Conceptul de europenizare

Procesul de europenizare este definit ca unul de adoptare sau preluare a unui anumit
model politic si economic dezvoltat in cadrul Uniunii Europene. Prin urmare el poate fi privit sau
analizat prin prisma stiintelor politice, economice, sociale, dar de regula el implica o dimensiune
culturala pregnanta. Europenizarea, ca proces care vizeaza statele noi membre, candidate la
aderare si vecine ale UE, presupune nu numai asumarea identitatii si culturii europene, ci mai
ales preluarea treptata a modelului politic, economic, social, de guvernare predominant in UE,
asimilarea politicilor, structurilor economice, organizationale, a acquisului comunitar, redefinirea
identitatilor nationale, regionale, locale in raport cu identitatea europeana.

Europenizarea nu are deci un singur inteles, fiind un concept utilizat pentru a descrie o
varietate de fenomene si procese (Olsen, 2002). Studiul europenizarii implica intelegerea rolului
institutiilor la diferite niveluri, comparatii intre dinamica dezvoltarii institutionale si comparatii
intre dinamica sistemelor de guvernare, intre eficienta politicilor, intelegerea procesului de
integrare politica, economica, sociala, intelegerea nu numai a procesului de asimilare ci si a celui
de export a valorilor si normelor europene, precum si a procesului de unificare politica a
Europei. Studiul europenizarii a imbogatit pe cel al integrarii europene prin problematica
abordata indeosebi in domeniul implementarii interne a politicilor europene, in schimbarea
logicii organizationale a politicilor nationale si a realizarii politicilor (Ladrech, 1994, Börzel,
1999). Radaelli(2000) se refera la conceptul de europenizare ca unul de constructie, difuzare,
institutionalizare de reguli oficiale si neoficiale, proceduri, paradigme politice, stiluri, moduri de
a face lucruri si de a impartasi credinte si norme, consacrate la nivel european. Dupa Radaelli
europenizarea n-ar trebui confundata cu convergenta, armonizarea sau integrarea politica, pentru
ca totusi convergenta apare dupa integrare, armonizarea reprezinta un tel al integrarii, integrarea
politica inseamna transferul de prerogative sau de suveranitate. Exista opinia ca europenizarea nu
trebuie restransa doar la sfera UE si la impactul UE asupra tertilor. Pentru a evalua impactul
politicilor, reglementarilor si normelor europene asupra politicii si politicilor interne analistii
europenizarii au recurs la instrumentarul neoinstitutionalismului. Neoinstitutionalismul
sociologic si cel al alegerii rationale sunt considerate a oferi doua viziuni contrastante asupra
europenizarii bazate pe logica adecvarii si logica consecventei, oferind explicatii asupra
diferitelor faze ale schimbarii interne. Teoreticienilor europenizarii li se reproseaza ca pierd din
vedere ansamblul procesului de integrare prin concentrarea excesiva pe diferentele dintre
procesele de schimbare din cadrul tarilor europene. Preluarea reglementarilor si structurilor
organizationale europene este conexata cu europenizarea consistenta (institutionalismul
sociologic) si legata de teoriile supranationalismului. Vizualizarea europenizarii sub forma
schimbarii structurilor de oportunitate prin care actorii se adapteaza strategic la noile
circumstante este conexata cu europenizarea slaba (institutionalismul alegerii rationale) si legata
de teoriile interguvernamentalismului.
 In opinia unor autori, cum sunt F.Schimmelfenning si U.Sedelmeier(2005), europenizarea
este un proces in care statele (potential) candidate la aderarea la UE adopta reglementarile si
standardele comunitare, definitie care are tangenta cu indeplinirea criteriului al treilea de aderare,
cel al absorbtiei acquis-ului comunitar. Europenizarea ar putea fi mai bine definita ca un proces
de modernizare complexa, inclusiv pe plan institutional, pe baza modelului UE si sub presiunea
institutiilor europene si a altor factori exogeni si endogeni. Cerintele de modernizare reies atat
din prevederile Acordurilor Europene (de Asociere) cat si din continutul final al capitolelor de
negociere a acquis-ului comunitar (31 in cazul Romaniei). Transformarile din cadrul acestui
proces nu sunt doar rezultatul presiunii institutiilor comunitare, la ele contribuind si forte politice
si sociale interne, precum si institutii si organizatii din cadrul guvernantei globale.

Europenizarea vizeaza statele europene si in special pe cele candidate la aderare, iar

procesul poate fi analizat prin prisma celor trei modele de adoptare a reglementarilor comunitare
prezentate de Schimmelfenning si Sedelmeier (2005). In primul rand este modelul de invatare
sociala, care se refera la adoptarea de legi, norme, standarde in tarile respective dupa modelul
celor din UE. El se bazeaza pe logica adecvarii, paradigma dezvoltata de neoinstitutionalisti de
talia lui J.March si M.Olsen (1989) in analiza procesului de dezvoltare institutionala si care
faciliteaza intelegerea fenomenului de mimetism in domeniul reglementarilor si in alte domenii
(inclusiv institutional) din tarile candidate la aderare. Al doilea ar fi modelul lectiilor invatate
singur sau al adoptarii de reforme si reglementari considerate adecvate cerintelor si provocarilor
interne, fara consideratii legate de influente sau presiuni externe. Al treilea este modelul
stimulentelor externe, care este de fapt impus sub presiunea negocierilor cu UE, si care poate fi
subordonat logicii consecintelor. Modelul se bazeaza pe asistenta tehnica si financiara precum si
pe legaturile institutionale promovate de UE, care a sprijinit prin conditionalitati procesul de
pregatire a aderarii. Apropierea institutionala de UE, acceptarea conditiilor impuse de aceasta,
chestiunea echilibrului intern in materie de putere si relatii de negociere, analiza costurilor de
oportunitate legate de adoptarea reglementarilor comunitare sunt doar cateva aspecte importante
ale acestui model.

Procesul de europenizare poate fi racordat la cel al guvernantei externe a UE, menit sa

promoveze in imediata apropiere sau vecinatate parteneriate, ordine si stabilitate, performanta
institutionala. Principiile bunei guvernante comunitare mentionate in Carta Alba a Guvernantei
Europene sunt aplicabile si guvernantei globale, ceea ce poate insemna ca strategia de
europenizare pentru tarile potential candidate ar reprezenta o parte din politica responsabilitatii
globale a UE. Europenizarea nu este doar un instrument al dezvoltarii si convergentei
institutionale ci si o modalitate de a aborda reforma institutiilor prin prisma adoptarii de norme,
valori, principii consacrate de practica institutionala din UE. Prin europenizare, indiferent de
modalitatea sa de realizare, se remodeleaza institutiile, se redefinesc relatiile de putere si
interactiune intre diversi actori, se pune in discutie capacitatea de interventie sau functionalitate a
statului.

Pentru John Olsen (2002) europenizarea presupune nu numai largirea UE si crearea unei
Europe unite si puternice, ci si dezvoltarea institutionala la nivel european, reforma institutiilor
europene, propagarea modelului institutional european prin reglementari, structuri, norme, forme
de organizare si guvernanta comunitara. T.Risse, M.Cowles si J.Caporaso (2001) vad
europenizarea ca un proces de consolidare institutionala la nivel european, care poate insemna si
posibilitatea de a alege intre diferite forme de organizare si guvernare. Desigur ca alternativele
sau optiunile de dezvoltare institutionala la nivel comunitar trebuie sa aiba in vedere atat
costurile lor (inputurile) cat mai ales efectele sau rezultatele lor (outputurile). Orice aranjament
institutional trebuie sprijinit de toate statele membre, nu numai de catre cele mari, si trebuie sa
fie in mare masura avantajos pentru acestea.

In termenii convergentei institutionale, europenizarea inseamna propagarea valorilor

institutionale europene, adica raspandirea modelelor vest-europene de organizare si guvernare,
fara a ignora traditiile institutionale si experienta istorica a fiecarei tari. Totusi unii
neoinstitutionalisti neaga sau pun sub semnul intrebarii existenta unor modele tipic europene de
organizare si guvernare si focalizeaza mai mult pe impactul globalizarii pe linia extinderii unor
modele universale, cum ar fi cel american. Mai ales in Marea Britanie exista o atractie pentru
modelul american de organizare, inovare si adaptabilitate. Analizele comparative intre identitatea
europeana si cea americana, intre modurile de organizare, intre gradul de civilizatie, libertate si
dezvoltare economica au vizat cu precadere teme ca federalismul, legatura intre eficienta
economica si justitia sociala, rezistenta la cultura societatii de consum.

UE reprezinta un model de integrare regionala pe plan economic, tinde catre un model

social si nu reuseste inca sa creeze un model politic. Totusi influenta UE atat la nivel global
cat mai ales la nivel pan-european este puternica, evidenta si benefica. Raspandirea formelor de
organizare si guvernare europeana, a principiilor si valorilor europene se bazeaza pe atractivitate,
acceptare, conditionalitate, sprijin tehnic si financiar. Procesul de europenizare inseamna
modernizarea guvernantei la nivel national in consonanta cu cerintele impuse de UE, precum si
reconsiderarea rolului jucat de statul national. Procesul implica retele de actori si de resurse,
ultimele folosite pentru a traduce in practica principiile europenizarii si a promova formele
moderne de guvernanta.

T.Risse, M.Cowles si J.Caporaso (2001) au analizat legatura de cauzalitate intre

europenizare si structurile institutionale din statele membre, care poate actiona in ambele sensuri,
existand o relatie de conditionare reciproca. Se poate spune ca in UE sistemele de guvernanta
nationale se influenteaza si se potenteaza reciproc, procesul fiind dificil de monitorizat si
consecintele greu de estimat. Complexitatea schimbarilor pe plan institutional si al guvernantei
este relevata de interactiunile si influentele reciproce intre nivelurile locale, regionale, nationale,
comunitare, globale. Procesul de armonizare induce un grad ridicat de interdependenta intre
diferitele niveluri ale guvernantei si institutiile aferente. Dinamica transformarilor imbraca
diverse forme de adaptare reciproca a institutiilor la diferitele niveluri si domenii ale guvernantei
comunitare. Modelarea si coordonarea adecvata a schimbarilor de ordin institutional este menita
a diminua diferentele si a atenua divergentele intre guvernantele nationale, fara a afecta
stabilitatea cadrului institutional. Impune sau nu procesul de europenizare gasirea unor modele
de guvernanta, care sa aiba in vedere variabile de genul gradului de interactiune, de
interdependenta, de cooperare, de competitie? Raspunsul ar fi ca putem vorbi de un proces
dinamic, de continua adaptare, schimbare, reformare sub presiunea factorilor endogeni si
exogeni, care ar putea conduce pe termen lung si la un proces de unificare politica a Europei.

Bache si Jordan au facut distinctie intre europenizarea directa bazata pe impactul tintit al
initiativelor comunitare, si europenizarea indirecta bazata pe impactul neintentionat al
initiativelor comunitare. Cei doi fac distinctie intre europenizarea voluntara, realizata de actorii
cheie interni prin adoptarea acquisului comunitar intr-un anumit domeniu si europenizarea
coercitiva, careia i se opun actorii cheie interni si reprezinta adoptarea fortata a unor
politici/practici comunitare.

Prin prisma procesului de adaptare si armonizare, europenizarea se poate realiza atat prin
cunostintele dobandite din experienta sau practica experimentala, cat si prin cunostintele
obtinute prin selectia competitiva. Schimbarile institutionale pe baza practicii experimentale sunt
un raspuns la formele alternative ale organizarii si guvernantei nationale si au in vedere
experienta de succes a unor state in domeniul respectiv. Modelele de reforma institutionala
bazate pe selectia competitiva sunt expresia procesului de schimbare propriu zis, numai cele mai
eficiente institutii reusind sa reziste in fata schimbarilor. Se poate vorbi de compatibilitatea
aranjamentelor institutionale la nivel comunitar cu cele la nivel national, unde exista o diversitate
structurala evidentiata de conditiile de guvernare relativ diferite si de modele institutionale
diferentiate.

Intrebarea care se poate pune este urmatoarea: cat de rezistente sunt la schimbare
modelele institutionale nationale si cum reactioneaza ele fata de schimbarile si presiunile de la
nivel european? March si Olsen (1995) considera ca guvernele si sistemele administrative din
statele membre s-au adaptat diferit la presiunile pe linia reformei institutionale, in functie de
resursele si traditiile proprii (dependenta de cale). H.Sjursen (2001) crede ca europenizarea nu se
limiteaza doar la schimbari de natura structurala si politica ci se extinde si asupra sistemului de
norme si valori si asupra identitatilor nationale. Valorile europene sunt filtrate prin prisma
traditiilor interne, a institutiilor existente, identitatilor nationale, resurselor disponibile,
influentand gradul de convergenta si omogenizare.

La identificarea mecanismelor europenizarii o contributie semnificativa au adus-o Borzel

(1999) si Cowles(2001), care au analizat gradul de compatibilitate intre institutiile nationale si
politicile comunitare, determinat de factori cum sunt modelul european, reglementarile
comunitare, structura guvernantei nationale. Prin transpunerea sau adoptarea modelului european
se intelege adaptarea structurilor interne la cerintele impuse de UE prin reglementarile specifice
politicilor comune - integrare pozitiva si/sau prin eliminarea unor bariere nationale - integrare
negativa (Knill si Lehmkuhl, 1999). Exista presiunea adoptarii si armonizarii pentru statele
membre din partea UE, care se manifesta prin obligativitatea unor reglementari sau prin forme
flexibile de coordonare si integrare (MDC).

Interactiunea intre dinamica politicilor comunitare si structura macropolitica este unul din
aspectele importante ale europenizarii. Cercetarea empirica demonstreaza ca europenizarea a dus
la schimbarea sistemelor politice independent de macro-caracteristici, spre exemplu Uniunea
Economica si Monetara a produs schimbari similare in tari relativ diferite. Impactul politicilor
comune si impactul reglementarilor comunitare s-au manifestat pe planul liberalizarii economice
si al reformelor de ordin economic si institutional. Politicile de reforma economica sunt elaborate
si implementate de statele membre in conexiune cu obiectivele Strategiei de la Lisabona si cu
prevederile Pactului de Stabilitate si Crestere. Procesul schimbarii poate fi guvernat de
politicieni, elite tehnocrate, structuri administrative, manageri, in functie de specificul politicii
sau domeniului respectiv. Transpunerea si implementarea politicilor, reglementarilor, acquis-ului
presupune un management performant, structuri administrative consolidate, un cadru strategic
clar si bine fundamentat.

Criteriul reformei administratiei publice a fost indeplinit si prin noile proceduri introduse
la presiunea UE si care au implicat schimbari de natura administrativa la nivel national si
regional. Procesul implica o independenta crescanda a aparatului administrativ fata de presiunile
discretionare ale puterii politice, datorita si reglementarilor comunitare care limiteaza aceste
presiuni si modeleaza sistemul in directia rezolvarii problemelor specifice fiecarui domeniu.
Procesul de modernizare si reformare institutionala se propaga treptat dinspre centru spre
nivelurile periferice.