Extinderea Uniunii Europene vs.

„oboseala extinderii”
1. Întroducere
Uniunea Europeană astăzi, cu 28 de state membre şi o populaţie de peste 500
milioane de locuitori (circa 512,6 milioane de persoane, date din 1 ianuarie 2018, conform
Eurostat1) – ,,este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de secol,
aflat încă în evoluţie.
Orice țară europeană care respectă valorile Uniunii Europene menționate în art. 2 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)2 și care se angajează să promoveze aceste valori
(art. 49 din TUE), poate solicita să devină membră a Uniunii Europene.
Țara care dorește să adere la Uniunea Europeană, trebuie să îndeplinească anumite
condiții incluse în „criteriile de la Copenhaga” 3, pentru a fi acceptată. La cererea Consiliul
European, Comisia Europeană va studia și evalua capacitatea țării solicitante. Discuțiile
oficiale se deschid dacă țara primește un aviz pozitiv, iar Consiliul este deacord cu un mandat
de negociere.
Candidaţii trebuie să demonstreze că vor fi capabili să-şi asume în întregime rolul de
membri ai Uniunii. Pentru aceasta trebuie să obţină sprijinul cetăţenilor şi să respecte
standarde şi norme europene stricte de ordin politic, juridic şi tehnic. Ţările care doresc să
adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de integrare doar după ce toate
condiţiile pentru fiecare etapă au fost respectate. 4 Comisia sprijină țările care doresc să adere
la UE5, să îndeplinească criteriile necesare pentru aderare. După finalizarea reformelor și
negocierilor țara poate adera la UE, întrunind și acordul tuturor statele membre existente în
UE la moment.
Posibilitatea integrării în UE acţionează ca un imbold pentru promovarea reformelor
democratice și economice pentru țările ce pretind a intra în UE. Evident, extinderea este
urmată și de alte beneficii ca: prosperitate crescută, mai multe schimburi comerciale între
state membre, o mai mare stabilitate în Europa și un rol mai important al UE pe scena
mondială.
Începând cu anul 1958, Uniunea Europeană a primit noi țări membre.
Cea mai importantă extindere a Uniunii Europene a fost realizată la începutul sec.
XXI. La 1 mai 2004, aderarea devine efectivă pentru 8 state din Europa Centrală și de Est
(Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania) și 2 state
mediteraneene (Cipru și Malta), iar la 1 ianuarie 2007 și pentru România și Bulgaria. Această
1
https://ec.europa.eu/eurostat
2
Jurnalul oficial al UE; TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ, Art 2 și Art. 49
3
https://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/accession_criteria_copenhague.html?locale=ro
4
https://www.mae.ro/node/1530
5
https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/enlargement/
 extindere diferă foarte mult de cele precedente prin amploarea sa, prin caracteristicile
economice ale acestui grup de țări și contextul în care se înscrie prăbușirea URSS-ului.6
Actualele țări candidate sunt: Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și
Turcia. Bosnia și Herțegovina și Kosovo (*) sunt țări potențial candidate.7
Detalii referitoare la extindere (populație, teritoriu) și cereri de aderare se pot
vizualiza în anexe nr.1 și nr.2
Politica externă și de securitate comună (PESC) și politica europeană de securitate și
apărare (PESA) se bazează pe acte juridice, inclusiv acorduri internaționale obligatorii din
punct de vedere legal și pe documente politice. Acquis-ul constă în declarații, acțiuni și
acorduri politice. Statele membre trebuie să poată conduce dialogul politic în cadrul PESC, să
se alinieze declarațiilor UE, să participe la acțiunile UE și să aplice sancțiunile și măsurile
restrictive convenite. Țările solicitante trebuie să se alinieze progresiv cu declarațiile UE și să
aplice sancțiuni și măsuri restrictive atunci când este necesar.8

2. Context
După cum ne prezintă Wim Kok, în raportul Comisiei Europene din martie 2003,
„extinderea este cel mai ambițios proiect întreprins de UE: el reprezintă de fapt, reunificarea
continentului european, divizat în ultimul război mondial”.
La justa valoare extinderea este una din cele mai de succes politici ale Uniunii
Europene. Dacă, încă până în 2004, se mai credea că extinderea va fi permanentă, inevitabilă
și limitată doar geografic, atunci, mai recent s-a ajuns la ceea ce a fost numit „oboseala
extinderii”. 
Țările membre, cercetătorii, analiștii susțin că, există deja o oboseală generală în ceea
ce privește procesul de extindere a Uniunii Europene. În același timp, există principii și
angajamente dezvoltate de Uniunea Europeană, la care se aderă și care trebuiesc urmate.
În această conjunctură vine și întrebarea acestei cercetări: Este pusă sub semnul
întrebării esența Uniunii Europene în contextul extinderii?
3. Obiectiv
În contextul în care „oboseala extinderii” este tot mai des invocată, dar şi pusă la
îndoială, valoarea extinderii rezultă din aderarea altor țări la Uniunea Europeană.

6
Rodica Eșanu; Integrarea Europeană pentru tine, Rditura Pro Didactica, Chișinău, 2009, p. 76
7
https://op.europa.eu/ro/publication-detail/-/publication/a249c03f-d831-11e9-9c4e-01aa75ed71a1/language-
ro/format-PDF/source-131122969
8
https://ec.europa.eu/neighbourhood-enlargement/policy/conditions-membership/chapters-of-the-acquis_en
1
 Se impun spre realizare mai multe scenarii pentru o Europă tot mai largă din punct de
vedere geografic.

4. Dezvoltarea argumentului
În Uniune sunt deja 28 de membri și există diferite opinii despre acest „gigant” cu
peste o jumătate de miliard de oameni, care trebuie să se extindă în continuare sau extinderea
este suficientă.
Extinderile succesive au constituit o parte substanțială a negocierilor instituționale
care au dus la adoptarea Tratatului de la Lisabona. UE a trebuit să-și adapteze instituțiile și
procesele decizionale la sosirea noilor state membre și să facă în așa fel încât extinderea să
nu-i afecteze eficiența și responsabilitatea în elaborarea politicilor. Tratatul de la Lisabona a
introdus schimbări majore privind structura și activitatea principalelor instituții ale UE. Unele
dintre aceste schimbări au reflectat necesitatea unui set de reglementări durabile, care să nu
presupună efectuarea de noi modificări odată cu fiecare nouă extindere.9
Desprindem din istoricul Uniunii Europene, că extinderea suferea o opoziție
considerabilă încă de la început.
Astfel, președintele francez Charles de Gaulle, s-a opus aderării britanice. Ulterior,
președintele francez, Francois Mitterrand, s-a opus aderării grecești, spaniole și portugheze,
temându-se că fostele dictaturi nu sunt gata, iar acest lucru va reduce alianța pentru o zonă de
liber schimb.10
De asemenea, sa recunoscut că expansiunea are limitele, iar Uniunea Europeană nu se
poate extinde la nesfârșit. Și fostul președinte al Comisiei, Romano Prodi, pleda pentru
furnizarea „în afară de instituții” pentru țările vecine ale UE, permițându-le să colaboreze
profund la acea vreme, fără a se adăuga sarcina asupra cadrului instituțional al UE.11 
Prima extindere a avut drept motiv întărirea economică, iar al doilea val de extindere
a mizat pe motive politice. Țările din sudul Mediteranei au vrut să-și asigure sistemele
democratice prin CEE, în timp ce CEE voia să facă același lucru. Totodată, se dorea ca
vecinii din sud să fie stabili și aliniați la NATO. De atunci, cele două forțe principale au
câștigat economic și au sporit securitatea politică.
Potrivit Tratatului de la Roma, nu există limite geografice sau alte restricţii care să
interzică unui stat participarea la UE, singura condiţie pentru a deveni membru UE fiind

9
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/167/extinderea-uniunii
10
Alasdair Blaire. The European Union Since 1945, 2nd Edition, Routledge, 2013
11
Tibor Iván Berend, The History of European Integration: A New Perspective, Routledge, 2016
2
aceea ca statul candidat să împărtăşească valorile europene. Într-o declaraţie din octombrie
2000, comisarul european pentru lărgire, Gunther Veurheugen, sublinia caracterul unitar al
Europei şi ireversibilitatea extinderii spre est: „Lărgirea UE este un proces ireversibil... Nu
vom mai lăsa Europa să fie divizată pe criterii politice, ideologice sau de altă natură”. Nu
există motive întemeiate pentru a refuza accesul unor noi ţări în interiorul grupării: „Cum am
putea spune ţărilor din Europa care şi-au cucerit de curând libertatea că beneficiile integrării
europene sunt destinate unui număr restrâns de state privilegiate care, din întâmplare, s-au
aflat după 1945 de o anumită parte a cortinei de Fier?”12
Însă odată cu creșterile din 2004, opinia publică din Europa s-a opus unei extinderi
ulterioare. La moment, țările membre din Europa de Vest au o concepție de „granițe închise”
referitoare la continuarea procesului de extindere.
„Oboseala extinderii” (enlargement fatigue) se observă și în luna iulie a anului
2014, când președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a anunțat că „UE nu are în
plan să se extindă în următorii cinci ani”. Juncker a calificat Serbia și Muntenegru drept
candidați la „Favorit”, iar alăturarea acestora se prevede către anul 2025.
J. Junker a dat o pauză extinderii: „când vine vorba de extindere, aceasta a fost un
succes istoric. Cu toate acestea, Europa are nevoie acum să digera aderarea a 13 state membre
în ultimii 10 ani. Cetățenii noștri au nevoie de o pauză privind extinderea și o consolidare a
ceea ce a fost realizat în rândul celor 28 de state membre. Acesta este motivul pentru care sub
mandatul meu de președinte al Comisiei, negocierile în curs, desigur, vor continua în special
în Balcanii de Vest va trebui să păstrăm o perspectivă europeană. Dar în următorii cinci ani
nu va avea loc nici o extindere. În ceea ce privește Turcia, țara este în mod clar departe de
aderarea la UE. Un guvern care blochează Twitter nu este cu siguranță pregătit pentru
aderare.”13
Se vehiculează cu ideea că „dacă expansiunea nu s-ar produce, jumătatea vestică a
continentului ar fi mult mai bună”. Această poziție e dezbătută de declarațiile prim-
ministrului ungar, Viktor Orban, în editorialul Adevărul European, care menționează că e o
concepție greșită, pentru că: „dacă țările precum Serbia ar fi fost deja parte a UE în timpul
crizei de migrație din 2015, atunci migranții ilegali nu ar fi ajuns în Germania..., și dacă
Macedonia de Nord, Serbia și Muntenegru ar fi în UE, migranții vor fi opriți acolo după
trecerea Greciei” 14.
12
European Council Common Strategy on Ukraine, 11 december 1999, adresa url:
https://op.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/5dfc1114-75d5-4e56-9981-d1d2e18677da/language-en
13
https://juncker.epp.eu/node/161
14
https://www.eurointegration.com.ua/rus/news/2019/09/13/7100729/
3
 Observăm o divizare cu privire la extinderea Uniunii Europene, în timp ce unii nu-și
doresc extinderea, alții (Finlanda, Italia, Marea Britanie, Suedia) susțin cu fermitate politica
de extindere. Situația devine și mai contraversată când miniștrii europeni ai Afacerilor
Externe afirmă oficial susținerea continuării extinderii UE, iar în spatele tribunii majoritatea
caracterizează această perioadă ca una nepotrivită extinderii și o categorisează drept „o
politică cu pași mărunți”.
Urmărim pe parcurs cum așa-numita „oboseală a extinderii” a devenit o problemă
critică în discursul instituțiilor UE și al statelor membre și a afectat în special opinia
publică. S-a înregistrat o schimbare în evaluarea oficială a extinderii ca poveste de succes
către un accent pe oboseala extinsă. Chiar și părțile interesate care erau în favoarea extinderii
UE devin mai prudente în discursul lor, evitând expresiile prea entuziaste.
Problema derivă și faptul că Uniunea a acceptat prea repede integrarea țărilor puțin
pregătite. Unele rezultate politice și criza economică au arătat ca unele țări primite „la
pachet” nu au fost și nici nu sunt pregătite economic si nici nu sunt întru totul democratice.
„Capacitatea UE de a folosi condiţiile de aderare pentru obiectivele de politică
externă este subminată şi de dovada unei oboseli a extinderii ulterioară extinderii din 2007 şi
de accentul pus de oponenţii extinderii pe capacitatea de absorbţie a UE”.15 Imperativele
strategice ce favorizau extinderea, potenţate de dorinţa de a evita o posibilă dilemă a
excluderii, au cântărit mai greu decât aplicarea unei condiţionalităţi stricte în cazul extinderii
big-bang din 2004. Experienţa României şi a Bulgariei este grăitoare în acest sens. Cu toate
că la momentul respectiv existau numeroase reticenţe printre liderii europeni referitoare la
faptul că cele două nu îndeplineau pe deplin condiţiile aderării, ele s-au alăturat Uniunii la 1
ianuarie 2007.
Un alt moment care poate spori conceptul de „oboseala extinderii” ține de cazul
Turciei. După ce negocierile au fost înghețate în 2016, unele state se opun aderării Turciei la
UE, pe motivul lipsei standardelor democratice de aderare.
Având în vedere deteriorarea dramatică a statului de drept în Turcia, în special în
urma tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, se poate afirma că procesul de aderare a
Turciei este, în momentul de față, blocat de facto.16
Considerăm de fapt că, ar exista și motive ascunse ce țin de situația în care mulți
politicieni occidentali nu se pot împăca cu ideea primirii în Uniunea Europeană, a unei țări
musulmane (Turcia), țară cu aproape 80 de milioane de locuitori. Totuşi libertatea religioasă
15
Sedelmeier Ulrich; Extinderea spre est: strategie sau reconsiderari?, Editura Arc, 2004, p. 437-470
16
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/167/extinderea-uniunii
4
este un criteriu politic cheie pentru obţinerea calităţii de stat-membru. Astfel, Turcia trebuie
să îmbunătăţească respectul faţă de drepturile comunităţilor religioase, altele decât cele
musulmane pentru a atinge standardele europene.
Chiar dacă se subliniază că o extindere nelimitată a UE-27 ar pune în pericol serios
capacitatea instituțiilor sale de a funcționa și eficiența proceselor de luare a deciziilor, pe 6
februarie 2018, Comisia Europeană și-a publicat planul de extindere 17, care include șase țări
din Balcanii de Vest și în care se prevede că toți cei șase solicitanți ar putea obține calitatea
de membru al Uniunii Europene după 2025.
În mai 2018, președintele rotativ al Bulgariei, Consiliul Uniunii Europene, a organizat
un summit în Balcanii de Vest, menit să faciliteze aderarea a șase, inclusiv consolidarea
cooperarea regională în domeniul securității și legăturile regionale.18
La 5 februarie 2020, Comisia Europeană a prezentat o nouă strategie de extindere. 19
Noua metodologie „are o mulțime de idei bune” 20, relatează corespondentul Europei Libere,
Rikard Jozwiak. Tot Jozwiak, afirmă că „dacă este aprobată, noua metodologie sau strategie
va complica procesul de aderare iar decizia finală va aparține țărilor membre, nu birocrației
de la Bruxelles”. Noua strategie a fost elaborată tocmai pentru a satisface pretențiile țărilor
cele mai sceptice față de o nouă extindere, începând cu Franța. Și a fost elaborată în numai
două luni, timp record pentru birocrația europeană. În speranța că Macedonia de Nord și
Albania vor primi totuși „lumina verde” înainte de summit-ul Balcanii de Vest – UE, din mai,
de la Zagreb.
Se consideră a fi o schimbare aparent minoră dar cu implicații serioase, ce dă senzația
de progres în domeniul extinderii. Uniunea Europeană are un angajament general față de
procesul de extindere, pe care trebuie să-l urmeze. Evident că politica de extindere este
instrumentul cel mai convenabil și de încredere pentru UE de a disemina și implementa
propriile sale norme și standarde. Prin urmare, este puțin probabil ca Bruxelles-ul să poată
anunța oficial încetarea expansiunii.
Având în vedere esența Uniunii Europene în contextul extinderii, instituțiile UE au
început să caute metode pentru a lupta împotriva oboselii și neîncrederii în proiectul de
integrare a UE. În același timp, UE nu a dorit să amortizeze așteptările vecinilor săi din
Europa de Est sau să creeze noi linii de împărțire. Prin urmare, a conceptualizat o nouă
politică: politica europeană de vecinătate (PEV).
17
European Enlargement Strategy, European Commission, Strasbourg, 2018
18
https://en.wikipedia.org/wiki/Enlargement_of_the_European_Union
19
European Enlargement Strategy, European Commission, Brussels, 2020
20
https://moldova.europalibera.org/a/drumul-spre-ue-ar-putea-deveni-mai-greu-dar-nu-imposibil/30419058.html
5
Concluzii
Politica de extindere a Uniunii Europene a pretins să facă din Europa un loc mai sigur
și mai stabil, unde războiul nu ar avea loc. UE și-a stabilit să ajute ţările vecine să se dezvolte
din punct de vedere economic şi democratic, în paralel cu promovarea securităţii.
Extinderea ajută Uniunea Europeană să facă faţă provocării pe care o reprezintă
globalizarea. Nu există limite geografice sau alte restricţii care să interzică unui stat
participarea la UE, singura condiţie pentru a deveni membru UE fiind aceea ca statul candidat
să împărtăşească valorile europene.
Politica de extindere a UE se ocupă de țările care doresc să devină membre ale
Uniunii Europene. Noii membri sunt admiși numai atunci când sunt capabili să își asume
obligațiile de aderare la UE.
Extinderea, cândva în top de preferință, a pierdut teren pe agenda de priorităţi politice
din majoritatea statelor membre, inclusiv sub pretextul „oboselii extinderii”.
Au existat dintotdeauna divergenţe de opinii dintre statele-membre cu privire la
continuitatea extinderii prin invocarea suprasaturării. Aceste atitudini s-au format şi s-a
definit „ad-hoc”, pe măsură ce procesul extinderii a avansat în timp.
Esențial este că UE se bazează mai degrabă pe valori şi pe voinţă politică decât pe
criterii de natură geografică. UE este un proiect politic şi frontierele sale sunt politice, care
diferă de conceptele fizice şi geografice ale Europei.
În opinia noastră, situația pandemică, va înăspri condițiile de aderare și va lungi
procesul de extindere. Însă indiferent dacă drumul va fi mai greu, important este că
extinderea este posibilă.
În concluzie susținem că Uniunea Europeană trebuie și va continua să-și orienteze eforturile
în direcția extinderii.