Chiriac Cezara-Georgiana MFC II

Criza datoriei externe statelor dezvoltate si impactul sau

În momentul apariṭiei monedei euro în 1999, euroscepticii au încercat să

pună în evidenṭă faptul că spaṭiul european este prea eterogen pentru a se ajusta
uniform unui ṣoc economic, acest lucru fiind unul dintre pericolele unei monede
unice, iar mulṭi nu luau în seamă aceste previziuni. De la apariṭia monedei unice ṣi
până acum, inegalităṭile din acest spaṭiu european s-au accentuat, existând
divergenṭe foarte mari ṣi vizibile pe piaṭa muncii. Costurile salariale au crescut cu
57% în Grecia, cu 40% în Italia ṣi Spania, iar în Germania au crescut cu doar 2 %.
Economia Germaniei fiind puternică ṣi având o pondere uriaṣă, statele
mediteraneene au fost nevoite să reducă salariile cu aproximativ 25% care
conduce la deflaṭie ṣi la o cădere abruptă a PIB-ului în regiune.
Capacitatea ṭărilor euro-membre de a rezista ṣocurilor macroeconomice si
financiare a fost identificată ca o provocare majoră pentru succesul monedei euro
încă de la început. Zona Euro nu s-a potrivit cu modelul “uniunii dolarului” al
SUA, deoarece uniunea monetară nu a fost însoṭită de un grad semnificativ al
uniunii bancare sau fiscale. Dimpotrivă, a fost considerat fezabil să se reṭină
responsabilitatea naṭională pentru reglementările financiare ṣi politica fiscală.
Pe de-o parte, capacitatea guvernelor de a împrumuta într-o monedă
comună presupune anumite probleme ale free-rideri-lor dacă există anumite
stimulente de a scoate din criză o anumită ṭară care împrumută prea mult.
Pe de altă parte, eliminarea monedelor naṭionale însemna că politicile
fiscale naṭionale au avut o deosebită importanṭă fiind utilizate ca un mijloc pentru
politicile macroeconomice anticiclice. De când reglementările bancare au rămas o
responsabilitate naṭională, guvernele au continuat să se confrunte cu riscurile unei
crize bancare: ambele costuri – cel fiscal direct si cel fiscal indirect.
În anii ’90, Zona Euro ṣi Statele Unite au împărṭit dinamici similare din
punct de vedere al datoriilor. De exemplu, ponderea datoriilor publice in PIB a fost
de 60% pentru SUA ṣi 70% pentru ṭările care mai târziu aveau să formeze Zona
Euro. În ambele zone, această pondere a scăzut spre finalul anilor ’90, dar a
revenit la nivelul anilor ’90 abia în 2007. Atunci, această pondere a crescut în
timpul crizei, crescând mult mai repede pentru SUA decât pentru Zona Euro.
Italia ṣi Grecia au avut ponderea datoriilor în PIB peste 90% începând cu
anii ’90. Aceste ṭări nu au realizat niciodată limita de 60% specifică ṭărilor cu
reguli fiscale europene. Irlanda, Portugalia ṣi Spania au realizat fiecare declinuri
semnificative a ponderilor datoriilor în a doua jumătate a anilor 1990, ajungând
sub 60%. În timp ce ponderea datoriilor Portugaliei a început să crească începând
cu 2000, creṣterea rapidă a producṭiei în Irlanda ṣi Spania a contribuit la reduceri
mari a ponderilor datorii-producṭie până în 2007. Franṭa ṣi Germania au avut o
pondere a datoriilor stabilă de aproximativ 60% în perioada de dinaintea izbucnirii
crizei. În 2007, nivelul datoriilor suverane erau ridicate pentru Grecia ṣi Italia, iar
trendul Portugaliei era îngrijorător, însă poziṭiile fiscale ale Irlandei ṣi Spaniei
păreau destul de sănătoase.
Anii de dinaintea declanṣării crizei creditelor subprime din 2007 ṣi aceia
care au urmat, au fost caracterizaṭi de o creṣtere semnificativă a datoriilor publice
în ṭările în curs de dezvoltare, dar ṣi în cele dezvoltate. Una din cauzele acestor
creṣteri a reprezentat-o eṣecul politicilor publice de reformare a sectorului
guvernamental la momentul potrivit (calitatea slabă a politicilor publice) prin
următoarele mijloace: reducerea cheltuielilor publice ineficiente, creṣterea
productivităṭii muncii din sectorul public, tratarea incipientă a problemelor
determinate de îmbătrânirea populaṭiei, creṣterea presiunilor asupra sistemelor
publice de pensii ṣi eficientizarea unor societăṭi cu capital de stat. Sectorul public
în perioada 2010-2011 simṭea mult mai profund venirea unei alte crize, pe când
sectorul privat al economiei din multe ṭări cunoṣteau o ieṣire din recesiune, pe care
o aṣteptau de mult timp.
De asemenea, printre alte cauze se numără ṣi supraîndatorarea guvernelor,
ele nemaiputând interveni pentru a stopa recesiunea prin creṣterea deficitelor
bugetare, singura lor opṭiune fiind adoptarea unor bugete de austeritate care, din
păcate, se manifestă ca ṣi criza prin pierderea locurilor de muncă, alocaṭii
bugetare individuale.
Dacă la început pieṭele financiare internaṭionale au manifestat toleranṭă faṭă
de nivelurile mult prea înalte ale datoriilor publice (de peste 60% din PIB, limita
stabilită prin Tratatul de la Maastricht), în anii 2010-2011 situaṭia s-a schimbat
radical, iar investitorii au devenit extrem de precauṭi în finanṭarea deficitelor
bugetare ṣi refinanṭarea datoriilor publice ale unor ṭări cu grave probleme
structurale.
Sporirea deficitelor bugetare în perioada 2007 – 2009 s-a petrecut din cauza
unor programe de stimulare a economiei ce au fost puse în aplicare de mai multe
ṭări pentru a reduce efectele crizei.
La nivelul Uniunii Europene valoarea absolută a deficitelor bugetare
cumulate a crescut de 8 ori de la aproximativ 100 mld de euro la peste 800 mld de
euro. La nivelul zonei euro creṣterea este ṣi mai mare, de la 60 mld euro la
aproximativ 600 de mld euro, de 10 ori. Ṭările cu deficite anuale de peste 100 mld
euro sunt Franṭa, Germania ṣi Regatul Unit, însă ele deṭin o putere economică
mare.

Deficitele bugetare mari sunt cauzate de creṣterea cheltuielilor publice ale

majorităṭii statelor din UE. Ele ṣi-au crescut cheltuielile într-un mod necontrolat
doarece se temeau de o adâncire a recesiunii, dar ceea ce au reuṣit să facă a fost să
întârzie efectul pentru a fi găsită o soluṭie.
O caracteristică importantă a crizei datoriilor suverane o reprezintă
fenomenul de contagiune fiscală. Acest fenomen semnifică situaṭia în care
instabilitatea de pe piaṭa financiară sau a unei ṭări poate fi transmisă celorlalte
pieṭe sau ṭări. O ṭară care se află în condiṭii fiscale precare poate declanṣa acest
efect în ṭările cu care se află în relaṭii economice tocmai din cauză că nu ia
măsurile adecvate pentru consolidarea fiscală, iar acest fenomen se propagă mult
mai rapid în ṭările din Uniunea Europeană unde interconectarea este mult mai
puternică.
 Începând cu anul 2010, investitorii au devenit foarte precauṭi în finanṭarea
deficitelor bugetare ṣi refinanṭarea datoriilor publice ale unor ṭări cu grave
probleme strucuturale.
Această criză a datoriilor suverane nu se manifestă doar în statele europene
membre ale UE, dar ṣi în ṭări care se confruntă cu un nivel foarte înalt al
îndatoririi. Criza are o propagare mai intensă în Uniunea Europeană pentru că nu
există proceduri la nivelul politicilor unionale prin care să îi fie amânate efectele.
În SUA, deficitul bugetar a fost de mai mult de 10% din PIB, iar datoria SUA a
ajuns la 95% din PIB în 2010. Datorită faptului că SUA ṣi Japonia au
independenṭă monetară, ele nu se confruntă cu problemele legate de criza
datoriilor suverane pe care UE le are.

1. Evoluţia si efectele crizei datoriilor

suverane Boom-ul din 2003-2007

Cea mai intensă etapă a dispersiei creṣterii creditării ṣi a dezechilibrelor de

cont curent nu s-au petrecut la debutul monedei euro în 1999. Dimpotrivă, a fost o
creṣtere discretă de-a lungul perioadei 2003-2007. O explicaṭie completă pentru
sincronizarea fazei intense a deficitelor de cont curent ṣi a boom-urilor de credit
încă lipseṣte, dar sincronizarea cu boom-ul securitizat pe pieṭele financiare
internaṭionale, episodul subprimelor din SUA ṣi declinul în indicii financiari
sugerează că răspunsul poate fi găsit în dinamica ce stă la baza sistemului
financiar global ṣi în rata de dobândă neobiṣnuit de scăzută care predomină
această perioadă.
Boom-ul creditării în această perioadă nu s-a datorat împrumuturilor
guvernamentale. Pentru Irlanda ṣi Spania, guvernul nu a fost un debitor net în
perioada 2003-2007. Dimpotrivă, gospodăriile au fost principalii debitori în
Irlanda ṣi corporaṭiile în Spania. În Portugalia ṣi Grecia, guvernele ṣi corporaṭiile
au fost niṣte debitori semnificativi, dar aceste fluxuri negative erau în mare parte
compensate în această perioadă de acumulare netă de bunuri financiare de către
sectorul gospodăriilor.

Concluzii

Există diferite păreri legate de faptul că nu s-a putut preveni răspândirea

crizei. Unii ȋnvinuiesc leaderii europeni pentru că nu au putut acţiona decisiv şi că
abordarea lor ȋnceată şi “din bucăţi” a intensificat teama investitorilor ȋn loc să
reasigure pieţele. De asemenea, se poate ca această criză să se fi răspândit nu din
cauza a ceea ce se intampla in Grecia, ci simplu pentru că celelalte ţări din Zona
Euro se confruntau cu schimbări fiscale de nesusţinut. De exemplu, Spania
suferea de o creştere masivă a preţurilor imobiliarelor (= real-estate bubble),
Irlanda are un sector bancar ineficient şi Portugalia a avut un deceniu de creştere
economică “anemică”. Această criză a expus unele temeri exprimate de
economişti la crearea Zonei Euro: aceştia se temeau de tensiunile ce pot fi create
atunci cand un grup de ţări diferite au aceeaşi monedă şi politică monetară, ȋn
timp ce ȋncearcă să menţină politicile fiscale naţionale. Temerile au fost valide,
dovadă fiind faptul că liderii europeni şi instituţiile UE nu erau pregătiţi pentru a
răspunde unei astfel de crize.