Tema 6.

CONSTRUCTIVISMUL

6.1. Constructivismul în relaţiile internaţionale

Constructivismul s-a conturat în ultimii ani ca una dintre cele mai noi,
inovatoare şi des invocate curente teoretice uzitate pentru a înţelege relaţiile
internaţionale şi a progresa în cercetarea lor. Popularitatea lui a devenit atât de
mare în cercurile academice ale Relaţiilor Internaţionale, mai ales în spaţiul
euroatlantic, încât adeseori conceptele sale, limbajul său şi maniera sa de a
concepe o agendă proprie de cercetare s-au banalizat, devenind o ,,modă” care
se insinuează chiar şi în discursul politic. Nu este primul fenomen de acest
tip ,,interdependenţa complexă” propusă de Keohane şi Nye fiind în vogă în anii
’70. În momentul de faţă, constructivismul în relaţiile Internaţionale este cel mai
frecvent asociat cu numele lui Alexander Wendt, actualmente profesor la Ohio
State University, autorul care a publicat câteva articole de răsunet în anii ’90,
printre care celebrul ,,Anarchy is what States Make of It: The Social
Construction of Power Politics”. În urma unui efort teoretic notabil, pornind de
la reuniunea şi elaborarea argumentelor sale prezente în studiile anilor ’90,
Wendt a publicat, în 1999, prima ediţie a cărţii sale de acum celebre, intitulată
Social Theory of Internaţional Politics1.
O prezentare riguroasă şi onestă a constructivismului trebuie să pornească
însă de la recunoaşterea faptului că acesta nu a debutat odată cu primele articole
ale lui Wendt, ci câţiva ani mai devreme. Popularitatea lui în creştere se
datorează unor elemente contemporane precum sfârşitul Războiului Rece ,
problemele de identitate formulate pregnant în relaţiile internaţionale după
1989, dezamăgirea multor teoreticieni, confruntaţi cu noile realităţi, faţă de
ideea importanţei primordiale a factorilor materiali, a realităţii dure şi a
chestiunilor de tip hard security pe plan internaţional. Valul de contestare
postpozitivistă a constituit proiecţia elaborată a unei stări de spirit asupra
ştiinţelor sociale. Ideea că realitatea socială nu este un dat obiectiv, exterior
acţiunii şi percepţiilor umane. Alături de conştientizarea faptului că studierea
realităţii sociale nu este independentă de obiectul său de studiu, ci parte
inseparabilă a lui, au creat indubitabil un teren fertil pentru tipul de întrebări,
argumente şi cercetări pe care şi le va suma constructivismul.
Retrospectiv, aspecte ale constructivismului pot fi detectate în scrierile
din anii ’50 ale lui Karl Deutsch şi Ernst’Haas, în cartea lui Peter Berger şi

1
Titlul este o parafrază la lucrarea lui Waltz din 1979, Theory of International Politics,
constituind ea însăşi un mesaj.
Thomas Luckmann The Social Construction of Reality, în lucrările lui Hayward
Alker, Emanuel Adler, Peter Haas, Peter Katzenstein, Andrew Linklater,
Richard Ashley, Nicholas Onuf şi Friedrich Kratochwill de la finele anilor ’80
şi începutul anilor ’90.
Toţi aceşti autori împărtăşesc anumite premise metodologice,
epistemologice şi ontologice constructiviste, fără a fi fost etichetaţi drept
constructivişti şi grupaţi în aceeaşi şcoală de gândire, în acea perioadă;
avansarea constructivismului la rang de teorie a relaţiilor internaţionale este
meritul unei generaţii noi de autori, în frunte cu Wendt. Ca şi în alte situaţii
similare din istoria disciplinei Relaţiilor Internaţionale, acest fenomen a fost
mult facilitat de apartenenţa autorilor la cercurile academice din SUA şi de
publicarea studiilor lor în câteva dintre cele mai renumite reviste şi edituri de
specialitate. Chiar dacă autori din mediile academice europene (britanice,
germane şi scandinave, în principal) construiseră în paralel argumente similare,
dinamica proprie competiţiei academice pe plan internaţional şi-a pus încă o
dată amprenta specifică asupra istoriei şcolilor de gândire din Relaţiile
Internaţionale, paternitatea curentului fiind astfel atribuită autorilor americani.
Înainte de a prezenta sintetic principalele caracteristici ale acestei noi
abordări a lumii internaţionale, se impune o precizare de natură conceptuală
terminologică: ca termen, ,,constructivismul” a ajuns în ultimii ani să desemneze
două aspecte distincte. Într-o primă accepţiune, el se referă la o anumită abordare
teoretică a relaţiilor internaţionale şi a ştiinţelor sociale în general, cu implicaţii
asupra agendei de cercetare şi a metodelor folosite, împărtăşită de mai mulţi autori.
Într-o a doua accepţiune, constructivismul desemnează o poziţie
metateoretică referitoare la ştiinţele sociale, bazată în principal pe argumente de
factură epistemologică şi ontologică, reunind un număr mare de teorii distincte. 2

6.2. Premise, principii şi linii de cercetare ale teoriei constructiviste

Pentru constructivism, lumea interacţiunilor dintre actorii internaţionali

este eminamente un spaţiu social. Sistemul internaţional este o creaţie socială în
ansamblul său, la fel cum componentele sale definitorii – mai exact, procesele,
actorii şi structurile internaţionale – sunt produse sociale. Potrivit adepţilor
constructivismului, lumea socială se constituie din înţelesuri intersubiective
(sensul pe care membrii unei comunităţi îl atribuie unui lucru), cunoaştere

2
Din păcate, ştiinţele sociale par să nu reuşească performanţa de a fi la fel de sistematice ca şi
ştiinţele exacte nici la capitolul terminologie. În Relaţiile Internaţionale, realismul,
raţionalismul, teoria critică şi postmodernismul sunt câţiva dintre termenii care generează
confuzii similare.
subiectivă (cunoaşterea deţinută de fiecare actor) şi obiecte materiale, a căror
existenţă fizică este incontestabilă.
Una dintre premisele esenţiale ale constructivismului este că factorii
materiali prezenţi în relaţiile internaţionale – de exemplu, teorii, distanţe,
capacităţi militare, resurse naturale – nu semnifică nimic în absenţa unor
procese sociale complexe prin care li se atribuie un anumit sens. Resursele
materiale dobândesc un sens pentru acţiunea umană numai prin intermediul
structurii de cunoaştere larg împărtăşite în care sunt inculcate 3.
Pentru a evoca aici o exemplificare sugestivă dată de Kratochwill (2000)
acestei teze, înţelegerea unor semne trasate pe o hârtie drept ,,semnătură” poate
avea loc doar într-un anumit context social, caracterizat de reguli, sensuri
culturale, de o anumită limbă şi de utilizarea unui anumit alfabet. Schimbarea
contextului social poate genera diferenţa dintre o semnătură – autograf, cu
semnificaţiile ei, şi o semnătură pe un contract privat sau pe un tratat
internaţional, toate aparţinând chiar aceleiaşi persoane. Date materiale produc
consecinţe sociale distincte în diferite contexte sociale. Pentru cineva din afara
acestor contexte, datele materiale, semnele pe o hârtie, pot fi simple mâzgăleli
fără sens şi fără valoare.
O a doua premisă fundamentală a teoriei sociale constructiviste este că
actorii acţionează faţă de obiectele sociale (fenomene, procese, alţi actori) în
baza semnificaţiei percepute a acestora.
A treia premisă majoră a teoriilor constructiviste este că înţelesurile pe
care le atribuim lumii sociale, inclusiv lumii internaţionale (statele,
organizaţiile, corporaţiile) atribuie sensuri, identităţi, roluri celorlalţi actori şi
structurilor (ca de altfel şi sistemului internaţional în ansamblul său) plecând de
la interacţiunile trecute, prezente şi anticipate cu aceştia. Interesele actorilor
sunt ingredientul de bază al identităţilor, iar identităţile (şi interesele) se
constituie prin interacţiune. Actorii nu apar, ci îşi construiesc şi reconstruiesc
interesele şi, prin ele, identitatea în procesul de definire a situaţiilor în care se
află. În limbajul constructiviştilor, înţelesul şi existenţa ,,reală” a lumii
internaţionale rezultă din atribuirea, confirmarea, reconfirmarea şi contestarea
intersubiectivă a identităţilor şi a sensurilor de către agenţi, acţionând în cadrul
structurilor.
De pildă, un stat este o mare putere la nivel global în măsura în care se
percepe pe sine ca mare putere, îşi defineşte interesele şi îşi planifică acţiunile
în consecinţă, iar celelalte state cu care interacţionează îi recunosc această
identitate şi acţionează, la rândul lor în consecinţă. Pentru a extrage doar
valoarea academică dintr-o dezbatere care nu face obiectul prezentului capitol,
3
Wendt, Op. cit., p. 73.
se discută mult, în ultimii ani, despre rolul Chinei ca viitoare superputere în
momentul în care se autodefineşte ca atare, îşi asumă un rol în consecinţă pe
plan global, iar această identitate îi este recunoscută în interacţiunile cu ceilalţi
cu ceilalţi actori internaţionali.
O altă faţetă a aceluiaşi principiu al interacţiunilor ca producătoare de
sens subliniază că nici un comportament, nici un actor şi nici o structură din
spaţiul social nu au înţeles altfel decât într-un context social intersubiectiv (între
mai mulţi agenţi).
Aceeaşi conduită poate avea un înţeles complet diferit în contexte sociale
diferite şi aceeaşi acţiune internaţională a unui actor poate avea semnificaţie
diferită în contexte internaţionale diferite şi poate duce, deci, în baza acestor
semnificaţii, la consecinţe diferite.
Sistemul internaţional este aşadar, în accepţiunea constructiviştilor, un
fapt social. Ca oricare fapt social, ,,existenţa” lui depinde de conştientizarea sa
la nivelul actorilor – şi chiar al indivizilor – şi de elaborarea unei ,, codificări” a
acestei conştientizări în limbaj. Constructiviştii atrag atenţia, cu alte cuvinte, că
realitatea socială există doar dacă există conştientizarea ei la nivelul percepţiilor
umane colective şi dacă ea este gândită, depozitată şi comunicată prin limbaj.
Pornind de la premisele sus – amintite, constructivismul statuează că
sistemul internaţional, ca parte a realităţii sociale, ,,construieşte” actorii,
contribuie la construirea lor şi la modul în care ei se autodefinesc. În egală
măsură, sistemul internaţional este ,,construit” şi reconstituit prin fiecare
interacţiune dintre actorii sistemului. Cu alte cuvinte, în termenii clasicei dileme
a ştiinţelor sociale – care se întreabă dacă structura determină agenţii sau agenţii
determină structura –, constructivismul este una dintre încercările solide de a
rezolva dilema prin afirmarea modalităţilor sociale complexe şi continue prin
care agenţii şi structurile sociale se construiesc reciproc. Sistemul internaţional
este rezultatul agregat al interacţiunilor actorilor internaţionali. Orice
interacţiune îl reafirmă sau îl modifică, incremental sau radical. O serie de
interacţiuni inovatoare pot aduce, pentru constructivişti, o schimbare a
sistemului. Simultan însă, actorii internaţionali există ca actori sociali
determinaţi doar prin înţelesul, rolul şi acţiunea lor, toate concepute în interiorul
şi în funcţie de percepţia asupra coordonatelor sistemului internaţional.
Argumentul constituirii reciproce a sistemului şi actorilor internaţionali
poate fi uşor accesibil dacă îl proiectăm la nivelul societăţii interne : nici o
societate nu există fără oamenii şi instituţiile care o compun şi care, în măsura
în care se transformă, produc în final o transformare a societăţii. Simultan,
oamenii şi instituţiile acţionează, interpretează mediul lor extern şi se percep pe
sine în funcţie de coordonatele societăţii în care există, ca indivizi sau grupuri 4.
Una dintre cele mai importante modalităţi în care sistemul internaţional
construieşte actorii este influenţarea decisivă a proceselor prin care actorii îşi
definesc interesele. Într-un sistem internaţional ghidat de principii (neo) realiste,
un stat superputere îşi va defini interesul în anumite coordonate. Un sistem
internaţional dominat de principii neoliberale va determina o definire diferită a
interesului naţional.
În procesele de atribuire a identităţilor şi definire a intereselor, actorii
internaţionali sunt ghidaţi de anumite reguli. În sens larg, ele sunt depozitarele
succinte ale aşteptărilor unei colectivităţi date (comunităţi intersubiective)
referitoare la identitate, rolul şi conduita agenţilor şi structurilor.
Una dintre cele mai importante implicaţii ale acestor teze este cea
dezvăluită de Wendt în legătură cu anarhia şi principiul autoajutorării (self –
help). Anarhia, ca structură, şi politica de putere, bazată pe autoajutorare ca
proces, nu există independent de practicile care le creează şi le dau conţinut.
Structura nu există fără proces, iar procesul nu există fără reiterările lui în
fiecare interacţiune dintre actori. Autoajutorarea şi politica de putere sunt
instituţii ale anarhiei, nu caracteristici exogene şi imuabile ale ei. Acelaşi statut
îl au şi concepţiile despre securitate care se bazează exclusiv pe considerarea
propriului interes; ele sunt doar instituţii particulare existând într-un mediu
anarhic – cel internaţional, unde instituţiile se definesc ca seturi relativ stabile
de identităţi şi interese5.
Odată ce realizăm că politica de putere, securitatea concepută ca un joc
cu sumă zero sunt instituţii şi nu părţi definitorii, determinate exogen ale
sistemului internaţional anarhic, se deschide, conceptual şi practic, posibilitatea
pentru schimbarea acestor instituţii. Cea mai importantă cale sugerată de Wendt
este schimbarea imaginii despre sine, acest sine (self) care trebuie ajutat, şi
despre ceilalţi actori similari. Dacă sinele (self) devine sistemul internaţional, de
exemplu o comunitate de state apropiate prin valori comune sau specia umană
în ansamblul ei, concepţiile despre securitate şi instituţiile de prezervare a ei se
vor modifica fundamental odată cu identitatea de sine şi identitatea atribuită
celorlalţi actori.
Ei pot să devină, din surse de risc perpetuu, surse de sporire în comun a
capacităţilor de asigurare a unei securităţi ,,construite” altfel.
După cum reiese implicit din rezumarea argumentului lui Wendt, una
dintre direcţiile de cercetare bogat reprezentate de autori constructivişti, în
4
De altfel, constructivismul este şi o şcoală teoretică în alte ştiinţe sociale.
5
Wendt, Op. cit., p. 399.
ultimii ani, este cea a Studiilor de Securitate. Constructivismul propune
regândirea conceptului de securitate, schibându-i subiectul de referinţă (individ,
umanitate, ecosistem) şi accentuând rolul proceselor de construire a identităţii
proprii şi de atribuire a politicii externe a statelor (vezi şi capitolele ,,Extinderea
conceptului de «securitate» şi Comunităţi de securitate”).
Teoria constructivă a adus în studiile internaţionale o reevaluare a
importanţei discursului şi limbajului, în absenţa cărora realitatea internaţională
nu există şi nu poate fi comunicată. Actele de comunicare internaţională,
modalităţile în care discursul internaţional modelează realitatea prin generarea
unor aşteptări de convergenţă între normele declarate şi conduita practică,
modalităţile în care realităţile construiesc discursul politic, toate acestea au
devenit subiecte de cercetare pentru constructivişti. O ramură interesantă în
cadrul acestor preocupări este constituită de autorii care îşi concentrează atenţia
asupra modalităţilor în care limbajul şi discursurile academice despre relaţiile
internaţionale contribuie la ,,construirea” realităţii internaţionale. Autorii
constructivişti, precum Kratochwill, subliniază că actele de vorbire sunt
mijloace de construire a înţelesurilor intersubiective. La fel de important, ele au
şi o dimensiune ,,ilocuţionară”, cuvintele având consecinţe practice directe în
anumite cazuri. Anunţarea descoperirii unor noi resurse de petrol, de exemplu,
va duce imediat la consecinţe directe pe piaţa bursieră internaţională şi la
anumite acţiuni ale actorilor internaţionali, chiar înainte de demararea măsurării
acestor resurse şi de iniţierea explorării lor. Ca atare, actele de vorbire nu
descriu pur şi simplu realitatea, ci – de multe ori – o şi ,,construiesc”.
Printre temele de interes deosebit pentru constructivişti se numără, după
cum se poate deduce cu uşurinţă, studiul identităţilor, intereselor şi normelor,
aşa cum sunt ele constituite prin interacţiunea actorilor internaţionali. În această
categorie se înscriu identităţile etnice şi impactul lor asupra realităţilor
internaţionale, interesele politice, de securitate, economice, în plan global,
procesele de construire a unor identităţi proprii statelor (stat terorist, stat
democratic, stat european – toate au implicaţii distincte pentru conduita
actorilor internaţionali) sau organizaţiilor, normele existente şi modul lor de
înţelegere de către actori au un rol decisiv. De aceea, constructiviştii acordă o
foarte mare importanţă studiului modalităţii în care normele se conturează în
spaţiul internaţional şi se ,,umplu” cu un conţinut particular, prin procese de
construcţie socială. În acelaşi spirit, întâlnim în şcoala constructivistă multe
cercetări valoroase referitoare la construcţia suveranităţii, identitatea instituţiilor
internaţionale precum ONU, NATO, UE, FMI, rolul reţelelor transnaţionale
militante în construirea lumii internaţionale contemporane ş.a.
 Se cuvine poate, aici, să aducem şi o nuanţare legată de metodologie.
Deşi una dintre cele mai viguroase critici la adresa constructivismului este
eclectismul lui metodologic – care include metode cantitative, calitative,
pozitiviste, postpozitiviste sau combinarea lor sui-generis –, în planul manierei
de tratare a subiectelor constructivismul accentuează rolul teoriilor constitutive
ca fundamental distincte de teoriile cauzale şi caracterul central al interpretării
ca instrument de cunoaştere al teoriilor constitutive, spre deosebire de explicare,
proprie teoriilor cauzale.
Deşi atât de popular în ultimii zece ani – se poate tocmai datorită
popularităţii sale –, constructivismul a stârnit numeroase critici. Pentru unii
autori, încercarea explicită a constructiviştilor de a găsi o altă cale de mijloc,
celebra via media între neorealism şi neoliberalism, pozitivism şi
postpozitivism, materialism şi idealism, îl face să fie o construcţie teoretică
şubredă, mozaicată, cu un grad de generalitate care se pretează la adaptări în
fiecare dintre cele două tabere enumerate în dihotomiile de mai sus şi căruia,
prin urmare, îi lipseşte unitatea proprie unui nou curent de gândire. În acelaşi
context, adepţii radicali ai fiecăreia dintre poziţiile menţionate critică teoria
constructivistă tocmai pentru că este diferită, în anumite aspecte, de
convingerile şi asumţiile lor elementare. Din acest punct de vedere, într-un mod
radical, constructivismul poate fi atacat ca neaparţinând nici uneia dintre
abordările clar conturate în Relaţiile Internaţionale şi contestat ca atare din
cauza eclectismului său. Pentru un adept al premiselor şi viziunii constructiviste
despre lumea internaţională, constructivismul reuşeşte să constituie, în mod
coerent şi promiţător pentru viitorul disciplinei, al treilea pol teoretic în Relaţiile
Internaţionale.
O altă critică, amintită succint anterior, este diversitatea metodologică
excesivă. Tocmai pentru că este o poziţie metateoretică laxă, constructivismul
poate fi afiliat, în funcţie de metodologia aleasă de un cercetător sau altul,
diferitelor şcoli de gândire deja existente, fapt care nu contribuie, desigur, la
întărirea identităţii şi contribuţiei sale distincte la dezvoltarea disciplinei. Adler
consideră că adevărul impact al constructivismului asupra domeniul Relaţiilor
Internaţionale se va judeca în primul rând în funcţie de gradul în care adepţii lui
vor reuşi să constituie o bază metodologică proprie, solidă şi coerentă (2002).
În categoria criticilor se situează şi autorii care consideră că abordarea
constructivistă s-a dezvoltat predominant în plan metateoretic şi filosofic mai
larg, elaborarea implicaţiilor internaţionale ale acesteia sau, cu alte cuvinte, a
unei teorii constructiviste a relaţiilor internaţionale fiind încă într-un stadiu
incipient. Completarea acestei critici subliniază nevoia de acreşte cantitativ şi
calitativ numărul cercetărilor care tratează implicaţiile teoriei constructiviste
pentru practicile internaţionale şi pentru transformarea acestora.
O contribuţie majoră a constructivismului este (re)descoperirea
caracterului de ,,produs social” al lumii internaţionale. Sistemul internaţional
anarhic nu este un fapt natural al vieţii comunităţilor umane, precedând actorii
internaţionali şi existând în afara interacţiunii umane, ci este un construct social
validat şi revalidat prin ,,reificarea” lui, prin prezentarea lui ca dat obiectiv.
Ceea ce considerăm a fi realitatea internaţională este produsul percepţiilor şi
identităţilor sedimentate de-a lungul timpului, confirmat sau transformat prin
interacţiunile internaţionale şi procesele de construcţie ale actorilor de astăzi.
Constructivismul nu vine să afirme că lumea este mai bună, mai rea sau
fundamental diferită decât o descriu marxiştii, realiştii sau idealiştii. El susţine
că resorturile înţelegerii lumii internaţionale sunt altele decât cele propuse de
paradigmele anterioare, ceea ce se reflectă în modalităţile prin care poate fi
cunoscută, comunicată şi transformată ceea ce considerăm îndeobşte a
fi ,,realitate” internaţională. Este cu siguranţă o teorie socială a realităţii
internaţionale care deschide, cu generozitate, nu lipsit însă de probleme
metodologice şi epistemologice, calea spre transformarea relaţiilor
internaţionale prin reconstruirea conceptuală a actorilor, intereselor,
identităţilor, structurilor şi sensurilor interacţiunii dintre ele 6.

6
În afară de titlurile deja citate, vezi, d exemplu, Checkel (1998), Guzzini (2000), Hopf
(1998), Onuf (1998).