Tema 4. Diplomaţia în sec. XIV – înc. sec.

XVII

OBIECTIVE:
 să identifice specificul diplomaţiei papale
 să determine caracterul diplomaţiei veneţiene
 să definească conceptul diplomatic francez „interesul de stat”
 să evalueze direcţiile de bază ale diplomaţiei SUA în perioada luptei pentru
independenţă. Doctrina „Monroe”

SUBIECTE:
1. Diplomaţia papală.
2. Specificul diplomaţiei veneţiene.
3. Şcoala diplomatică franceză în sec. XVII.
4. Diplomaţia SUA în sec. XVIII – înc. sec. XIX. Doctrina „Monroe”.

BIBLIOGRAFIA:
1. Beniuc V. Diplomaţia: Istorie, terminologie, personalităţi. Curs universitar. Institutul de
Relaţii Internaţionale din Moldova. Chişinău, 2013, 330 p.
2. Beniuc V. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei, Ch., IRIM, 2013, 190p.
3. Berstein S., Milza P. Istoria europei în 6 vol. Iași 1997
4. Kissinger H. Diplomaţia, Bucureşti, 1998, (ediţiile română şi rusă), 784 p.
5. Maliţa M. Diplomaţia. Şcoli şi instituţii. Bucureşti, 1970, 574 p.
6. Nickolson H. Arta diplomaţiei: 4 lecţii la istoria diplomaţiei, Вucureşti, 1972
7. История дипломатии . Сост. Лактионов А. М.: Акт: Акт, 2009, 672 c.

TEZELE PRINCIPALE:
1. Diplomaţia papală.
Tehnicile diplomației romane au fost răspândite printre regatele barbare nu numai de
Bizanț, ci și de purtătorul tradițiilor romane - curia papală, care păstra o mare parte din
obiceiurile și tehnicile oficiului imperial. Influența diplomației papale are un efect profund
asupra întregului curs al istoriei politice din Evul Mediu. Prin natura sa, papalitatea a fost o forță
internațională. Diplomația iscusită era o armă politică a papilor nu mai puțin, și adesea mai mult,
decât autoritatea lor spirituală. Și în diplomație, papalitatea s-a folosit de un arsenal de violență,
înșelăciune, trădare, fals, îngroșare și cruzime, precum, poate, niciun alt stat laic.
Odată cu căderea Imperiului Roman de Apus (anul 476), instituţia papalităţii reprezenta
puterea reminiscentă în Italia şi aceasta, în pofida prezenţei ostrogoţilor, care, de altfel, aveau un
mare respect faţă de pontiful roman. Situaţia, însă, s-a schimbat în anul 568, cînd în Italia apar
longobarzii, iar papii sunt ameninţaţi de pericolul de a fi puşi în subordinea împăraţilor. În
condiţiile create, aceştia (pentru „a salva romanii de furia longobarzilor”) au început să caute
protectori printre regii franci, care, la sfârșitul secolului al V-lea, au acceptat creştinismul în stil
roman. Anume aceste evenimente i-au determinat pe papi să-şi manifeste priceperea,
clarviziunea politică şi cea diplomatică. Conștientizând rolul creştinătăţii şi al credinţei în
Dumnezeu în procesul de realizare al puterii şi în satisfacerea propriilor ambiţii, în anul 739 papa
a trimis soli la majordomul Karol Martel l cu propunerea de a se pronunţa împotriva
longobarzilor. Răspunsul însă a fost negativ.
Papalitatea este nevoită să-şi caute locul său şi să-şi consolideze, după posibilitate,
poziţiile în noile state apărute. În vederea realizării acestor ambiţii, papalitatea utilizează o
metodă religioasă şi diplomatică verificată de vreme – unificarea puterilor în numele credinţei
creştine. Pentru ca să-şi atingă scopul, papalitatea trebuia să arate împotriva cui urmau să fie
unificate puterile spirituale. Bineînţeles, acţiunile iniţiate „prin evlavie şi dragostea
dumnezeiască” erau îndreptate (sub pretextul extinderii şi consolidării creştinătăţii în întreaga
lume) împotriva „eterodocşilor”. Astfel, papii şi instituţia pe care o reprezentau au devenit
iniţiatorii celor mai sîngeroase campanii militare din istoria religiei, denumite „cruciade”. Într-o
serie de surse istorice şi ştiinţifice importante sunt descrise în detaliu cruciadele îndreptate spre
est. Prima cruciadă (anii 1096-1099), ce a atras cel mai mult atenţia istoricilor şi care s-a soldat
cu acapararea de către cavalerii din Europa Occidentală a „sfîntului” oraş al celor trei religii–
Ierusalimul (15 iulie 1099) şi crearea regatului Ierusalim, a fost precedată de evenimente istorice
importante de natură diplomatică.
Disputele privind întîietatea între guvernatori se reflectau direct asupra relaţiilor dintre
ambasadorii lor în diferite ţări. În anul 1633, cînd Cristian al IV-lea din Danemarca hotărăşte să
serbeze nunta fiului său - prinţul moştenitor, între ambasadorul francez - contele D’avo şi
ambasadorul spaniol - marchizul de la Fuente, apare o gravă neînţelegere protocolară. Miniştrii
danezi îi propuneau lui D’avo mai multe variante de ieşire din această situaţie delicată, inclusiv i-
au recomandat să ia loc chiar lîngă rege sau lîngă ambasadorul împăratului. El a răspuns: “Îi voi
da posibilitate ambasadorului spaniol să-şi aleagă singur locul, iar cînd acesta va lua loc, eu îl voi
alunga şi mă voi aşeza în locul lui”. Pentru a nu provoca intensificarea neînţelegerilor, de la
Fuente, sub pretextul unor treburi urgente, abandonă festivitatea. O asemenea dispută
(documentată) apare şi în anul 1657, la Haga, între de Tu, ambasador special, şi Gamarra,
ambasadorul Spaniei.

2. Specificul diplomaţiei veneţiene.

Datorită relaţiilor de lungă durată şi, mai ales, strînse cu Orientul, Veneţia a devenit,
vorbind în termeni tehnici, un acumulator de stocare a cunoştinţelor şi a experienţei diplomatice,
de unde apoi, prin intermediul compatrioţilor italieni, au fost îmbogăţite toate ţările europene.
Acest lucru este demonstrat de arhivele de stat, ce au păstrat pînă în zilele noastre, într-un mod
sistematic 21.177 de instrucţiuni şi rapoarte ale ambasadorilor, care acoperă o perioadă de nouă
secole (din anul 883 pînă în anul 1797). Arhiva conţine, de asemenea, rapoartele finale ale
ambasadorilor după încheierea misiunilor lor, precum şi alte documente diplomatice valoroase.
Deja în secolul al XIII-lea au fost introduse cărţi(registre)speciale pentru înscrierea
tratatelor: „Cartea tratatelor” (Patti), în care erau trecute cele mai relevante acte de stat; „Cartea
evenimentelor memorabile” (Libri commemioriali), unde erau consemnate acţiunile curente la
nivel de stat, ce puteau servi în calitate de precedente diplomatice. Cu toate acestea,sistemul de
înregistrare şi păstrare a documentelor nu satisfăceau pe deplin aşteptările guvernatorilor şi
diplomaţilor. De aceea,la mijlocul secolului al XIV-lea, Andrei Dandolo introduce trei noi
culegeri: „Liber Albus”, unde erau notate tratatele încheiate cu Orientul (Bizanţul, Armenia şi
Ciprul); „Liber Blancus”, în care erau înregistrate tratatele semnate cu statele italiene; şi „Liber
Pactorum”– cuprindea toate celelalte tratate.
Aceste documente diplomatice reprezintă obiectul cercetărilor ştiinţifice pentru mai multe
generaţii de savanţi. Cu regret, însă, studierea atentă a surselor primare prin prisma viziunilor
altor autori ne permite să depistăm doar unele caracteristici şi principii notorii ale diplomaţiei
veneţiene. Se pare că veneţienii au fost primii dintre europeni, care au conştientizat necesitatea
informării periodice a ambasadorilor cu privire la evoluţiile din propria ţară prin intermediul aşa-
numitelor buletine informaţionale (avissi), extinzându-le astfel cunoştinţele acestora, precum şi
posibilităţile lor de a manevra liber şi informat.
În ciuda unor trăsături negative ale diplomaţiei veneţiene, ea a fost una de succes şi şi-a
justificat poziţia. Şi, după cum ştim, învingătorii nu pot fi judecaţi de nimeni, cel puţin în timpul
vieţii lor. Dintre toate statele italiene şi europene, care aveau o armată slab pregătită, posibilităţi
militare neînsemnate, doar Veneţia a fost în măsură să compenseze cu succes aceste neajunsuri
printr-o activitate diplomatică bine organizată.
Dar, totuşi, ca să fim sinceri, pentru noi, contemporanii, acest lucru nu este atît de
important. Cel mai important este că Veneţia, preluînd întreaga experienţă a diplomaţiei
bizantine, a aplicat-o cu succes în interesul lor, în interesele unei ţări mici. Ca niciunul dintre
statele italiene, ea a izbutit să revalorifice metoda diplomatică bizantină, trecînd-o prin propria
filieră de percepţie şi înţelegere, creînd, în cele din urmă, metoda diplomatică veneţiană.

3. Şcoala diplomatică franceză în sec. XVII.

Domeniul raporturilor interstatale din Europa în secolele XVII-XVIII poate fi divizat,
convenţional, în trei subsisteme geopolitice:
1. Vestul Europei – Spania, Franţa, Anglia, Monarhia Habsburgică (Monarhia Austriacă),
Olanda, ale căror interese politice şi comerciale se ciocneau necontenit. Metodele militare şi cele
diplomatice erau principalele soluţii pentru rezolvarea conflictelor dintre ele.
2. Sud-Estul european, ce reprezintă în special relaţiile dintre puterile europene cu
Imperiul Otoman.
3. Nord-EstulEuropei– zonă a conflictelor de interese între ţările nordice pentru poziţia
dominantă în regiunea Mării Baltice.
În această perioadă, practic, toate relaţiile interstatale şi diplomatice de pe continent, într-
un fel sau altul, lezau interesele economice ale Franţei, care, la rîndul său, începînd din secolul al
XVII-lea şi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, avea o deosebită pondere în Europa prin
şcoala sa diplomatică. Dacă italienii au dat tonul în diplomaţie în secolele XV-XVII, atunci în
următoarele două secole, francezii au reprezentat un exemplu, care a fost urmat de toate celelalte
naţiuni europene. De la venirea la putere a lui Richelieu, în anul1616, şi pînă la revoluţia
dinanul1789, metodele diplomaţiei franceze au fost un model pentru întreaga Europă
În perioada analizată, dezvoltarea diplomaţiei este determinată de trei principii:
 1) interesele statului mai presus de orice;
2) elementul certitudinii în cadrul negocierilor – cea mai importantă componentă în
diplomaţie;
3) negocierile dintre state trebuie să devină obiectul unei activităţi permanente, dar nu al
unor eforturi întreprinse de la caz la caz.
Să analizăm pe scurt fiecare principiu în parte. Realismul politic contemporan, care se
axează pe interesul naţional, interesul statului, pe care predecesorii îl considerau „mai presus de
orice” are cea mai veche şi bogată istorie. Cei mai cunoscuţi gînditori din perioada modernă –
Machiavelli, Hobbes, Spinoza, Boden şi alţii au susţinut în lucrările lor că la baza dreptulu i se
află forţa şi puterea. Astfel, aceşti mari gînditori ai vremii, ca şi cum ar fi absolvit politica,
implicit diplomaţia, de orice moralitate. „Atunci, cînd oraşele, –menţiona Machiavelli– sau ţările
erau obişnuite să trăiască sub dominaţia unui monarh, al cărei obîrşii cu timpul va dispare, pe de
o parte, toţi erau deprinşi să fie supuşi, pe de altă parte, neavînd un suveran autohton şi neputînd
cădea de acord pentru a alege altul din mediul lor, şi nici nu se pricepeau de a trăi în libertate, de
aceea ei nu se grăbeau să pună mîna pe arme şi orişicare monarh îi putea cîştiga uşor de partea
sa. În republici, însă, relaţiile dintre oameni sunt mai vii, ura şi setea de răzbunare – mai
puternice, iar amintirea vechilor libertăţi nu îngăduie şi nici nu le poate îngădui vreo clipă de
răgaz, aşa încît modalitatea cea mai sigură este de a-i stîrpi sau de a se instala înlocul lor”. Nu
vom aborda acest citat din Machiavelli, care este destul de tranşant şi cinic. Vom menţiona doar
că asemenea stil de gîndire corespunde întrutotul realităţilor şi aspiraţiilor politice din acele
timpuri.
Cardinalul Richelieu, diplomat şi politician din secolul al XVII-lea, concepea în felul său
principiul „raison d’etat”, promovat de către Machiavelli. El îl sfătuia pe rege: „Fii dur cu
oamenii care se laudă că au sfidat legile şi ordonanţele statului ...”. Pentru Richelieu,
continuatorul politicii lui Henry al IV-lea, chiar şi o alianţă cu cei de altă credinţă, duşmanii de
ieri, era considerată adecvată în cazul care aceasta ar fi fost în interesul Franţei. Şi orice
politician sau diplomat francez, care s-ar fi opus acestui principiu, ar fi trebuit să fie pedepsit. În
scopul consolidării statalităţii, după cum a menţionat excepţionalul („copil-minune”) Hugo
Grotius, o mare importanţă le aparţine soliilor..., respectarea obligatorie a dreptului popoarelor
faţă de acestea, a drepturilor divin şi umane, a dreptului sacru al popoarelor de a dispune de
misiuni diplomatice; respectarea tratatelor „sacre”, încheiate între popoare – tratatelor de
umanitate, respectarea personalităţii sacre a ambasadorilor. Elementul certitudinii în cadrul
negocierilor internaţionale rezidă nu numai în faptul că acestea ar trebui să se soldeze cu
încheierea unor tratate, dar şi în faptul că tratatele semnate vor fi ratificate şi transpuse în viaţă.
Şi acesta este cel mai important lucru. Este posibil că deja în secolul al XVII-lea au fost puse
bazele teoretice şi practice referitoare la derularea negocierilor „principiale” între reprezentanţele
diplomatice, cele „poziţionale” fiind aplicate doar la încheierea tratatelor de pace între
învingători şi învinşi. Pentru prima dată în Franţa, în secolul al XVII-lea,s-au convins că
negocierile ar trebui să devină obiectul unei activităţi permanente. Sarcina principală a
diplomaţiei rezidă în crearea unor relaţii stabile şi trainice. Richelieu a fost primul care a
proclamat principiul relaţiilor diplomatice permanente, punctînd că ele trebuie să fie nu doar un
act efemer, ci un proces continuu, care trebuie susţinut

4. Diplomaţia SUA în sec. XVIII – înc. sec. XIX. Doctrina „Monroe”.

Istoria diplomaţiei Statelor Unite ale Americii cuprinde o perioadă relativ scurtă (în
noiembrie 2020 Serviciul Diplomatic al SUA împlinește 245 de ani). Primii diplomaţi din
coloniile nord-americane, în ciuda lipsei de experienţă şi cunoştinţe diplomatice, negociau, nu
fără succes, cu reprezentanţii cu mult mai experimentaţi ai şcolii diplomatice deja existente la
momentul respectiv în Europa. Diplomaţii din coloniile nord-americane au adus o contribuţie
semnificativă la cauza de eliberare şi de apărare a tinerii republici pe arena internaţională. În
condiţiile unei slăbiciuni militare, în care se găseau pe atunci Statele Unite ale Americii, arta
diplomatică constituia un instrument esenţial în lupta ţării pentru recunoaşterea internaţională.
Structurile diplomatice americane au apărut înainte de proclamarea independenţei ţării
din 4 iulie 1776. Pe data de 29 noiembrie 1775, a fost organizat aşa – numitul Comitet pentru
corespondenţa secretă cu liderii politici din străinătate. Primul oficial american cu rang de
diplomat, după cum consideră cercetătorul Alexander Dekonde, a fost Benjamin Franklin, în ale
cărui mîini era concentrată toată activitatea acestui comitet.
Scopurile şi sarcinile de eliberare, pe care le soluţiona America în timpul Războiul de
Independenţă, au adus în prim-planul politicii mondiale diplomaţi de mare calibru. Primul în
categoria respectivă, desigur,se înscrie B. Franklin. Atunci, cînd T. Jefferson (de asemenea, un
diplomat distins, mai tîrziu secretar de stat şi preşedinte al SUA) l-a înlocuit pe Franklin în
funcţia de ambasador la Paris, ministrul francez de externe l-a întrebat: “Dumneavoastră,
domnule, îl înlocuiţi pe doctorul Franklin?”, la care Jefferson i-a răspuns: “Pe el nu-l poate
înlocui nimeni, eu sunt doar succesorul său”. Istoria SUA cunoaşte, bineînţeles, şi alte nume de
mare rezonanţă în acest domeniu fost recunoscut dreptul transportului maritim în apele neutre.
„Regula supremă”, emisă de primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii de a extinde
relaţiile comerciale cu vecinii şi de a avea cu ei cît mai puţine legături politice, a oferit SUA
modalitatea de a lua în calcul, înainte de toate, propriile lor interese. Filosofic vorbind,
diplomaţia americană dintr-un „fenomen în sine” ajunge să devină unul „pentru sine”. Ea devine
un instrument eficient pentru punerea în aplicare a intereselor naţionale ale SUA în relaţiile
interstatale foarte complicate din perioada la care ne referim.
Doctrina Monroe a fost declarația Președintelui James Monroe , în decembrie 1823, că
Statele Unite nu vor tolera o națiune europeană a coloniza o națiune independentă în America
de Nord sau de Sud. Statele Unite ale Americii a avertizat că va lua în considerare orice astfel
de intervenție în emisfera vestică a fi un act ostil.
Declarația lui Monroe, care a fost exprimat în discursul său anual către Congres
(echivalentul din secolul al XIX-lea al statului de la adresa Uniunii ) a fost determinat de o teamă
că Spania va încerca să preia fostele sale colonii din America de Sud, care a declarat
independența.
În timp ce Doctrina Monroe a fost îndreptată spre o anumită problemă și în timp util,
natura sa de măturat strada asigurat ar avea consecințe durabile. Într-adevăr, pe parcursul a zeci
de ani, ea a trecut de la a fi o declarație relativ obscură pentru a deveni o piatră de temelie a
politicii externe americane.
Deși declarația va purta numele Președintelui Monroe, autorul Doctrina Monroe a fost
de fapt John Quincy Adams , un viitor președinte, care a fost servind ca secretar de stat
Monroe. Și a fost Adams , care a împins forțat pentru doctrina să fie declarată în mod deschis.