Economie Europeana

Anghel- Bocea Alexandra AAID II

TEME

TEMA 1.5

1 Cred ca principali pasi au fost cele doua abordari cea dinamica sic ea statistica. Integritatea economica
presupune eliminarea barierelor.

2. Strategia de la Lisabona prevede, in egala masura, eliminarea obstacolelor din calea liberei circulatii a
serviciilor, persoanelor, marfurilor si capitalului pe teritoriul Uniunii Europene si aplicarea corecta si uniforma a
regulilor concurentei si ajutorului de stat.

3. Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu toate acestea, noul text
schimbă modul în care Uniunea își exercită competențele existente și anumite competențe (partajate) noi,
încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând o nouă ordine instituțională și modificând procesele
decizionale pentru mai multă eficiență și transparență, asigurând astfel un nivel mai ridicat de control
parlamentar și de răspundere democratică.

Spre deosebire de Tratatul constituțional, Tratatul de la Lisabona nu conține niciun articol care să stabilească în
mod oficial supremația dreptului Uniunii asupra legislației naționale, dar la tratat a fost atașată o declarație în
acest sens (Declarația nr. 17), care face referire la un aviz al Serviciului juridic al Consiliului ce reiterează
jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pe această temă.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii. Acesta distinge trei tipuri de
competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții legislative,
statele membre ocupându-se doar de punerea în aplicare, competența partajată, potrivit căreia statele membre au
dreptul de a legifera și de a adopta măsuri obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a
exercitat competența și competența de sprijin, potrivit căreia UE adoptă măsuri de sprijin sau de completare a
politicilor statelor membre. Competențele Uniunii pot fi redate acum statelor membre în cursul unei revizuiri a
tratatului.

Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin urmare, Uniunea poate
semna tratate internaționale în domeniile sale de competență sau poate deveni membră a unor organizații
internaționale. Statele membre pot semna doar acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.

TEMA 2.5

1. Principiul subsidiaritatii a fost consacract oficial de TUE semnat in 1992.

Semnificatia si finalitatea generala a acestui principiu constau in atribuirea unui anumit grad de
independenta unei autoritati subordonate fata de o autoritate superioara. Aplicat in UE acesta serveste
drept criteriu ce reglementeaza execitarea competentelor neexclusive ale Uniunii.

2. Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o importanță practică în special în
cadrul procedurilor legislative. Concret, acest principiu prevede că UE nu acționează (cu excepția
domeniilor care țin de jurisdicția sa exclusivă) decât dacă o astfel de acțiune este mai eficientă decât o
acțiune întreprinsă la nivel național, regional sau local.
 TEMA 3.5

1.Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă

legislația europeană (directive, ordonanțe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură
legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate.

2. La început, fiecare comunitate avea propriul său organ executiv: Înalta Autoritate
pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) din 1951 și câte o
comisie pentru fiecare dintre cele două comunități create prin Tratatul de la Roma din
1957, CEE și Euratom. Prin intermediul Tratatului de fuziune din 8 aprilie1965, atât
structurile executive ale CECO, CEE și Euratom, cât și bugetele acestor instituții (cea
mai importantă dintre ele fiind Comisia) au fuzionat pentru a deveni o singură Comisie
a Comunităților Europene. În 2002, la expirarea Tratatului CECO, survenită la 50 de
ani de la instituire, s-a decis[2] ca activele CECO să îi revină Comisiei, care urma să
fie responsabilă pentru finalizarea operațiunilor în curs, pentru administrarea activelor
CECO și pentru asigurarea finanțării activităților de cercetare din sectoarele aferente
industriei cărbunelui și oțelului.

3.

TEMA 4.5

1. În prezent, a fost fundamentată o strategie de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, cu următoarele

coordonate: Modelul agrar european va fi definitoriu şi în urma extinderii Uniunii – prioritatea pentru
Europa 2020 este asigurarea modelului agrar european, ce presupune o agricultură competitivă,
durabilă, multifuncţională şi cuprizătoare, bazată pe principii ecologice, sociale şi orientate către piaţă.
Adoptarea procesului de la Lisabona şi a strategiei pentru o dezvoltare durabilă – conform Strategiei de
la Lisabona, se urmăreşte ca Uniunea Europeană să dobândească statutul spaţiului economic cel mai
competitiv, dinamic şi ştiinţific la nivel mondial, ce se orientează tot mai mult către necesităţile
generaţiilor următoare. Consolidarea dezvoltării rurale – prin politicile de dezvoltare ale spaţiului rural
se concretizează cel mai bine măsurile de sprijin ale Procesului de la Lisabona, rezultatul fiind
îmbunătăţirea calităţii vieţii în spaţiul rural. În acest context trebuie acordată importanţa necesară
principiului subsidiarităţii; flexibilitatea naţională va fi intensificată, iar bugetele vor reflecta în mod
corespunzător consolidarea dezvoltării rurale. Protejarea instrumentelor de stabilizare a pieţei – în
Uniunea Europeană, instrumentele de stabilizare ale pieţelor importante sunt indispensabile; un astfel de
instrument este spre exemplu cota de lapte pentru producţia de lapte în zone defavorizate. Pentru a
menţine mecanismele de protecţie absolut necesare, laptele şi produsele lactate ale Uniunii Europene au
fost catalogate drept „produse sensibile” în cadrul negocielilor cu Organizaţia Mondială a Comerţului.
Crearea unor condiţii de concurenţă corecte – menţinerii competitivităţii economiei agrare trebuie să i
se acorde aceeaşi prioritate ca şi menţinerii competitivităţii economiei din oraşe şi centre industriale,
respectând totodată pricipiile pieţei comune. Introducerea economiei energiei şi a materiei prime – în
vederea punerii cu succes în practică a Strategiei de la Lisabona şi a strategiei de dezvoltare durabilă,
utilizarea îmbunătăţită a poteţialului endogen în spaţiul rural este indispensabilă. Astfel, se va deschide
piaţa de materii prime, respectiv de masă biologică, având drept urmare diminuarea efectului de seră şi
a altor probleme de ordin ecologic.

2. Principalele politici economice aplicate de Uniunea Europeană sunt cele energetice, industriale, agricole
(inclusiv pescuitul), comerciale şi privind transporturile. Există, de asemenea, o serie de politici
auxiliare celor economice, precum cele monetare şi financiare, politicile sociale şi de mediu, cele
privind cercetare ştiinţifică şi învăţământul în Uniunea Europeană.

TEMA 5.5
1. In 1972, după colapsul sistemului monetar mondial de la Bretton Woods, ţările Comunităţii
Economice Europene au început să-şi creeze propriul sistem monetar, care a condus chiar la
crearea Sistemului Monetar European (SME) în 1979; acesta s-a bazat iniţial pe principiul parităţii
fixe între valutele ţărilor memebre.

Prima criză care a izbucnit în 1992 a produs serioase perturbări în cadrul Sistemului Monetar
European. Încercările de apărare a vechilor cursuri de schimb s-au dovedit inutile în 1992-1993.
Bundesbank a susţinut chiar că folosirea largă a intervenţiilor în acea perioadă a avut ca rezultat o
pierdere semnificativă a controlului monetar asupra mărcii în Germania. Prin semnarea Tratatului
de la Maastricht în 1992, s-a hotărât ca, cel mai devreme în 1997 şi, cel mai târziu în 1999, să se
introducă moneda comună euro;

2. Principala sarcină a Băncii Centrale Europene este menţinerea sub control a inflaţiei în zona euro,
consolidarea încrederii investitorilor în moneda euro şi respectarea prevederilor unui Pact de
Stabilitate Monetară. Factorii de decizie din cadrul Băncii Centrale Europene argumentează că
misiunea lor principală nu este creşterea economică înregistrată de zona euro, ci, crearea condiţiilor
monetare pentru această creştere, astfel încât guvernele şi oamenii de afaceri să se ocupe de
creşterea economică.

3. Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale […] este menținerea stabilității
prețurilor.” (articolul 127 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) Aceasta este
dispoziția fundamentală a capitolului referitor la politica monetară din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene. Axând politica monetară a BCE pe îndeplinirea acestui obiectiv, Tratatul
reflectă gândirea economică modernă în ceea ce privește rolul, domeniul de aplicare și limitele
politicii monetare și se află la baza structurii instituționale și organizatorice a activității de bancă
centrală în cadrul Uniunii Economice și Monetare. Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale
Europene are ca obiectiv menținerea ratei inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2% pe
termen mediu. Pentru a îndeplini acest obiectiv principal, Consiliul guvernatorilor ia decizii potrivit
unei strategii de politică monetară ce are la bază doi piloni și le implementează conform cadrului
său operațional.

TEMA 6.5

1 . Politica regională a Uniunii Europene are drept scop întărirea coeziunii economico-sociale pe
baza reducerii disparităţilor dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni din Uniunea
Europeană. Politica regională a Uniunii Europene se aplică doar statelor membre ale Uniunii
Europene şi se bazează pe solidaritatea financiară între statele membre, astfel încât regiunile mai
puţin prospere şi grupurile sociale defavorizate să primească fonduri comunitare care, adăugate
resurselor proprii, să le permită dezvoltarea unor proiecte care să contribuie la creşterea economică
şi recuperarea decalajelor dintre regiuni. De exemplu, din bugetul pentru 2000-2006, transferurile
de la bugetul comunitar pentru politica regională (fonduri structurale şi de coeziune) s-au ridicat la
aproximativ o treime din bugetul Uniunii Europene, adica 213 miliarde de euro. Pentru ca impactul
acestor fonduri să fie maxim, 94% dintre acestea au fost concentrate conform următoarelor trei
obiective, definite ca priorităţi: Obiectivul 1 (teritorial) – pentru regiunile cele mai sărace, fondurile
sunt orientate spre infrastructura de bază, care încuraja investiţiilor economice (în acest obiectiv
sunt cuprinse aproximativ 15 regiuni ce primesc aproximativ 70% din fondurile alocate pentru
politica regională). Conform acquisului comunitar, Romania este eligibilă cu întreg teritoriul său
pentru Obiectivul 1. Obiectivul 2 (teritorial) – sprijină reconversia socială şi economică din zonele
industriale, rurale şi cele dependente de pescuit, care întâmpină dificultăţi structurale (în zonele
care beneficiază în prezent de prevederile obiectivului 2, trăiau aproximativ 18% din populaţia
Uniunii Europene, care au primit aproximativ 12% din fondurile totale). Obiectivul 3 (tematic) –
urmărea modernizarea sistemelor de instruire şi promovare a ocupării forţei de muncă. Măsurile
finanţate de obiectivul 3 au acoperit întreaga Uniune Europeană, cu excepţia regiunilor prevăzute la
obiectivul 1, unde măsurile de instruire şi angajare au fost incluse în programele de eliminare a
disparităţilor dintre regiuni. Obiectivul 3 a primit 12,3% din fondurile pentru bugetul 2000-2006.
2. Conform Strategiei Naţionale de Dezvoltare a României pe termen mediu, aprobată în şedinţa de
Guvern din 19 mai 2000, principiile strategice ale dezvoltării regionale se referă la: La nivel naţional: a)
promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii
competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente; b) promovarea unei dezvoltări
armonioase spaţiale şi a reţelei de localităţi; c) creşterea capacităţii regiunilor (din punct de vedere
instituţional, financiar, decizional) la susţinerea propirului proces de dezvoltare; d) promovarea
principiilor dezvoltării durabile; e) crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare,
cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare continuă; La nivel regional: a) reducerea
disparităţilor dintre regiuni, judeţe, mediu urban – mediu rural, zone centrale, zone periferice etc.; b)
preîntâmpinarea apariţiei unor zone-problemă; c) coordonarea iniţiativelor de dezvoltare regională cu
priorităţile naţionale şi orientările Uniunii Europene; d) promovarea unor politici diferenţiate conform
unor particularităţi zonale (zone monofuncţionale – predominant agricole, miniere – aglomerări urbane,
zone naturale şi construite sau protejate, zone de graniţă, zone cu probleme de mediu). Obiectivele
politicii de dezvoltare regională, conform aceleiaşi strategii sunt: diminuarea dezechilibrelor regionale
existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate; pre-întâmpinarea
producerii de noi dezechilibre; corelarea politicilor regionale cu cele sectoriale; stimularea cooperării
interregionale interne şi internaţionale, care contribuie la progresul economic şi social; dezvoltarea în
continuare a relaţiilor speciale, privilegiate ale României cu Republica Moldova, consolidarea spaţiului
cultural şi spiritual comun în concordanţă cu normele şi valorile integrării într-o Europă unită.
Obiectivele fundamentale ale politicii regionale, cadrul instituţional, competenţele diferitelor instituţii
implicate şi instrumentele specifice ale politicii de dezvoltare regională în România sunt stabilite prin
Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România. Obiectivul fundamental al politicii de
dezvoltare Material de studiu ECONOMIE EUROPEANĂ Specializarea Administrarea Afacerilor și
Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor Pagina 144 regională, astfel cum a fost formulat prin
Lege, vizează reducerea disparităţilor regionale existente, în special prin stimularea unei dezvoltări
echilibrate şi prin accelerarea redresării acelor zone rămase în urmă din punct de vedere al nivelului de
dezvoltare datorită circumstanţelor istorice, geografice, economice şi politice precum şi prevenirea
apariţiei unor noi disparităţi şi dezechilibre regionale. Un alt obiectiv stabilit prin lege se referă la
corelarea politicilor sectoriale ale Guvernului cu iniţiativele şi resursele locale şi regionale, în scopul
atingerii unei dezvoltări economice, sociale şi culturale durabile a regiunilor.