METODA

COMUNITARĂ.
TRATATUL DE LA
LISABONA
Proiect realizat de:
BOTEZ MARINA-BEATRICE
BOCA BIANCA
PRICOP LARISA-GABRIELA
Metode de gestionare în cadrul
procesului politic al UE
O Metoda comunitară clasică
O Metoda UE de reglementare
O Metoda de distribuție în cadrul UE
O Transguvernamentalismul intensiv
Metoda comunitară clasică
O Metoda constă în elaborarea „supranaţională” a politicilor,
prin transferarea competenţelor de la nivelul naţional la cel
european. Această metodă genera ceea ce Scharpf numea
„capcana deciziilor comune”. Ea ridică obstacole în calea
revizuirii ulterioare a unei politici comune, convenite
anterior. O astfel de abordare a fost propusă şi pentru
transporturi şi pentru energia nucleară civilă în cadrul
Euratom, dar nu a fost adoptată.
O Există extrem de puţine exemple de politici comune,
elaborate recent, conform metodei comunitare clasice.
Moneda unică este unul dintre aceste exemple. Totuşi, în
acest caz, puterile instituţionale delegate sunt centrate pe
BCE, nu pe Comisie şi se aplică numai segmentului
monetar al UE, nu şi celui economic. Această formă de
delegare către agenţii cu funcţii specifice, nu către
Comisie, pare a fi o tendinţă recentă, care se regăseşte şi în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne – cazurile Europol şi
Eurojust, şi în domeniul politicii externe şi de securitate
comune – cazul noii Agenţii Europene de Apărare.
În linii mari, această metodă a fost definită la sfârşitul anilor ’60, după
cum urmează:
O un puternic rol atribuit Comisiei Europene în conceperea, negocierea,
executarea politicilor şi gestionarea interfeţei cu „exteriorul”;
O un rol mai puternic pentru Consiliul de Miniştri în negocierea
strategică şi în formularea soluţiilor de ansamblu;
O o ancorare a părţilor interesate (în acest caz a intereselor agricole) în
spaţiul comunitar prin cooptarea lor într-un proces european care le
oferea recompense mai bune decât politica naţională;
O angajarea agenţiilor naţionale într-un sistem convenit în comun;
O o distanţare faţă de influenţa reprezentanţilor aleşi la nivel naţional şi
oportunităţi limitate de implicare a Parlamentului European;
O o interferenţă ocazională, dar definitorie, a CEJ, pentru consolidarea
autorităţii juridice a regimului comunitar;
O recursul la elaborarea colectivă a politicilor, ca expresie a unei
„solidarităţi” durabile.
Metoda UE de reglementare
O Odată cu dezvoltarea politicii în domeniul
concurenţei şi al pieţei unice europene a apărut o
modalitate alternativă de elaborare a politicilor.
Rădăcinile sale se regăsesc în ambiţia Tratatului
de la Roma de a elimina barierele dintre
economiile naţionale ale statelor membre. În mare
parte, impulsul introducerii acestei metode se
datorează schimbărilor din cadrul economiei
internaţionale.
Metoda de reglementare a UE a fost caracterizată de următoarele elemente:
O rolul Comisiei Europene de arhitect şi gardian al obiectivelor şi
normelor de reglementare, în colaborare cu părţile interesate şi
comunităţile de experţi;
O Consiliul UE ca forum (atât la nivel ministerial, cât şi de funcţionari)
de convenire a unor standarde de ghidare a armonizării, cu
recunoaşterea reciprocă a preferinţelor şi controalelor naţionale,
operate diferit de la ţară la ţară;
O Curtea Europeană de Justiţie ca mijloc de asigurare a aplicării
uniforme a normelor, sprijinite de instanţele naţionale prin aplicarea lor
la nivel local, permiţând accesul 40 întreprinzătorilor individuali la
despăgubiri în cazul neaplicării sa al unor discriminări în aplicare;
O Parlamentul European ca unul din mijloacele de luare în considerare a
factorilor non-economici (de mediu, regionali, sociali, etc.), cu un
impact din ce în ce mai mare ca urmare a creşterii puterilor sale
legislative, dar cu puţină influenţă asupra punerii în aplicare a
reglementărilor;
O Oportunităţi mari pentru părţile interesate, în
special actorii economici şi actorii sociali şi
regionali, de a fi consultaţi şi de a influenţa
forma şi conţinutul normelor pieţei europene.
Această modalitate de reglementare a fost
aplicată cel mai evident pentru realizarea unei
pieţe unice fără bariere interne, o versiune mai
evoluată a acesteia fiind aplicată în politica UE
în domeniul concurenţei.
 Metoda de distribuție în cadrul
Metoda distributivă cuprinde:
UE
O Comisia ca structură care elaborează programele ce utilizează stimulente
financiare, în parteneriat cu autorităţile locale şi regionale sau părţile
interesate şi agenţiile sectoriale;
O Decizia Consiliului UE, sub presiunea autorităţilor locale şi regionale
sau a altor părţi interesate, asupra unui buget cu anumite elemente
redistributive;
O Un rol crescut al Parlamentului European, în care parlamentarii
reprezintă adesea o sursă suplimentară de presiuni politice regionale;
O Autorităţile locale şi regionale, care obţin puteri sporite prin crearea, în
1993, a Comitetului Regiunilor, ca instituţie consultativă care le
reprezintă interesele; multe autorităţi locale şi regionale au birouri proprii
în Bruxelles;
O Cooptarea altor părţi interesate în procesul de elaborare a politicilor UE;
O Reorientarea bugetului UE către cheltuirea unor sume ridicate pentru
coeziune şi proporţional mai puţin pentru agricultură.
Metoda distributivă a UE concentrată
parţial pe o redistribuţie deliberată este
contestată din două motive:
O a. necesitatea alocării de resurse spre
„bunurilor colective”;
O b. presiunile în favoarea cheltuielilor
pentru responsabilităţile externe.
 Transguvernamentalismul
intensiv
„Interguvernamentalism”-ul a fost descris atât de
practicieni, cât şi de comentatori ca o formă mai
slabă şi mult mai puţin constrângătoare de
elaborare a politicilor. La începutul anilor ’60,
generalul de Gaulle a avut un rol cheie în
promovarea controversatelor planuri Fouchet,
care urmăreau să treacă domenii delicate de
cooperare dinspre CEE către un cadru
interguvernamental de decizie. Guvernele
susţinătoare ale integrării s-au opus acestor
planuri.
 Termenul „interguvernamental” nu reflectă în
totalitate conţinutul acestei modalităţi de elaborare a
politicilor în UE. Interguvernamentalismul aminteşte
prea mult de cooperarea dintre guverne în alte
organizaţii internaţionale, unde intensitatea cooperării
este destul de limitată. De aceea, se utilizează
termenul „transguvernamental”, pentru a sugera
intensitatea mai mare şi structurarea mai densă a
unora dintre domeniile în care guvernele statelor
membre ale UE au adoptat decizii comune fără a
utiliza cadrul instituţional al UE pe care l-au
considerat inadecvat, inacceptabil sau imatur.
O Transguvernamentalismul intensiv este caracterizat
prin:
O implicarea activă a Consiliului European în stabilirea
orientării de ansamblu a politicilor;
O predominanţa Consiliului de Miniştri (sau a unui
forum echivalent de miniştri naţionali) în consolidarea
cooperării;
O rolul limitat sau marginal al Comisiei;
O excluderea PE şi a CEJ;
O implicarea unui grup distinct de factori decizionali
naţionali cheie; adoptarea unor aranjamente speciale
pentru gestionarea cooperării, în special Secretariatul
Consiliului;
O opacitatea procesului faţă de parlamentele naţionale şi
cetăţeni.
 Srategia Lisabona
Strategia Lisabona (Agend Lisabona/Procesul
Lisabona) reprezintă un set de obiective, domenii
prioritare de acțiune, ținte şi măsuri, pentru orientarea
politicilor europene de creştere economică şi ocupare a
forței de muncă.
Aceste obiectve strategice vin in sprijinul fortificării
competivității economice dinamice, bazată pe
cunoaștere.
O Strategia Lisabona a fost adoptată de
către Consiliul European extraordinar
de la Lisabona, din 23-24
O martie 2000 şi reînnoită de către
Consiliul European de la Bruxelles din
22-23 martie 2005.
O Instrumentele de guvernare a aplicării
strategiei sunt:
Instrumentele de guvernare
O Liniile directoare integrate pentru creştere
economică şi ocuparea forței de muncă,
O Programul comunitar Lisabona,
O Rapoartele anuale ale Comisiei cu privire la
aplicarea strategiei,
O Programele naționale de reformă şi rapoartele
naționale anuale cu privire la aplicarea
programelor Naționale de reformă,
O Statele membre contribuie la aplicarea Strategiei
Lisabona prin programele naționale de reformă.
 Agenda Europa 2020
Europa 2020 reprezintă strategia UE cu privire la
domeniul economic și social pentru următorii zece ani.
Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE doreşte să
devină o economie inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii.
Aceste trei priorități sunt interconectate reciproc şi sunt în
măsură să ajute atât Uniunea Europeană dar și statele
membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de
muncă, de productivitate şi de coeziune socială.
Strategia Europa2020 se constituie în continuarea Agendei
Lisabona 2010, care a funcționat cu același scop pentru
perioada 2000-2010
 Obiectivele și prioritățile
Europa 2020
Priorități :
O creştere inteligentă;
O o creştere durabilă;
O o creştere favorabilă încluziunii;
O o ieşirea din criză.
Obiective:
O ocuparea forței de muncă;
O creştere, dezvoltare şi inovare;
O sărăcie şi excluziune socială
O educație
 Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona reprezinta actul
fundamental ce stă la baza înfăptuirii refeormei
instituționale, legislative și de politici a UE.
TL conferă statelor membre arhitectura
instituțională, partea juridică și politicile publice
prin intermediul cărora Uniunea își poate
continua procesul de integrare.
Noutățile aduse de Tratatul de
la Lisabona
O Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al
Consiliului European, cu un mandat de 2 ani şi
jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură
dată.
O Uniunea va avea un Înalt Reprezentant pentru
Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l va
înlocui pe actualul Înalt Reprezentant pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună/PESC.
Noul Înalt Reprezentant va fi, în acelaşi timp, şi
vice-preşedinte al Comisiei.
O Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte
statut juridic obligatoriu Uniunea Europeană
dobândeşte personalitate juridică
O Clauza de solidaritate (art.222 din TFUE) O premieră adusă de Tratatul de
la Lisabona este constituită de introducerea clauzei de solidaritate, ca
expresie a viziunii actorilor de decizie europeni, în sensul că, în fața unor
provocări majore, cel mai bun răspuns poate fi dat printr-o cooperare a
statelor membre la nivelul comunitar.
O Uniunea şi statele sale membre acționează în comun, în spiritul
solidarității, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist,
ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om.
O În acest sens, Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune,
inclusiv mijloacele militare puse la dispoziție de statele membre, pentru:
O prevenirea amenințării teroriste pe teritoriul statelor membre; - protejarea
instituțiilor democratice şi a populației civile de un eventual atac terorist; -
acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea
autorităților sale politice, în cazul unui atac terorist;
O Acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea
autorităților sale politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de
om.
Tratatul de la Lisabona.Implicații
asupra instituțiilor și politicilor
românești.
O Tratatul e la Lisabona aduce cu sine o
multitudine de obiective ce vizează pe
deplin și România
O Pozitia pe care o ocupă România nu este
una favorabilă, așadar se invocă evoluția
negativă a acestei țări după procesul de
aderare
 Implicaţiile Tratatului de la Lisabona
asupra
instituţiilor româneşti
O Capacitatea administrativă deficitară,
O Persistenţa unor erori şi repetarea lor, vădesc
carenţe sistemice ale modelului de societate în
România.
O Implementarea Tratatului de la Lisabona necesită o
regândire a arhitecturii sistemului societăţii
româneşti pe ansamblul său (poate chiar a
Constituţiei, a organizării administrativ-teritoriale
etc.)
O crearea unui stat european modern, adică a unui
stat eficient, adaptat economiei sociale de piaţă.