INTEGRAREA EUROPEANĂ – ELEMENTE INTRODUCTIVE

Conceptul de „integrare”
Mulți teoreticieni ai relațiilor internaționale definesc integrarea în lucrările lor.
Ernst B. Haas vede tipul ideal al comunității politice ca unul în care există limitări în
ceea ce privește violența conflictului în cadrul grupului1 și ca o modalitate de creare voluntară
a unor unități politice mari care implică prezentarea conștientă de forțe în relație cu instituțiile
participante2.
Joseph S. Nye este de părere că una dintre funcțiile organizării regionale este controlul
conflictului intraregional, iar Robert Angell, care a studiat participarea trans-națională,
precizează că interacțiunea crescută prin intermediul participării ar putea determina pacea
mondială3.
Reginald Harrison aduce în centrul atenției importanța instituțiilor centrale în procesul
de integrare. În viziunea sa, procesul de integrare poate fi definit ca stabilirea, în cadrul unei
zone de relații a comunității politice, de instituții centrale cu putere de luare a deciziilor care
sunt obligatorii și metode de control care determină alocarea valorilor la nivel regional.
precum și mecanisme adecvate de obținere a consensului4.
William Wallace definește integrarea ca procesul de creare și menținere a unor modele
intense și diversificate de interacțiune între unități anterior autonome5.

Principalele teorii / paradigme ale integrării

Există două mari abordări teoretice privind teoriile integrării: funcționale și
neofuncționale. În afară de aceste perspective, există altele care privesc formarea de unități
supranaționale ca un rezultat al procesului de luare a deciziilor. Rezultatul este că statele se
integrează într-o arhitectură agregată pentru că liderii în mod individual au decis că așa ar
trebui, pentru că propriul interes este realizat prin cooperarea cu celelalte entități și nu prin
1
Ernst Haas, The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces, 1950-1957, Stanford University
Press, Stanford, California, 1958, p. 6.
2
Ernst Haas, „The Study of Regional Integration: Reflections on the Joy and Anguish of Pretheorising”, in Leon
Lindberg and Stuart Scheingold (editors), European Integration: Theory and Research, Harvard University
Press, 1971, p. 4.
3
Robert Angell, Peace on the March: Transnational Participation, Van Nostrand Reinhold, New York, 1969, p.
28.
4
Reginald Harrison, Europe in Question. Theories of Regional International Integration, George Allen and
Unwin, London, 1974, p. 14.
5
William Wallace, „Introduction: The Dynamics of European Integration”, in William Wallace (editor), The
Dynamics of European Integration, Pinter/RIIA, London, 1990, p. 9.

1
izolarea de acestea. În aceste cazuri, conceptele de interes personal sau interes național și
putere ar putea opera ca variabile explicative: statele înțeleg că interesele lor sunt realizate
prin amalgamare sau îi forțează pe ceilalți (sau sunt forțați de ceilalți) în cadrul unei uniuni 6.
De exemplu, Amitai Etzioni prezintă formarea de comunități internaționale luând în
considerare locul puterii și argumentează că „o nouă comunitate se formează când o națiune
mai puternică decât un alt potențial membru ghidează procesul de unificare”7.
Problema pe care teoreticienii proceselor de integrare au întâmpinat-o a fost definirea
integrării. Unii văd acest proces ca un nivel sau situație pe care statele națiune îl ating și apoi
îl mențin, alții îl văd ca un proces în mișcare care în instanță este fără sfârșit. Ca urmare,
pentru unii starea integrării este un punct bine definit, care poate fi observat empiric, de obicei
prin formarea unei uniuni. Pentru alții, nu există nici un punct. Ei se concentrează pe procesul
de integrare precizând că integrarea ar putea să nu fie neapărat o uniune formală. Pentru
aceștia, integrarea este dată de variabilitatea unor caracteristici care se crede că reprezintă
uniunea, și așadar, statele pot în mod constant oscila în procesul sau nivelul lor de integrare.
Barry Hughes și John Schwarz sugerează trei tipuri diferite de integrare: comunitățile
de masă, amalgamarea politică și cooperarea interguvernamentală 8. Atitudinea maselor față de
unitățile politice constituie măsura comunității de masă, amalgamarea politică este
cuantificată prin numărul de decizii luate de organizațiile supranaționale în cadrul contextului
european, iar cooperarea interguvernamentală prin evenimentele – acorduri, vizite de stat,
schimbul de corespondență – care apare între guvernele europene.
Leon Lindberg și Joseph Nye argumentează că ar putea exista diferite tipuri de
integrare. Nye, de exemplu, sugerează că există integrare economică, politică și socială.
Integrarea economică este reprezentată de un nivel înalt al schimbului economic dintre
entități, integrarea socială ar include unificarea maselor, a grupurilor specifice și a elitelor, în
timp ce integrarea politică ar include o largă varietate de fenomene, inclusiv mai multe decizii
la nivel internațional, birocrații internaționale și similarități atitudinale între state9.
Dacă integrarea este percepută ca un fenomen economic, atunci apar diverse întrebări
la care un teoretician trebuie să răspundă, cum ar fi: ce nivele de interdependență sunt

6
Michael P. Sullivan, M., International Relations: Theories and Evidence, Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs,
New Jersey, 1976, p. 213.
7
Amitai Etzioni, „The Epigenesis of Political Communities at the International Level”, in International Politics
and Foreign Policy: A Reader in Research and Theory, The Free Press, New York, 1969, p. 348.
8
Barry Hughes and John Schwarz, „Dimensions of Political Integration and the Experience of the European
Community”, in International Studies Quarterly, vol. 16, September 1972, p. 263-294.
9
Joseph Nye, „Comparative Regional Integration: Concept and Measurement”, in International Organisations,
vol. 22, Autumn 1968, p. 855-880.

2
necesare în cadrul unui grup de economii naționale pentru a se considera integrate? Este
realizarea unei zone de comerț liber condiția necesară? Sau, este sfârșitul integrării economice
realizarea unei uniuni vamale sau a pieței comune sau a unei uniunii economice și monetare?
Ce nivele de instituționalizare comună sunt asociate cu un spațiu economic integrat?
Dar dacă avem de-a face cu integrarea politică, întrebarea ar fi: reprezintă integrarea
înlocuirea structurilor tradiționale de guvernare cu noi tipuri de instituții și noi forme de
autoritate? Contribuie integrarea la dizolvarea autorității naționale în cadrul unei regiuni
geografice anume?
Studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul disciplinei
academice a relațiilor internaționale pe parcursul anilor ‘50. Teoreticienii au fost preocupați
de instituțiile colective internaționale și transnaționale și de apariția actorilor non-statali
importanți în politica mondială.
Studiul integrării europene a consacrat cel puțin patru piloni ai abordării.
Primul ar fi să înțelegem UE ca o organizație internațională. Teoria organizațiilor
internaționale se bazează pe ideea că organizațiile internaționale tradiționale sunt organisme
interguvernamentale desemnate în contextul explicit al convergenței preferințelor statului sau
intereselor comune. Ele sunt un mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale și în final a
păcii veșnice10.
Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de regionalism în cadrul politicii
economice globale. Scopul acestei abordări este să ofere reflecții, și poate generalizări, despre
tendința grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa în blocuri11.
A treia abordare urmărește să trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii
procesului decizional. Atenția este îndreptată către interacțiunea intereselor actorilor și
proceselor de stabilire a agendelor, formulării politicilor, legislației, intermedierii intereselor
și implementării politicilor12.
Ultima abordare privește UE ca un fenomen sui generis. Există doar o singură UE și
așadar, integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări largi13.
Din această perspectivă, teoriile integrării europene pot fi clasificate în trei mari
categorii:

10
Ben Rosamond, Theories of European Integration, The European Union Series, St. Martin’s Press, Inc., New
York, 2000, pp. 11-15.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem.

3
 teoriile mari (grand theories) – federalismul, funcționalismul, neofuncționalismul,
interguvernamentalismul și interguvernamentalismul liberal;
 teoriile de mijloc (middle range theories) – noile instituționalisme, guvernarea pe
mai multe nivele (multi-level governance), rețelele de politici sectoriale (policy
networks); și
 alte abordări teoretice privind integrarea europeană – constructivismul social,
consociaționismul, tranzacționalismul.
