Tema 2.

Istoriografia, bazele teoretico-conceptuale şi metodologia cercetării integrării europene

Conținuturi:
1. Introducere. Argumentarea. Obiective.
2. Istoriografia cercetării integrării europene.
3. Bazele conceptuale a cercetării problemelor integrării europene.
4. Metodologia cercetării integrării europene.

Obiective de referință:
 Să determine istoriografia cercetării integrării europene;
 Să definească conceptul de integrare regională și integrare europeană;
 Să explice cauzele şi consecinţele fenomenelor de integrare regională;
 Să determine actualitatea studierii problemelor integrării europene;
 Să estimeze metodologia cercetării integrării europene.

Termeni – cheie:
integrare, integrare europeană, integrare regională, proces, istoriografie, metodologie, Studii Europene
Repere de conținut:

1. Introducere. Argumentarea. Obiective.

Prelegerea de față este una întroductivă și are drept scop familiarizarea studenţilor cu
fundamentele istoriografice, teoretico-conceptuale şi metodologice ale cercetării integrării
europene, formarea la studenţi a anumitor competenţe atât generale, ce ţin de cunoaşterea
surselor teoretice, a situaţiei în domeniul de cercetare, de anumite abilităţi analitice, gândire
critică, cât şi competenţe specifice, orientate spre însuşirea limbajului şi a terminologiei
speciale, a abordărilor teoretice privind fenomenul integrării europene, aplicarea acestora la
analiza, cercetarea proceselor şi problemelor europene contemporane. Importanţa acestei
prelegeri în cadrul cursului este extrem de mare, întrucât aceasta pregăteşte studenţii pentru
asimilirea şi însuşirea întregului material la curs, pentru realizarea cercetărilor proprii ulterioare,
inclusiv în cadrul tezelor de an, de licenţă, mai apoi şi de master, pentru conştientizarea de către
studenţi a importanţei, locului şi rolului cunoştinţelor respective în formarea profesională a
specialiştilor la specialitatea Relaţii Internaţionale, inclusiv la specializarea ulterioară în Studii
Europene. Având în vedere anume aceste finalităţi pentru studiu, în prelegerea propusă sunt
formulate următoarele obiective:

1
  de a prezenta multiaspectual şi complex istoriografia cercetării integrării europene;
 de a determina bazele teoretico-conceptuale ale cercetării integririi europene;
 de a prezenta şi evalua nivelul actual metodologic de cercetare a fenomenului integrării
europene.
Formarea competenţelor în domeniu, realizarea scopului şi obiectivelor cursului, evaluarea
rezultatelor studenţilor se vor efectua prin intermediul orelor de curs şi seminar la disciplina
Integrarea europeană.

Planul prelegerii:

1. Introducere.
2. Istoriografia cercetării integrării europene.
3. Bazele conceptuale a cercetării problemelor integrării europene.
4. Metodologia cercetării integrării europene.

Literatura:
1. Vasilescu Grigore, Morari Cristina. Integrarea europeană. // Relațiile internaționale în
curriculumul universitar: bazele teoretico-metodologice. Coord. V. Teosa, Gr. Vasilescu, V.
Rotaru. Chișinău: CEP USM, 2016, p.227-244.
2. Integrarea europeană pentru tine. Curs opțional. Practicum. Centrul educațional Pro Didactica,
Chișinău, 2009.
3. Vasilescu Grigore, Morari Cristina. Procesul de integrare europeană prin dimensiunile sale
externă și internă: aspecte teoretico-conceptuale. // MOLDOSCOPIE. Probleme de analiză
politică. Nr.3(LXII), 2013, p.182-196

1. Introducere.
Lumea contemporană se caracterizează prin profunde schimbări în diverse domenii ale vieţii,
prin multiple procese globale noi care determină evoluţia evenimentelor pe toate continentele şi
în toate statele. În şirul acestor procese globale actuale, de rând cu globalizarea, localizarea, cele
integraţioniste sunt unele dintre cele mai importante şi generale. Ele se încadrează în amplele
procese de regionalizare care au loc în toată lumea. Aceste procese se produc pe toate
continentele şi mobilizează într-o anumită măsură, într-o formă sau alta, majoritatea statelor
lumii. De fiecare dată, ele capătă trăsături deosebite, particularităţi importante atât prin esenţă,
cât şi manifestările lor.
Actualmente, integrarea europeană ca parte componentă a proceselor integraţioniste
contemporane, a devenit un fenomen semnificativ şi reprezentativ, având caracteristici și

2
particularități cu totul deosebite. O idee de secole şi o practică deja de câteva decenii, Europa
integrată şi unificată a schimbat cu mult lumea: este o putere globală şi influenţează toate
procesele care au loc la nivel global, regional, local. Integrarea europeană, cu toate
particularităţile ei, a devenit obiectul de studiu al cercetărilor efectuate de specialişti din diverse
domenii ale ştiinţelor politice, relaţiilor internaţionale, economice, sociologice, juridice etc. În
această prelegere sunt analizate aspectele istoriografice, teoretico-conceptuale şi metodologice
ale cursului universitar Integrarea europeană.

2. Istoriografia cercetării integrării europene

Integrarea ca proces contemporan universal, inclusiv integrarea europeană, a fost şi este

examinată multiaspectual de cercetători din diferite domenii și din diferite regiuni ale lumii.
Printre autorii ce se preocupă de această problematică sunt reprezentanţi de vază nu doar ai
ştiinţelor politice şi ai relaţiilor internaţionale, dar şi ai celor economice, sociologice, juridice, ai
altor ştiinţe sociale. Studiile realizate, deşi se deosebesc prin esenţa lor, totuşi au o orientare
comună – se înscriu în cercetarea problemelor de integrare regională.
Cele mai ample şi complexe lucrări privind procesul integraţionist aparţin cercetătorilor
occidentali. Dintre lucrările fundamentale care au pus bazele teoretice ale studierii şi
argumentării proceselor integraţioniste actuale, inclusiv celor europene, pot fi amintite, în primul
rând, cele semnate de Karl W. Deutsch „Political Community and the North Atlantic Area”,
D.Mitrany „A Working Peace System”, A. Spinelli „The Eurocrats”, E. Haas „Uniting of
Europe”. Valoroase sub aspect ştiinţific sunt şi studiile “European integration theory”,
elaborate de A. Wiener şi T.Diez, „Theories of european integration” de B.Rosamond. În
lucrările acestor autori se efectuează o analiză bine structurată, detaliată şi atotcuprinzătoare a
aspectelor conceptual-teoretice privind integrarea europeană, conceptualizarea, tipologizarea şi
manifestarea acesteia. Astfel, monografia lui B. Rosamond, în mare parte, cuprinde examinarea
premiselor apariţiei şi a evoluţiei teoriilor şi a curentelor integraţioniste, locul şi rolul
funcţionalismului, neofuncţionalismului, federalismului, tranzacţionalismului,
interguvernamentalismului şi ale instituţionalismului în explicarea esenţei şi a mecanismelor de
integrare europeană. Autorii A. Wiener şi T.Diez, pe lîngă cercetările teoretice ale intergrării şi
ale teoriilor acesteia, oferă un studiu complex al dezbaterilor dintre curentele integraţioniste,
prezentând diferite viziuni asupra procesului de integrare. Problemele integrării europene, ale
Uniunii Europene şi ale politicilor acesteia constituie obiectul de investigare care o interprinde
autorului John McCormic în lucrarea sa „Understanding the European Union. A concise
introduction”. Cercetătorul reflectează asupra faptului ce reprezintă Uniunea Europeană,
3
exprimându-şi opinia că aceasta este o organizaţie, ale cărei împuterniciri, roluri şi
responsabilităţi sunt unice în felul lor, în acelaşi timp, UE n-a devenit pe deplin o structură
suprastatală sau un tip de Statele Unite ale Europei. În plus, el cerceteză detaliat impactul
Uniunii Europene atât asupra vieţii europenilor, cât şi a populaţiei ţărilor din afara Europei. Un
alt autor, W. Molle, în lucrarea “The economics of European integration. Theory, practice,
policy”, face o cercetare amplă a fenomenului integraţionist European din punct de vedere
economic, prezentînd o etapizare a istoriei construcţiei europene, prin care, asemenea unui fir
roşu, se evidenţiază tendinţele integrării economice. Lucrarea lui P.Pierson „The Path to
European Integration: A Historical Institutionalist Perspective” redă aspectul
interguvernamentalist al integrării europene. O atenţie deosebită merită lucrarea scrisă de
H.Wallace şi W.Wallace „Procesul politic în Uniunea Europeană”, care se referă la diverse
aspecte ale integrării europene, ale procesului politic din cadrul comunităţii europene, rolul
liderilor politici şi al instituţiilor în realizarea procesului integraţionist, interdependenţa sferelor
politică şi economică, politicile europene şi sarcinile principale ale integrării. În acelaș context se
include şi lucrarea lui I. Bache şi G. Stephen „Politica în Uniunea Europeană” în care, prin
intermediul unei abordări multiaspectuale, se analizează baza istorico-teoretică a procesului de
integrare europeană, precum şi dimensiunea instituţional-funcţională a comunităţii europene.
Problematica integrării europene este analizată şi în studiile altor autori, cum ar fi: Ch. Hen şi L.
Jacques „Uniunea Europeană”, Ch. Pentland “International Theory and European
Integration”, Lindberg L. “The political dynamics of European Economic integration” etc.
Este de remarcat faptul că în spațiul științific din Federaţia Rusă problemele
integraţioniste, mai ales cele europene, au fost tratate permanent în lucrările savanţilor. Astfel,
lucrarea lui B. Gh. Baranovski ”Политическая интеграция в Западной Европе” datează încă
din 1983 şi este un studiu complex al fenomenului integraţionist din Europa Occidentală. De
acest subiect s-au ocupat Iu. B. Şiskov, elaborând lucrarea „Интеграционные процессы на
пороге XXI века” şi Iu. Borko „Расширение и углубление европейской интеграции”. În
aceste lucrări, autorii ruşi explică procesul integraţionist, relevînd evoluţia şi diferite aspecte al
acestuia. Un deosebit interes prezintă şi lucrarea lui B. Gh. Şemiatencov „Eвропейская
интеграция”, în care autorul efectuează o analiză amplă a conceptului de Europa, specificului
procesului integraţionist european şi a funcţionalităţii acestuia. Un alt autor rus, P.A. Tîgancov,
în „Международные отношения: теории, конфликты, организации. Учебное пособие”,
descrie căile de unificare a economiilor naţionale în procesul integraţionist. La rîndul său, A.S.
Kniga şi V.N. Parhaev, în lucrarea ”Eвропейская интеграция. Учебное пособие”, evidenţiază
starea şi formele actuale ale integrării europene, teoriile şi consecinţele acesteia. Monografiile
colective „Европа: Проблемы интеграции и развития” şi „История европейской
4
интеграции” prezintă o abordare profundă a conceptelor de integrare europeană, procesului de
integrare europeană şi perspectivele evoluţiei sale.
Dintre autorii români care și-au adus contribuția la cercetarea problematicii europene merită
menționat savantul M. Dobrescu cu lucrarea ”Integrarea economică”, în care integrarea
europeană este studiată din punct de vedere economic, analizându-se formele de realizare ale
acesteia. Un alt autor, Gh. Bărbulescu, în multiplele sale lucrări: „Uniunea Europeană de la
economic la politic”, „Uniunea Europeană de la naţional la federal”, „Uniunea Europeană.
Politicile extinderii” etc., analizează multidimensional procesul european integraţionist şi
Uniunea Europeană. D.-V. Savu, în lucrarea „Integrarea europeană. Dimensiuni şi
perspective”, acordă atenţie, în special, etimologiei, conceptualizării şi teoriilor integrării
europene. Lucrarea „Politicile şi instituţiile Uniunii Europene” a lui C. Bârzea se referă la
construcţia europeană, identitatea europeană, instituţiile şi politicile europene, precum şi
rezultatele proiectului european. Alţi autori români abordează unele aspecte speciale ale
problemei. Spre exemplu, I. Jinga şi A. Popescu prezentă termenii comunitari de bază, iar în
lucrările lui G. Georgiu „Identitate şi integrare”, D.Miron ş.a. „Economia integrării europene”,
D.Mazîlu „Integrare europeană: drept comunitar şi instituţii europene” etc., sunt reflectate
diferite aspecte instituţionale, economice şi juridice ale integrării europene.
Referindu-ne la realizările ştiinţei din Republica Moldova cu referire la această temă, se
poate constata că conceptualizarea integrării regionale şi a integrării europene a devenit obiectul
de studiu a unui şir de savanţi şi experţi din mai multe domenii. Printre aceştia îi menţionăm pe
Gh. Raţă cu lucrarea „Integrare europeană: istorie, documente, analiză”, pe V.Beniuc
„Европейские интеграционные процессы. Теории, концепции, понятия”, care explică esenţa
conceptelor teoretice ale integrării europene, analizează documentele şi procesele ce au stat la
baza procesului integraţionist european. De asemenea, C. Cojocaru în studiul „Dilema politic
versus economic în construcţia europeană”, tratează subiectul în mod atotcuprinzător,
conturând principalele abordări teoretice ale fenomenului dat. Studii importante în acest
domeniu îi aparţin lui Gr. Vasilescu, coordonator şi coautor la un şir de publicaţii consacrate
problematicii europene: „Unificarea Europeană: filosofia diversităţii”, „Unificarea Europeană:
filosofia viitorului”, „Unificarea Europeană: Filosofie, Politică, Mentalitate”, „Studii
Europene în Republica Moldova. Colecţie de programe analitice”,„Integrarea europeană
pentru tine”, precum şi al unui şir de articole, cum ar fi: „Sarcini şi mecanisme interne de
integrare europeană a Republicii Moldova”, „Filosofia unificării europene şi „politica
moldovenească de integrare”, „Strategii de integrare europeană pentru Republica Moldova”
etc. Un studiu fundamental “Integrarea europeană” a fost publicat de același autor în colaborare
cu Cr.Morari în lucrarea “Relațiile internaționale în curriculumul universitar: bazele teretico-
5
metodologice”. La fel, sunt valoroase studiile analitice autohtone, în care se reflectă cercetările
efectuate de analiştii Institului de Politici Publice, experţii ONG-ului Adept, printre care
V.Gheorghiu, E. Prohniţchi, L. Popescu şi alţii. În acest context, remarcăm şi publicaţia
electronică, realizată în cadrul programelor europene a Fundaţiei SorosMoldova, a autorilor
A.Iovu şi N. Toderaş - Studiul de necesitate „Europa Fundamentală,” întitulat „Curriculum
universitar şi recomandări bibliografice pentru publicul larg în domeniul Studiilor Europene”,
care identifică cerinţele curriculare şi bibliografice actuale, prin analiza resurselor existente.
Problematica integrării europene este abordată nu doar în monografii, dar şi într-un şir de
articole publicate în diverse culegeri, reviste ştiinţifice de specialitate etc. Astfel, printre
numeroasele reviste atât din Occident, din ţările europene, inclusiv din România, cât şi din
Federaţia Rusă, un interes sporit au căpătat, mai ales: Revista electronică editată de Asociaţia
pentru Studii a Comunităţii Europene din Austria ”European Integration online Papers (EIoP)”,
„Eastern Journal of European Studies”, editat de Centrul de Studii Europene a Universităţii
„Al.I.Cuza” din Iaşi, România, „The Romanian Journal of European Studies”, editat de
Universitatea de Vest din Timişoara, revistele ruseşti „Мировая Экономика и
Международные Отношения”, “Обозреватель”, „Международные отношения.
Политология. Регионоведение”, „Общественные и гуманитарные науки” ş.a. Dintre
revistele editate în Republica Moldova în care sunt abordate problemele integrării europene
indicăm în primul rând, cea editată de Catedra Relaţii Internaţionale a Universităţii de Stat din
Moldova „Studii Internaţionale. Viziuni din Moldova”, revista ştiinţifică trimestrială, editată la
fel de Universitatea de Stat din Moldova „MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică)”,
ediţia periodică a Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova „Revista de Filosofie, Sociologie
şi Ştiinţe Politice”, revista „Administrarea publică” ş.a.
Astfel, putem concluziona că gradul de cercetare a problematicii integrării europene, atât din
punct de vedere teoretic, cît şi practic, este destul de înalt, multidimensional şi complex. În
acelaşi timp, întrucât procesul integraţionist european se află în continuă desfăşurare, înaintând
permanent noi probleme care necesită studiere, istoriografia cercetării integrării europene se află
şi ea în dezvoltare, conţinînd noi aspecte de abordare.

3. Bazele conceptuale a cercetării problemelor integrării europene

Cercetarea problemelor de integrare europeană din punct de vedere teoretico-conceptual se

bazează pe câteva noțiuni și concepte fundamentale, dintre care cele mai importante, pornind
chiar de la sintagma integrare europeană, sunt două, cum s-a adeverit mai apoi foarte strâns
legate între ele: 1. noțiunea și conceptul de integrare (cu toate celelalte noțiuni, termeni,
6
categorii colaterale proceselor integraționiste); 2. noțiunea și conceptul de Europa. Să
explicăm.
Întrebarea cu care vom începe este următoarea: De unde s-a luat integrarea europeană?
Întrebare nu fără sens, răspunsul la care se pare destul de clar: integrarea europeană este opera
europenilor! Europenii au inventat, au înaintat ideea, concepția respectivă, apoi, datorită
anumitor premise și împrejurări istorice, au început să realizeze în practică integrarea europeană.
Putem spune cu siguranță: ideea europeană, ideea unei Europe unite, ideea și apoi fenomenul
integrării europene au apărut datorită efortului mintal, intelectual, apoi și social-politic al
generațiilor de europeni care, văzând ceea ce se petrecea, ceea ce se întâmpla, ce avea loc pe
continent, punându-și întrebările prin esență conceptuale: Ce este Europa?, dar, mai ales, Ce ar
trebui ea să fie conform ideilor, dorințelor, idealurilor noastre?, ș-apoi, cea mai importantă,
dar și cea mai grea întrebare – Cum de realizat aceasta? Europenii de secole au visat la o
Europă mai bună, mai pașnică, mai unită, mai prosperă, dar și au meditat, au reflectat, au căutat
răspunsuri la aceste întrebări, la aceea Cum? de realizat o altă, o nouă Europă? Totul a
început de aici, de la aceste întrebări, de la aceste căutări, idei, apoi viziuni, concepții,
ajungându-se la elaborarea unor întregi teorii (vorba e de teoriile integrării europene, despre care
vom discuta aparte într-o temă specială).
Așa dar, evident, cercetarea problemelor de integrare europeană conceptual se axează și
vizează Europa, acest relativ mic continent (este al doilea de la urmă ca mărime dintre toate
continentele), dar poate cel mai complex, complicat, controversat, contradictoriu. Pe parcursul
secolelor Europa a fost permanent în centrul lumii, în centrul proceselor civilizaționale (despre
Europa și tot ce este legat de această noțiune, idee, concept vom discuta aparte la tema Ideea și
concepția de Europa). Europa a fost în multe privințe centrul culturii, științei, tehnicii, artelor,
literaturii, gândirii sub toate diversele manifestări ale acesteia. A fost continentul cult, fără
îndoială. Dar a fost și continentul greu, într-un fel nebun, după cum îl califică mai mulți autori.
Da, aici au fost, au avut loc cele mai mari realizări în toate domeniile, cele mai impunătoare
descoperiri, au fost acumulate cele mai bogate valori materiale și spirituale! Dar continentul este
cunoscut și prin cele mai mari dezastre sociale, distrugeri, devastări, războaie, inclusiv mondiale.
A fost cel mai divizat continent, și încă cu ce ziduri, cele ale Kremlinului și ale Berlinului!
Numai câte imperii s-au perindat și s-au prăbușit aici de-a lungul istoriei! Câte fărămițări statale
(mai ales până la formarea statelor centralizate) au fost pe aici în fel de fel regate, cnezate,
ducate, principate, state orășenești etc., etc. Câte conflicte, războaie au fost între acestea! Nu
înzădar se spune că Europa a cunoscut cele mai multe războaie în istoria omenirii. Și astăzi, câte
state avem pe acest mic continent, așa ăncât uneori chiar ne este greu să stabilim cu exactitate
numărul acestora? Un motiv, după cum explică specialiștii, ar fi că dacă la vest granița Europei
7
este clară (Oceanul Atlantic), la est este mai dificil să trasăm o linie bine conturată. Mai mult ca
atât, conform celor mai acceptate clasificări, ăn Europa sunt mai multe state care se ăntind atât pe
continentul european, cât și pe cel asiatic. Totuși, potrivit clasificărilor actuale se consideră că în
Europa sunt 51 de țări și încă 6 teritorii dependente. Din acestea 51 de țări considerate state
europene, 5 sunt state transcontinentale, care se întind pe două continente: Europa și Asia,
respectiv: Risia, Turcia, Kazahstan, Azerbaidjan, Georgia. De asemenea, există și două țări care
se află în Asia din punct de vedere geografic, dar care sunt considerate țări europene, una dintre
ele fiind chiar membră în Uniunea Europeană: este vorba de Cipru și Armenia, cea de la urmă
participând la proiectul european al Parteneriatului Estic. Această situație nu poate să nu afecteze
ceea ce se întâmplă în Europa, inclusiv în zilele noastre, și trebuie neapărat de luat în
considerație atunci când încercăm să determinăm și să explicăm noțiunile și conceptele de
europenitate, europenism, europenizare etc.
Având în vedere cele menționate mai sus, toate împrejurările enumerate, devine destul de
înțeles că ceea ce i-a preocupat pe gânditorii europeni pe parcursul secolelor, mai ales celor din
urmă, a fost întrebările: CUM de terminat cu fărămițarea, divizarea continentului? CUM de pus
capăt confruntărilor, conflictelor, războaielor? Deci, întrebarea CUM? a fost și rămâne esențială,
principală în toată opera de soluționare a problemelor, de refacere, reconstrucție europeană!
Încercări au fost diferite și răspunsuri s-au înaintat mai multe.Totuși, până la urmă un răspuns
mai clar și mai eficient la întrebarea cum? a fost găsit și argumentat: prin integrare și prin
unire/unificare! Despre noțiunea și conceptul de integrare și respectiv unificare, apoi despre
integrare și unificare europeană vom discuta mai jos aparte. Acum vom menționa că idei despre
Europa, despre o Europă integrată, unită, pașnică, prosperă au apărut și sunt cunoscute în Europa
demult, practic încă din Epoca Renașterii. Dar a trebuit să treacă mai multe secole, s-a întâmplat
ca Europa să treacă prin mai multe războaie, conflagrații, inclusiv două mondiale, ca să se ajungă
la etapa când nu doar era posibil, dar și istoric necesar ca aceste idei să înceapă să se realizeze în
practică. Și a mai trebuit un lucru foarte important: a trebuit să se înțeleagă că integrarea și
unificarea pe acest continent cu o istorie, cultură, civilizație cu totul deosebite nu pot fi nici de
tip american (ideea de Statele Unite ale Europei a fost lansată, dar s-a înțeles în curând că nu
poate fi realizată aici!), nici de tip sovietic (fosta Uniune Sovietică a fost construită, așa cum
vom arăta la locul potrivit, pe cu totul alte principii, proceduri, metode, prin comparație Tratatul
asupra Uniunii Europene și Tratatul de Uniune Sovietică fiind cu totul diferite), ci doar de tip
european, care să se bazeze și să i-a în considerație propria istorie, tradițiile, cultura etc., care ar
avea propriile caracteristici, particularități, despre care la fel vom discuta mai jos aparte.
Pe parcursul construcției europene, a înaintării proceselor integraționiste au apărut și
contunuă permanent să apară mai multe probleme, întrebări la fel de ordin conceptual, la care se
8
caută răspunsuri adecvate odată ce integrarea și unificarea europeană trebuia să meargă pe
propria cale, pe propriul drum inedit, mai ales că experiență de acest gen nu exista. Cum trebuie
să se realizeze integrarea? Pe ce principii, proceduri, metode, mecanisme să se bazeze? Cum de
la și prin integrare să se treacă la unificare? Cum să se realizeze unificarea? Pe ce să se bazeze?
Ce se poate de unificat în Europa și ce nu? Până unde poate să meargă unificarea? La multe din
acestea și alte întrebări s-au găsit răspunsuri, soluții, care funcționează deja, la altele soluțiile
urmează a fi testate, iar la altele încă urmează a fi găsite. Astfel, procesul integraționist european
e în plină desfășurare, iar problemele, întrebările conceptuale sunt la fel de actuale ca și cele ce
țin de realizarea lor practică.

4. Metodologia cercetării integrării europene

Dat fiind că integrarea europeană este un fenomen social şi un proces destul de complex,
complicat, multiaspectual, cercetarea acesteia necesită aplicarea unei metodologii adecvate, care
ar include neapărat metode, tehnici, proceduri, principii etc. atât generale (general-logice,
conceptual-filosofice), particulare (regionale), cât şi specifice, speciale. Potrivit ştiinţei
contemporane [15, p.145], o metodologie include în sine următoarele elemente: teze filosofice;
principii normative care rezultă din teze; strategii de cercetare care întrunesc aceste principii;
criterii de testare sau verificare a rezultatelor obţinute.
Dintre metodele generale, metodele cele mai universale, adică de maximă generalitate şi
universalitate sub aspectul folosirii lor, ce se consideră a fi şi metode filosofice, în cercetarea
problemelor de integrare europeană se aplică aşa metode, ca: metoda dialectică, privită
concomitent ca metodă, dar şi ca ştiinţă, artă, utilizată pe larg în toate ştiinţele, pe parcursul
întregii istorii multiseculare de dezvoltare a acestora, atestată şi în cercetările problemelor
integrării europene, îndeosebi, cu referire la dinamica, dezvoltarea procesului respectiv,
caracterul contradictoriu al acestui proces, legile manifestării şi la logica procesului de integrare,
9
privind factorii, premisele, cauzele, condiţiile, finalităţile procesului de integrare etc.; metoda
istorică, utilizată la fel de toate ştiinţele, e prezentă pe larg şi în cercetările problemelor de
integrare europeană, în special la analiza aspectelor istorice de apariţie şi evoluţie istorică a
ideilor şi a conceptelor despre Europa, europenitate, integrare europeană, în examinarea
aspectelor ce ţin de istoria construcţiei europene, de cele istoriografice ale integrării europene;
metodele inductivă, deductivă, precum şi unitatea dintre inducţie şi deducţie, metode cu o
anumită istorie şi tradiţie în evoluţia ştiinţelor. E vorba şi de metode la care se recurge adesea şi
în cercetările diferitor aspecte ale integrării europene: metoda analitică ca una generală de
cercetare, un şir de metode analitice/de analiză cu grade diverse de generalitate. Se face uz şi de
metode speciale din diverse domenii. Ne referim la cercetares unor probleme de integrare
europeană, despre care vom vorbi ulterior; metoda structural-funcţională, întrebuinţată în ştiinţa
actuală mai ales la analiza fenomenelor complexe, cum am demonstrat că este şi fenomenul
integrării europene. Metoda se asociază cu utilizarea principiului complementarităţii şi constă
sau conţine trei laturi ale analizei structural-funcţionale şi sistemice, respectiv analiza structurală,
analiza sistemică şi analiza funcţională- toate se folosesc frecvent în cercetările diferitor aspecte
ale integrării europene.
Am amintit aici doar de câteva dintre principale metode generale utilizate în cercetarea
problemelor integrării europene, în realitate, adesea se aplică şi alte metode. Dintre metodele
particulare sau, cum li se mai spune, regionale, în studiile integrării europene, atestăm: metoda
generalizării şi a abstractizării, metoda intuiţiei, metoda modelării, metoda formalizării, metoda
axiomatizării, metoda observaţiei, metoda experimentului, metoda comparaţiei, metoda analogiei
şi altele. De fapt, trebuie să fim de acord cu unul dintre specialiştii principali din Republică în
domeniul metodologiei cercetării ştiinţifice, Vasile Ţapoc, care menţionează în una dintre
lucrările sale fundamentale că distincţia dintre metodele generale şi cele particulare şi speciale
este cât se poate de relativă, deoarece sunt relative chiar sferele de utilizare a acestora. Ceea ce
într-un context al cercetării se prezintă ca specific, luat într-un alt aspect mai restrâns, sărac şi
extrapolat asupra unui domeniu mai larg se va manifesta ca general [15, p.201]. Totuşi, în cazul
cercetărilor în domeniul integrării europene, un rol aparte şi o utilitate deosebită o au metodele
speciale de investigaţie. Dintre acestea, ţinînd cont de faptul că problematica integrării europene
face parte din domeniul ştiinţelor politice şi ale relaţiilor internaţionale, se pot releva metodele de
analiză politică a fenomenelor respective.
Din categoria metodelor speciale, utilizate în cercetările problemelor integrării europene mai
pot fi numite: metodele statistice, dar şi altele de analiză economică, aplicate mai ales în studiul
aspectelor economice ale integrării europene, metode de analiză cantitativă şi calitativă, metode
de analiză contextuală, factorială, de content-analiză, invent-analiză etc. La ceea la ce ne-am
10
referit până aici, se încadrează în interpretările clasice ale metodologiei cercetării. Se ştie însă că,
trăim într-o epocă a marilor schimbări, a apariţiei formelor noi de gândire, de cunoaştere, de
acţiune. Unii chiar consideră că am fi martorii unor adevărate revoluţii, absolut noi, comparativ
cu acelea prin care a trecut omenirea. Este o epocă a revoluţiilor şi în domeniul ştiinţelor,
inclusiv în ceea ce ţine de metodologii. În acest sens, unii autori vorbesc despre necesitatea de a
depăşi abordările metodologice disciplinare tradiţionale şi de a trece la una inedită, cea a
pluridisciplinarităţii sau a multidisciplinarităţii, a interdisciplinarităţii şi a transdisciplinarităţii.
Niveluri metodologice mai avansate, care corespund scopurilor şi obiectivelor cercetării
fenomenelor şi a proceselor complexe, mai complicate şi multiaspectuale, cum sunt fenomenul şi
procesul integrării europene. Cu atât mai mult devin strict necesare cunoaşterea şi utilizarea, în
cazul problemelor de integrare europeană, acestea, mai ales, făcând parte din domeniul complex
al Studiilor Europene contemporane, al nivelurilor evoluate de abordare metodologică, amintite
supra. Pluridisciplinaritatea, potrivit explicaţiilor ce se fac în literatură [16], se referă la studierea
unuia şi aceluiaşi obiect prin intermediul mai multor discipline deodată. În cazul nostru, este
vorba de cercetarea acestui fenomen, integrarea europeană, cu suportul mai multor discipline,
cum ar fi: ştiinţele politice, economice, istorice, juridice, sociale, culturologice etc. Aici însă este
important să se ia în considerare scopul final, aşa cum se specifică în sursa citată supra [16]:
„cercetarea pluridisciplinară aduce un plus disciplinei în cauză” (în cazul nostru, e vorba de
Integrarea europeană), „dar acest „plus” se află în slujba exclusivă a disciplinei respective. Cu
alte cuvinte, demersul pluridisciplinar se revarsă peste limitele disciplinelor, însă finalitatea să
rămână înscrisă în cadrul cercetării disciplinare”. Interdisciplinaritatea „are o altă ambiţie,
diferită de aceea a pluridisciplinarităţii. Ea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină
într-alta”. [16]. Se face distincţie între trei grade de interdisciplinaritate: a) un grad aplicativ; b)
un grad epistemologic; c) un grad generator de noi discipline. Ca şi în cazul pluridisciplinarităţii,
„interdisciplinaritatea debordează limitele disciplinei, însă finalitatea sa rămâne de asemenea,
înscrisă în cercetarea interdisciplinară”. Transdisciplinaritatea „priveşte aşa cum indică prefixul
„trans” ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi
dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele
sale fiind unitatea cunoaşterii”. În cazul cercetării problemelor integrării europene,
transdisciplinaritatea poate fi considerată de o importanţă deosebită, fiind faptul complexităţii,
multiaspectualităţii proceselor respective, a realităţilor europene, dar şi de aceea că în cercetarea
acestora sunt implicate mai multe discipline. „Cercetarea disciplinară, cum subliniază autorul
Basarab Nicolescu, se referă cel mult la unul şi acelaşi nivel de Realitate; de altfel, cel mai ades,
ea se referă doar la fragmente ale unuia şi aceluiaşi nivel de Realitate, în schimb,
transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a mai multor
11
niveluri de Realitate. Descoperirea acestei dinamici trece în mod necesar prin cunoaşterea
disciplinară. Transdisciplinaritatea, fără a fi o nouă disciplină ori o nouă superdisciplină, se
nutreşte din cercetarea disciplinară, care, la rândul său, este limpezită într-o manieră nouă şi
fertilă de cunoaşterea transdisciplinară, în acest sens, cercetările disciplinare şi transdisciplinare
nu sunt antagoniste, ci complementare”. Urmează concluzia metodologică a autorului citat: „Cei
trei stâlpi ai transdisciplinarităţii – nivelurile de Realitate, logica terţiului exclus şi complexitatea
– determină metodologia cercetării transdisciplinare” [16]. Aşa dar, din cele expuse supra rezultă
că metodologia tradiţională, clasică, disciplinară de cercetare a problemelor integrării europene
trebuie completată cu metodologii inedite, actuale, în special cu cele ale pluridisciplinarităţii, ale
interdisciplinarităţii şi ale transdisciplinarităţii. În general vorbind, derularea în continuare a
proceselor integraţioniste europene, apariţia multor probleme noi, existenţa diverselor
contradicţii, provocări, riscuri ale integrării şi unificării europene implică şi în continuare
abordări noi, netradiţionale nu numai la nivel conceptual, teoretic, dar şi la cel metodologic –
sarcini care revin ştiinţelor politice şi celor ale relaţiilor internaţionale, în special celor, care
constituie aşa/numitele Studii Europene.

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Identificaţi cercetările de bază privind fenomenul integrării europene.
2. Determinaţi principalele abordări conceptuale ale integrării europene.
3. Stabiliţi caracteristicele integrării economice şi politice europene.
4. Descrieţi metodele de cercetare a integrării europene.
5. Evaluaţi procesul de integrare europeană la etapa actuală.

Tematica pentru lucrul individual/ cercetări în grup:

1. Analiza controversei – integrare europeană şi aderare europeană în baza recenziilor, studiilor
surselor teoretice bibliografice la curs etc.;
2. Studiul comparativ al tratatelor constituitive şi de revizuire a CEE/UE cu prezentări Power
Point, scheme, tabele etc.;
3. Dezbatere privind rolul şi locul Uniunii Europene în sistemul relaţiilor internaţionale;
4. Prezentări în formă de referate şi comunicări pe tematica cursului, inclusiv privind problemele
şi perspectivele europene a Republicii Moldova.

Bibliografie:
1. Bărbulescu I.Gh. Uniunea Europeană: Aprofundare şi extindere: Cartea I: De la Comunităţile
Europenela Uniunea Europeană. Bucureşti: Edit. Trei, 2001.
12
2. Бенюк В. Европейские интеграционные процессы. Теории, концепции, понятия.
Кишинёв: Типография, 2006.
3. Cojocaru C. Dilema politic versus economic în construcţia europeană. Chişinău: GAZETA
SRL, 2006.
4. Ignat I. Uniunea Economică şi Monetară Europeană. Iaşi: Ed. Simponon, 1994.
5. Jinga I., Popescu A. Integrarea europeană: dicţionar de termeni comunitari. Bucureşti:
Lumina-Lex, 2000.
6. Международные отношения: теории, конфликты, организации. Учебное пособие / Под
ред. П.А. Цыганкова. Москва: Альфа-М, 2004.
7. Rosamond B. Theories of european integration. New York: Ed. Palgrave Macmillan, 2000.
8. Railean V. Integrarea Ţărilor Est – Europene în Uniunea Europeană. Chişinău: TACIS, 2001.
9. Savu D.-V. Integrarea europeană. Dimensiuni şi perspective. Bucureşti: Oscar Print, 1996.
10. Stăvilă I., Ungureanu O. Uniunea Europeană ca model de integrare regională În:
Administrarea Publică, nr.4, 2001.
11. Ungureanu O. Integrarea europeană. Curs universitar. Chişinău: TACIS, 2001.
12. Duţu A., Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene. Bucureşti: Ed. All, 1999.
13. Marga A. Filosofia unificării europene. Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, 2001.
14. Marga A. Filosofia unificării europene. Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, 2001.
15. Ţapoc V. Teoria şi metodologia ştiinţei contemporane: concepte şi interpretări. Chişinău:
CEP USM, 2005
16. O nouă viziune asupra lumii: transdisciplinaritatea. Extras din cartea
„TRANSDISCIPLINARITATE – Manifest”, de Basarab Nicolescu. Trad. de Horia Vasilescu,
ediţie îngrijită de Magda Cârneci. Iaşi, România. – http://nicol.club.fr/ciret/ro/vizionro.htm -
26.11.2008.

13