Tema 8.

Diplomaţia în anii războiului al II-lea mondial

OBIECTIVE:
 să determine scopul creării coaliţiei antihitleriste şi contravenţiile acesteia
 să evidenţieze importanţa creării ONU
 să identifice cauzele de bază ale începutului războiului rece
 să evalueze principalele hotărâri ale conferinţelor de la Teheran Yalta şi Potsdam

SUBIECTE:
1. Crearea coaliţiei antihitleriste.
2. Conferinţele de la Teheran, Ialta şi Potsdam.
3. Crearea ONU.
4. Cauzele începutului războiului rece.

BIBLIOGRAFIA:
1. Beniuc V. Diplomaţia: Istorie, terminologie, personalităţi. Curs universitar. Institutul de
Relaţii Internaţionale din Moldova. Chişinău, 2013, 330 p.
2. Beniuc V. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei, Ch., IRIM, 2013, 190p.
3. Berstein S., Milza P. Istoria europei în 6 vol. Iași 1997
4. Ciachir M. Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin. Bucureşti, 1998, 386p.
5. Ciachir N., Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1994
6. Kissinger H. Diplomaţia, Bucureşti, 1998, (ediţiile română şi rusă), 784 p.
7. Maliţa M. Diplomaţia. Şcoli şi instituţii. Bucureşti, 1970, 574 p.
8. Nickolson H. Arta diplomaţiei: 4 lecţii la istoria diplomaţiei, Вucureşti, 1972
9. История дипломатии . Сост. Лактионов А. М.: Акт: Акт, 2009, 672 c.

TEZELE PRINCIPALE:
1. Crearea coaliţiei antihitleriste.
În ce de a doua fază a războiului 1942 - 1943 a fost creată Coaliţia Naţiunilor Unite.
Imediat după atacarea URSS, guvernele britanic şi american au condamnat agresiunea hitleristă
şi au declarat că vor sprijini Uniunea Sovietică. S-au realizat acorduri în acest sens. Legea de
împrumut şi închiriere a fost extinsă asupra URSS. În septembrie 1941, sovieticii au aderat la
Carta Atlanticului, care prevedea că semnatarii nu-şi vor extinde teritoriul şi nici o modificare de
frontieră nu va avea loc fără acordul celor interesaţi. Foarte important a fost faptul că
preşedintele Roosevelt a socotit că dacă SUA vor intra în război, prioritate va avea lupta
împotriva Germaniei naziste. La 1 ianuarie 1942, la Washington, 26 de guverne au semnat
Declaraţia Naţiunilor Unite, prin care se angajau să îşi unească forţele împotriva puterilor Axei,
să nu semneze pace separată şi să acţioneze conform principiilor Cartei Atlanticului.
În 1942, cooperarea dintre Anglia, SUA şi URSS s-a extins ca urmare a tratatului
încheiat între Anglia şi URSS şi a acordului dintre SUA şi URSS, semnate în urma vizitei lui V.
Molotov la Londra şi Washington. Stalin solicita tot mai insistent deschiderea unui al doilea
front în Europa occidentală pentru a uşura situaţia armatei sovietice. Aliaţii anglo-saxoni
motivau că nu dispuneau încă de forţele şi resursele necesare. În anul 1943, alianţa celor trei
mari puteri s-a întărit, ca urmare a marilor succese militare şi a contactelor directe. În iulie 1943,
în urma dezastrului suferit de forţele italiene în Africa şi la Stalingrad, Mussolini a fost înlăturat
de la putere, noul guvern semnând armistiţiul cu aliaţii şi declarând apoi război Germaniei.
Începuse destrămarea blocului Axei. Noile realităţi impuneau consultarea între aliaţi.
În octombrie a avut loc Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova, care a adoptat
mai multe documente importante, iar în noiembrie a avut loc la Teheran prima întâlnire a celor
„trei mari”: Churchill, Roosevelt şi Stalin. Aici s-au stabilit măsuri capitale privind continuarea
războiului, eliberarea Europei, debarcarea pe coastele Franţei în 1944, organizarea viitoare a
Naţiunilor Unite, în care Anglia, SUA, URSS şi China să aibă un rol preponderent.

2. Conferinţele de la Teheran, Ialta şi Potsdam.

În februarie 1945 a avut loc cea de-a doua reuniune a celor „trei mari”, de astă dată la
Ialta, în Crimeea. S-au discutat chestiuni privind sfârşitul războiului şi împărţirea Germaniei în
zone de ocupaţie militară, reparaţiile de război, problemele legate de Carta şi crearea ONU,
încheierea războiului cu Japonia pentru care Stalin a angajat participarea Uniunii Sovietice.
Ideea împărţirii lumii la Ialta şi-a făcut loc fără un temei real, situaţia fiind tranşată de rezultatele
militare ale războiului, de concepţia lui Stalin că în teritoriul ocupat de armata sovietică trebuie
să fie introdus şi sistemul politic sovietic. Într-o anumită măsură, soarta ţărilor vest şi est-
europene se hotărâse înainte de Ialta, prin mersul mai mult sau mai puţin firesc al evenimentelor
politice şi militare.
La Potsdam (17 iulie-2 august 1945) a avut loc cea de-a treia întâlnire la nivelul cel mai
înalt, fiind prezenţi Stalin, Truman (Roosevelt murise la 12 aprilie 1945) şi Churchill, înlocuit la
27 iulie cu Attlee, liderul Partidului Laburist şi noul premier al Angliei. Aici, prin acordurile
încheiate, s-au adoptat măsurile ce trebuiau întreprinse de cele patru state învingătoare (Anglia,
Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică şi Franţa) în zonele lor de ocupaţie din Germania,
prin dezarmarea completă şi denazificare, în ideea democratizării ţării şi menţinerii unităţii sale.
Pentru pregătirea tratatelor de pace cu Germania şi aliaţii săi, a fost creat Consiliul miniştrilor de
externe ai marilor puteri. Stalin a reafirmat angajamentul de a participa la războiul împotriva
Japoniei, ceea ce s-a întâmplat însă destul de târziu, de la 8 august 1945.
În termeni statistici, al doilea război mondial a produs un număr enorm de victime atât
printre militari cât şi în rândul populaţiei civile. Numărul total este estimat la 40-50 de milioane,
de patru ori mai mult decât primul război mondial. Cifrele sunt teribile dacă le raportăm, chiar
aproximativ, la populaţia fiecărei ţări: Polonia a pierdut aproape 20% din populaţia sa, URSS -
11%, Germania – 6%, Japonia – 4%, Franţa – 2% etc. La aceste pierderi se adaugă şi cele
indirecte determinate de diminuarea naşterilor, creşterea ratei mortalităţii datorită insuficienţei
alimentare şi deteriorării infrastructurii de asistenţă medicală. Nu în ultimul rând dimensiunea
tragică a războiului mondial din 1939-1945 ne este dezvăluită de transferurile forţate de
populaţie. Se estimează că în această perioadă peste 30 milioane de oameni au fost obligaţi să
părăsească zonele de rezidenţă datorită operaţiunilor militare şi concentrărilor forţate.
În concluzie se poate afirmă că al doilea război mondial prin bilanţul său uman şi
material tragic, prin şocul moral produs, prin schimbările în configuraţia Marilor Puteri a produs
un declin substanţial al continentului european în sens economic, politic, social, mental şi
cultural. În ceea ce priveşte scena mondială în deceniile următoare Statele Unite şi Uniunea
Sovietică îşi vor disputa hegemonia globală, deschizându-se astfel un nou capitol în istoria
relaţiilor internaţionale.

3. Crearea ONU.
În mare, problemelor lumii postbelice li s-au căutat soluţii chiar în anii războiului de
către cei trei mari aliaţi: Anglia, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Astfel, o serie
de principii privind organizarea viitoare a lumii au fost înscrise în documente importante,
precum Carta Atlanticului (1941), Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942), declaraţiile
conferinţelor de la Moscova (octombrie 1943) şi Teheran (noiembrie 1943), Dumbarton Oaks
(1944), Ialta (februarie 1945), Potsdam (iulie-august 1945). Acordurile şi hotărârile încheiate cu
aceste ocazii au stat la baza aşezării pe baze noi a raporturilor internaţionale postbelice. La noua
configuraţie a lumii un rol însemnat au jucat rezultatele războiului.
Preşedintele Franklin Roosevelt este cel care a denumit alianţa împotriva Axei Naţiunile
Unite. El a dorit ca această alianţă să fie menţinută şi după război în cadrul unei organizaţii
internaţionale noi, care să apere pacea şi securitatea. Declaraţia miniştrilor afacerilor externe de
la Moscova din 1943 punea problema creării, la sfârşitul războiului, a unei asemenea instituţii.
În 1944, experţii anglo-americani au pus la punct Carta ONU, iar la Conferinţa de la Ialta au fost
rezolvate chestiunile controversate – cine să devină membri, componenţa Consiliului de
Securitate, membrii permanenţi ai acestuia, sistemul de vot în consiliu, regimul de tutelă asupra
unor teritorii coloniale – şi s-a decis convocarea unei conferinţe internaţionale care să aprobe
Carta şi să creeze ONU. Conferinţa s-a desfăşurat în sala Operei din San Francisco, între 25
aprilie şi 26 iunie 1945, la ea participând delegaţii din 51 de state care se aflaseră în război cu
Axa sau care rupseseră relaţiile cu ţările Axei. Conferinţa a aprobat Carta, deci şi constituirea
ONU. Carta definea obiectivele fundamentale ale noii organizaţii mondiale, organismele
principale şi rosturile fiecăruia în apărarea păcii şi securităţii statelor membre, în realizarea
cooperării internaţionale pe baza principiilor egalităţii, suveranităţii, integrităţii teritoriale,
independenţei şi al „dreptului tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care
vor să trăiască”.

4. Cauzele începutului războiului rece.

După cel de-al doilea război mondial, timp de peste patru decenii, lumea a fost marcată
de ceea ce a intrat în istorie sub numele de „războiul rece”. Astfel a fost definită starea de
încordare, de dispută şi de adversitate între cele două superputeri – Statele Unite ale Americii şi
Uniunea Sovietică – urmate de aliaţii lor, ţările occidentale şi respectiv statele comuniste, din
Europa, Asia şi America Latină. Deşi au avut loc conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe,
întindere şi consecinţe, cele două superputeri evitând să le transforme într-un „război cald”, cu
consecinţe greu de imaginat.
 Preşedintele Roosevelt sperase că alianţa şi cooperarea dintre cele trei mari puteri –
Anglia, SUA şi URSS – vor supravieţui războiului şi vor organiza lumea pe baze noi, paşnice şi
democratice, prin intermediul ONU, în care vor juca rolul decisiv. Sovieticii urmau să domine
Europa de est şi să participe la controlul asupra Germaniei, Anglia să domine în Mediterana, iar
Franţa în Europa occidentală. Preşedintele american s-a înşelat. În 1945, Germania, Japonia şi
Italia dispăruseră efectiv din rândul marilor puteri. Anglia şi Franţa erau epuizate şi incapabile
să se redreseze singure şi să revină cu adevărat la statutul de mare putere. Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică ieşiseră mai puternice, cu o influenţă şi cu un prestigiu
internaţional uriaşe. URSS domina mai puţin din punct de vedere economic şi mai mult sub
aspect militar, cu deosebire prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţărilor din Europa de răsărit
şi centrală. Anglia nu a reuşit însă să domine în Mediterana, iar Franţa, măcinată de luptele
interne şi de costurile enorme pentru ducerea războaielor coloniale, avea ea însăşi nevoie de
ajutor.
„Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa şi, aşa cum
avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele
sale propriul regim social-politic şi economic. Ceea ce a şi făcut. Astfel au trecut la aşa-zisele
regimuri de democraţie populară Bulgaria, România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi zona de
ocupaţie sovietică din Germania. Victorioase în războiul de rezistenţă şi de eliberare, partidele
comuniste din Iugoslavia şi Albania au instaurat în ţările lor regimul comunist.
Încă din 1945, Churchill avertiza despre pericolul instalării sovieticilor în centrul
Europei, iar în 1946 vorbea despre cortina de fier care va împărţi Europa în două, de la Marea
Baltică la Marea Adriatică. Încălcarea acordurilor şi înţelegerilor din anii războiului şi imediat
după încheierea acestuia a dus la înăsprirea raporturilor dintre sovietici şi occidentali, la
confruntarea „paşnică” între capitalism şi comunism, între ambiţiile de dominaţie la scară
planetară ale amândurora. Aşa s-a ajuns la războiul rece, la constituirea de blocuri militare
adverse şi la iraţionala cursă a înarmărilor. Existenţa unor condiţii favorabile – economia
ruinată, greutăţile materiale, sărăcia, propaganda comunistă etc. putea duce la instalarea de
regimuri comuniste sau prosovietice şi în ţările Europei apusene. De aceea, W. Churchill şi alte
personalităţi politice au declanşat o intensă campanie pentru unirea Europei occidentale şi
pentru alianţa acesteia cu SUA.
 În faţa pericolului ca şi alte ţări europene să treacă la comunism, precum şi în interesul
propriei securităţi, SUA au răspuns afirmativ cererilor de ajutor din partea Turciei şi Greciei,
lansând Doctrina Truman: sprijinirea ţărilor ameninţate de comunism şi conservarea
democraţiei.