Universitea din Pitești

Facultatea de Drept și Științe Economice

Referat la Finanțe Publice

Tema : Sistemul financiar al Uniunii Europene

Profesor Coordonator :

Bota Moisin Anton Florinel

Student :

Deleanu Eduard Ion

-Pitești-

2019
1.Creearea sistemului financiar propriu al Comunitatii Europene.

Perioada care a urmat imediat după înfințarea Comunităților Europene a fost marcată
de multe provocări pentru autoritățile europene, în ceea ce privește în special problema
unificării instrumentelor bugetare specifice fiecarei Comunități în parte, dezvoltarea
politicilor comune ale Comunitaților Europene, realizarea unui echilibru între competențele
instituțiilor implicate în procedura bugetară, crearea resurselor suficiente necesare acoperirii
cheltuielilor generate de prima extindere a Comunităților Europene.
Adoptarea Tratatului de la Roma prin care a fost înființată Comunitatea Economica si
Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, dus la crearea unei situații
complicate pe plan bugetar, datorită coexistenței a mai multor bugete destinate finanțării
politicilor europene.
Astfel, Tratatul privind înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului încheiat în
1951 la Paris a prevăzut necesitatea înființării a două bugete distincte – unul administrativ și
altul operațional, menite să servească atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. Pe de altă
parte, Tratatul de la Roma, a prevăzut existența unui buget unic pentru finanțarea activităților
Comunității Economice Europene și a altor două bugete menite finanțării activităților
Comunității Europene a Energiei Atomice.
În vederea evitării dificultăților tehnice care erau generate de coexistența diferitelor
bugete destinate finanțării politicilor comune ale Comunității, a reprezentat o prioritate
unificarea si simplificarea modului de funcționare și finanțare a celor trei comunități.
Soluția salvatoare a venit odată cu adoptarea Tratatului de fuziune în 1965, care a prevăzut
unificare bugetelor Comunităților, prin încorporarea bugetelor administrative CECO și
Euratom în bugetul destinat finanțării activitățolor CEE. Tratatul de fuziune a adus
simplificării și pe plan instituțional, prin eliminarea instituțiilor cu competențe paralele care
funcționau în cadrul Comunițăților.
Astfel, tratatul a unificat cele trei consilii de miniștrii care funcționau în cadru CEE, CECO și
Euratom, respectiv a înlocuit cele două comisii din cadrul CEE și Euratom și Înalta Autoritate
a CECO cu o singura comisie.
Initial, finanțarea Comunității Economice Europene și a Euratom avea loc asemeni
oricărei organizații internaționale din contribuțiile statelor membre. Doar CECO se bucura de
o oarecare autonomie financiară, care, conform art. 49 al Tratatului de la Paris, din 1951, era
împuternicită să procure fondurile necesare îndeplinirii atribuțiilor sale prin impunerea unor
sarcini fiscale de maxim 1% asupra producției de cărbune și oțel, prin decizia Înaltei
Autorități, adoptată cu aprobarea Consiliului, oferită cu o majoritate de 2/3.
Situația s-a schimbat în 1970 când Tratatul de la Luxemburg a prevăzut introducerea
categoriei resurselor proprii ale Comunității. Competența formulării propunerilor privind
sursele de venituri proprii care ar fi înlocuit sistemul bazat pe contribuțiile statelor membre a
revenit Comisiei Europene, care trebuia să transmită propunerile Consiliului.
Categoriile de venituri proprii ale Comunităților includeau cele provenite din colectarea
tarifelor vamale comune percepute în relația cu state terțe, prelevări din taxa pe valoarea
adăugată colectată de statele membre și prelevările din domeniul agriculturii.
După introducerea categoriilor de venituri menționate mai sus, contribuțiile directe ale statelor
membre la formarea bugetului UE a avut rolul echilibrării bugetului .Obiectivul prevăzut a
fost ca începând de la 1 ianuarie 1975 bugetul Comunităților să fie finanțat integral din
resursele proprii ale Comunității.
Perioada 1951-1975 a coincis și cu crearea primelor politici comune ale Comunităților
și a fondurilor necesare finanțării cheltuielilor ocazionate de implementarea acestora. Primul
rezultat notabil în acest sens a fost acela al înființării în aprilie 1962 a Fondului European
pentru Orientare și Garantare Agricolă, destinat finanțării cheltuielilor ocazionate de
implementarea politicii agricole comune, aceasta fiind urmat de reformarea Fondului Social
European și a culminat cu înființarea în martie 1975 a Finduui European pentru dezvoltare
regională. Finanțarea acestor programe a constituit cea mai semnificativă parte a bugetului
Comunității aferent perioadei menționate.

2. Criza sistemului financiar al Comunităților Europene. (1975-1987)

Echilibrul instituțional creat în cadrul sistemului financiar al Uniunii Europene la

jumătatea anilor 70 nu a rezistat încercărilor timpului. Astfel, perioada cuprinsă între 1980 și
1988 a fost caracterizată de mai multe incidente bugetare. Acestea s-au datorat în principal
insuficienței resurselor bugetare pentru acoperirea necesităților crescânde ale Comunității si
neclarităților existente în alocarea competențelor bugetare dintre Consiliu și Parlament. Acest
din urmă factor menționat era agravat și de inexistența mecanismelor destinate soluționării
conflictelor de competență dintre cele două autorități bugetare. În vederea remedierii
problemelor existente, la data de 30 iunie 1982 a fost adoptată o declarație comună a
Parlamentului, Consiliului și Comisiei prin care s-a prevăzut adoptarea unor măsuri în vederea
îmbunătățirii procedurii bugetare.
O primă prevedere a fost menită să faciliteze efectuarea distincției între cheltuielile
obligatorii și cele facultative, prin precizarea faptului că în categoria cheltuielilor obligatorii
intră acele cheltuieli care sunt necesare pentru îndeplinirea obligațiilor interne și externe ale
tratatelor, astfel cum acestea sunt stabilite în tratatele Uniunii Europene și în actele adoptate
în baza acestora. Prevederile declarației din 1982 au reușit să aplaneze dezbaterile privind
clasificarea cheltuielilor doar temporar, ele reapărând în contextul dezechilibrelor bugetare
provocate de aderarea Spaniei și Portugaliei 1985.
În afară de problemele menționate, statele membre care erau contribuabili neți ai
bugetului UE (Regatul Unit și Germania, la vremea respectivă) au adus critici la adresa
caracterului just al modului de finanțare al bugetului comunitar. Astfel, Regetul Unit, deși
contribuia semnificativ la formarea bugetului UE în raport cu celelalte state membre, avea un
sector al agriculturii relativ redus și astfel nu beneficia aproape deloc de cheltuielile
comunitare efectuate în cadrul politicii agricole comune care reprezenta partea semnificativă a
cheltuielilor bugetului comunitar. Rabatul acordat Regatului Unit a fost suportat de către
celelalte state membre, printre care și Germania . Acestea regăsindu-se la rândul său într-o
situație similară Regatului Unit, a solicitat reducerea contribuției sale în rabatului a fost
consacrată prin Acordul de la Fontainebleau.
O altă problemă cu care s-a confruntat statele Comunității Europene în perioada de
criză a finanțelor comunitare a vizat lipsa resurselor suficiente pentru acoperirea necesităților
crescânde ale Uniunii. Scăderea nivelului veniturilor proprii ale Uniunii s-a datorat reducerii
veniturilor provenite din taxele vamale comune în contextul eforturilor depuse în direcția
liberalizării comerțului internațional, precum și stagnării relative a veniturilor din taxa pe
valoarea adăugată colectată de către statele membre. Insuficiența veniturilor a survenit ca
urmare a creșterii cheltuielilor generate de consolidarea proiectelor europene destinate
susținerii procesului de dezvoltare economică regională, a lansării unor politici comunitare
noi – cum ar fi politica comună de pescuit, cadrul comunitar pentru cercetare etc., precum și
datoriă creșterii costurilor administrative ca urmare a aderării noilor state membre –
beneficiari neți ai fondurilor europene- Grecia, Spania și Portugalia.
 3.Reforma sistemului financiar al Comunității Europene .

Perioada de criză în existența finanțelor Comunității a ajutat la găsirea unor soluții care
să ajute la depășirea problemelor existente. Baza politică a procesului de reformă initiat după
1988 au reprezentat-o prevederle primului tratat de reformă adoptat în 1986, Actul Unic
European. Acesta a furnizat noi imbolduri pentru Comunitate în ceea ce privește realizarea
pieței unice comunitare și susținerea coeziunii econimice și sociale.
Reforma sistemului financiar al Comunității a avut în vedere introducerea unor noi
surse de venituri pentru finanțarea bugetului comunitar, creșterea disciplinei bugetare și
corectarea dezechilibrelor bugetare existente, prin introducerea unui sistem mai echitabil de
finanțare al bugetului, care să țină cont de nivelul de prosperitate al statelor membre în
stabilirea contribuțiilor naționale destinate finanțării cheltuielilor bugetare. Spre deosebire de
perioada la care ne-am făcut referire anterior, această perioadă s-a dovedit a fi caracterizată de
echilibrul, bugetele anuale fiind adoptate în timp, fără întârzieri și fără existența conflictelor
între instituțiile cu competențe bugetare.
În vederea remedierii problemelor legate de insuficiența veniturilor proprii ale
Comunității, a fost introdusă o noua sursă de venit, mai echitabilă, pentru finanțarea bugetului
UE, venitul calculat în funcție de produsul național brut al statelor membre, acesta fiind un
idicator reprezentativ al bunăstării economice al statelor membre.
Introducerea noii surse de venit a reușit să acopere necesitățile financiare ale Comunității
Europene. Introducerea noii surse de venit a fost în conformitate cu obiectivul stabilit în
cadruul Consiliului European de la Bruxelles, care a stabilit necesitatea acordării veniturilor
suficiente Comunității care să fie în măsură să asigure funcționarea corectă a acesteia.În ton
cu aceste schimbări, valoarea resurselor proprii ale Uniunii a început să fie exprimată cu
ajutorul unui procentaj din PNB-ul Comunității, acestea ridicandu-se la 1,15% din PNB-ul
comunitar în anul 1988, respectiv la 1,20% pentru anul 1992.
La capitolul disciplinei bugetare au fost aduse modificări importante care au avut ca
scop asigurarea menținerii echilibrului bugetar. Astfel, pentru prima dată în istoria
Comunităților, perspectiva financiară a perioadei 1988-1992 a prevăzut crearea unui cadru
financiar de referință pentru cheltuieli. Totodată, au fost limitate cheltuielile destinate
finanțării politicii agricole comune, prin limitarea creșterii cheltuielilor la maximum 75% din
creșterea PNB-ului comunitar. În completarea măsurilor menționate mai sus s-a prevăzut
constituirea unei rezerve bugetare în valoare de 1.000 mil de ECU.
Inovația majoră a constat și în introducerea principiului anualității bugetului, în vederea
realizării unei mai bune administrări bugetare.
Cheltuielile bugetului comunitar au vizat în această perioadă atingerea unor obiective
importantem, precum promovarea dezvoltării economice, ajustarea structurală a regiunilor
subdezvoltate, remedierea situației regiunilor economice afectate serios de problema
declinului industrial și a șomajului pe termen lung, remormarea politicii agricole comune și
promovarea zonelor rurale.În vederea atingerii acestor obiective, o primă măsură luată a avut
în vedere reformarea fondurilor structurale existente- Fondul European pentru Orientare și
Garantare Agricolă, Fondul Social European și Fondul European pentru Dezvoltare
Regională.
Perioada a fost caracterizată și de nivelul mai redus al cheltuielilor bugetare raportat la
veniturile acestuia. Surplusul de venituri s-a datorat în principal limitării cheltuielilor
destinate susținerii politicii agricole comune și creșterii economice accelerate care s-a reflectat
și în creșterea nivelului resurselor proprii ale Uniunii.