UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE din

TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT
Specializarea: Politica financiara

POLITICA FISCALĂ A ROMÂNIEI CA STAT

MEMBRU AL UE

Coordonator științific:
Conf.univ.dr. Mihaela-Liliana Göndör Masterand:
Oprea Andrea , Anul I.
TÎRGU MUREȘ
2020
 CUPRINS

1. Introducere.....................................................................................................................3

2. Obiective........................................................................................................................5

3. Armonizarea fiscală, realizări şi limite..........................................................................6

4. Structura veniturilor bugetare........................................................................................8

5. Evoluţii fiscale recente în Uniunea Europeană............................................................12

6. Structura cheltuielilor publice în Uniunea Europeană..................................................14

7. Concluzii.......................................................................................................................19

8. Bibliografie...................................................................................................................21

2
 1. Introducere
România – cadrul fiscal general
• Pactul de Stabilitate și Creștere
– Deficit fiscal mai mic de 3% din PIB
– Obiectiv pe termen mediu (MTO)
– deficit fiscal structural mai mic de 1% din PIB.
• Cadrul fiscal național
– Legea Responsabilității Fiscal Bugetare (LRFB) 69/2010, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, 330/2015.
– Reguli fiscale naționale
• Compactul fiscal
– Legea 83/2012 pentru ratificarea TSCG, publicată în Monitorul Oficial 410/2012.
– Prevederile acestuia (regula privind deficitul bugetar structural, constatarea situaţiei de
deviere de la aceasta şi mecanismul de corecţie automată în cazul unei devieri) au fost
introduse în legislația națională prin amendarea LRFB în decembrie 2013 (printr-o lege de
modificare - Legea nr. 377/2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
826/23.12.2013
În contextul politicii generale a UE, politica fiscală este considerată a fi esenţială,
pentru toate statele Uniunii Europene. Cu toate acestea, independenţa lor fiscală este
constrânsă atât de obligaţia nedistorsionării concurenţei în interiorul Pieţei Unice, cât şi de
necesitatea încadrării în criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht (1993), încorporate şi
în “Pactul de Stabilitate şi Creştere (2008)” şi mai recent în ,,Pactul Fiscal’’ (2013), urmărind
coordonarea politicilor fiscale naţionale pentru asigurarea unui climat de stabilitate si de
prudenta bugetară. Pentru a realiza obiectivele preconizate, prin proiectele de stabilitate şi
convergenţă, statele membre si-au exprimat intenţia de a accepta modificarea sistemelor lor
fiscale, ca urmare a unui proces de coordonare reglementativă, care sa aibă ca finalitate
armonizarea fiscală în condiţiile respectării celor două principii ale integrării europene:
principiul acceptării politicilor fiscale ale tuturor ţărilor, cu anumite condiţii, şi principiul
subsidiarităţii, ca relaţii verticale între instituţiile europene şi guvernele naţionale, iar ca
obiectiv, garantarea libertăţilor comunitare, şi protejarea pieţei unice. Intinderea si limitele
procesului de armonizare fiscală, au făcut obiectul unor opinii şi dezbateri de cele mai multe
ori divergente, astfel încât rezultatele acestui proces, în mare parte, întârzie să apară în special
în zona fiscalităţii indirecte. În prezent, la nivelul Uniunii Europene, nu există un sistem fiscal
european integrat, ci o joncţiune de sisteme fiscale naţionale diferite. O atare diversitate a
făcut ca sistemele fiscale naţionale sa devina, uneori, generatoare de concurenţă fiscală. In
3
contextul diferenţelor între regimurile de impozitare şi nivelul cotelor de impunere, obiectivul
principal al politicii fiscale în cadrul UE, a fost acela de a evita distorsionarea concurenţei pe
piaţa unica europeană.

4
 2. Obiective

Strategia de politică fiscală a UE este explicată în Comunicarea Comisiei intitulată

„Politica în domeniul impozitării în cadrul Uniunii Europene – priorități pentru anii viitori”.
Competența de a introduce, elimina sau ajusta impozitele rămâne la latitudinea statelor
membre. Fiecare dintre statele membre este liber să-și aleagă sistemul de impozitare pe care îl
consideră cel mai potrivit, cu condiția să respecte normele UE. În acest cadru, principalele
priorități ale politicii fiscale a UE sunt eliminarea obstacolelor de natură fiscală care
împiedică activitatea economică transfrontalieră, lupta împotriva concurenței fiscale
dăunătoare și a evaziunii fiscale și promovarea unei mai largi colaborări la nivelul
administrațiilor financiare, pentru asigurarea controlului asupra fraudei și pentru combaterea
acesteia. O mai mare coordonare a politicii fiscale ar asigura sprijinirea unor obiective de
politică ale UE mai largi prin politicile fiscale ale statelor membre, conform prevederilor
din Strategia Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii și
din actul privind piața unică.

5
 3. Armonizarea fiscală, realizări şi limite

Reformele fiscale în majoritatea statelor membre, au diferit ca întindere şi profunzime,

oscilând intre implementarea politicilor fiscale proprii prin majorarea sau reducerea sarcinilor
fiscale şi procesul de implementare a unor elemente de politică fiscală europeană, în acord cu
impunerile sau recomandările UE., cu implicaţii multiple atât la nivelul contribuabililor cât și
al decidenţilor publici. Practica a demonstrat că procesele de integrare economică europeană,
au determinat externalizarea în interiorul uniunii, a unor probleme specifice fiecărui stat,
inclusiv a celor de natura fiscală, al căror impact poate avea efecte și asupra altor țări membre,
sau pot să aducă atingere celor doi factori decisivi: garantarea libertăţilor comunitare, şi
protejarea pieţei unice. Pentru atenuarea acestor efecte, odată cu lansarea “proiectului Pieţei
Unice Europene”, s-a pus în mod explicit accentul pe armonizarea fiscală care să se bazeze pe
regula prevalenței normelor comunitare în raport cu cele naţionale, astfel încât reglementările
fiscale naţionale să fie restructurate şi adaptate pe cat posibil în mod unitar, iar relaţiile fiscale
între ţările membre ale Uniunii să se bazeze pe neutralitatea fiscală. In acest sens, la iniţiativa
Comisiei Europene, au fost întreprinse în diferite etape, mai multe măsuri menite să
promoveze o mai bună coordonare a sistemelor fiscale naţionale ale statelor membre, pentru a
le face compatibile cu dreptul comunitar şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, urmărind în principal eliminarea discriminării şi dublei impuneri, prevenirea
cazurilor involuntare de neimpozitare şi a 96 evaziunii şi reducerea costurilor de conformitate
pe care le presupune încadrarea nerezidenţilor sub incidenţa dispoziţiilor mai multor sisteme
fiscale. Deşi armonizarea fiscală la nivel comunitar a fost prevăzută de Tratatele UE şi se
dorea iniţial a fi un obiectiv imediat, atât pentru impozitele indirecte cât și pentru cele directe,
acest proces s-a impus cu dificultate, întâmpinând o serie de obstacole determinate şi de faptul
că obiectivele politici fiscale ale Comunităţii Europene şi cele ale statelor membre, au fost și
sunt diferite. Comunitatea are ca obiectiv realizarea uniunii economice şi monetare, în timp ce
statele membre au ca obiectiv imediat asigurarea resurselor fiscale necesare îndeplinirii
responsabilităţii lor naţionale şi acoperirii cheltuielilor publice, animate de dorinţa de a utiliza
în continuare fiscalitatea ca parghie financiară, economica şi socială.
Priorităţile identificate la nivelul Analizei Anuale a Creşterii 2014 (Annual Growth
Survey) sunt următoarele: continuarea consolidării fiscale diferenţiate, favorabile creşterii;
reluarea creditării economiei; promovarea creşterii şi competitivităţii pentru prezent şi viitor;

6
combaterea şomajului şi a consecinţelor sociale ale crizei şi modernizarea administraţiei
publice. Politica fiscală poate contribui la realizarea tuturor acestor priorităţi.

Astfel, principalele obiective identificate în cadrul Semestrului European s-au

concretizat în:
 Mutarea presiunii fiscale dinspre muncă spre baze impozabile mai puţin dăunătoare
creşterii;
 Reduceri ţintite în ceea ce priveşte impozitarea muncii, astfel încât să fie încurajată
ocuparea forţei de muncă;
 Lărgirea bazelor impozabile;
 Proiectarea mai eficientă a unor impozite în ceea ce priveşte proprietatea, mediul şi
cercetarea-dezvoltarea;
 Luarea de măsuri în vederea încurajării conformismului fiscal.

7
 4. Structura veniturilor bugetare

Dupã cum se poate observa, în cadrul structurii veniturilor bugetare ale României, cea
mai mare pondere în cadrul veniturilor bugetare au păstrat-o contribuțiile sociale TVA-ul, în
ultimii doi ani (vezi figura 2). Această situație nu este foarte diferită de media Uniunii
Europene, cu observația că impozitele indirecte s-au ridicat, în 2005, la o pondere destul de
ridicată (42,7%) fațã de media europeană (35,2%)

Politica fiscalã în România

Ponderea veniturilor fiscale în PIB Politica fiscalã actuală a României se întegreazã în

interiorul bandei trasate de politica fiscalã a țãrilor memebre UE (vezi figura 1) atât pentru
impozite indirecte, cât pentru contribuțiile sociale (privite ca pondere în PIB). Însã ponderea
veniturilor obținute din impozitele directe este inferioarã minimului înregistrat în
uniune.Ținând cont și de cota unicã relativ redusã a impozitelor pe venit și profit, România
apare ca un paradis fiscal în comparație cu țãrile membre UE, iar aceasta, în perspectiva
aderãrii, contravine obiectivelor de politicã fiscalã la nivel european și în special cel vizând
concurența fiscalã. Aceastã deviație era evidentã la nivelul anului 2004, fiind accentuatã în

8
2005 ca efect al aplicãrii cotei unice pentru impozitarea veniturilor.

9
 Semestrul European a fost lansat în timp ce Europa se confrunta cu criza economică şi
financiară, iar Statele Membre erau nevoite să se confrunte cu deficite bugetare tot mai mari.
Veniturile fiscale totale (inclusiv contribuţiile sociale) au atins nivelul minim (ca pondere în
PIB) în anul 2010. Aşa cum arată Figura 27, veniturile fiscale directe au scăzut puternic între
anii 2008-2009, mai ales datorită diminuării abrupte a încasărilor din impozitul pe profit. Din
acel moment, dată fiind consolidarea bugetară, veniturile fiscale şi-au mărit ponderea în PIB;
în anul 2012, presiunea fiscală globală la nivelul Uniunii Europene depăşise uşor nivelurile de
dinainte de criză, continuând să crească şi în anul 2013. Potrivit estimărilor Comisiei
Europene, presiunea fiscală globală se va stabiliza în jurul valorii de 40% în anul 2014,
impozitele indirecte înregistrând o uşoară creştere, iar cele directe o scădere. Această
recuperare a veniturilor fiscale se datorează parţial măsurilor fiscale active pe care Statele
Membre le-au întreprins în vederea consolidării finanţelor publice (de cele mai multe ori, a
fost vorba de o creştere a impozitelor şi nu de o scădere a cheltuielilor)

10
 Cota implicită de impozitare a veniturilor din muncă a crescut de la 35,4% în anul
2010 la 36,1% în anul 2012 în UE-28, unele majorări afectând persoanele cu venituri mari (în
timp ce salariaţii cu venituri mici au beneficiat de unele scutiri). Între anii 2010-2013, mai
multe State Membre au majorat cotele maximale de impozitare a venitului persoanelor fizice
în fiecare an, tendinţă care a încetat în anul 2014, aşa cum se poate observa în Figura 28. Cu
privire la cotele maximale de impozitare a profitului, acestea nu s-au modificat semnificativ
din anul 2010; majoritatea Statelor Membre au încetat reducerea cotelor impozitului pe profit,
tendinţă care se înregistra înaintea crizei financiare şi economice. Creşterea veniturilor fiscale
indirecte (ca pondere în PIB) s-a datorat majorării cotei standard de TVA în multe State
Membre. Cota standard medie de TVA la nivelul UE-28 a crescut cu 2 puncte procentuale
între anii 2008-2014 (de la 19,5% la 21,5%) iar accizele au cunoscut, la rândul lor, modificări
în sensul majorării.

Literatura academică a identificat o ierarhie a impozitelor, în funcţie de consecinţele

lor negative asupra creşterii economice. OCDE (2010) arată că impozitele recurente pe
proprietăţile imobiliare au cel mai mic efect distorsionant asupra PIB per capita pe termen
lung, urmate fiind de impozitele pe consum, de impozitele ecologice, apoi de impozitele pe
veniturile persoanelor fizice şi pe profit. Astfel, Statele Membre ar trebui să acorde o atenţie
sporită calităţii şi structurii programelor de consolidare, în vederea limitării efectului negativ
asupra creşterii. De la începutul Semestrului European, Consiliul a formulat recomandări
unora dintre Statele Membre, în sensul mutării accentului spre baze impozabile mai

11
„prietenoase” creşterii economice. Majoritatea recomandărilor au fost menţinute an de an, cu
excepţia Slovaciei, care a implementat reduceri fiscale pentru şomerii pe termen lung şi a
înregistrat progrese semnificative în combaterea fraudei fiscale, mai ales în domeniul TVA.

5. Evoluţii fiscale recente în Uniunea Europeană

Figura 13, cele mai mari venituri fiscale la nivelul Uniunii Europene în anul 2012, ca
procent din PIB, s-au înregistrat în Danemarca (48,1%), în Belgia (45,4%) și în Franța
(45,0%), iar cele mai mici ponderi au fost înregistrate în Lituania (27,2% din PIB), Bulgaria
(27,9% din PIB) și Letonia (27,9% din PIB). Printre țările care au aderat la UE încă din 2004,
Ungaria și Slovenia au avut cele mai ridicate prelevări fiscale în 2012 - 39,2% din PIB,
respectiv 35,7% din PIB. Cu toate acestea, veniturile fiscale în ambele țări se situează sub
media UE. Este interesant de observat că media aritmetică a Statelor Membre 44 (36,3%) este
mai mică decât media ponderată UE - PIB (39,4%), din cauza nivelurilor relativ scăzute ale
PIB-ului acelor țări care au venituri fiscale scăzute. În anul 2012, veniturile fiscale, ca procent
din PIB, au crescut în 22 dintre Statele Membre, au rămas stabile în Cipru și au scăzut în șase
State Membre: Portugalia (cu 0,9 puncte procentuale din PIB), Slovacia și Regatul Unit
(ambele cu 0,3 puncte procentuale din PIB), Lituania și Suedia (cu 0,2 puncte procentuale din
PIB) și România (cu 0,1 puncte procentuale din PIB). Cele mai mari creșteri ale presiunii
fiscale, în perioada 2011-2012, au fost înregistrate de Ungaria (1,9 pp din PIB), Italia (1,5 pp
din PIB), Grecia (1,3 pp din PIB), Franța (1,2 pp din PIB) și Belgia (1,2 pp din PIB). În timp
ce Belgia, Franța și Italia se numără printre țările cu o sarcină fiscală constantă ridicată,
sarcinile fiscale ale Ungariei și Greciei rămân sub media UE.

12
 Din analiza fiscalităţii în rândul statelor est-europene (Bulgaria, Republica Cehă,
Ungaria, Polonia, România și Slovacia), reiese că, în comparație cu nivelul UE-28, unde
ponderea impozitelor indirecte în PIB în anul 2012 a fost de 13,4%, Ungaria înregistrează o
pondere semnificativ mai mare a impozitelor indirecte în același an (18,5% din PIB), fiind și
țara membră cu cea mai mare cotă TVA din UE, urmată de Bulgaria (15,4% din PIB).
Republica Cehă, Polonia și România înregistrează ponderi ale impozitelor indirecte în PIB
relativ 45 apropiate de media UE-28 (Figura 14). Cea mai mică pondere a impozitelor
indirecte în PIB la nivelul anului 2012 o are Slovacia (10,2% din PIB).

13
 6. Structura cheltuielilor publice în Uniunea Europeană

Figura 1 am realizat un indicator al ponderii cheltuielilor productive, capabile să

favorizeze creşterea economică în Uniunea Europeană, prin selectarea acelor categorii de
cheltuieli legate direct de creşterea potenţială (pe baza consideraţiilor teoretice prezentate
anterior şi a recomandărilor Comisiei Europene). Astfel, Figura 1 ilustrează suma cheltuielilor
cu educaţia, sănătatea, protecţia mediului, transport, cercetare-dezvoltare şi energie, ca
procent din PIB, în anul 2013. Pe baza acestui indicator, se observă că nivelul cheltuielilor
productive este cel mai ridicat în Cehia, Danemarca, Belgia, Olanda, Croaţia, Austria,

14
Finlanda, Suedia, Slovenia, Luxemburg, Portugalia şi Marea Britanie (15-20% din PIB), şi cel
mai scăzut nivel se înregistrează în Spania, Cipru, România şi Bulgaria (sub 12% din PIB).

Deplasându-ne dinspre clasificarea funcţională a cheltuielilor publice spre cea economică,

este posibil să identificăm ponderea cheltuielilor dedicate investiţiilor publice. În acest sens,
variabila utilizată cel mai frecvent este reprezentată de cheltuielile cu formarea brută de
capital fix. Totuşi, această opţiune este contestată de faptul că formarea brută de capital fix nu
ţine cont de uzura fizică şi morală a stocului existent de capital, astfel că doar acumularea netă
de capital (sau investiţiile nete) ar trebui să contribuie pozitiv la creşterea economică (Comisia
Europeană, 2012c). Astfel, Figura 2 de mai jos ilustrează nivelul cheltuielilor publice cu
formarea brută, dar şi cu formarea netă1 de capital fix în anul 2014 (ambele ca procent în
PIB). Formarea brută de capital fix este superioară celei nete în toate Statele Membre,
sugerând faptul că nivelul cheltuielilor pentru menţinerea stocului de capital este mare. În
cazul câtorva state se înregistrează un nivel negativ al formării nete de capital fix (Cehia,
Spania, Italia, Portugalia), totalul formării brute de capital fix compensând pentru depreciere.

15
Clasamentul Statelor Membre este diferit în funcţie de cele două variabile descrise. Formarea
brută de capital fix înregistrează cele mai mari valori în Bulgaria, Estonia, Ungaria şi Slovenia
(în jur de 5% din PIB), Letonia, Polonia şi România (în jur de 4% din PIB), şi cele mai mici
valori în Irlanda, Spania, Cipru şi Portugalia (sub 2% din PIB). Formarea netă de capital fix
este ridicată în state precum Bulgaria, Croaţia, Estonia, România, Polonia şi Slovenia (2-3%
din PIB). Per ansamblu, Statele Membre care au aderat recent la Uniunea Europeană (din
Europa Centrală şi de Est) se află în fruntea clasamentului, subliniind importanţa efortului de
a ajunge din urmă statele dezvoltate (catching-up dynamics). Aceasta înseamnă că ţări cu un
nivel al dezvoltării economice comparativ mai scăzut tind să afişeze niveluri mai ridicate ale
investiţiilor, deoarece încearcă să constituie un stoc de capital similar economiilor avansate.
Totuşi, măsura investiţiilor nete este rezultatul estimărilor, ceea ce sugerează caracterul limitat
al viabilităţii ei. Un alt neajuns în ceea ce priveşte figura anterioară a formării de capital este
acela că nu sunt luate în considerare investiţiile realizate de companiile de stat, acestea fiind
clasificate ca „operatori de piaţă” conform regulilor ESA95, şi astfel nu sunt incluse în
definirea statistică a nivelului guvernamental general. Asemenea investiţii pot fi semnificative
cantitativ, din moment ce companiile de stat pot include operatori de cale ferată sau
telecomunicaţii. O încercare de a corecta acest neajuns şi de a capta mai bine contribuţia
guvernamentală efectivă la formarea de capital în economie constă în însumarea transferurilor
guvernamentale de capital şi a formării brute de capital fix.

16
În Figura 3 se observă că nivelul formării brute de capital fix (împreună cu transferurile
guvernamentale de capital) variază între 11,9% din PIB în Cipru, urmată de Slovenia,
Ungaria, Estonia şi România (cu valori în jurul a 6% din PIB), şi în jur de 3% din PIB sau mai
puţin, în state precum Germania, Irlanda, Spania sau Portugalia. Se remarcă faptul că tiparele
inter-ţări se menţin, inclusiv situarea în fruntea clasamentului a ţărilor nou aderate la Uniunea
Europeană din Europa Centrală şi de Est. Totuşi, există diferenţe notabile între figurile 2 şi 3,
ceea ce înseamnă că transferurile de capital în Uniunea Europeană sunt semnificative.
Desigur, în ultimii zece ani s-au înregistrat transferuri importante în furnizarea bunurilor şi
serviciilor dinspre sectorul public către cel privat. Sectorul telecomunicaţiilor este un bun
exemplu, evidenţiind faptul că liberalizarea şi privatizarea investiţiilor şi a furnizării
serviciilor au redus nivelul preţurilor şi au crescut numărul opţiunilor, sectorul public
asumându-şi în prezent un rol regulator. Chiar şi în domeniile în care statul co-investeşte,
aranjamentele de acoperire a riscurilor realizata în parteneriat cu sectorul privat tind să reducă
investiţiile publice.

Evoluţia mixului de cheltuieli publice în Uniunea Europeană

După prezentarea compoziţiei cheltuielilor publice din Uniunea Europeană, în

continuare vom evidenţia evoluţia acestora din ultimii ani, pentru a vedea efectele combinate
17
ale crizei economico-financiare şi ale consolidării fiscale care i-a urmat. Analiza are la bază
modificările ponderilor în total cheltuieli publice, mai degrabă decât în PIB, pentru a corecta
efectele ciclului de afaceri. Datorită constrângerilor legate de disponibilitatea datelor
(clasificarea funcţională COFOG), analiza va cuprinde perioada 2007-2013. Cu privire la
evoluţia structurii funcţionale, figurile următoare vor ilustra modificarea fiecărei categorii de
cheltuieli în total.

Principalele tendinţe care au fost observate de-a lungul perioadei analizate sunt:

 Ponderea cheltuielilor cu protecţia socială a crescut în aproape toate Statele Membre,

reflectând caracterul anti-ciclic al acestor cheltuieli. Cele mai mari creşteri s-au înregistrat în
Spania, Letonia şi Bulgaria (7-9 puncte procentuale), urmate de Irlanda, Cipru, Portugalia,
România, Italia şi Estonia (4-6 puncte procentuale). Creşteri nesemnificative au fost
înregistrate în Croaţia, Malta, Slovacia şi Danemarca.
 În majoritatea Statelor Membre ponderea cheltuielilor cu afacerile economice, cu
ordinea publică şi apărarea, cultura, protecţia mediului şi afacerile publice generale a scăzut.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu sănătatea şi educaţia, ţările UE sunt împărţite mai echilibrat,
fiind înregistrate atât creşteri, cât şi scăderi.

18
Per ansamblu, în ceea ce priveşte structura cheltuielilor publice, s-a produs o accentuare a
protecţiei sociale. Măsura în care această evoluţie a dus la tăieri potenţiale ale altor categorii
de cheltuieli, favorabile creşterii economice, rămâne incertă, necesitând analize suplimentare
cu privire la intervenţiile bugetare discreţionare (ceea ce reprezintă o provocare, ţinând cont
de datele disponibile). Deoarece investiţiile publice sunt o ţintă uşoară în contextul tăierii de
cheltuieli, există riscul ca eforturile de consolidare fiscală să se concretizeze în mai puţine
cheltuieli favorabile creşterii, subminând astfel potenţialul pe termen lung al creşterii
economice.

19
 CONCLUZII

Deşi armonizarea politicilor fiscale reprezintă un obiectiv important care priveşte

sistemul finanţelor publice europene acceptat de Statele Membre prin Tratatele de aderare, cu
toate eforturile întreprinse, prioritatea acordată acestui proces, a cunoscut în timp etape de
ezitare si de interes oscilante ca intensitate, astfel încât gradul de armonizare realizat până în
prezent să fie contrar aşteptărilor, fără a se putea vorbi încă despre o politică fiscală unitară.
Rezultatele actuale ale procesului de armonizare fiscală la nivelul UE, relevă faptul că deşi
există o strategie fiscală cu obiective comune, realizarea acestora este diferită, statele membre
uzitând în continuare de prerogativele lor de suveranitate fiscală, în timp ce Comisia
Europeană pare că a abandonat eforturile sale anterioare orientate spre armonizare, fără să
existe o strategie de urmat in acest sens. De asemenea, faptul că măsurile de armonizare ale
Comisiei Europene trebuie să fie introduse respectând regula unanimităţii, se întâmplă foarte
des ca unele iniţiative reglementare sa fie blocate de unul sau două state membre, împiedicând
astfel aplicarea lor. Reţinerile Statelor Membre faţă de iniţiativele de armonizare a impozitelor
directe, în raport cu cele indirecte, nu sunt doar rezultatul gradului diferit de exigenţă cu care
cele două tipuri de armonizări sunt prevăzute în Tratatele UE, ci şi al faptului că, prin
armonizarea impozitelor indirecte, marja de manevră a autorităţilor naţionale în materia
impozitării s-a restrâns considerabil.. Chiar şi în cazurile în care s-a reuşit adoptarea de acte
legislative comunitare în acest domeniu, s-au folosit de regulă ca mijloace de armonizare
Directivele şi mai puţin Regulamentele. Este cunoscut, că Directivele conţin doar obligaţii de
rezultat, trebuie transpuse în legislaţia naţională şi nu aplicate direct cum este cazul
Regulamentelor, ceea ce lasă o mai mare marjă de alegere din partea autorităţilor naţionale,
care au tendinţa de conservare a suveranităţii lor fiscale, confirmând suplimentar reticenţa
statelor membre de a se supune în această materie unor reglementări supranaţionale. Pe fondul
întârzierii rezultatelor aşteptate iniţial ca urmare a procesului armonizării fiscale, Statele
Membre cu o economie dezvoltată şi o fiscalitate accentuată, continuă să fie îngrijorate de
posibilitatea reducerii surselor lor de venituri bugetare prin migrarea investitorilor potenţiali
sau relocarea celor existenţi către jurisdicţii fiscale care utilizează cote de impozitare reduse
ca principale argumente de atragere a investiţiilor străine, motiv pentru 104 care promovează
şi susţin o armonizare totală, inclusiv în cazul impozitului pe venitul persoanelor fizice,
condamnând concurenţa fiscală pe care o doresc redusă sau eliminată. Eventualele efecte
negative sau pozitive atribuite concurenţei fiscale la nivelul UE, sunt susţinute în rândul
statelor în mod diferit, deoarece fiecare se află oarecum pe poziţii de interes divergente. Pe de
o parte statele cu economii dezvoltate şi capacitate de a rezista şocurilor pieţei sunt împotriva

20
concurenţei fiscale, în timp ce statele mai puţin dezvoltate nu sunt pe deplin dispuse să
renunţe în totalitate la dreptul de a încasa impozite şi taxe în modul în care le dictează
interesele propriei politici fiscale, deoarece aceasta rămâne printre puţinele instrumente de
acţiune la dispoziţia guvernelor naţionale, prin care să suplinească neajunsurile create în
economie de eventuale crize şi a şocurilor propagate în piaţă. In faţa unor astfel de provocări,
pentru Statele Membre, politica fiscală regională se situează pe un plan secund, în timp ce
interesul pentru avantajele oferite de concurenţa fiscală devine o opţiune viabilă. Pentru
organismele UE, una dintre marile provocări a fost şi rămâne găsirea unor soluţii la
problemele privind necesitatea compatibilităţii diferitelor sisteme şi relaţii ale statelor
membre, printre care sistemul fiscal ocupă o poziţie semnificativă.

21
 BIBLIOGRAFIE
1.Bretschger, Lucas and Frank Hettich (2002): Globalisation, Capital Mobility and
Tax Competition: Theory and Evidence for OECD Countries, European Journal of Political
Economy, 18(4): 695-716.
2.Costaş C. (2006), Reflections on the fiscal sovereignty of the Member States, Study
Iurisprudenţia Magazine issue no. 2/2006, Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca
3.Chilarez D.,Ene G.S., ,,From fiscal sovereignty to a good fiscal governance in the
European Union , Revista Economică, Supplement No.4/2012 , pag 125-135
4.Claudio Radaelli, Ulrike Kraemer: Shifting Modes of Governance: The Case of
International Direct Taxation, International Workshop, International University Bremen, June
2005, http://www.eu-newgov.org/database/DOCS/P22_D04_Shifting_modes_of_
governance.pdf
5.Ene S., Micuda D., (2007): Indirect taxation in the European Union., MPRA Paper
No. 30414, ,http://mpra.ub.unimuenchen.de/30414/1/MPRA_paper_30414. pdf
6.Ioneci M, Marcu N., ,,Taxation and accountancy between national and regional
Theoretical and Applied Economics, 2007, issue 6(511)(supplement)(vol2), pages 155-164
7.Collignon, ª., „The Three Sources of Legitimacy for European Fiscal Policy” -
Stockholm, 10-11 iunie, 2005
8. Coricelli, F., „Fiscal Policy in an Enlarged EU” –martie, 2004
9. Eijffinger, S., Jakob de Haan, „European Monetary and Fiscal Policy”, pp. 149
-185, iunie, 2000
10. Masson – „Fiscal Policy Coordination in EMU” – noiembrie, 2002

22