Sunteți pe pagina 1din 17

MASTER M.I.A.P.

, ANUL II, SEMESTRUL II,


ELABORAREA ŞI EXECUŢIA BUGETULUI PUBLIC

BUGETUL U.E.
ȘI RELAȚIILE CU ȚĂRILE MEMBRE ÎN GESTIONAREA
FONDURILOR EUROPENE

Student
Ciaușu Costel-Ciprian
Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual
pentru îndeplinirea de către instituţiile comunitare a obiectivelor, activităţilor şi intervenţiilor
comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam (TUE + TCE). În funcţie de acesta
pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice comunitare.
Comunitatea europeană pentru a finanţa programele, proiectele care le derulează are
nevoie de un buget. Bugetul comunităţii europene refelectă concepţia şi stadiul integrării
europene. Actualitatea modernă a societăţii europene a impus edificarea oficială unui buget prin
constituirea bugetului Uniunii Europene.
Regulamentul financiar al acestor comunităţii precizează că bugetul lor este “actul care
prevede şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor”. Pentru
acoperirea (asigurarea) bugetului UE, astfel statele membre sunt dispuse să transefere o parte
din atributele naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum ponderea
unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE care poate fi considerată o
dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale.
Bugetul Uniunii Europene este actul care autorizează în fiecare an finanțarea
ansamblului activităților și intervențiilor comunitare. În funcție de acesta pot fi observate în
fiecare an prioritățile și orientările politice comunitare. Fiecare buget anual face parte dintr-un
ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele
financiare sunt stabilite de Comisia Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea
statelor membre și negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European.

Principiile bugetului

Bugetul comunităţii europene respectă regulile generale care se aplică şi în statele


membre, având ca scop asigurarea transparenţei veniturilor şi cheltuielilor în procesul luării
deciziilor şi a clarităţii în monitorizarea şi controlul execuţiei bugetului pentru protejarea
intereselor financiare ale UE. Aplicarea dreptului bugetar şi procedura elaborării, aprobării,
executării şi încheierii bugetului comunitar sunt generate de anumite principii, în doctrina
modernă a finanţelor publice, sunt unanim admise următoarele: anualitatea bugetului; unitatea
bugetului; universalitatea bugetară; echilibrul bugetului şi speciliazarea bugetară.
În acord cu doctrina modernă, aceste principii sunt consacrate şi în Regulamentul
financiar al comunităţii europene. Bugetul aprobat de CE are prevăzut deasemeni şi un capitol
distinct privind publicitatea bugetului în Jurnalul oficial al UE.
a) Principiul anualitatea bugetului.
Presupune operaţiunile bugetare care se vor derula, în timpul exerciţiului bugetar, în
comunitatea europenă acesta se întinde în intervalul 1 ianuarie- 31 decembrie a fiecărui an.
Veniturile care trebuiesc încasate în anul financiar curent şi nu s-au încasat în acel an se face
venit la bugetul anului următor. Orice impozit şi taxă prevăzut a se plăti în anul financiar curent
şi neonorat se anulează la finele anului respectiv.
Excepţii pot exista. De exemplu, în cazul în care baza legală pentru o anumită cheltuială a
fost adoptată spre sfârştul anului, iar cheltuiala nu a mai putut fi angajată şi plata efectuată până
la finele anului financiar curent se poate aproba transferarea cheltuielii respective în bugetul
aferent anului următor.
De precizat că, multe proiecte şi acţiuni UE se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un
an calendaristic. Pentru asigurarea disciplinei financiare, respectiv a încadrării în limita
resurselor de finanţare disponibile şi a comunităţii. De altfel UE foloseşte pe termen mediu,
instrumentul „perspectiva financiară”.
În scopul racordării proiectelor şi acţiunilor multi-anuale la buget, care se referă la un
anumit an financiar, în practica UE se folosesc două concepte de cheltuieli: „limita de angajare
a cheltuielilor” şi „limita de plăţi”. Limita de angajare a cheltuielilor reprezintă mărimea tuturor
obligaţiilor decurgând dintr-un proiect cu o perioadă de executare mai mare de un an, care
revine anului financiar pentru care se elaborează bugetul. 
Limita de plăţi reprezintă suma înscrisă în buget pentru proiectul respectiv. De exemplu,
o cheltuială poate fi angajată în anul financiar pentru care se întocmeşte bugetul dar plata către
creditor poate fi efectuată doar parţial în anul respectiv, după cum o plată poate fi făcută în
contul unei cheltuieli angajate în exerciţiul financiar anterior.
Unitatea bugetară impune ca toate veniturile şi cheltuielile bugetului UE să fie cuprinse
într-un singur document. De la acest principiu sunt de menţionat două excepţii:
- au fost create aranjamente financiare speciale pentru anumite activităţi în domeniul
politicii comune externe şi de securitate, al Fondului european de dezvoltare. În aceste cazuri,
anumite venituri (ajutoare, donaţii s.a) sunt folosite direct pentru activităţile respective fără a
mai fi înscrise în bugetul UE.
- agenţiile europene (organisme descentralizate ale UE au proprile bugete care sunt
alimentate cu transferuri din bugetul UE).
Asemeni principiului anualităţii, în literatura contemporană a finanţelor publice se
apreciază că principiul unităţii bugetare se sprijină pe două genuri de motivaţii unele financiare,
altele politice.
b) Principiul universalitatea bugetului
În practica UE sunt respectate două reguli bugetare: 
(1) neafectarea veniturilor bugetare, adică o dată vârsate la bugetul UE, aceste venituri se
depersonalizează, fiind folosite în totalitatea lor la finanţarea tuturor cheltuielilor;
(2) prezentarea bugetului în formă brută, respectiv înscrierea veniturilor şi cheltuielilor în
sume toate, fără compensări şi omisiuni.
În aplicarea acestui principiu, apar execepţii. Anumite venituri sun afectate direct
finanţării unor programe de cercetare, iar unele ţări fac donaţii în mod expres pentru finanţarea
unor politici specifice, ca de exemplu ajutoarele umanitare.
c) Principiul echilibrului bugetar.
În cazul UE este strict respectat, în sensul că veniturile sunt egale cu cheltuielile sau mai
mari. UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanţarea cheltuielilor prevăzute în bugetul
UE. În consecinţă situaţia normală pentru execuţia bugetului este surplusul de venituri asupra
cheltuielilor, care este preluat obligatoriu în bugetul pe anul următor.
Ca atare, în bugetul UE nu se refelectă operaţiunile de împrumut pe care comunitatea
europeană sau instiuţii ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu, împrumuturi
acordate unor state membre şi ţări candidate pentru susţinerea balanţei de plăţi). 
Această particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE
reprezintă cea mai importantă deosebire faţă de bugetele din statele membre, unde existenţa
deficitelor este uzuală. Cel mai reuşit buget este cel care se apropie de deficit, degajând însă un
execedent simbolic .
d) Principiul specializării bugetare
Impune înscrierea în bugetul UE a veniturilor bugetare pe categorii stabilite după
provenienţă, în raport cu specificul surselor şi a cheltuielilor după destinaţie, potrivit
clasificaţiei bugetare. În acest sens sunt eliminate confuziile în procesul deciziei bugetare şi a
executării acesteia. Clasificaţia bugetară folosită de către UE cuprinde secţiuni, tiluri, capitole şi
alienate

Veniturile Bugetului

Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale ale căror resurse se bazează, în marea lor
majoritate, pe contribuţiile (cotizaţiile) statelor membre, UE are un sistem propriu de
venituri.La acest sistem s-a ajuns cu dificultate, întrucât deciziile cu privire la categoriile de
venituri ale UE şi la mărimea acestora sunt în primul rând politice, având un impact direct
asupra plăţii din resursele naţionale pe care statele membre acceptă fie să le transfere jurisidicţia
naţională în cea a UE, fie să le cedeze UE. Astfel de decizii politice influenţează relaţiile dintre
cetăţeni şi firmele contribuabile, pe de o parte şi statele membre şi UE , pe de a altă parte, şi
sunt adoptate de către Consililiu UE, pe baza votului unanim.
Principalele momente în construcţia sistemului de venituri al UE sunt: anul 1951 –
instituirea taxei aspura producţiei de cărbune şi oţel al statelor membre ale Comunităţii
Economice a Cărbunelui şi Oţelului; anul 1957 –stabilirea contribuţiilor directe pentru statele
din Comunitatea Europeană; anul 1971- constituirea veniturilor proprii ale UE.
Sistemul actual de venituri
Bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri:
- veniturile proprii tradiţionale;
- parte din taxa pe valoare adăugată (TVA ) din statele membre;
- cota din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre;
- alte venituri.
Primele trei venituri sunt cunoscute ca „venituri proprii” ale UE, care au la bază PNB al
statelor membre şi pentru care Consiliul Europei hotărâşte plafonul maxim (ca procent din
PNB) admis ca venit al UE.Veniturile proprii tradiţionale sunt considerate în mod „natural” ca
fiind venituri proprii ale UE întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor
UE – uniunea vamală şi politica agricolă comună. 
Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:
Veniturile proprii tradiţionale se urmăresc şi se încasează de către statele membre în
contul UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane şi materiale importante,
statele membre au dreptul să reţină o cotă de 25 % din încasări pentru acoperirea cheltuielilor
respective. Această cotă a fost de 10% până în anul 2002.
Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoarea adăugată încasată de către
statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare
(pentru TVA).Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin
bugetul UE al fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă celelalte
venituri proprii (veniturile propriii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt suficiente pentru
acoperirea cheltuiellor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare decât diferenţa dintre: (1)
limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de către Consiliul European, ca
procent din PNB cumulat al statelor membre, şi (2) celelalte venituri proprii (veniturile
tradiţionale şi genitul din TVA).
Principalele venituri incluse în grupa „alte venituri” sunt: dobânzi şi penalităţi pentru
întârzierile la plata obligaţiilor faţă de bugetul UE; penalităţle achitate de către firme pentru
încălcarea unor reglementări comune (de exemplu, în domeniul competiţiei); impozitele pe
salariiile angajaţilor din instituţiile UE; diferite venituri din operaţiunile administrative ale
instituţiilor UE; surplusurile din anii financiari anteriori. 
Pe de altă parte, cheltuielile din sectorul agricol, inclusiv controversatele subvenţii
acordate fermierilor şi fondurile pentru dezvoltarea rurală, reprezintă, în continuare, cea mai
mare parte a bugetului, de 56,3 miliarde de euro. Mulţi membri UE, inclusiv Marea Britanie,
urmăresc reducerea resurselor alocate Politicii Agricole Comune, dar Franţa, principalul
beneficiar al subvenţiilor agricole, a blocat iniţiativele în acest sens.
Cheltuielile pentru administraţia UE vor fi de 6,9 miliarde de euro, ajutorul acordat
statelor din afara blocului comunitar a fost stabilit la 6,8 miliarde de euro, iar fondurile alocate
securităţii interne sunt de 1,2 miliarde de euro. În primul an, România va plăti la bugetul
Uniunii Europene un miliard de euro. În schimb, Uniunea a alocat ţării noastre fonduri
structurale în valoare de 1,3 miliarde euro. 
Majoritatea specialiştilor au temeri în privinţa României, că aceasta nu va fi capabilă să
acceseze programele structurale şi nu va reuşi să încaseze decât o treime din banii
disponibili. Fondurile structurale vor fi distribuite pe baza unor planuri, care vor fi aprobate de
Comisia Europeană în luna mai, iar banii urmând a ajunge în România abia din toamnă.
România va beneficia de fonduri structurale din partea UE, fonduri ce vor trebui
gestionate eficient şi trebuie să ajungă acolo unde este nevoie pentru dezvoltare, altfel, există
pericolul pierderii lor. Chiar dacă banii nu vor fi atraşi în proiecte în România, fiecare
contribuabil va cotiza pentru suma cu care România va contribui la bugetul UE. Fondurile
structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie finanţarea
măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întârzieri în
dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea somajului de lungă
durată, inserţia profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale (sursa MIE). 
Există 4 tipuri de Fonduri Structurale prezentate pe site-ul Parlamentului European,
fiecare dintre acestea acoperind un domeniu tematic bine specificat. Fondul European pentru
Dezvoltare Regională (FEDER) sprijină crearea de infrastructuri, investiţiile destinate ocupării
forţei de munca, proiectele de dezvoltare locală şi asistenţa întreprinderilor mici. Fondul Social
European (FSE) este menit să promoveze reintegrarea pe piaţa forţei de muncă a şomerilor şi a
grupurilor defavorizate, în special prin finanţarea sistemelor de instruire şi a sistemelor de
asistenţă la angajare. Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) contribuie la
adaptarea şi modernizarea acestui sector. Secţiunea "Orientare" a Fondului European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-Sectiunea Orientare) finanţează măsuri în vederea
dezvoltării rurale şi oferă sprijin agricultorilor, în special în regiunile rămase în urmă. Pe lângă
Fondurile Structurale există şi alte instrumente financiare, printre care Fondul de Coeziune.
14 domenii pot atrage şi pot fi finanţate din fondurile structurale şi de coeziune ale UE: 
- Cercetare şi dezvoltare tehnologică; 
- Informatizarea societăţii;
- Transport; 
- Energie;
- Protecţia mediului şi prevenirea riscului;
- Turism; 
- Cultură;
- Regenerare urbană şi rurală; 
- Suport pentru companii şi antreprenori;
- Acces la locuri de muncă stabile;
- Incluziune socială pentru persoane defavorizate;
- Dezvoltarea capitalului uman; 
- Investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea de sănătate şi educaţie;
- Promovarea dezvoltării parteneriatului.
Performanţa sistemului de venituri
Statele membre au urmărit continuu creşterea performanţei sistemului de venituri pe care
au apreciat-o, în special, în raport cu cinci criterii: suficienţa veniturilor, autonomia financiară;
echitatea; transparenţa şi simplitatea; raportul cost-eficienţă .
a) Suficienţa veniturilor. Veniturile UE trebuie să fie suficiente pentru finanţarea
politicilor şi acţiunilor comune. În perioada 1951-1975, veniturile UE au fost asigurate de
contribuţiile directe ale statelor membre. Contribuţiile directe răspund cel mai bine la criteriul
suficienţei veniturilor (deoarece sunt stabilite în funcţie de cheltuielile aprobate) şi celui de
cost-efcienţă (întrucât nu necesită costuri cu colectarea acestor contribuţii). Începând din anul
1971, au fost instituite veniturile proprii ale bugetului UE, astfel încât sistemul de venituri să
satisfacă, în parte, şi cerinţele celorlalte criterii.
b) Autonomia financiară. Încă de la constituirea Comunităţii europene, statele membre
au subliniat necesitatea autonomiei financiare a acestor comunităţii, înţeleasă în sensul înlocuirii
contribuţiilor directe din bugetele naţionale cu venituri prorpii ale UE şi reducerea dependenţei
de trezorerile statelor membre. În sistemul actual de venituri al UE, deşi toate veniturile sunt
considerate „proprii” totuşi numai veniturile proprii tradiţionale (taxele vamale şi taxele
agricole decurgând din politicile comerciale ale UE) sunt cu adevărat proprii. Restul veniturilor-
o parte din TVA şi o cotă din PNB – sunt transferate de către statele membre- din trezoreriile
acestora. Ponderea redusă a veniturilor propriii tradiţionale în totalul veniturilor UE înseamnă o
autonomie financiară redusă a UE considerată drept sursă a unor minusuri ale actualului sistem
de venituri. 
c) Echitatea veniturilor. Statele membre consideră că, în măsura în care bugetul UE
primeşte venituri din trezoreriile naţionale, atunci mărimea veniturilor transferate ar trebuie să
fie corelată cu capacitatea de plată a statelor membre. În acest context, echitatea este întreruptă
ca o realaţie de proporţionalitate între mărimea transferurilor şi PNB al statelor membre. În
raport cu acest criteriu, partea din TVA transferată de statele membre la bugetul UE, fiind
calcluată pe baza aceluiaşi procent aplicat la baza de impozitare şi fiind o taxă de consumaţie,
este considerată regresivă, nesatisfăcând criteriul de echitate. Reducerea ponderii venitului din
TVA şi mărirea contribuţiei cotei din PNB transferată de către statele membre răspunde mai
bine criteriului echităţii. 
d) Transparenţa şi simplitatea. Potrivit acestui criteriu, veniturile UE ar trebui să fie
astfel gândite încât să fie uşor înţelese de către cetăţenii din statele membre. Atât timp
majoritatea veniturilor UE provin din transferuri sub forma unei părţi din TVA şi a unei din
PNB, transparenţa pentru cetăţeni este redusă.
e) Cost-eficienţă. Colectarea veniturilor propii tradiţionale este greoaie datorită
complexităţii legislaţiei vamale (peste unsprezece mii de poziţii tarifare şi 400 de articole ale
codului vamal) şi a evoluţiei rapide a structurii fizice a comerţului exterior. 

Cheltuielile bugetului

Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă în cifre a priorităţilor şi politicilor UE. Din


acest punct de vedere, aproape 80% din cheltuielile bugetului UE pa anul 2001 sunt pentru
realizarea obiectvelor a două politici: politica agicolă comună şi politica de convergenţă
economică şi socială (operaţiunile structurale). 
Este de subliniat că multe dintre politicile UE sunt de natura regelementării în anumite
domenii şi nu necesită cheltuielile în sine, cu excepţia celor de administrare a aplicării unor
reguli stabilite . În acest sens, în bugetul UE nu se regăsesc, de exemplu, cheltuieli de apărare,
ordine publică, asigurări sociale referitoare la statele membre.
În bugetul UE, cheltuielile sunt grupate pe opt secţiuni, corespunzător instituţiilor create
prin Tratat pentru punerea în aplicarea politicile UE: Parlamentul European; Consiliul UE;
Comisia Economică şi Social; Comitetul Regiunilor; Ombudsman. Toate instituţiile, cu
execepţia Comisiei Europene, au numai cheltuieli administrative. Comisia Europeană are atât
cheltuieli administrative, cît şi cheltuieli operaţionale aferente programelor şi acţiunilor pentru
realizarea politicilor. 
Principalele categorii de cheltuieli
În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului UE, se foloseşte
gruparea cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE prin a căror aplicare se realizează
obiectivele şi politicile UE.
Principalele categorii de cheltuieli sunt: agricultura; operaţiuni structurale; politici
interne; acţiuni externe; administraţie; ajutor pentru aderare; rezereve.
a) Agricultură. Cheltuielile repartizate pentru agricultură deţin cea mai mare pondere în
bugetul UE. În deceniul trecut, deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea acestora
în totalul celtuielilor UE a fost în scădere. Obiectivele politicii agricole commune a UE sunt
finanţate prin Fondul European agricol de orientare şi garanţie. De aici se acoperă cheltuieli, în
principal, pentru: susţinerea veniturilor fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor
agricole în ţările nemembre şi alte măsuri pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de
dezvoltare rurală.
b) Operaţiuni structurale. Categoria cheltuielilor pentru operaţiuni structurale
(fondurile structurale şi fondul de coeziune) se situează pe locul doi ca mărime în bugetul UE
şi, în ultimul deceniu, a crescut atât în sumă absolută, cît şi ca pondere în totalul cheltuielilor.
Din aceste fonduri, se finanţează proiecte şi acţiuni vizând modernizarea structurilor
economice, în special pe o bază regională, şi îmbunătătţirea situaţiei sociale a grupurilor de
personae defavorizate în scopul reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele regiuni ale
UE. În esenţă, este vorba de realizarea unei mai mari coeziuni economice şi sociale. Se
apreciază că numai prin reducerea acestor decalaje, cetăţeni UE se pot bucura de avantajele
pieţei unice şi ale uniunii economice şi monetare.
c) Politici interne. Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de
domenii, dar, în raport cu sumele alocate, principalele sunt:
- cercetare şi dezvoltare tehnologică (3,9 miliarde euro în anul 2001, respective aproape
63% din totalul cheltuielilor pentru politici interne);
- reţele de transport transeuropene (0, 7 miliarde euro);
- învăţământ, pregătire profesională vocaţională, tineret (0,5 miliarde euro- cele mai
cunoscute programate fiind Socrates, Leonardo şi Tineri pentru Europa);
- piaţa muncii şi inovare tehnologică, mediu, cultură şi audiovizual etc.
d) acţiuni externe. cheltuieli pentru politici externe se referă, în special, la realizarea
programelor şi acţiunilor de cooperare cu ţările din:
- zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu (0,9 miliarde euro)
- Asia şi America Latină (0, 9 miliarde euro)
- Balcani (0,7 miliarde euro)
- Spaţiul fostei Uniunii Sovietice (0,5 miliarde euro).
De asemeni sunt prevăzute cheltuieli pentru ajutor în alimente şi umanitar (0.9 miliarde
euro) alocaţii pentru Fondul european de dezvoltare, precum şi alte cheltuieli în sprijinul
democraţiei şi drepturilor omului şi pentru măsurile decurgând din politica externă şi de
securitate.
e) Administraţie. Cheltuielile administrative, pe ansamblul UE, sunt în medie de cca 5%
din bugtul UE, (iar diferenţa de cca 95% o reprezintă cheltuielile operaţionale). Cheltuielile
administrative se referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru terenuri, întreţinere şi
funcţionare, informaţii şi comunicare etc. La cheltuielile administrative pentru Comisia
Europeană, se includ şi contribuţiile UE pentru sistemul de pensii aferente angajaţilor tuturor
instituţiilor UE. 
f) ajutor pentru aderare; Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate
fondurilor pentru ţările candidate la aderare.
g) rezerve. Rezerevele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară
pentru rezolvarea sistuaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar. În
bugetul pe anul 2001, sunt prevăzute 0,9 miliarde euro, din care:
- 0, 5 miliarde euro, rezerva monetară pentru acoperirea diferenţelor de curs la
cheltuielile pentru agricultură;
- 0,2 miliarde euro, rezerva pentru ajutor de urgenţă;
- 0, 2 miliarde euro, rezervă la împrumutruile acordate cu garanţia UE. 

Elaborarea şi adoptarea bugetului

Ca în toate statele membre, procesul bugetar al UE cuprinde mai multe etape: elaborarea
bugetului; adoptarea; execuţia; controlul execuţiei; descărcarea de gestiune.
Până la 1 iulie al fiecărui an, Comisia Europeană elaborează proiectul preliminar al
bugetului UE, pe baza estimării cheltuielilor, făcută de către fiecare instituţie a UE. Consiliul
trebuie să ia o decizie cu privire la proiectul preliminar al bugetului până la 5 Octombrie. Din
acest moment, proiectul pereliminar devine proiect de buget. În acest scop,Consiliul are
consultări cu Parlamentul European asupra cheltuielilor obligatorii care derivă direct din Tratat
şi actele normative adoptate pe baza Tratatului.
Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (art. 268-280),
este cel care reglementează procedurile de alcătuire şi adoptare a bugetului. Astfel, Comisia
Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor
economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul care urmează. Acest document este
prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un
proiect de buget. Acest proiect este transmis Parlamentului European. Puterile acestuia din urmă
asupra bugetului depind de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aprox. 40% din
total), parlamentul poate doar propune modificări, iar stabilirea nivelului final al fondurilor
alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii,
Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat însă faptul că parlamentului îi
revine rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetară" a Uniunii.
În termen de 45 de zile, Parlamentul examinează proiectul de buget şi sunt posibile trei
situaţii:
- Parlamentul nu iniţiază nici o acţiune, iar bugetul se consideră aprobat;
- Parlamentul aprobă bugetul;
- Parlamentul decide să aducă modificări.
În termen de 15 zile, consiliul examinează propunerile făcute de către Parlament. În cazul
cheltuielilor neobligatorii, Consiliul este împuternicit să facă modificări iar textul modificat este
trimis înapoi la Parlament. În cazul cheltuielilor obligatorii, pot apare două situaţii:
- propunerile Parlamentului duc la creşterea bugetului total. Dacă consiliul este de acord
cu o majoritate calificată, atunci propunerile sunt acceptate. Fără această majoritate, propunerile
sunt respinse;
- propunerile Parlamentului nu măresc volumul total al bugetului. În acest caz, Consiliul
poate respinge propunerile cu majoritatea calificată.
În final, Parlamentul are dreptul să modifice cheltuielile neobligatorii cu votul majorităţii
absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate. Bugetul poate fi respins cu
votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate.
Pentru ca elaborarea şi adoptarea bugetului UE să decurgă în bune condiţii, a fost
instituţionalizată concertarea cu privire la priorităţile bugetului prin trialogul dintre Parlament,
Consiliu şi Comisie, concretizat în acorduri interinstiţuţional, precum şi prin şedinţe de lucru
comune, cu participarea persoanelor responsabile de buget din cele trei instituţii, urmate de
concilieri între Parlament şi Consiliu, la care sunt de faţă şi reprezentaţi ai Comisiei.
La elaborarea bugetului pe anul 2001, pentru prima dată, Comisia europeană a abordat
dezbaterea orientărilor politice şi bugetare anuale, plecând de la 29 de zile de politici UE.
Această abordare asigură o privire coerentă şi cuprinzătoare asupra obiectivelor stabilite pentru
fiecare zonă a politicii UE şi asupra resurselor umane, materiale şi financiare necesare atingerii
lor, în cadrul plafoanelor cuprinse în perspectiva financiară. Bugetarea pe activităţi va fi
completată, la nivelul departamentelor UE, cu introducerea managementului pe activităţi.
Execuţia bugetului

Pentru partea de venituri, statele membre sunt chemate să transfere veniturile care le
revin la bugetul UE, începând cu 1 ianuarie. Execuţia părţii de cheltuieli impune existenţa bazei
legale, adică o cheltuială înscrisă în buget poate fi efectuată numai dacă a fost adoptată o
prevedere legală din care decurge obligaţia de cheltuială pentru UE. Execpţie de la aceasstă
reglă, în sensul că anumite cheltuielil pot fi efectuate numai pe baza înscrierii lor în buget,
există pentru sume nesemnificative în patru cazuri expres definite:
- scheme pilot de natură experimentală;
- acţiuni preliminare pentru pregătirea unei propuneri legislative;
- acţiuni iniţiative de comisie în realizarea unor atribuţii , cum sunt studii şi opinii privind
politica socială etc;
- acţiuni ale fiecărei instituţii, în cadrul autonomiei sale administrative.
Comisa şi celelalte instituţii ale UE poartă deplina responsabilitate pentru execuţia părţii
din buget care le revine. În practică, ofiţerii de autorizare, ofiţerii de contabilitate şi controlorii
financiari sunt persoanele care execută bugetul. Această delegare internă de competenţe
urmăreşte evitarea conflictului de interese şi a abuzului de putere.
Ofiţerul de autorizare are puterea de a da autorizarea pentru efectuarea cheltuielii. Ofiţerii
de contabilitate efectuează plăţile fiind singuri împuterniciţi să mânuiască banii şi alte active.
Controlorii financiari realizează monitorizarea execuţiei şi a auditului, în fapt a legalităţii
operaţiunilor. Controlorii financiari au o anumită independenţă, în sensul că, în anumite cazuri,
pot iniţia acţiuni la Curtea de Justiţie.
Efectuarea oricărei cheltuieli parcurge patru etape:
- angajarea de cheltuieli, care se face numai dacă controlorul financiar verifică existenţa
bazei legale şi a prevederii bugetare;
- validarea cheltuielii se face de către ofiţerul de autorizare care verifică existenţa
obligaţiei de plată faţă de un creditor, suma de plată, condiţiile în care plata devine exigibilă;
- autorizarea este operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dispune ofiţerului de
contabilitate să efectueze plata pentru o cheltuială care a fost validată. Ordinul de plată este
trimis spre viză preventivă controlorului financiar;
- plata esta acţiunea finală efectuată de către ofiţerul de contabilitate şi prin care încetează
obligaţia instituţiei faţă de creditor.
Statele membre implementează politicile, proiectele şi programele privind agricultura,
operaţiunile structurale etc. Ca urmare, cca. 83% din cheltuielile UE sunt executate de către
statele membre care au, împreună cu Comisia Europeană, răspunderea pentru modul cum sunt
folosite resursele UE .
Execuţia bugetului Uniunii Europene respectă norme foarte precise. Articolul 317 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede urmă¬toarele: „Comisia, în cooperare
cu statele membre, execută bugetul pe propria răspundere”.
Repartizarea responsabilităţilor este, prin urmare, una clară: Parlamentul şi Consiliul
stabilesc resursele ce urmează să fie colectate şi cheltuielile ce urmează să fie efectuate, iar
Comisia execută deciziile bugetare ale acestora; statele membre cooperează cu Comisia astfel
încât creditele bugetare să fie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare .
Articolul 274 din Tratatul CEE atribuie Comisiei europeane competența de a executa bugetul pe
propria răspundere, în limita creditelor alocate şi conform principiului bunei gestiuni financiare.
Totodată, repartizarea competenţelor este clară: Parlamentul european şi Consiliul
european decid cheltuielile care se vor efectua. Comisia europeană execută deciziile bugetare.
În practică, comisia europeană se sprijină pe statele membre pentru gestionarea anumitor
politici.
Articolul 274 TCE stabileşte că regulamentul financiar trebuie să prevadă „modalităţile
particulare potrivit cărora fiecare instituţie participă la executarea cheltuielilor proprii”.
De altfel, art. 56 din Regulamentul financiar confirmă explicit aplicabilitatea acestui
principiu, conform căruia Comisia execută veniturile și cheltuielile bugetului în conformitate cu
prevederile regulamentului, pe propria răspundere și în limitele creditelor autorizate. Mai mult,
efectele principiului bunei gestiuni financiare se întind și asupra statelor membre cu care
cooperează Comisia pentru executarea bugetului.
Astfel, Regulamentul financiar sustrage competenţei Comisiei creditele aferente altor
instituţii, potrivit principiului autonomiei instituţionale în 59 materie bugetară. Comisia are, de
asemenea, posibilitatea de a delega o parte din atribuţiile de administrare directă unor persoane
fizice sau unor agenţii, care să acţioneze în numele şi pe răspunderea comisiei. Această uzanţă
poartă numele de externare . Comisia poate, de exemplu, să subcontracteze societăţilor private
anumite sarcini tehnice, precum studiile de specialitate sau managementul IT. Administrarea
politicilor comunitare, inclusiv selecţia proiectelor şi împărţirea contribuţiilor financiare cade
doar în sarcina organismelor desemnate de autorităţile publice.
Executarea bugetului se bazează pe principiul separării atribuţiilor ordonatorului de
credite, ale contabilului şi ale controlorului financiar. Ordonatorul este gestionarul creditului şi
singurul competent să dispună în privinţa cheltuielilor, constatării drepturilor şi ordinelor de
plată sau de recu¬perare. Ordonatorul poate fi Comisia, un organ de executare mandatat în acest
sens, sau administraţia publică a statelor membre. Contabilul este însărcinat să deruleze efectiv
operaţiunile necesare pentru efectuarea plăţilor şi încasărilor. Toate aceste operaţiuni se
desfăşoară sub supravegherea controlorilor financiari din fiecare instituţie.
Titlul IV al părţii I a Regulamentului tratează aspecte privind execuţia bugetară,
informaţiile fiind structurate pe 8 capitole („dispoziţii generale”, „metode de execuţie”,
„ oficiile/agențiile europene și organele Uniunii”, „actorii financiari”, „răspunderea actorilor
financiari”, „operaţiunile de venituri”, „operaţiunile de cheltuieli”, „auditorul intern”).
Comisia este instituţia europeană care are rolul de a executa veniturile şi cheltuie¬lile
bugetului. Statele membre ale uniunii trebuie să coopereze cu Comisia, astfel încât în realizarea
bugetului să fie respectate principiile detalite mai sus.
Înaintea utilizării resurselor bugetare, regulamentul impune adoptarea unui „act de bază”,
definit ca fiind un act juridic care furnizează un temei legal 60 pentru acţiuni şi pentru execuţia
cheltuielilor corespunzătoare înregistrate în buget.
În baza prevederilor Tratatului CE şi EURATOM, un act de bază este un act adoptat de
autoritatea legislativă şi poate lua forma unui regulament, a unei directive, a unei decizii, în
sensul art. 249 din Tratatul CE, sau a unei decizii sui generis.
Cu privire la politica externă şi de securitate comună PESC, actul de bază poate lua una
din formele specificate la art. 13 alin. 2 şi 3, la art. 14, art. 18 alin. 5, art. 23 alin. 1 şi 2 şi art. 24
din Tratatul privind Uniunea Europeană. Cu privire la cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală, actul de bază poate lua una din formele menţionate la art. 34 din Tratatul
instituind Uniunea Europeană. Recomandările şi avizele, precum şi rezoluţiile şi concluziile,
declaraţiile sau alte acte fără efecte juridice, nu constituie acte de bază. Prin derogare de la
condiţia existenţei actului de bază, următoarele credite pot fi acordate în lipsa unui astfel de act,
doar cu condiţia ca acţiunile destinate finanţării să ţină de competenţa comunităţilor sau a
Uniunii:
a) creditele pentru proiectele pilot de natură experimentală;
b) creditele pentru acţiuni pregătitoare, în domeniile de aplicare ale Tratatului CE şi
EURATOM;
c) creditele pentru acţiuni pregătitoare cu privire la PESC;
d) creditele pentru acţiuni unice sau chiar permanente, întreprinse de comisie în virtutea
sarcinilor ce îi aparţin, altele decât dreptul de iniţiativă legislativă;
e) creditele destinate funcţionării fiecărei instituţii conform autonomiei sale
administrative.
În calitate de titular principal al prerogativelor bugetare, comisia conferă celorlalte
instituţii competenţele necesare executării secţiunii din buget care le este destinată. Fiecare
instituţie exercită aceste competenţe în limita creditelor autorizate şi a prevederilor
Regulamentului financiar general. Comisia 61 şi celelalte instituţii pot delega, în cadrul
departamentelor proprii, competenţele de execuţie bugetară în conformitate cu condiţiile
stabilite prin actul de delegare.
Tuturor actorilor financiari le este interzis să ia măsuri care pot genera conflicte între
propriile interese şi cele ale Uniunii. Prin actor financiar trebuie să înţelegem orice persoană
fizică sau juridică implicată în execuţia, gestionarea, auditarea sau controlul bugetului.
Un conflict de interese survine în cazul în care exercitarea imparţială şi obiectivă a
funcţiilor unor actor financiari sau ale altor persoane este compromisă din motive care implică
familia, viaţa sentimentală, afinităţile politice sau naţionale, interesul economic sau orice alt
interes comun cu cel al beneficiarului. Execuţia bugetului este atributul exclusiv al Comisiei
care acţionează:
a) în mod centralizat;
b) prin gestionarea partajată;
c) prin gestionarea indirectă, prin delegarea sarcinilor de execuție bugetară către alte
persoane juridice internaționale, organisme de colaborare sau state terțe, sau organisme de drept
public sau privat din state europene.
Atunci când Comisia execută bugetul în mod centralizat, sarcinile de execuţie sunt
efectuate fie direct, de către departamentele sale, fie indirect.
Chiar şi în ipoteza execuţiei indirecte, comisia nu poate conferi unor ţări străine de
uniune competenţe de execuţie de care dispune conform prevederilor tratatelor, în cazul în care
presupun o marjă largă de discreţie, implicând opţiuni de natură politică. Sarcinile de execuţie
delegate trebuie definite în mod clar şi monitorizate pe deplin în utilizarea lor.
Delegarea sarcinilor de execuţie a bugetului trebuie să respecte principiul bunei
gestionări financiare, ceea ce presupune organizarea unui control intern eficace şi eficient.
Acest control trebuie să asigure respectarea 62 principiului nediscriminării şi vizibilităţii
acţiunii Uniunii Europene. Sarcinile de execuţie astfel delegate nu pot da naştere unor conflicte
de interese.
Atunci când comisia execută bugetul prin gestionare partajată (descentralizat), sarcinile
de execuţie sunt delegate statelor membre. Statele membre adoptă toate actele cu putere de lege,
actele admi¬nistrative sau de altă natură, necesare protecţiei intereselor financiare ale
comu¬nităţilor, fără a aduce atingere dispoziţiilor complementare incluse în regle¬mentările
sectoriale relevante şi pentru a se asigura că, în cadrul gestionării partajate, fondurile sunt
utilizate în conformitate cu normele şi principiile aplicabile.
În acest scop, statele membre:
(a) garantează că acțiunile finanțate de la buget sunt executate corect și eficient, în
conformitate cu normele sectoriale aplicabile;
(b)desemnează organismele responsabile de gestiunea și controlul fondurilor Uniunii și
supraveghează aceste organisme;
(c) previn, detectează și soluționează neregulile și fraudele;
(d) cooperează, în conformitate cu prezentul regulament și cu normele sectoriale, cu
Comisia, OLAF, Curtea de Conturi și, în cazul statelor membre care participă la cooperarea
consolidată în temeiul Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului (1), cu Parchetul
European (EPPO) .
Comisia aplică proceduri de verificare a conturilor sau mecanisme de corecţie financiară
care îi permit să îşi asume răspunderea finală pentru execuţia bugetului. Ţările terţe cărora le
sunt delegate sarcini de execuţie asigură controale ex ante și ex post și, dacă este cazul,
verificări la fața locului pe eșantioane reprezentative și/sau eșantioane bazate pe riscuri ale
operațiunilor.
Regulamentul financiar prevede expres în art. 72 principiul separării funcțiilor, conform
căruia funcțiile ordonatorului de credite și cele ale contabilului sunt separate și incompatibile
între ele.
Fiecare instituție a Uniunii, în conformitate cu regulamentul său de pro¬cedură, deleagă
funcțiile de ordonator de credite personalului de nivel adecvat. În cadrul normelor sale
administrative interne, instituția stabilește personalul căruia îi deleagă respectivele funcții, sfera
de aplicare a competențelor delegate și dacă respectivele competențe pot fi subdelegate de către
persoanele cărora le au fost delegate.
Ordonatorii de credite delegaţi sau subdelegaţi nu pot acţiona decât în limitele stabilite
prin actul de delegare sau de subdelegare. Ordonatorul de credite complet delegat sau
subdelegat poate fi asistat în îndeplinirea sarcinilor sale de către unul sau mai mulţi membri ai
personalului însărcinaţi să efectueze, sub responsabilitatea ordonatorului, anumite operaţiuni
necesare pentru execuţia bugetară şi pentru producerea de informații financiare și de gestiune.
Cu privire la teremenele pentru efectuarea plăților, Regulamentul financiar prevede în art.
116 că plățile se efectuează în termen de:
- 90 de zile calendaristice pentru acordurile de contribuție, contractele și acordurile de
grant care implică servicii tehnice sau acțiuni a căror evaluare este deosebit de complexă și în
cazul cărora plata depinde de aprobarea unui raport sau a unui certificat;
- 60 de zile calendaristice pentru toate celelalte acorduri de contribuție, contracte și
acorduri de grant în cazul cărora plata depinde de aprobarea unui raport sau a unui certificat;
- 30 de zile calendaristice pentru toate celelalte acorduri de contribuție, contracte și
acorduri de grant.
Aceste termene prevăzute pentru efectuarea plăților includ în mod obligatoiu toate
termenele necesare pentru derularea procedurii efective de plată, respectiv lichidarea,
ordonanțarea și plata cheltuielilor.
Remarcăm și prevederile privind auditorul intern, mai cu seamă independența acestuia și
posibilitatea recunoscută prin Regulamentul financiar ca auditorul intern să poată sesiza, la
nevoie, direct CJUE pentru orice act referitor la exercitarea funcțiilor sale de auditor intern.
Acesta poate introduce o astfel de acțiune în termen de trei luni începând cu ziua calendaristică
în care a avut cunoștință de notificarea actului în cauză.

Controlul execuţiei bugetului şi descărcarea de gestiune

În cursul anului financiar, Comisia trimite rapoarte lunare Parlamentului şi curţii


auditorilor asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului UE. După încheierea anului
financiar, până la 1 mai al anului următor, Comisia elaborează contul consolidat al execuţiei
veniturilor şi cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi pasivelor UE, precum şi o analiză a
managementului financiar. Pe baza acestor documente şi a analizelor proprii, Curtea Auditorilor
elaborează propriul său raport asupra respectării legalităţii în execuţia veniturilor şi a
cheltuielilor şi a practicării unui management financiar sănătos. Raportul auditorilor este
transmis Parlamentului care poate sau nu să acorde descărcarea de gestiune. În istoria UE,
există un caz de demisie a Comisiei Europene pentru lipsuri în managementul financiar,
respectiv în anul 1999. Demisia a survenit la cererea Parlamentului, pe baza raportului din
martie 1999, pregătit de un Comitet de experţi independenţi.
Pentru protecţia intereselor financiare ale UE şi lupta împotriva fraudei, în anul 1999 a
fost înfiinţat BiroulEuropean Anti-fraudă, iar în anul 2000, a fost creat, în cadrul Comisiei
Euroepen, Serviciul de audit intern . Se analizează şi oportunitatea înfinţării unui Biroul al
procurorului public european. În anul 1995, cazurile de fraudă şi iregularităţi în gestionarea
veniturilor şi cheltuielilor UE au reperezentat între 1% şi 2% din buget (735 milioane ecu la
venituri şi 411 milioane ecu cheltuieli). 

Gestiunea fondurilor Uniunii Europene

Fondurile UE pot fi gestionate în mai multe moduri:


Gestiune directă. Comisia Europeană gestionează direct bugetul atunci când proiectele
sunt derulate de către serviciile sale, la sediul său central, în delegațiile UE sau prin intermediul
agențiilor executive ale UE. Gestiunea implică atribuirea granturilor, transferul de fonduri,
activități de monitorizare, selectarea contractanților etc.
Gestiune indirectă. Programele de finanțare sunt gestionate indirect dacă sunt derulate
de către țări partenere din UE, țări terțe, organizații internaționale sau agenții de dezvoltare ale
statelor membre ale UE.
Gestiune partajată. În acest caz, Comisia Europeană încredințează gestionarea
programelor țărilor UE. Aproximativ 80 % din fondurile acordate de UE se derulează în
gestiune partajată.
Procesul bugetar al Uniunii Europene

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene constituie împreună autoritatea


bugetară a Uniunii Europene, care stabilește, în fiecare an, cheltuielile și veniturile acesteia.
Procedura de examinare și apoi de adoptare a bugetului are loc din luna iunie până la sfârșitul
lunii decembrie a fiecărui an premergător anului pentru care se stabilește bugetul. Parlamentul
European și Consiliul Uniunii Europene trebuie să respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite
în Cadrul financiar multianual denumirea nouă pentru „perspectivele financiare multianuale”.
Comisia Europeană pregătește un proiect preliminar de buget, pe care îl transmite
Consiliului Uniunii Europene. Pe baza acestuia, Consiliul Uniunii Europene întocmește un
proiect de buget, pe care îl transmite Parlamentului European pentru o primă lectură.
Parlamentul modifică proiectul în funcție de prioritățile sale politice și îl retrimite Consiliului,
care, la rândul său, poate să îl modifice înainte de a -l retransmite Parlamentului European.
Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat în a doua lectură.

Rolul Parlamentului European

Puterea bugetară a fost obținută de Parlamentul European. În conformitate cu Tratatul de


la Lisabona, CFM devine un act obligatoriu din punct de vedere juridic, adoptat printr-o
procedură legislativă specială care presupune adoptarea în unanimitate de către Consiliu, după
obținerea aprobării Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl
compun. Rolul Parlamentului European este consolidat prin articolul 312 alineatul (5)
din TFUE, care prevede că „[p]e tot parcursul procedurii care conduce la adoptarea cadrului
financiar, Parlamentul European, Consiliul și Comisia iau toate măsurile necesare pentru a
facilita adoptarea”.
În momentul în care Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene aprobă bugetul
anual, totalul veniturilor trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor. Suma totală necesară pentru
finanțarea bugetului rezultă în mod automat din valoarea cheltuielilor totale. Cu toate acestea,
se întâmplă des ca, în practică, veniturile și cheltuielile reale să nu corespundă estimărilor. De
obicei se înregistrează un excedent care este utilizat pentru a reduce contribuțiile statelor
membre la bugetul pentru anul următor. În primă fază, Consiliul adoptă cadrul financiar
multianual, după aprobarea Parlamentului European, exprimată de majoritatea membrilor
acestuia. Cadrul financiar multianual, valabil pe o perioadă de cel puțin cinci ani, stabilește
limitele superioare anuale (numite „plafoane”) pentru fiecare rubrică. Bugetele anuale trebuie să
respecte aceste plafoane. Astfel, cadrul financiar asigură atât planificarea cheltuielilor pe termen
lung, cât și flexibilitatea bugetară. În toate etapele, bugetul UE este decis în mod democratic. Pe
lângă aprobarea bugetului anual de către Parlamentul European și Consiliu, aproape toate
activitățile trebuie reglementate de un act legislativ înainte de a putea fi desfășurate. Această
lege ia forma unui act de autorizare sau a unui temei juridic, propus de către Comisie și aprobat
de către autoritatea legislativă – Consiliul – în mod individual, sau, în multe cazuri, împreună cu
Parlamentul.
Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi a fost creată, la cererea Parlamentului European, la 22 iulie


1975, prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iunie
1977, iar la 25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în sedință
constitutivă. Anterior, exista o Comisie de Control cu atributii în CEE și Euratom și un Comisar
de conturi în CECO. Necesitatea crearii acestei instituții a fost determinată de creșterea
importanță a volumului finanțelor comunitare, de diversitatea surselor și a cheltuielilor acestora,
de complexitatea operatiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum si a gestionarii
creditelor bugetare. Curtea de Conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut
echivalent celui instituit pentru celelalte instituții comunitare. Curtea de Conturi, cu sediul
la Luxemburg, a fost înființată în 1975 și este compusă din câteun membru din fiecare stat al
Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani de comun acord de către statele membre după
consultarea Parlamentului European. Rolul Curții Europene de Conturi este de a verifica
încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și regularitatea utilizării fondurilor, urmărind
buna gestionare a bugetului Uniunii.
Desigur că existența unui buget care se constituie din prelevări obligatorii de la
contribuabili (direct sau indirect, după caz) impune în mod imperativ existența unei instituții
care să verifice în mod independent constituirea și mai ales execuția bugetului respectiv .
Crearea unei Curţi Europene de Conturi se înscrie pe linia aplicării şi consolidării finanţării
Comunităţilor și, ulterior, a Uniunii Europene prin resurse proprii şi în contextul atribuirii
Parlamentului European a sarcinilor de a descărca Comisia pentru execuţia bugetară.
Înfiinţarea Curţii de Conturi a fost prevăzută prin Tratatul din 1975 cu privire la
reformarea procedurii bugetare. În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicţie,
ci o instituţie de control financiar extern. Denumirea oficială este Curtea Europeană de Conturi,
dar este cunoscută și cu titlul de Curtea de Conturi a Uniunii Europene sau Curtea Europeană de
Auditori.
Curtea Europeană de Conturi este compusă dintr un reprezentant pentru fiecare stat
membru, ales dintre personalităţile care aparţin sau au aparţinut ţării respective, desfăşurându-și
activitatea în instituţiile de control extern sau care au merite deosebite pentru această funcţie şi
oferă cele mai puternice garanţii de independenţă.
Membrii Curţii Europene de Conturi sunt numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată,
după consultarea Parlamentului European (care este obligatorie, după anul 2014), pentru o
perioadă de 6 ani. Funcţia de membru al Curţii Europene de Conturi este incompatibilă cu orice
altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial, fiecărui membru fiindu i repartizat
un domeniu specific de activitate. Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea
membrilor care o compun.
Curtea de Conturi efectuează 3 tipuri de audit:
• Audit financiar – examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu
acuratețe situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul financiar încheiat.
• Audit de conformitate – verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.
• Audit al performanței – verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele utilizând cât
mai puțin resurse, într un mod cât mai economic.
Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc rapoarte și
avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.
Atribuţiile Curții de Conturi a Uniunii Europene se reflectă în misiunea de a verifica toate
conturile de venituri şi de cheltuieli ale Uniunii Europene şi ale tuturor organelor sale, în
vederea garantării conformităţii dintre 66 cheltuielile Uniunii şi regulile şi regulamentele
bugetare, precum şi pentru a asigura respectul principiilor de drept administrativ şi contabil.
Curtea este însărcinată să vegheze la calitatea gestiunii financiare.
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi instituţiile europene şi statele membre, toate
persoanele care gestionează venituri şi cheltuieli în numele Uniunii Europene, precum şi toate
persoanele fizice şi juridice care au beneficiat de plăţi cu titlu de cheltuieli din bugetul
european. Controlul în statele membre se efectuează în colaborare cu instituţiile şi serviciile
naţionale competente, care sunt obli¬gate să transmită Curţii toate documentele şi informaţiile
pe care aceasta le solicită.
Curtea de Conturi a Uniunii Europene prezintă în fiecare an Consiliului şi Parlamentului
European o declaraţie de asigurare cu privire la fiabilitatea conturilor, precum şi cu privire
legalitatea şi la regularitatea operaţiunilor adiacente. Un raport anual care să reliefeze
observaţiile curţii asupra gestiunii financiare a bugetului european este transmis tuturor
instituţiilor uniunii şi se publică în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Raportul subliniază
punctele care ar fi posibil sau de dorit să fie ameliorate. Răspunsurile instituţiilor la observaţiile
Curţii se publică, de asemenea, în „Jurnalul Oficial”.
Curtea de Conturi a Uniunii Europene dispune şi de competenţe consultative. Celelalte
instituţii ale Uniunii pot, şi în unele cazuri chiar trebuie, să solicite avizul Curţii de Conturi a
Uniunii Europene în legătură cu anumite acțiuni pe care le desfășoară.
În fine, Curtea poate prezenta comentarii asupra punctelor cuprinse în rapoartele speciale,
în mod egal publicate în „Jurnalul Oficial”.
Concluzionând, atribuţiile Curţii de Conturi sunt foarte largi, exprimând în principal:
- examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a veniturilor şi cheltuielilor
Comunităţii;
- controlul pe domenii asupra instituţiilor şi statelor membre;
- funcţia de asistenţă a autorităţilor bugetare;
- responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.
Tocmai pentru că atribuțiile Curții de Conturi a Uniunii Europene sunt așa de largi, iar
domeniul său de competență atât de amplu, Curtea colaborează strâns cu instituțiile echivalente
din fiecare dintre statele membre, desfășurând misiuni de audit în colaborare sau prin delegare
de competență.