Tema 12.

INTERDEPENDENŢE
ECONOMICE
INTERNAŢIONALE

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
 să definească economia mondială;
 să prezinte condiţiile de internaţionalizare şi formare a economiei
mondiale;
 să compare teoriile ce stau la baza diviziunii internaţionale a muncii.
 să aprecieze tipurile de specializare internaţională;
 să identifice structura comerţului internaţional;
 să aprecieze gradul de deschidere spre exterior a unei economii;
 să caracterizeze formele de integrare economică internaţională;
 să expună conţinutul comerţului mondial şi formele de manifestare ale
acestuia;
 să identifice formele de manifestare ale globalizării.

STRUCTURA TEMEI
12.1 Internaţionalizarea vieţii economice şi formarea economiei mondiale.
12.2 Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea economiilor
naţionale.
12.3 Comerţul internaţional: esenţă şi structură. Politica comercială.
12.4 Concept şi forme de manifestare ale globalizării
S.I. Integrarea economică internaţională şi formele ei

NOŢIUNI-CHEIE:
economie mondială, piaţă mondială, diviziune mondială a muncii, fluxuri
economice internaţionale, circuit economic mondial, comerţ mondial,
export, import, politică comercială, balanţa comercială, integrare,
globalizare.

REPERE DE CONŢINUT
12.1. Internaţionalizarea vieţii economice şi formarea economiei
mondiale
 Economia mondială (EM)– ansamblul economiilor naţionale aflate în relaţii
de interdependenţă în baza diviziunii internaţionale a muncii şi participării la
circuitul economic mondial.
Componentele de bază ale economiei mondiale sunt:
1.Economiile naţionale (peste 200 la număr), ca verigi de bază ale
economiei mondiale, eterogene după orânduirea politică şi socială, precum şi după
înzestrarea cu factori de producţie, după nivelul de dezvoltare economică, după
mărimea PIB-ului etc.
2.Organizaţiile economice internaţionale: Banca Mondială, Fondul Monetar
Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului etc., rolul cărora este mereu în
creştere.
3.Societăţile transnaţionale (STN), din care fac parte acele întreprinderi care
sînt naţionale după provenienţa capitalului, dar internaţionale după sfera activităţii
lor. Ele sunt formate dintr-o societate principală – firmă-mamă – aflată în una din
ţările dezvoltate şi o mulţime de filiale dependente, plasate în mai multe ţări. Ca
exemple de STN putem numi: Coca Cola, Ford, Panasonic, Mc Donalds ş.a.
4.Grupările integraţioniste regionale, numite adeseori “organizaţii
economice interstatale”, cum ar fi Uniunea Europeană, CSI, NAFTA.
5.Fluxurile economice internaţionale: de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de
forţă de muncă, monetare şi financiare.
Economia deschisă
Economiile naţionale se divizează în 2 categorii: economii “închise” – cînd
ţara refuză să întreţină relaţii economice cu restul lumii (autarhie) şi economii
“deschise.”
Economia deschisă este considerată o economie naţională în care nu există
restricţii în efectuarea schimburilor cu străinătatea, în care mărfurile şi capitalul au
posibilitatea să intre şi să iasă liber din ţară. În teoria economică, economiile
deschise se împart în 2 categorii:
a) economii deschise de dimensiuni mari;
b) economii deschise de dimensiuni mici.
O economie deschisă de dimensiuni mari este economia în care rata dobânzii
se formează pe baza şi sub influenţa proceselor economice interne. Această
economie poate exercita o influenţă însemnată asupra stării pieţei financiare
internaţionale şi asupra nivelului mondial al ratei dobânzii.
O economie deschisă de dimensiuni mici nu este în stare să influenţeze
dezvoltarea altor ţări, din contra, ea este nevoită să accepte modificările venite din
exterior şi se raportează la rata dobânzii formată pe baza condiţiilor existente pe
piaţa financiara mondială.
Unele economii sînt mai deschise, altele mai puţin deschise.
 Gradul de deschidere al unei ţări spre exterior poate fi măsurat prin
intermediul mai multor indicatori:
a)raportul dintre volumul importului şi exportului către mărimea PIB-ului;
b)rata exporturilor în PIB, numită şi „rata deschiderii spre exterior”;
c) volumul exportului pe cap de locuitor;
d) mărimea datoriei externe.
Rata deschiderii spre exterior se calculează astfel:
Rdes = Ex/PIB *100%, unde:
Rdes - rata deschiderii spre exterior;
Ex – valoarea exporturilor;
PIB - produsul intern brut.
De regulă ţările mici sunt mai deschise decît cele mari. Astfel, în anii 2000-
2005, Rdes. în Elveţia, Olanda, Belgia era de circa 70%, Republica Moldova –
50%, SUA – 20%.

12.2.Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea economiilor

naţionale
Diviziunea internaţională a muncii (DIM) – este un proces de specializare a
ţărilor lumii în producerea şi comercializarea pe piaţa mondială a bunurilor, la
fabricarea cărora posedă un anumit avantaj, comparativ sau competitiv.
DIM - legăturile dintre economiile naţionale referitoare la repartizarea între
ele a tipurilor şi formelor de specializare în activitatea economică şi care determină
locul fiecărei ţări şi al grupurilor de ţări în economia mondială.
Reieşind din necesitatea şi avantajele ce decurg din specializarea ţărilor, au
fost lansate mai multe teorii:
1. Adam Smith – O ţară urmează să se specializeze în confecţionarea acelor
“teoria bunuri, la producerea cărora posedă anumite avantaje
avantajelor absolute, adică le produce cu costurile cele mai mici faţă de
absolute” alte ţări. Această teorie exclude din schimburile internaţionale
ţările care nu au nici un avantaj absolut.
2. David Ricardo Ţările lumii sunt nemijlocit interesate să se specializeze în
– “teoria domeniile în care dezavantajul lor ar fi mai mic. Dezavantajul
avantajelor – dacă ţara se specializează doar în 2-3 mărfuri agricole pentru
relative” obţinerea cărora are condiţii mai bune decît celelalte ţări, ea
devine dependentă de exterior şi îşi limitează posibilităţile
dezvoltării.
3. Suedezii Fiecare ţară trebuie să se specializeze în domeniile în care
Hecksher şi dotarea sa cu factori de producţie este mai bună, importând
Ohlin – “teoria mărfurile produse cu factorii pe care îi posedă în cea mai mică
dotării cu factori cantitate.
de producţie”
4. Economistul Specializarea internaţională depinde de viteza de inovare a
american M. primei ţări şi de viteza de imitare a acestor invenţii de către
Posner – “teoria alte ţări. Acest avantaj durează pînă în momentul în care
decalajului invenţiile respective vor fi preluate de firmele din alte ţări.
tehnologic” Astfel, primele ţări care aplică realizările progresului tehnic şi
anumite invenţii în producţie, se vor specializa în producerea
şi exportarea bunurilor intensive cu tehnologii noi, iar
celelalte ţări – în producerea de bunuri simple.
5. anii 80, sec. Avantajele competitive ale unei ţări sunt mâna de lucru
XX economistul calificată, infrastructura, existenţa unor centre universitare şi
american M. de cercetare bine dotate cu echipament performant. Pentru a
Porter – “teoria obţine şi a menţine un avantaj competitiv, firma este nevoită
avantajelor să reinvestească în producţie cea mai mare parte a profiturilor
competitive” obţinute şi să-şi perfecţioneze fără încetare structurile de
producţie.
Formele diviziunii mondiale a muncii:
1.specializarea intersectorială (verticală) a producţiei şi exportului (între ţări
industriale şi agrare, ţări producătoare materii prime şi resurse energetice etc.);
2.specialăzarea interramurală (în anumite ramuri ale industriei, cum ar fi
chimică, industria uşoară, industria textilă etc.);
3.specializarea intraramurală – se efectuează la nivelul subramurilor, adică
în cadrul aceleiaşi ramuri;
4.specializarea organologică (obiectul specializării – subansambluri, detalii,
părţi componente ale unor produse complexe etc.);
5.specializare tehnologică (obiectul specializării – constă în deplasarea
treptată a capacităţilor industriei tradiţionale (metalurgică, chimică etc.) din ţările
occidentale în cele în curs de dezvoltare.

12.3. Comerţul internaţional: esenţă şi structură. Politica comercială.

Comerţul exterior constituie exporturile şi importurile unei ţări. El vizează
deci fluxurile de mărfuri şi servicii ale unei economii naţionale cu străinătatea.
Comerţul internaţional sau mondial reprezintă ansamblul comerţului exterior
al tuturor ţărilor lumii.
Comerţul exterior cuprinde 2 tipuri de fluxuri comerciale:
a) comerţul cu mărfuri corporale, care pot fi materii prime şi produse
prelucrate.
 b) comerţul invizibil, care include transporturile, telecomunicaţiile, comerţul
cu brevete, know-how, etc.
Comerţul internaţional a dat naştere pieţei mondiale, care are următoarele
particularităţi:
1) pe piaţa mondială sunt scoase numai mărfurile competitive, adică mărfurile
care corespund unui anumit nivel, din punctul de vedere al calităţii,
modelului şi preţului;
2) pe piaţa mondială există un sistem special de preţuri ce au la temelia lor
costurile medii mondiale;
3) pe piaţa mondială toate plăţile se efectuează în valută liber - convertibilă;
4) piaţa mondială este mult mai monopolizată decît piaţa internă, domină STN
şi ţările industrial dezvoltate.
Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat
şi reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de un stat cu caracter
administrativ, juridic, fiscal, bugetar, financiar, valutar etc., în scopul promovării
sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi a protejării economiei naţionale
de concurenţa străină.
Drept urmare, politica comercială a fiecărui stat trebuie sa îndeplinească trei
funcţii principale:
- promovarea relaţiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;
- protejarea economiei naţionale de concurenţa străină, ceea ce presupune
reglementări şi controlul asupra importurilor;
- urmărirea pentru a realiza un echilibru dinamic în balanţa comercială şi
balanţa de plăţi, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
În teoria economică s-au evidenţiat 2 tipuri de politică comercială:
1. Liber-schimbismul – elaborată de A. Smith şi D. Ricardo, care consideră
că cea mai bună formă de organizare a relaţiilor comerciale între ţările
lumii este cea bazată pe libera circulaţie a mărfurilor între ţări, fără nici un
fel de bariere vamale, fără nici un fel de restricţii. (Anglia, Franţa)
2. Protecţionismul – elaborată de germanul Friedrich List, care considera că
industria are nevoie, pînă la un anumit nivel de competitivitatea
internaţională, de o piaţă internă bine protejată. Mai mult, protecţionismul
este considerat şi un mijloc eficient de luptă contra şomajului, de
ameliorare a balanţei de plăţi, de obţinere a unor resurse financiare
suplimentare pentru bugetul ţării. (Germania, SUA, Japonia).
În domeniul politicii comerciale, în general, se acţionează cu ajutorul a trei
categorii principale de instrumente şi măsuri:
a) politica vamală, numită şi tarifară, promovată prin intermediul taxelor
vamale;
 b) politica comercială non-tarifară, ce constă în protejarea pieţei prin
standarde de calitate, limba de înscrisă pe ambalaje, etc.;
c) politica comercială promoţională şi de stimulare, care prevede în primul
rînd aplicarea unor instrumente menite să stimuleze exporturile unei ţări.
Primele doua categorii se refera la import, iar ultima vizează exportul

12.4. Concept şi forme de manifestare ale globalizării

Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi
definitivă - globalizarea include o multitudine de procese complexe cu o dinamică
variabilă atingând domenii diverse ale unei societăţi.
Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în
societăţi şi în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de
crescut şi din schimburi culturale; descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor
datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este
des întâlnită referirea aproape exclusivă la efectele comerţului şi în particular la
liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.
FMI-ul defineşte globalizarea ca şi "creşterea interdependenţei economice a
ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de
bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai
rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei."
Banca Mondială defineşte globalizarea ca "libertatea şi capacitatea
indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai
altor ţări".
La globalizarea economică se referă 4 aspecte - indică patru tipuri de fluxuri:
fluxuri de bunuri/servicii, fluxuri de persoane, de capital şi de tehnologie. O
consecinţă a globalizării economice este îmbunătăţirea relaţiilor dintre
dezvoltătorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii, dar şi o erodare a
suveranităţii naţionale asupra sferei economice.
Globalizarea ca proces integraţionist s-a constituit lent timp de mai multe
secole. Primii care au introdus în uz termenul globalizare au fost savanţii americani
care în anul 1983 au determinat prin acest termen fenomenul de integrare a pieţelor
unor mărfuri şi produse de către companiile transnaţionale mari. În prezent sunt
remarcate cinci forme:
 globalizarea financiară;
 corporaţiile transnaţionale globale;
 regionalizarea economică;
 intensificarea comerţului internaţional;
 tendinţa spre convergenţă.
Trăsăturile de bază ale globalizării:
 - centralizarea financiară crescândă;
- creşterea accelerată a informaţiei;
- lărgirea oligopolurilor;
- creşterea numărului antreprenorilor transnaţionali;
- globalizarea puterii naţionale de stat;
- dezvoltarea tehnologiilor de vârf.
Globalizarea poate fi interpretată şi ca stadie superioară a internaţionalizării.
Sfera de bază a globalizării este sistemul economic mondial, producţia globală,
schimbul şi consumul efectuat de întreprinderi în economiile naţionale şi pe piaţa
mondială.
Prin globalizarea pieţelor se subînţelege creşterea volumului comerţului
internaţional şi a altor procese în cadrul economiei mondiale, care devine din ce în
ce mai integrată, mai consolidată. Astfel, este vorba nu numai de comerţul
internaţional de mărfuri şi servicii, dar şi de:
- fluxuri valutare;
- mişcări de capital;
- schimb de tehnologii;
- procese de migraţie;
- internaţionalizarea vieţii sociale;
- procese de informatizare etc.
În general, avantajele globalizării permit ameliorarea stării tuturor partenerilor
la orice scară, care primesc posibilitatea, mărind producţia, de a ridica nivelul
salariilor şi standardele de viaţă. Drept rezultat final al globalizării ar trebui să
devină ridicarea bunăstării în lume, fapt care necesită o analiză mai profundă şi o
perioadă de timp mai îndelungată.

S.I. Integrarea economică internaţională şi formele ei

Integrarea – din punct de vedere economic este un proces complex de
dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o
treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializării între
economiile diferitelor state şi este un mod special de colaborare dintre ţările
membre – de la simple zone de comerţ liber pînă la constituirea unor uniuni
economice şi monetare.
Cauzele integrării economice:
a) contradicţiile dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea
restrânsă a pieţelor naţionale;
b) concentrarea producţiei şi centralizarea capitalurilor, pe de o parte, limitele
şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi a forţei de muncă, pe de altă
parte;
 c) promovarea şi apărarea „ în comun” a intereselor ţărilor situate într-o
anumită zonă, ameninţate de concurenţii internaţionali foarte puternici;
d) constituirea marilor firme de stat sau mixte, care prin activitatea lor
depăşesc graniţele naţionale;
e) interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu
fostele ţări coloniale, devenite independente.
În afară de aceste cauze principale, au existat şi altele – de ordin
economic, social şi politic, care şi-au pus amprenta asupra procesului de
integrare şi i-au imprimat o serie de particularităţi.
Etapele şi formele integrării economice:
Procesul de integrare economică a cunoscut mai multe forme:
1) Zona de comerţ liber, numită şi zoana de liber schimb – presupune
suprimarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în relaţiile dintre ţările
membre, permiţând totodată, fiecărei ţări să promoveze în relaţiile cu restul lumii
o politică vamală independentă (fiecare îşi păstrează propriile tarife faţă de ţările
terţe).
2) Uniunea vamală presupune, pe lîngă funcţionarea Zonei de comerţ liber,
stabilirea unui tarif comun faţă de ţările terţe.
3) Piaţa comună, cea de-a treia formă de integrare economică, care
presupune nu numai suprimarea obstacolelor vamale şi stabilirea unui tarif vamal
comun, ci şi o liberă circulaţie, în cadrul ţărilor membre, a capitalului, serviciilor
şi persoanelor, precum şi o circulaţie perfectă a valutelor naţionale pe teritoriul
tuturor ţărilor-membre.
4) Uniunea economică – este în fond o piaţă comună, la care se mai adaugă
un element principal nou, şi anume aplicarea unor politici economice comune.
5) Uniunea economică şi monetară mai presupune şi existenţa unei monede
unice, care ar substitui monedele naţionale şi ar circula liber în toate ţările-
membre.
Pentru ca Republica Moldova să aspire la integrare europeană ea trebuie în
primul rînd să corespundă criteriilor de convergenţă adoptate la Maastrcht
(decembrie 1991) cu privire la rata inflaţiei, rata dobânzii, deficitul bugetar şi
datoria publică. Printre alte condiţii, de o importanţă deosebită este existenţa unui
flux de mărfuri între RM şi UE, mai mare decît cu ţările terţe. De asemenea este
nevoie ca RM să aibă un nivel de specializare a economiei care să-i permită
promovarea unui comerţ intraramural.
Cu toate acestea, în prezent RM face faţă criteriilor de aderare la UE într-o
măsură mult mai mare decît acum 10 sau chiar 5 ani. Ţara noastră nu are astăzi altă
alternativă, de aceea integrarea europeană devine treptat prioritatea absolută a
Republicii Moldova, singura cale de asigurare a stabilităţii şi prosperităţii
economice.

SUBIECTE PENTRU DISCUŢII ŞI REFERATE

1. Influenţa relaţiilor economice internaţionale asupra economiei naţionale.
2. Inegalităţi şi decalaje în economia mondială
3. Schimburile economice externe – factor calitativ al creşterii economice.
4. Comerţul exterior al Republicii Moldova – prezent şi perspective.
5. Priorităţile politicilor economice în perioada tranziţiei la economia de piaţă în
Republica Moldova ca economie mică deschisă.
6. Integrarea economică regională – posibilităţi pentru Republica Moldova.

ACTIVITATE INDIVIDUALĂ:
Studiu privind perspectivele integrării Republicii Moldova în Uniunea
Europeană.
Studiu privind apariţia monedei euro şi avantajele ei.

VERIFICĂ CUNOŞTINŢELE:
1. Internaţionalizarea vieţii economice şi formarea economiei mondiale.
a) Definiţi economia mondială.
b) Explicaţi relaţiile dintre economiile naţionale şi alte componente ale
economiei mondiale.
c) Apreciaţi condiţiile de formare şi caracteristicile economiei mondiale
contemporane.
2. Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea economiilor naţionale.
a) Definiţi diviziunea internaţională a muncii.
b) Comparaţi teoriile ce stau la baza diviziunii internaţionale a muncii.
c) Apreciaţi tipurile de specializare internaţională.
3. Comerţul internaţional: esenţă şi structură. Politica comercială.
a) Identificaţi formele relaţiilor economice internaţionale.
b) Descrieţi structura comerţului internaţional.
c) Apreciaţi diferite tipuri de politică comercială.
4. Economii deschise mari şi mici.
a) Definiţi noţiunea de economie deschisă.
b) Caracterizaţi comparativ economiile deschise mari şi mici.
c) Apreciaţi indicatorii ce exprimă gradul de deschidere spre exterior al
unei economii.
5. Concept şi forme de manifestare ale globalizării.
a) Definiţi conceptul globalizării.
b) Prezentaţi formele de manifestare ale globalizării.
c) Apreciaţi avantajele şi dezavantajele globalizării.
6. Integrarea economică internaţională şi formele ei.
a) Definiţi conceptul de integrare economică internaţională.
b) Caracterizaţi etapele integrării economice.
c) Apreciaţi perspectivele integrării Republicii Moldova în Uniunea
Europeană.