Tema 8.

Abordări teoretice ale conceptului de integrare europeană.

Conținuturi:

1. Teorii politice ale integrării.

- Funcţionalismul
- Federalismul
- Neofuncţionalismul
- Transacţionalizmul (the communication approach)
- Interguvernamentalismul (traditionalism or pluralism)
- Instituţionalismul
2. Teorii economice ale integrării.

Obiective de referință:

 Să definească accepţiunile conceptului de “integrare” din perspectiva teoriilor politice;

 Să identifice și să principalele teorii politice ale integrării europene;
 Să identifice și să analizeze principalele teorii economice ale integrării europene.

Termeni – cheie:

integrare, teorii politice, teorii economice, funcționalism, federalism, neofuncționalism, tranzacționalism,

interguvernamentalism, instituționalism

Repere de conținut:

1. Teorii politice ale integrării.

Printre cele mai cunoscute teorii integraţioniste putem distinge mai multe „şcoli”. Cele mai
importante din ele sunt următoarele:

1. Funcţionalismul
2. Federalismul
3. Neofuncţionalismul
4. Transacţionalizmul (the communication approach)
5. Interguvernamentalismul (traditionalism or pluralism)
6. Instituţionalismul

1. Funcţionalismul
 Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a fost
stimulat de evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului. Scopul de bază a
funcţionalismului timpuriu a fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional, care ar
garanta pacea şi bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice.

David Mitrany, proponentul de bază a funcţionalismului, a scris în 1943, în unul din

eseurile sale: „o problemă a timpurilor noastre este cum să ţinem naţiunile în afara conflictelor şi
în acelaşi timp să le facem să colaboreze”. El a propus o soluţie pe care a numit-o abordarea
pragmatică funcţională. Această abordare rupe legătura tradiţională dintre autoritate şi teritoriu
prin atribuirea autorităţii a unor funcţii, activităţi, care urmează a fi exercitate în cadrul unor zone
sau regiuni comune. Funcţiile sunt acelea care trebuie urmate de formă (integrării). Ca urmare ar
fi apariţia unei multitudini de organizaţii internaţionale în domenii diferite, funcţional specifice.
Agenţiile specializate ale ONU ar putea servi drept exemple de aşa fel de organizaţii funcţional
diferenţiate, totuşi cu o autoritate limitată. Ideea constă în faptul că mai multe organizaţii
internaţionale, care activează în mod eficient, fiecare în contextul său funcţional, ar putea fi mai
eficace, ar atrage suport, ar fi în stare să reacţioneze la schimbări într-o manieră mai flexibilă, şi
ar contribui la menţinerea păcii.

Mitrany spunea: „menţinerea păcii are mai multe şanse prin colaborare şi conlucrare la
nivel economic şi politica, decât prin coexistenţă şi semnarea pactelor în cancelarii”.

Cooperarea regională, nu are un început politic, ci se lansează prin elaborarea unor noi
strategii sociale şi economice ca de exemplu: administrarea comună a resurselor limitate, a
şomajului, a fluctuaţiei preţurilor la mărfuri, a standardelor de muncă şi a securităţii publice.
„Orice schemă politică ar începe cu o dispută, pentru că orice angajament viabil cere încredere şi
răbdare”.

Prin dezvoltare funcţională treptată şi prin asigurarea cu servicii a populaţiei, sistemul

poate cu timpul crea o bază solidă pentru o asociere politică.

Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o sursă de

conflict dintre state. Această diviziune poate fi depăşită treptat prin descoperirea domeniilor de
interes şi activitate comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale internaţionale, în
care şi prin care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi administrate de elitele
specializate. Prosperitatea, prin integrarea economică globală este garantul unui sistem
internaţional stabil şi paşnic. Unificarea economică, pînă la urmă duce la unificarea politică.

2. Federalismul

Gândirea federalistă clasică presupune construcţia şi funcţionarea federaţiilor politice,

adică a sistemelor politice, care printr-o structură politică duală, împarte autoritatea dintre centru
şi subiectele federaţiei.
 Conform şcolii federaliste esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea puterilor
este efectuată în aşa mod încât guvernele suprastatale şi statale sunt fiecare, în diferite sfere, şi
coordonate intre ele şi independente. Atât guvernul central, cât şi cele statale operează direct
asupra oamenilor, fiecare cetăţean fiind supus ambelor guverne. În cadrul formării unei federaţii
statele membre transferă guvernului federal următoarele puteri:

- Controlul apărării;
- Exercitarea politicii externe;
- Competenţe lărgite în economie;
- Organizarea serviciilor sociale ca: Poliţia, Securitatea, Educaţia, Sănătatea, etc.

În mare parte, ceea ce numim federalism internaţional sau european, se referă la curentele
politice care pledează pentru crearea structurilor federale în Europa sau chiar în tot sistemul
internaţional. De asemenea, se referă la strategiile acestor curente privind crearea federalismului.
Aceste mişcări au căpătat amploare la începutul secolului, în perioada interbelică şi postbelică şi
s-au manifestat ca forţe politice importante în ultimele decenii ale secolului.

Scopul de bază a federalismului european este de asemenea, obţinerea şi menţinerea păcii

şi a bunăstării. Dar spre deosebire de funcţionalişti ei pledează pentru iniţiative politice de creare
a structurilor supranaţionale (federale).

Conform federaliştilor, elitele guvernatoare, precum şi altele, prin argumente şi motivaţie

pot fi convinse de ideea federalismului, iar dacă mai multe grupuri ale societăţii sunt şi ele
convinse, ele au putere politică de a forma o federaţie.

3. Neofuncţionalismul

Proponentul de bază a bază a neofuncţionalismului este Ernst Haas, în lucrarea căruia

„Europa în proces de unire”, logica integrării regionale a fost elaborată pentru prima dată şi
sistematic analizată.

Neofuncţionalismul, este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea conţine

idei importante şi complexe despre procesele integrării graduale, mecanismele şi dimensiunile de
spill-over în dezvoltarea sistemelor şi are mai multe abordări teoretice decât orice altă teorie
integraţionistă.

Neofuncţionalismul este, ca şi federalismul, funcţionalismul şi într-o oarecare măsură

interguvernamentalismul, în acelaşi timp şi teorie şi strategie politică. De fapt, strategia
neofuncţionalistă a fost aproape dominantă în formarea Comunităţii Economice Europene şi a
EUROATOMULUI.

Neofuncţionalismul, şi în teorie şi în practică prezintă o combinaţie a federalismului şi a

funcţionalismului. Dezvoltarea abordării sectorial-funcţionaliste în integrarea regională care este
folosită de neofuncţionalism, este într-o măsură rezultatul falimentului strategiei federaliste, de a
efectua o Integrare Europeană supranaţională, la începutul anilor 50 şi un „compromis” care a
menţinut drept scop final crearea federaţiei, dar a ales o strategie funcţionalistă.

Această strategie este materializată printr-o politică graduală şi efectuată pas cu pas
pentru a transfera autoritatea din anumite sectoare funcţional specifice spre un nou centru. Apoi
transferul de autoritate în unele sectoare duce la transfer de autoritate în alte sectoare prin
intermediul diferitor mecanisme spill-over.

Ideea de bază a conceptului de spill-over este că integrarea funcţională într-un anumit domeniu
duce sau poate duce la integrarea în alte domenii.

Cu alte cuvinte, comunizarea unui anumit domeniu poate avea ca rezultat apariţia unei
presiuni în vederea comunizării şi în alte domenii (mai mult sau mai puţin apropiate acestuia),
iar dacă această presiune există deja, să contribuie la amploarea ei (a presiunii).

Exemple:

1. Libera circulaţie a capitalului a sporit presiunea exercitată asupra integrării sectorului

monetar;
2. Libera circulaţie a persoanelor a sporit presiunea asupra domeniilor precum politica
azilului sau a combaterii criminalităţii.

Conform teoriei neofuncţionaliste, integrarea economică are drept rezultat impulsionarea

tendinţelor de integrare politică, care la rândul său contribuie la o integrare economică mai
aprofundată.

Actorii principali ai procesului de integrare sunt situaţi la nivel suprastatal şi în interiorul

său. Cei din interior sunt grupurile de interes şi partidele politice, iar cei situaţi la nivel
suprastatal sunt instituţiile regionale. Ele promovează integrarea, sprijină dezvoltarea grupurilor
de interes, cultivă legături strânse cu ele şi cu tehnocraţii din aparatul de stat şi le manipulează pe
ambele, dacă e necesar.

Comisia Uniunii Europene, de exemplu, are „puterea de iniţiativă”. Pentru ca propunerile

sale să fie acceptate de Consiliul de Miniştri, Comisia creează alianţe de grupuri neformale cu
grupurile de interese. Aşa cum rolul grupurilor de interes creşte, ele trec hotarele naţionale
creând coaliţii cu alte grupuri, pentru aşi promova interesele, în aşa mod promovând integrarea.
Aceste grupuri pot să nu fie neapărat „integraţioniste”. Însuşi existenţa Comunităţii modifică
situaţia lor şi le face să se ajusteze la noile realităţi.

Rolul guvernelor este de „a răspunde creativ”. Ca deţinătoare a puterii politice în ultima

instanţă guvernele pot amâna, accepta, ignora sau sabota deciziile autorităţilor federale. Totuşi,
luând în consideraţie eterogenitatea intereselor, în anumite domenii, evaziunea unilaterală sau
nesupunerea se poate dovedi neprofitabilă dacă creează un precedent pentru alte guverne.
 4.Tranzacţionalismul

Şcoala analizei tranzacţiilor este diferită de alte teorii integraţioniste, prin faptul că ea nu
se focusează preponderent pe integrarea politică instituţională, ci pune accentul de bază pe
integrarea la nivele de economie, socio-cultură şi identitate politică.

Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte metoda

colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile.

Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ, călătorii,

comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de integrare şi prin asta să
investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei comunităţi politice” şi aşa-numitele
„comunităţi de securitate”.

Interesul de bază a tranzacţionaliştilor nu este să studieze structurile şi instituţiile

integrării politice. Karl Deutsch menţionează că formarea comunităţii politice este primordială.
Interesul său în integrarea instituţională are un rol secundar.

Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în

interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene. Iar crearea
comunităţii politice pentru tot sistemul depinde şi este determinată de această interacţiune.
Integrarea instituţională a Comunităţii Europene este văzută de şcoala tranzacţionistă ca
secundară faţă de identitate sau aspectul normativ al integrării politice.

5. Interguvernamentalismul

Istoric, interguvernamentaliştii continuă tradiţia realiştilor şi tradiţionaliştilor în studierea

relaţiilor internaţionale prin oferirea statelor rolul de bază pe arena internaţională.

Interpretarea lor, prin care statele domină procesele integraţioniste, corespunde

realităţilor politice în perioada de la mijlocul anilor 70 până la mijlocul anilor 80, mai mult ca
orice altă teorie integraţionistă.

Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în faptul că statele, interesele lor,

interacţiunea dintre ele, şi rezultatele acestor interacţiuni influenţează caracterul relaţiilor dintre
state, contribuie la procesele integraţioniste şi la instituţionalizarea eventuală a acestui proces. În
timp ce interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor şi neofuncţionaliştilor sunt
procesele care se desfăşoară în spatele actorilor guvernamentali, interguvernamentaliştii
interpretează procesele ca fiind decise de state şi de interrelaţia dintre ele.
 6. Instituţionalismul

Instituţionalismul, prin variatele sale versiuni, dar mai mult prin instituţionalim
neoliberal, a devenit forma contemporană a funcţionalizmului şi neofuncţionalismului.
Instituţionaliştii neoliberali îşi bazează abordarea lor pe o serie de argumente.

Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării internaţionale

(regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.

Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l aduc şi
pentru faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor şi asupra faptului cum
acestea îşi definesc interesele. Instituţiile influenţează prin asigurarea cu informaţie, promovarea
transparenţei şi monitoring-ului, reducerea costurilor tranzacţionale, evaluarea aşteptărilor
convergente şi folosirea eficientă a strategiilor.

Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face statul

raţional egoist să coopereze la nivel regional. Plus la aceasta, statul va activa ca negociator la
nivel interguvernamental, limitat de considerente politice naţionale. Actorii procesului de
regionalizare sunt motivaţi pentru procurarea bunului public, evitarea influenţelor negative în
urma creşterii nivelului interdependenţei. De aceea regionalismul poate fi accelerat prin
crearea instituţiilor şi regimurilor care sprijină coordonarea politică.

2. Teorii economice ale integrării

1. Teoria Uniunii Vamale

Uniunea Vamală reprezintă un spaţiu economic al cărui membri se angajează reciproc să

nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal comul
faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.

Teoria clasică a Uniunii Vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca grupări
formate numai prin „corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică
comercială.

Principiile de bază ale Teoriei clasice a Uniunii Vamale constau în următoarele:

 - comerţul maximizează bunăstarea mondială;
- O uniune vamală reduce tarifele şi poate fi considerată un pas spre comerţul liber, deci
uniunea vamală va contribui la bunăstarea mondială.

Autorul român Victor Bădulescu propune următoarele forme ale uniunii vamale:

- „Uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii
vamale comune;
- „Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor
tarifară sau vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje
diverse. Există însă bariere vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
- „Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de preferinţe
pentru anumite produse în cadrul uniunii vamale.

De menţionat, că în parctică, prima şi a treia formă de uniune vamală, au fost întălnite mai
frecvent. De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a instituit
între ele o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţe Comune Europene.

Teoria modernă a Uniunii Vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii
vamale (coordonarea structurilor tarifare şi apoliticilor comerciale dintre ţările membre), precum
şi la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţiată a gradului de bunăstare a
statelor membre).

Teoria modernă a Uniunii Vamale analizează mai detaliat uniunea vamală şi ajunge la
concluzia că uniunea vamală condiţionează:

- o mai bună diviziune internaţională a muncii;

- libertatea de circulaţie a produselor;
- lărgirea pieţelor;
- intensificarea concurenţei;

J.E. Meade, propune, în anii 50 ai secolului trecut, un model al uniunii vamale, aspectele
principale ale căruia constau în următoarele:

- formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile
partenerilor sunt asemănătoare, decît dacă ele sunt diferite şi complementare;

- formarea unei uniuni are cu atît mai multe şanse de a fi realizată, cu cît cadrul general
legislativ este mai bine precizat;

- uniunea va fi cu atît mai favorabilă, cu cît fiecare din parteneri va furniza mai multe
produse pe piaţă;
 - fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le
vinde şi principalul client pentru produsele pe care le cumpără;

- uniunea vamală va avea cu atît mai multe şanse de a fi avantajoasă, cu cît va fi mai largă,
mai vastă;

- uniunea vamală este mai avantajoasă cu cît tariful pentru export este mai scăzut şi cu cît
terţii sînt mai divizaţi;

- uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative

Menţionînd avantajele uniunii vamale, mulţin autori nu au scăpat faptul că diminuarea

barierelor vamale între cîteva ţări suprimă poate discriminarea între ele, dar face să crească
această discriminare faţă de terţi, ceea ce nu constituie un lelment de progres economic.

2. Teoria uniunii economice şi monetare

Următorul pas, care trebuie efectuat, după realizarea uniunii vamale, este etapa uniunii
economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării
economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar,
etc.; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale
pentru finanţarea diferitor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.

Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării economice.

B. Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:

- „Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească

progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele: În acelaşi timp, faţă de ţările
din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.
Asemenea organizaţii sunt cele mai des întâlnite în economia contemporană pe toate
continentele: Asociaţia Europeană a liberului Schimb (AELS); Acordul Central
European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ Liber
(NAFTA); în Asia – ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI);
- „Uniunea Vamală” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale
şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor
individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.
Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale, fac parte:
Pactul Andin, Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa comună a ţărilor din zona
Caraibelor, Sistemul Economic Latino-American;

- „Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.

Cel mai elocvent exemplu este Comunitatea Economică Europeană, creată pe baza
Tratatelor de la Roma, în 1957, sau MERCOSUR în America Latină;
 - „Uniunea economică” – adaogă caracteristicilor pieţii comune încă una – armonizarea
politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei „uniuni economice” cu
timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară. Uniunea Europeană este în prezent
singura organizaţie integraţionistă de acest tip;
- „Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale.
Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi supranaţionale veritabile.
Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană, procesul de integrare economică a
cărei a determinat crearea unor instituţii purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia
Europeană, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, etc.

Un alt cercetător P. Maillet a propus o altă clasificare a etapelor integrării:

- Constituirea zonelor economice şi a uniunilor vamale libere;

- Piaţa comună, care adaogă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de producţie;
- Uniunea economică şi monetară în care se ţine cont de „acţiunea marelui actor macro-
economic care este statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune naţională”;
- Uniunea politică. „Moneda, bugetul, relaţiile internaţionale – sunt atributele clasice ale
suveranităţii naţionale; o reducre a competenţelor naţionale în aceste direcţii presupune
o răpîndire a organizaţiei politice a continentului.”

Sarcini de autoevaluare:

Bibliografie selectivă:

1. Ivan A.L. Statele Unite ale Europei: Uniunea Europeană între interguvernamentalism și
supranaționalism. Iași: Institutul European, 2007.
2.