Constructivismul (C-n continuare) sa conturat n ultimii ani ca una dintre cele mai

noi,inovatoare i des invocate curente teoretice uzitate p/t a nelege RI i a progresa n cercetarea
lor.C. n RI este cel mai fregvent asociat cu numele lui Alexander Wentd, autorul care a publicat
cteva articole de rsunet n anii 90, printre care celebrul Anarchy is what States Make of it:
The Social Construction of Power Politics(1992). Popularitatea C. n cretere se datoreaz nc
ns unor elemente contemporane precum sfritul Rzb. Rece, probleme de identitate formulate
pregnant n RI dup 1989, dezamgirea multor teoreticieni, confruntani cu noile realiti, fa de
ideea importanei primordiale a factorilor materiali, a realitii dure i a chestiunilor de tip hard
security pe plan internaional.Retrospectiv aspecte ale C. pot fi detectate n scrierile din anii 50
ale lui Karl Deutch i Ernst Haas, n cartea lui Peter Berger i Thomas Luckman The Social
Construction of Reality, toi aceti autori mprtesc anumite premise metodologice
constructiviste, fr a fi fost etichetai drept constructiviti i grupai n aceeai coal de
gndire.P/t constructivism, lumea interaciunilor dintre actorii internaionali este eminamente un
spaiu social. SI este o creaie social n ansamblul su, la fel cum componentele sale definitoriimai exact, procesele, actorii i structurile interneionale- sunt produse sociale. Potrivit adepilor
constructivismului, lumea social se constituie din nelesuri intersubiective, cunoaterea
subiectiv (deinut de fiecare actor) i obiecte materiale, a cror existen fizic este
incontestabil.O contribuie major a C. este (re)descoperirea caracterului de produs social al
lumii internaionale.C. nu vine s afirme c lumea este mai bun, mai rea sau fundamental
diferit dect o descriu marxitii, realitii sau idealitii.El susine c resorturile nelegerii lumii
interna. sunt altele dect cele propuse de paradigmele anterioare, ceea ce se reflect n
modalitile prin care poate fi cunoscut, comunicat i transformat ceea ce considerm
ndeobte a fi realitatea internaional. Este cu siguran o teorie social a realitii interna.
care deschide cu generozitate, calea spre transformarea RI prin reconstruirea conceptual a
actorilor, intereselor, identitilor, structurilor i sensurilor interaciunii dintre ele.

Constructivismul
Constructivismul este o teorie epistemologica ce afirma ca orice tip de cunoastere este construita, ca, in
cele din urma, cunoasterea este determinata de perceptii, conventii si de experiente sociale intersubiective.
Constructivismul ca teorie a Relatiilor Internationale reprezinta aplicarea la domeniul Relatiilor Internationale
a constructivismului epistemologic.
n studiul Relatiilor Internationale, constructivismul a aparut la sfarsitul anilor '80, pe fundalul sfarsitului
Razboiului Rece, cand se intrevedea posibilitatea schimbarii relatiilor internationale. Afirmarea sa s-a facut in
cadrul unui proces de evaluare critica a celor doua abordari teoretice dominante la acea vreme neorealismul
si neoliberalismul. Cele doua viziuni teoretice au in comun o ontologie realista (statele exista intr-un sistem
international anarhic in care actorii sunt interesati prioritar de ei insisi) si o epistemologie obiectivista
(lumea trebuie observata in mod rational, obiectivitatea reprezentand elementul cheie pentru descoperirea
modului in care se comporta statele). Dincolo de aceste doua puncte comune, neorealismul si neoliberalismul se
deosebesc fundamental prin modul in care concep probleme precum motivatia statelor, ierarhia scopurilor unui
stat, importanta relativa acordata intentiilor si capacitatilor statului sau impactul institutiilor internationale. Dupa cum
releva insa unul dintre cei mai importanti teoreticieni ai constructivismului, Alexander Wendt, toate aceste teme
sunt discutate intr-un cadru conceptual inchis care ridica probleme cruciale privind relatiile dintre agenti (state)
si structurile internationale.
Realistii, care au abordat teorii structurale sau sistemice inspirate din teoria politicii internationale a lui
Kenneth Waltz, au fost principala tinta a scolii constructiviste. Constructivistii ii acuzau pe realisti ca pierd din
vedere un factor determinant, anume impartasirea intersubiectiva a ideilor care genereaza comportamentul
actorilor, prin constituirea identitatilor si intereselor lor.
Potrivit lui Wendt, care in lucrarea Teoria sociala si politica internationala (Social Theory and
International Politics, 1999), a sintetizat critica abordarii realiste, constructivismul este o teorie structurala a
sistemului international care afirma urmatoarele:
1. Statele sunt principalele unitati de analiza pentru teoria politicii internationale.

2. Structurile cheie din sistemul statelor sunt mai curand intersubiective decat materiale.
3. Identitatile si interesele de stat sunt in mare parte construite mai degraba de aceste structuri sociale decat date
exogen sistemului de natura umana sau de politicile interne.
Un alt sustinator al constructivismului, John Ruggie, afirma ca aceasta teorie se refera la constiinta umana
si la rolul ei in viata internationala. Ambele perspective, atat cea lui Wendt, cat si cea a lui Ruggie, contureaza
ceea ce constituie teza esentiala a constructivismului, anume faptul ca politica internationala este modelata de catre
idei, valori colective, cultura si identitati sociale. Prin contrast, realismul pleaca de la premisa ca statele sunt
actori egoisti aflati in competitie pentru a-si maximiza puterea si securitatea, iar liberalismul afirma ca dobandirea si
mentinerea pacii se poate face doar prin raspandirea democratiei, prin intarirea legaturilor economice globale si
prin activitatea organizatiilor internationale.
Fiecare dintre cele trei teorii are alta viziune cu privire la cine sunt actorii relevanti pe scena relatiilor
internationale, considera altul ca fiind instrumentul cel mai eficient ce poate fi folosit de un actor si, nu in ultimul
rand, are un anumit punct slab, in sensul ca in cadrele sale teoretice nu pot fi formulate raspunsuri cu privire la
anumite probleme. In ceea ce priveste actorii relevanti, constructivismul considera ca retelele transnationale de
activisti si organizatiile nonguvemamentale sunt promotorii ideilor noi. Realismul vede ca actori principali statele,
care, indiferent de tipul de guvernamant, se comporta la fel, iar liberalismul, statele si institutiile internationale. In ceea
ce priveste instrumentele de care dispun actorii pentru indeplinirea scopurilor lor, constructivismul sustine ca acestea
ar fi idei si valori, liberalismul - institutiile internationale si comertul global, iar realismul - puterea militara si
diplomatia. Cat priveste punctele slabe ale celor trei terorii, in care acestea pot fi atacate, realismul nu da seama de
schimbare si progres in relatiile internationale, liberalismul ignora faptul ca regimurile democratice supravietuiesc
doar daca isi asigura puterea militara si propria securitate, iar constructivismul nu explica ce structuri anume de
putere sau conditii sociale fac posibila schimbarea valorilor.
La fel ca in cazul altor abordari, constructivismul nu poate fi privit ca un ansamblu monolitic de idei si
conceptii si asta din cauza faptului ca numerosi teoreticieni care se identifica pe sine drept constructivisti adopta
pozitii diferite cu privire la diverse probleme. Unii cred ca variabilele explicative esentiale ale
constructivismului sunt normele si contextul social, altii acorda un rol mai important institutionalizarii si
intersubiectivitatii, in timp ce altii cred ca preocuparea centrala a constructivismului este limbajul. Ceea ce au insa
in comun toate aceste perspecive este o anumita ontologie, un anumit mod de a vedea lumea: constructivismul nu

priveste lumea ca ceva ce este, ci mai degraba ca ceva ce devine, ceva ce se afla intr-un permanent proces de
constituire.
Principalele postulate ale constructivismului sunt urmatoarele:
1.

Politicile globale sunt rezultatul impartasirii intersubiective a ideilor normelor si valorilor la nivelul

actorilor;
2.
3.

Structura ideationala nu are doar un efect regulativ, ci si unul constitutiv asupra actorilor;

Intre structurile ideationale si actori (agenti) exista o dubla interactiune determinare si constituire: structurile

constituie actorii in termenii intereselor si identitatilor lor, iar structurile sunt, la randul lor, produse, reproduse sau
alterate de practicile discursive ale agentilor.
Inspirandu-se din sociologie, constructivismul afirma ca viata internationala este sociala: relatiile internationale
se construiesc atunci cand oamenii vorbesc, respecta reguli si norme, cand indeplinesc ritualuri sau cand se implica
in diverse practici sociale. Ceea ce caracterizeaza, asadar, actiunea umana, este dimensiunea sa inevitabil
intersubiectiva. Constructivistii se bazeaza tocmai pe aceasta dimensiune, respectiv pe capacitatea si vointa
oamenilor de a lua o atitudine constienta fata de lume si de a-i atribui semnificatii acesteia. Aceasta
capacitate este cea care da nastere faptelor sociale, intelegand prin asta acele fapte a caror existenta este strict
conditionata de acceptarea lor de catre indivizi.. Legand teoria cunoasterii de teoria actiunii, constructivismul sustine
ca exista doua nivele de interpretare a actiunii: una a actorului ce o realizeaza, si una a interpretului acesteia,
codificata prin limbaj. Conform acestei perspective denumita de Anthony Giddens dubla hermeneutica si
preluata de Stefano Guzzini atunci cand interpretam o actiune, operam in fapt o dubla interpretare, interpretand o
realitate interpretata deja de actor.
Intrucat socialul este cel care da sens lucrurilor, multe concepte cheie ale Relatiilor Internationale (anarhie,
putere, interes national, dilema securitatii) sunt vazute ca fiind construite social, nu ca efecte ale structurilor
sistemice. Dupa cum sublinia Alexander Wendt intr-un articol de rasunet, anarhia este ceea ce fac statele din ea.
Anarhia, ca structura, si politica de putere, intemeiata pe principiul autoajutorarii, ca proces, exista in si prin
practicile care le instituie si le dau continut, nu in afara lor. Concepand politica de putere si autoajutorarea ca
institutii ale anarhiei si nu parti definitorii, determinate exogen de catre aceasta, se deschide posibilitatea teoretica si
practic-actionala a schimbarii acestor institutii. Intrucat interesele si identitatile - de exemplu cele de aliati si
dusmani -

sunt si ele construite social, fiind produse ale actiunii agentilor umani si mai putin determinate

structural, calea cea mai fertila de schimbare pe care o sugereaza Wendt este schimbarea identitatii a identitatii de sine
si a identitatii atribuite celorlati actori .

Constructivismul pune la indoiala accentul pus de realism pe conceptul de putere si incearca sa arate ca, mai mult
decat puterea, normele si valorile sunt cele care determina comportamentul majoritatii statelor. Statele pot detine
in continuare putere militara, dar folosirea sa nu e influentata exclusiv de interesul statelor pentru securitate si
autoaparare. Mai degraba, in cadrul elaborat de constructivism, puterea este restransa si interesele remodelate prin
intermediul structurilor normative internationale create prin interactiunile multiple ale actorilor statali si
nonstatali. Astfel, nu doar distributia puterii e importanta, ci si distributia cunoasterii. Cu alte cuvinte, prescriptia
constructivista ar fi ca pentru a intelegere comportamentul statelor si distributia de putere la nivel global trebuie sa
acordam

prioritate

reprezentarilor

dominante in Relatiile Internationale.

Contributia esentiala a

constructivismului la teoretizarea domeniului Relatiilor Internationale o reprezinta evidentierea caracterului de

produs social al vietii internationale si deschiderea sa teoretica

si practic-actionala catre schimbare.

Constructivismul porneste de la ideea ca actorii internationali sunt modelati de mediul social in care acestia
fiinteaza, contribuind la constituirea lor si la modul in care acestia se autodefinesc. Prin urmare, spre deosebire
de alte abordari teoretice, constructivismul nu considera identitatile si interesele ca fiind date, intelegerea
cauzelor si a proceselor ce genereaza schimbarea fiind o parte esentiala a demersului constructivist. Ciriticile la
adresa constructivismului vizeaza eclectismul, diversitatea metodologica si predispozitia sa metateoretica excesiva,
precum si faptul ca desi surprinde determinantii normelor si ideilor, el nu reuseste sa descrie si conditiile materiale
si institutionale necesare ajungerii la un consens cu privire la noi valori si idei.