale, mări-
mea arsenalelor militare, etc. Acest index (CCI) a fost estimat pentru toate
statele importante până la 1816, după Congresul de la Viena. Este extrem de
interesant de urmărit evoluţia comparativă a marilor puteri în diferite epoci
istorice. De exemplu, pe întreaga perioadă 1816–2001, puterea relativă a
Marii Britanii a fost în declin constant. Secolul XIX a fost, în întregimea
sa, unul de relativ declin pentru Rusia şi de ascensiune pentru SUA. Secolul
XX a fost unul de revenire al Rusiei, sub chipul URSS care, în jur de 1920,
depăşea puterea Angliei. După 1950 SUA şi URSS au rămas singurele mari
puteri ale lumii.
Pe segmente mai scurte, cum ar fi 1815–1875, se poate observa supremaţia
britanică, urmată de Rusia şi Franţa. Germania avut o creştere rapidă după

57
1865, pentru ca în 1905 Germania să depăşească puterea Marii Britanii.
Segmentul 1920–1945 arată, pe lîngă creşterea constantă, dar lentă, a URSS,
că în 1938 puterea Germaniei era aproximativ egală cu cea a SUA. Indicele
compozit al Americii cunoaşte o creştere bruscă şi susţinută începând cu
1939.

6.2.2 Relative political capacity index


A.F.K. Organski şi Jacek Kugler2 au criticat anumite deficienţe ale CCI şi au
construit un alt mod de a măsura puterea statelor. Ei reproşează proiectului
CoW că, în măsura în care ia în calcul numai bunuri tangibile, nu explică
diferenţele semnificative dintre state în privinţa capacităţii de a mobiliza
aceste resurse. Intuitiv, obiecţia este pe deplin justificată. Un stat precum
Arabia Saudită are resurse naturale cu mult superioare Japoniei, de exemplu,
însă puterea Japoniei în orice sens relevant pentru relaţiile internaţionale este
mult superioară. Diferenţa constă în capacitatea superioară de guvernare pe
care o are Japonia.
Măsura pe care o propun cei doi autori este indicele de capacitate politică
relativă (ICPR), care măsoară capacitatea unui stat de a-şi colecta impozitele
cuvenite. Astfel, ei explică de ce Israelul s-a dovedit superior din punct de
vedere militar vecinilor săi arabi în cele trei războaie purtate de la declararea
independenţei pînă în 1973. Totuşi, ICPR nu distinge între guvernele slabe,
incapabile să preleveze impozitele într-un procent ridicat, şi cele puternice
dar care au politica deliberată a unor impozite şi taxe reduse, precum Hong
Kong, Singapore sau SUA.

6.3 Fungibilitatea puterii


Un aspect care rezultă din compararea celor doi indici de măsurare a puterii
este că fiecare include o anumită viziune conceptuală a puterii. CCI este
construit pe presupunerea că toate resursele materiale care intră în definiţia
puterii pot fi mobilizate în orice situaţie – cu alte cuvinte, că ele sunt perfect
fungibile. Astfel, asumpţia este că, de exemplu, resursele necesare pentru
a construi un avion de vânătoare pot fi mobilizate şi pentru realizarea unei
echipe competente de negociatori internaţionali.
Am văzut că în Power and Interdependence (1977), Robert Keohane şi
Joseph Nye argumentează că puterea este specifică diferitelor domenii ale
relaţiilor internaţionale şi că puterea într-un domeniu nu poate fi convertită
2
The War Ledger (1980), Chicago University Press

58
uşor în putere în alt domeniu. SUA este cea mai mare putere militară a
lumii şi prima economie a ei, dar Germania a depăşit-o ca exportator net,
în vreme ce Japonia este a doua mare economie mondială. Totuşi, puterea
militară a Germaniei sau Japoniei este disproporţionat de mică în comparaţia
cu influenţa lor economică. La fel, Vaticanul are o mare putere spirituală,
ca şi Tibetul, deşi sunt ambele lipsite de putere miltară. Sigur, se poate
contra-argumenta că nici Japonia, nici Germania nu s-ar fi putut dezvolta
economic în măsura în care au făcuto dacă nu s-ar fi bucurat de garanţiile
de securitate ale SUA în epoca postbelică.
Dificultăţile de fungibilitate a puterii sunt legate de interesele divergente
ale diferitelor grupuri din viaţa internă a statelor, de dificultatea de a proiecta
puterea la distanţe mari, precum şi de diferenţele semnificative de motivaţie
de a exercita puterea.

6.4 Limitele puterii


6.4.1 Importanţa motivaţiei în exercitarea puterii
Somalia 1990: Gen. Hussein Aidid, liderul trupelor din Mogadisciu, a reuşit
să-l facă pe preşedintele Clinton să retragă trupele americane din misiunea
umanitară în această ţară. Ceea ce l-a determinat pe Clinton să ia aceastp
decizie nu a fost puterea superioară a Somaliei, ci atacurile politice interne
ale oponenţilor săi, ca urmare a loviturii mediative cauzate de prezentarea
imaginilor unui trup de soldat american ars, tras pe străzile din Mogadisciu
în euforia maselor de localnici.
Această strategie este abirdată de insurgenţii islamişti care se opun pre-
zenţei americane în Orientul Mijlociu.

6.4.2 Ciclicitatea puterii


Puterea este un concept relaţional. Ca atare, poate puterea se poate mani-
festa ciclic: A poate fi mai puternic decât B într-un anumit context, pentru
ca B să fie mai puternic decât A într-un alt context.
În relaţiile internaţionale, statele mai puternice sunt considerate a fi câş-
tigători potenţiali a conflictelor internaţionale. Astfel, conform viziunii rea-
liste, ori de câte ori statele au vecini care au un avantaj de putere, atunci
aceşti vecini constituie o ameninţare la adresa suveranităţii acestor state.
Henry Kissinger: “weakness ... invariably tempts aggression and impo-
tence brings abdication of policy in its train.” (White House Years (1979),
Boston: Little Brown).

59
Dacă definim puterea ca abilitate de a-i face pe alţii să face ceva ce nu
ar fi făcut altminteri, cum putem şti ce nu ar fi făcut cineva altminteri?
Exemple:

1. 15 aprilie 1986 – 18 avioane de vânătoare americane bombardează Tri-


poli pentru a pedepsi presupusul ajutor pe care Libia îl acorda tero-
rismul internaţional. Avioanele au decolat din Marea Britanie şi au
făcut un ocol important pentru a ajunge în Libia, deoarece guvernele
francez şi spaniol nu le-au acordat drept de survol. Decizia Franţei era
legată de temerea de a nu deveni ţintă a atacurilor teroriste libiene sau
a unui embargo de import a petrolului din Libia. În realitate, numărul
de atacuri teroriste sponsorizate de Libia a scăzut considerabil după
raidul american. Este manifest aici caracterul asimetric al relaţiilor de
putere dintre SUA, Franţa şi Libia.

2. Germania exercită influenţă economică asupra UE; Franţa şi Marea


Britanie exercită o influenţă militară mai mare decât Germania. Ca
atare, Germania are puterea asupra Franţei în chestiuni economice, iar
Franţa are putere asupra Germaniei în chestiuni militare. Lucrurile
tind să ia o turnură diferită în ceea ce priveşte puterea militară a
Germaniei.

6.4.3 Probleme de coordonare şi distribuţie a puterii


Exemplu: Probleme mixte – vânzările Toyota în SUA.
United States Trade Representative (USTR) este instituţia de protecţie
a intereselor comerciale americane; doreşte limitarea numărului de maşini
produse în afara SUA pe piaţa americană, dar nu doreşte limitarea compe-
titivităţii pieţei americane. Simplificat, situaţia strategică este următoarea:
Toyota are de ales între a construi maşini în America şi a exporta auto-
mobile produse în Japonia; USTR poate fie să permită importul de maşini
japoneze, fie să restrângă acest import, încurajând astfel Toyota să producă
în America.

6.4.4 Rolul organizaţiilor internaţionale


ONU, WTO, OPEC, NAFTA, etc. – instituţii şi regimuri internaţionale care
codifică şi standardizează normele şi regulile de comportament, facilitând
coordonarea şi cooperarea dintre state.
Unele state folosesc normele internaţionale în interes propriu, spre a-şi
crea un avantaj de putere. De exemplu, SUA au impus condiţii dure de

60
mediu firmelor operând în zona economică NAFTA, cu scopul principal de
a împiedica exportul de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă în
Mexic. De asemenea, Rusia a invocat recent condiţii exagerat de drastice de
respectare a mediului natural pentru a forţa retragerea participaţiei firmelor
petroliere occidentale de la exploatarea unui important zăcământ petrolier
din Siberia.
Principalele beneficii ale organizaţiilor internaţionale ţin, teoretic, de ca-
pacitatea de monitorizare a conformităţii comportamentului statelor membre
la regimul internaţional respectiv, precum şi de aplicarea de măsuri punitive
la adresa celor care îl încalcă. Problema este însă că puterea şi autorita-
tea organizaţiilor internaţionale sunt conferite exlusiv de statele membre –
caracteristică a dreptului internaţional: nu există un monopol internaţional
legitim asupra violenţei organizate. Ca urmare, respectivul regim interna-
ţional este ori vid de conţinut, întrucât îngăduie fără sancţiune orice formă
de comportament a statelor membre, ori este lipsit de mijloacele de a pe-
depsi încălcările normelor, întrucât statele membre nu le pun la dispoziţia
organizaţiei.
Exemplu: OPEC – mai mulţi producători importanţi de petrol nu sunt
membri: Rusia, Mexic, Norvegia, Marea Britanie; aceştia pot contrabalansa
politica de cartel a OPEC, care numără 13 membri, deţine 40% din expor-
turile cotidiene de export de petrol şi are actualmente cca. 2,5 milioane
de barili capacitate de producţie. Cel mai important membru este Arabia
Saudită, care e şi cel mai mare exportator de petrol al lumii.
Apoi, multe membre ale OPEC trişează, nerespectând cotele de export
instituite cu scopul creşterii preţului petrolului.

61
Capitolul 7

Teoria constructivistă a
relaţiilor internaţionale

7.1 Introducere
Constructivismul este o abordare a relaţiilor internaţionale care subliniază
dimensiunea socială şi intersubiectivă a politicii. Constructivismul afirmă că
relaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilor
politici - fie ea luată în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţiei
sistemice de capabilităţi (realism), fie a constrângerilor instituţionale (teo-
ria regimurilor). Din punct de vedere constructivist, interacţiunea dintre
state este determinată de preferinţele şi interesele endogene ale actorilor po-
litici, de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale.
Constructivismul social (SC) constă într-o clasă de modele ale interacţiunii
care explorează influenţa normativă a structurilor instituţionale şi conexiu-
nile dintre acestea şi identitatea şi interesele statelor. În acelaşi timp, in-
stituţiile însele sunt transformate prin activităţile statului şi ale altor actori
politici. Instituţiile şi actorii se condiţionează reciproc – problema ac-
tor/structură.

Instituţiile internaţionale au funcţii atât regulative cât şi constitutive.


Normele regulative stabilesc regulile fundamentale de comportament, pres-
criind anumite tipuri de comportament şi proscriind altele. Normele consti-
tutive definesc un comportament şi îi atribuie semnificaţii şi inteligibilitate.
Distincţia este bine ilustrată de către John Searle (1995), autorul uneia dintre
cele mai bine articulate teorii filosofice a instituţiilor. Potrivit lui Searle, re-
gulile constitutive nu au doar un rol de reglementare, precum regula „Condu

62
pe partea dreaptă a drumului“, ci şi generează un domeniu care nu ar fi
existat altminteri.

I distinguish between two sorts of rules: Some regulate an-


tecedently existing forms of behavior; for example, the rules of
etiquette regulate interpersonal relationships, but these relation-
ships exist independently of the rules of etiquette. Some rules
on the other hand do not merely regulate but create or define
new forms of behavior. The rules of football, for example, do
not merely regulate the game of football, but as it were create
the possibility of or define that activity. The activity of playing
football is constituted by acting in accordance with these rules;
football has no existence apart from these rules. I call the latter
kind of rules constitutive rules and the former kind regulative ru-
les. Regulative rules regulate a pre-existing activity, an activity
whose existence is logically independent of the existence of the
rules. Constitutive rules constitute (and also regulate) an acti-
vity the existence of which is logically dependent on the rules.
(Searle 1965/1998: 131)

Jocul de şah constă pur şi simplu în regulile formale ale jocului, de vreme
ce nu ar putea exista şi nu ar putea fi inteligibil fără ele. Regurile de circula-
ţie sunt de un cu totul alt tip: conducerea maşinilor e posibilă şi în absenţa
lor, dar în condiţii de risc şi de dezordine mult mărite.

Instituţiile şi statele sunt entităţi care se constituie reciproc. Instituţiile


întrupează normele regulative şi constitutive ale interacţiunii internaţionale,
modelând, constrângâng şi dând semnificaţie acţiunii statelor. Totodată,
instituţiile continuă să existe deoarece statele le produc şi le reproduc în
practica socială. Statele atribuie semnificaţii situaţiilor sociale pe baza rolu-
rilor definite instituţional. Constructivismul sugerează că identităţile şi in-
teresele statelor pot fi modificate la nivel sistemic prin interacţiuni mediate
instituţional. Ei se concentrează pe instituţiile fundamentale ale societăţii
internaţionale, precum dreptul internaţional şi egalitatea suverană a state-
lor. Totuşi, regimurile internaţionale sunt şi ele foarte importante pentru
constructivism, contribuind la crearea unei lumi sociale în care comporta-
mentele primesc semnificaţie.
Constructiviştii acceptă că anarhia este condiţia caracteristică a siste-
mului internaţional, dar susţin că, în sine, acest lucru nu spune nimic, nici
cu privire la caracterul conflictual, nici cooperativ al politicii mondiale (Ale-

63
xander Wendt 1992, „Anarchy is What States Make of It. The Social Con-
struction of Power Politics“, in International Organization, Vol. 46, No. 2).
Astfel, o anarhie a prietenilor este complet diferită de una a duşmanilor, de?i
ambele sunt posibile. Ceea ce contează este diversitatea de structuri sociale
posibile în condiţii de anarhie. Statele pot avea multiple identităţi sociale,
care pot fi fie cooperative, fie conflictuale. Ele îşi definesc interesele în pro-
cesul de interpretare a situaţiei sociale la care participă. Astfel, se poate
susţine că războiul rece a constituit, de fapt, o structură socială în care cei
doi actori s-au identificat reciproc ca fiind inamici, definindu-şi fiecare inte-
resul naţional în opoziţie cu cel al celuilalt. Când acest lucru s-a schimbat,
războiul rece s-a încheiat.
Există trei versiuni importante de abordări constructiviste ale RI. Cro-
nologic, prima teorie constructivistă a RI a fost oferită de Nicholas Onuf,
în Worlds of Our Making (1989). Apoi, Friedrich Kratochwil s-a impus ca
un constructivist influent prin lucrarea Rules, Norms, and Decisions (1989).
Dar, fără îndoială, cel mai influent gânditor constructivist este Alexander
Wendt: The Social Theory of International Politics (1999).

7.2 Identităţi şi interese


Atât realismul cât şi neorealismul consideră că sinele – adică identitatea ac-
torului politic – este dat exogen, adică preexistent acţiunii politice şi imuabil.
Când actorul fundamental al politicii internaţionale este statul şi când vor-
bim despre interesele şi preferinţele acestuia, precum şi de strategii de auto-
ajutorare (self-help), la ce anume ne referim? Există o puternică viziune
empiristă potrivit căreia statul este, din punct de vedere ontologic, doar o
ficţiune utilă sau o metaforă care ne permite să explicăm şi să antiticipăm
politica internaţională. De exemplu, Stephen Krasner (1999) consideră că

the ontological givens are rulers, specific policy makers, usua-


lly but not always the executive head of state. Rulers, not states
and not the international system make choices about policies,
rules, and institutions (Krasner 1999: 7).

Nu există state ca agenţi independenţi, susţin empiriţii. Există o în-


treagă tradiţie de gândire politică, plecând de la Hobbes şi Locke, potrivit
căreia statele sunt o formă de autoritate colectivă care rezultă din delegarea
individuală de autoritate de către membrii societăţii, pentru ca aceştia să-şi
realizeze interesele elementare de supravieţuire şi de ordine socială. Potrivit

64
lui Wendt, statul este o entitate cu statul ontologic substaţial. El critică in-
capacitatea gândirii instrumentaliste de a reduce acţiunea statală la acţiunea
individuală, fără pierdere epistemică.
Wendt distinge patru tipuri de identitate a unei entităţi sociale – printre
care se numără şi statele:

(a) Identitatea personală (indivizi) sau corporatistă (entităţi sociale insti-


tuţionale)

(b) Identitatea de tip

(c) Identitatea de rol

(d) Identitatea colectivă

(a) Identitatea personală/corporatistă se referă la constituţia materială


a unei entităţi. Pentru state, identitatea corporatistă este dată de teritoria-
litate, de populaţie, de sistem politic, etc. Identitatea corporatistă a statelor
generează obiectivele fundamentale ale statului, precum securitatea fizică,
stabilitatea, recunoaşterea de către alţii şi dezvoltarea economică. Totuşi
modul în care statele urmăresc aceste scopuri depinde de identităţile lor so-
ciale, adică de felul în care statele se văd pe sine în relaţiile cu alte state.
Pe baza acestor identităţi, statele îşi construiesc interesele naţionale. (1999:
225).
(b) Un actor individual sau corporatist poate avea simultan multiple
identităţi de tip, după cum poate avea diferite seturi de valori sau opinii şi
diferite forme de comportament. Prin convingeri şi valori comune, identita-
tea de tip introduce un element cultural în analiza identităţii.
(c) Mai departe, identităţile de rol sunt prin excelenţă culturale, întrucât
desemnează roluri condiţionate cultural pe care actorii le joacă în relaţiile
dintre ei. Rolurilor le sunt atribuite predicate relaţionale, precum fiu, profe-
sor, lider, etc., atunci când e vorba de indivizi, şi aliat, hegemon sau duşman,
când e vorba despre state. Fiecare din ele presupune cel puţin un alt obiect
pentru a putea fi utilizate corect din punct de vedere logic. Învăţarea rolu-
rilor este o chestiune de cunoaştere colectivă de către actori a convingerilor
şi aşteptărilor celorlalţi. Dobândind cunoştinţe colective, actorii legaţi prin
predicate relaţionale internalizează reguli adecvate de comportament, care îi
poziţionează unul faţă de altul. Astfel, sinele se reflectă în celălalt ţi această
reflecţie este asimilată în identitatea actorilor.
(d) În fine, identitatea colectivă este rezultatul unui proces cognitiv prin
care distincţia sine-celălalt devine neclară, limitele fiind cu totul depăşite

65
(1999: 229). Identitatea colectivă este cel mai important aspect al teoriei
lui Wendt. Spre deosebire de neorealism şi de instituţionalismul liberal,
constructivismul este interesat de circumstanţele în care limitele sinelui se
extind peste – ori sunt înglobate de către – celălalt. Desigur, dat fiind
caracterul distinct al identităţii personale/corporatiste, identitatea nu poate
fi colectivă în orice aspect al ei, ci doar în ceea ce priveşte unele proprietăţi
specifice. Interesele decurg din natura identităţii, pentru că ceea ce vrea
un actor depinde de cine anume este acel actor. În fine, interesele sunt
factori motivaţionali a căror realizare contribuie la reproducerea identităţii
lor subiacente.
Totuşi, trebuie să distingem între percepţiile şi opiniile subiective ale ac-
torilor, în legătură cu nevoile pe care le au şi acţiunile care trebuie urmate în
mod obiectiv pentru a întruni cerinţele de reproducere socială a identităţii.
Ambele tipuri de interese trebuie explicate. Cele subiective sunt importante
pentru că sunt motivatori proximi ai acţiunii politice. De exemplu, oamenii
de stat definesc şi evaluează interesul public potrivit percepţiilor lor, adică
potrivit informaşiilor, convingerilor, valorilor şi ideologiei lor. Ca atare, este
important să avem o descriere corectă a vederilor lor subiective asupra in-
teresului public. Dacă în mod sistematic, aceste vederi diferă de interesul
public obiectiv, atunci integritatea comunităţii politice este ameninţată.

7.2.1 Exemplu
In a controversial article published in the London Review of Books in March
2006, John Mearsheimer and Stephen Walt maintain that the amount of
economic and military help that the US provides Israel in virtue of their pri-
vileged partnership defies the logic of self-interest that Washington should
follow according to the neorealist prescriptions. The authors list a series
of measures of material support that the US has given Israel after World
War II, which they deem disproportionate relative to both the benefits that
such a support brings Washington, and the objective needs of Israel as an
industrialized country. They identify the reason for this level of support in
the domestic American politics, and particularly in the efficient Israel Lo-
bby, which, as they surmise, has managed to divert Americas Middle East
foreign policy from the American national interest. I shall not here review
the pros and cons that have been expressed in the debate triggered by this
paper. The point of bringing forward this particular case is to show that
the neorealist conceptual framework, from within which Mearsheimer and
Walt argue, makes difficult for them to see the possibility of an increasing
perception of collective identity between Israel and US, grounded in histo-

66
rical, cultural, moral, and civilization elements of identity. Consequently,
there is a dominant perception of similarity of interests in both Americans
and Israelis regarding many coordinates of their foreign policy, as well as an
empathic understanding of each others security fears. Up to a certain point,
it is open to discussion whether Washington had more to gain in terms of
security and economics from a more pro-Arab attitude in the Middle East.
Yet no sophisticated foreign policy analysis can ignore actors identities in
accounting for the ways they act in order to achieve their interests.

7.2.2 Critici
Constructivismul este greu de aplicat ca model teoretic, pentru că nu prezice
nici o structură socială anume ca aptă a guverna comportamentul statelor.
Mai degrabă, el cere ca o anumită relaţie socială să fie examinată, articulată
şi, în cele din urmă, înţeleasă. Se naşte astfel posibilitatea ca comporta-
mentul statelor să fie prezis în interiorul unei astfel de structuri. Dar dacă
predicţiile se dovedesc a fi false, atunci se poate ca structurile sociale domi-
nante să nu fi fost bine înţelese sau să se fi schimbat. Dacă însă utilitatea
explicativă şi predictivă a constructivsmului e discutabilă, el rămâne totuşi
un element euristic foarte productiv.

67
Capitolul 8

Teoriile birocratică şi a
grupurilor de interes

Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes subliniază importanţa interese-


lor locale în modelarea politicii interna?ionale. Obiectele principale de studiu
sunt opinia publică, grupurile de interes şi influenţă, precum şi organizarea
politică şi birocratică a fiecărei societăţi în parte. Teoria grupurilor de interes
este înrudită ideatic cu teoria democraţiei pluraliste, teoretizată de Madison
şi Dahl. Cea birocratică este, în fapt, o aplicaţie a teoriei grupurilor de interes
la funcţionarea structurilor organizaţional-birocratice ale unui stat. Proble-
mele specifice pe care le vom discuta în legătură cu aceste modele sunt cele
ale rolurilor organizaţionale, problema principal-agent (superior-subordonat)
şi a procedurilor standard de operare (standard operating procedures).
Perspectiva grupurilor de interes se concentrează pe competiţia pentru
putere din interiorul statelor particulare, nu pe caracteristicile generice ale
statelor. Cea birocratică investighează confuzia organizaţională şi disputele
birocratice care marchează procesele de luare a deciziei. Interesele restrânse
ale grupurilor aflate în competiţie modelează alegerea unei politici sau alta.
Astfel, politica externă a unui stat este mai degrabă produsul emergent,
nedeliberat, al unor alegeri de ordin politic luate într-un mediu de inerţie
birocratică şi organizaţională sau de competiţie între facţiuni şi grupuri de
influenţă.
Calculele politice sunt de tip costuri-beneficii, din perspectiva obiecti-
velor individuale ale diferiţilor decidenţi, nefiind influenţate de perspectiva
interesului public sau naţional. Determinată este politica internă a statelor,
nu constrângerile sistemului internaţional, astfel că normelor impuse de com-
portament extern prin regimuri sau instituţii internaţionale nu li se acordă

68
importanţă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt, din acest punct
de vedere, consecinţele neintenţionate ale proceselor politice interne, marcate
de interese restrânse şi lupta pentru dominaţie politică locală. Conceptul în-
suşi de interes naţional este dificil de definit, dacă nu chiar contestat. Aceste
teorii sunt preponderent concentrate asupra explicării şi predicţiei acţiunilor
naţionale de politică externă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt
studiate ca domenii separate, independente unul de celălalt.

8.1 Problema rolurilor organizaţionale


Fiecare instituţie internă are de îndeplinit un set specific de obiective. În
ceea ce priveşte politica externă, din punct de vedere constituţional, în Ro-
mânia preşedinţia şi guvernul – prin MAE, MApN, etc. – parlamentul şi
CSAT au diferite atribuţii decizionale. Din punct de vedere al teoriei biro-
cratice, activitatea niciunei dintre aceste instituţii nu este determinată de
promovarea interesului general al naţiunii, ci invariabil de perspective mult
mai limitate şi mai competitive cu privire la importanţa relativă a fiecărei
instituţii în parte.
Avem de-a face cu o vădită concurenţă inter şi intra-instituţională, la
diferite niveluri. Există, de exemplu, o competiţie de putere simbolică şi de
autoritate între „palate“, adică între preşedinţie, guvern şi parlament, în ceea
ce priveşte numărul şi importanţa pârghiilor politice şi decizionale controlate.
Apoi, privind la nivel executiv, există o competiţie între diferitele ministere
ale guvernului, pentru alocări bugetare, pentru influenţă politică relativă în
practica generală a guvernării, dar şi pentru exclusivitate în atribuţiile pri-
vind domeniul definitoriu de activitate. Astfel, ministerul de externe caută
să deţină monopolul deciziilor de politică externă. În fine, în cadrul fiecărui
minister în parte există competiţie birocratică între diferitele direcţii gene-
rale şi direcţii. Fiecare lider – ministru, secretar de stat sau director – are
interesul de a-şi maximiza rolul în afacerile guvernării, chiar dacă asta are,
în situaţii concrete urmarea unor decizi ineficiente din punct de vedere al
interesului colectiv.

Exemplu de conflict al rolurilor organizaţionale restrînse: Operaţiunea


Eagle Claw, din 24 aprilie 1980, de eliberare a celor 53 de ostatici luaţi la
ambasada SUA din Teheran în 1979, în urma revoluţiei islamice. Misiunea
a implicat un amestec de militari din diferite ramuri ale armatei americane,
incluzând infanterie, marină şi aviaţie. Nefiind echipate corespunzător pen-
tru solul nisipos al Iranului, două elicoptere ale marinei au suferit defec?iuni

69
tehnice iar un al treilea s-a ciocnit de avionul C-130 Hercules care alimenta
elicopterele. Misiunea a fost anulată. Eşecul a fost unul de planificare, dat de
lipsa de coordonare între diferitele ramuri ale armatei implicate în misiune.
Ca urmare, în 1987 s-a creat United States Special Operations Command
(USSOC), menită să coordoneze operaţiunile speciale ale tuturor armelor ar-
matei SUA. Ostaticii au fost elibera?i în 20 ianuarie 1981, în prima zi în oficiu
a lui Ronald Reagan, ca urmare a negocierilor dintre Washington şi Teheran.

Motivaţia liderilor de minister, agenţie sau departament de a promova


propria instituţie provine şi din percepţia unor presiuni competitive din par-
tea altor asemenea instituţii şi din nevoia de a se servi de o platformă pentru
demonstrarea calităţilor manageriale. Altminteri, a sacrifica proeminen?a
unei organizaţii pentru binele comun ar avea ca efect pierderea susţinerii
din partea liderilor politici cheie. Astfel, ambiţia personală şi instituţio-
nală a managerilor birocraţi, care nu sunt direct tra?i la răspundere pentru
ac?iunile lor, poate contraveni interesului public.

Exemplu: Negocierile din 1993 pentru aderarea la NAFTA, din timpul


primului mandat Clinton. Numeroşi membri ai Congresului american care
se opuneau public Acordului au admis, sub protecţia anonimatului, că deşi
considerau că acordul este bun pentru SUA, obligaţia lor faţă de propria
constituantă, de regulă din regiuni industriale sensibile la concurenţa din
partea mîinii de lucru ieftine mexicane, ia făcut să adopte o poziţie publică
contrară propriilor convingeri. Astfel, calculele de supravieţuire politică au
prevalat asupra celor despre meritele economice ale acordului. Congresul
a ratificat Acordul cu o majoritate restrânsă, numai după ce Casa Albă a
trebuit să facă concesii şi altor categorii de producători americani, cum ar fi
cei de citrice, din Florida.

Grupurile neguvernamentale de interes au în comun cu birocraţiile gu-


vernamentale. Şi ele acţionează în propriul interes atunci când influenţează
deciziile politice prin lobby sau alte constrângeri. Grupurile de interes nu
sunt şi nu pot fi dominate de preocupare pentru interesul naţional. Exem-
plu românesc: taxa de primă înmatriculare

8.2 Problema superior-subordonat (principal-agent)


Superiorii caută agenţi care să le execute cu fidelitate ordinele. Există mai
multe probleme cu această cerinţă.

70
(1) Superiorul nu are nici timpul, nici priceperea de a rezolva personal
toate chestiunile. Astfel, subordonatul are o influenţă considerabilă
asupra procesului decizional.

(2) Cum poate superiorul să ştie dacă subordonatul a deviat – şi cât a


deviat – de la linia prescrisă? Monitorizarea presupune birocraţie su-
plimentară, deci probleme suplimentare de tip principal-agent.

Exemplu 1 – SUA: Preşedintele se bazează pe consilierea Office of Ma-


nagement and Budget (OMB) pentru a estima consecinţele economice ale
diferitelor scenarii economice. Convingerile experţilor din cadrul OMB pot
influenţa poziţia apărată de preşedinte. Congresul şi-a creat propria agenţie,
Congressional Budget Office (CBO), care oferă estimări independente. În
plus, o multitudine de grupuri private de interes şi economişti independenţi
oferă propriile viziuni, adesea contradictorii, despre consecinţele diferitor cur-
suri de acţiune economică. Problema este cu atât mai mare cu cât preşedin-
tele se bazează pe birocraţi internaţionali, precum funcţionari ai ONU sau
ai Băncii Mondiale, care nu sunt subordonaţi direct preşedintelui american.
La fel stau lucrurile şi cu organizaţii neguvernamentale internaţionale sau cu
companii multinaţionale care, fiecare, promovează viziuni marcate de pro-
priile convingeri şi interese cu privire la politici concrete.

Exemplu 2: Armata americană la închisoarea Abu Ghraib (Irak). Gen.


Brig. Janet Karpinsky era comandantul închisorilor militare din Irak; Gen.
Lt. Ricardo Sanchez era comandant militar în Irak; oficiali ai Departamentu-
lui Apărării; Secretarul Apărării (Donald Rumsfeld) – cine este responsabil?

Randall Calvert (1985), “The Value of Biased Information: A Rational


Choice Model of Political Advice”, in Journal of Politics 47, pp. 530–555:
Yes-Men: exemplu – consilieri ai preşedintelui Lyndon Johnson:

() George Ball, deputy secretary of state; în 1964 i-a cerut lui Johnson
retragerea trupelor americane din Vietnam.

() Clark Clifford l-a înlocuit în 1968 pe Robert McNamara în func?ia


de secretar al apărării. De?i Clifford sus?inuse politica americană în
Vietnam în primii ani, ajunsese în 1968 la concluzia că venise momentul
ca SUA să se retragă. Johnson respinse acest punct de vedere când
fusese prezentat de Ball.

71
8.3 Proceduri standard de operare (SOP)
SOP sunt răspunsuri standardizate, „prefabricate“, pregătite pe baza reacţi-
ilor anterioare la situaţii de acelaşi timp. Ele sunt cuantificabile, permiţând
atribuirea de responsabilităţi individuale. Ele constituie un mijloc de con-
trol al superiorilor care nu sunt nemijlocit implicaţi în aplicarea lor. Pe de
altă parte, sunt eficiente în condiţii de timp şi informaţii limitate. La data
crizei ostaticilor din Iran, SUA nu aveau pregătite SOP pentru eliberarea de
personal diplomatic luat prizonier.
O deficienţă a procedurilor standard de operare este lipsă de flexibilitate,
vădită în condiţii de raţionalitate limitată (bounded rationality) – alegerea
unui curs de acţiune fără a lua pe deplin în considerare toate posibilele
răspunsuri alternative, probabilitatea ca acestea să se realizeze, costurile şi
beneficiile lor. SOP facilitează răspunsuri rapide şi verificabile, dar posibil
greşite, la o anumită situaţie. Acţiunea în condiţii de raţionalitate limitată
presupune luarea unei decizii sub asumpţia că a explora toate opţiunile po-
sibile înainte de a lua o decizie poate presupune costuri iraţional de mari.

Exemplu de SOP inadecvate: în 1988, crucişătorul USS Vincennes a


doborât, în strâmtoarea Hormuz, un avion de pasageri Airbus 300 al liniilor
aeriene Iran Air, care zbura către Dubai. Avionul nu a răspuns protocolului
de recunoaştere utilizat de marina americană, astfel că un membru neex-
perimentat al crucişătorului a identificat în mod eronat avionul cu un F-14
Tomcat. Avionul a fost doborât cu o rachetă.

8.4 Perspectiva strategică asupra relaţiilor interna-


ţionale
Perspectiva strategică a fost dezvoltată de Bruce Bueno de Mesquita (2005)
pe fondul teoretic al aşa-numitelor teoriilor ale celor două nivele (two-level
theories), elaborate plecând de la studiul lui Robert Putnam, “Diplomacy
and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”, publicat în 1988 în
International Organization, vol. 42, nr. 3. Putnam arată constrîngerile mu-
tuale pe care procesele politice interne şi politica internaţională le exercită.
Perspectiva strategică pune în prim plan deciziile pe care le iau liderii
politici, reflectând percepţiile acestora despre via?a politică internă, despre
constrângerile sistemului politic interna?ional, precum şi despre căile de ma-
ximizare a satisfacţiei lor personale. Cu alte cuvinte, perspectiva strategică
desfăşoară o analiză formală pe trei niveluri distincte, folosind mijloacele

72
teoriei jocurilor necooperative. Sunt evidenţiate calculele raţionale, de tip
costuri-beneficii, pe care decidenţii le fac în evaluarea cursurilor alternative
de ac?iune. Strategiile decidenţilor urmăresc maximizarea şanselor ca aceş-
tia să fie reale şi ca lideri de către constituantele lor interne şi maximizarea
susţinerii oferite de sistemul internaţional. Liderii sunt nevoiţi să optimi-
zeze relaţia dintre presiunile politicii interne şi ale politicii externe, alegând
uneori acţiuni care satisfac constituanta internă dar care displac adversarilor
sau partenerilor străini, ori făcând concesii acestora din urmă pe seama unor
costuri de capital politic intern.

73