Chiriac Cezara-Georgiana MFC II

Structura sistemului financiar international

in contextul globalizarii si crizei mondiale

Adâncirea gradului de integrare a economiilor naționale în sistemul financiar

internațional era considerat principalul motor al creşterii economice înainte de 2007.
Astfel, într-o economie care participa la acest ansamblu de relații internaționale se
producea o alocare mai bună a resurselor (cel puțin a capitalului), exista un câştig de
productivitate (pentru că scădeau costurile de tranzacționare internațională), respectiv
scădeau riscurile (cel puțin cele legate de oferta de capital).
Criza financiară din 2007-2009 a pus sub semnul întrebării nu numai integrarea
sistemului financiar internațional, dar şi contribuția acestuia la creşterea economică.
Mai mult, deregle- mentarea, procesul care a stat la baza extinderii globale a secto-
rului financiar, nu a mai fost considerată un factor pozitiv la creşterea economică.
Dorința de „a face ordine” în sectorul financiar internațional a venit din dorința de a
împiedica o altă criză ca cea din 2007.
În ciuda tuturor acestor măsuri de circumscriere a piețelor financiare, următoarea
criză financiară nu îşi va avea originea în sectorul bancar, iar riscurile din sistemul
financiar nu au dispărut ci s-au mutat în alte regiuni ale pieței, cum este cazul
produselor financiare nereglementate sau oferite pe platforme legate de internet.
Internetul este însă un univers în care, susțin unii reglementatori, câştigătorului i se
permite să ia totul.
Secțiunea de față încearcă să arate că reglementarea sistemului financiar
urmăreşte o țintă mişcătoare determinată atât de faptul că progresul tehnologic mută
relațiile financiare în alte sfere, cât şi de faptul că societatea îşi schimbă criteriile
valorice.

În înțelegerea generală a subiectului, aşa cum arată şi lexiconul Financial Times,

sistemul financiar global este format din ansamblul relațiilor dintre companiile
financiare (fie ele regle- mentate, aşa cum este cazul băncilor sau nereglementate/puțin
reglementate, aşa cum este cazul sectorului cunoscut sub denu- mirea de „shadow
banking”), reglementatori şi instituțiile suprana- ționale.
Analiştii expun problematica relațiilor financiare interna- ționale folosind
termenul de sistem financiar global/interna- țional1, dar literatura de specialitate face
diferența între sistemul monetar internațional şi sistemul financiar global. Diferența
dintre cele două, care este de interes pentru această lucrare, vine din faptul că primul se
referă la bani (monedă) iar ultimul la active financiare. Moneda, din punctul de vedere
al sistemului monetar internațional, este considerată ca fiind nepurtătoare de dobândă,
ci doar unitate de cont şi mijloc de schimb necesar intermedierii tranzacțiilor cu bunuri
şi servicii.
Sistemul monetar internațional se referă la ansamblul relațiilor monetare şi al
instituțiilor de guvernanță prin care se sting obligațiile de plată în interiorul, respectiv
între țări (Fossler, 2011). Sistemul financiar internațional se află la originea şi în centrul
alocării creditului la nivel global şi cuprinde toate instituțiile financiare (fie ele de
credit sau nu, piețele financiare) prin intermediul cărora se pot comercializa active
financiare (Fossler, 2011). Tema acestei secțiuni o constituie sistemul financiar
internațional şi nu cel monetar.
Aprofundarea subiectului sistemului financiar internațional prin analiză este
anevoioasă pentru că trebuie să țină cont de complicațiile generate de cel puțin trei
din temele care îl alcătuiesc – comerțul internațional, sistemul financiar, respectiv
globalizarea.
Sistemul financiar internațional s-a dezvoltat ca o consecință a schimbului
internațional de bunuri şi servicii. Comerțul inter- național cu bunuri şi servicii a
cunoscut o dezvoltare accelerată după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Etapele
globalizării comerțului cu bunuri şi servicii sunt deja locuri comune2 iar statisticile
arată că la începutul actualului deceniu (imediat după criza financiară din 2007-2009)
peste jumătate din valoarea producției globale de bunuri era expusă activității de
comerț internațional.
Indiferent de relația cauzală dintre sistemul financiar şi creşterea economică,
dinamica rapidă a evoluțiilor de pe piețele de capital a determinat Fondul Monetar
Internațional să îşi înființeze un departament de analiză a acestora în anul 2001, pentru
ca, mai apoi, în anul 2002 să înceapă să publice o serie trimestrială de analize sub
titlul „Raport asupra stabilității financiare globale”. Motivul principal, aşa cum este
explicat în cuvântul înainte al ediției din martie 2002, este acela că fluxurile de capital
din sectorul privat reprezintă motorul creşterii economice globale.
Globalizarea, aşa cum o defineşte Dreher (2006), reprezintă nu o stare, ci un
proces prin care granițele dintre națiuni sunt erodate prin încurajarea fluxurilor de
capital uman, financiar, tehnologic, ceea ce duce la formarea de rețele între actori din
diferite țări şi continente.
Reglementarea sectorului financiar internațional înainte de al doilea război
mondial are un caracter național pronunțat4, dar ea se referă în special la protejarea
consumatorului. Inspirația pentru autoritățile din diferitele jurisdicții pare să îşi fi găsit
sursa în cele două momente dificile din istoria financiară a SUA – panica din 1907 (care
a produs o contagiune la nivel interna- țional) şi criza din 1929-1933 (care a constituit
un fenomen de nivel internațional).
Unul dintre efectele intervenției de reglementare după panica din 1907 a fost
acela că cele 12 bănci regionale care acționau ca bănci centrale pentru zona pe care o
controlau, au devenit şi supraveghetori ai băncilor din zona lor de autoritate (aceste
bănci nu puteau acorda credite decât cu un anumit tip de colateral) şi un fel de
împrumutător de ultimă instanță. Mai mult, instituțiile de clearing primiseră şi ele rol
de supraveghere al băncilor (Komai şi Richardson, 2011). Interesul pentru protejarea
consumatorilor a fost determinat de natura evenimentului din 1907, când clienții care
îşi depozitaseră economiile la bănci şi-au pierdut încrederea într-o parte dintre acestea
şi au încercat să îşi retragă economiile. Panica a început după ce aceste bănci, care
finanțaseră încercarea unui grup de investitori de a specula pe bursa acțiunile unei
anume companii, nu au mai putut să facă față cererilor de retragere a depozitelor.
Intervenția unui grup de bancheri, condus de J.P. Morgan, care au garantat de facto
depozitele deponenților, a evitat transformarea acestei crize de lichiditate într-o criză
de solvabilitate.
Criza din 1929-1933 a generat mai multe rezultate în domeniul reglementării
financiare, dar principalele sunt cuprinse în „Legea bancară din 1933”, cunoscută după
numele inițiatorilor ei ca legea Glass-Steagall din 1933. Prevederile acestei legi au
conturat cadrul sectorului financiar din SUA pentru o perioadă de timp extinsă şi se
referă în principal la: înființarea unui sistem
național de garantare a depozitelor bancare; separarea băncilor comerciale de cele de
investiții; impunerea unor reguli mai stricte în ceea ce priveşte reglementarea activității
băncilor, astfel încât să fie reduse riscurile operaționale rezultate din conduita
angajaților băncilor; creşterea rezervelor minime obligatorii pentru băncile care aveau
rezultate necorespunzătoare etc.
Reglementarea sectorului financiar după criza din 2007-2009 a încercat să satisfacă
două deziderate: să diminueze riscurile de apariție a crizei din cauzele comune care duc
la astfel de eveni- mente, respectiv să combată cauzele specifice acestui episod.
Următoarele procese sunt considerate cauze comune ale episoade- lor de criză
financiară (Claessens şi Kodres, 2014): (i) expansiunea financiară rapidă (boom-ul
creditului); (ii) aprecierea rapidă a prețului activelor (cel mai frecvent tip de astfel de
fenomen fiind bula prețurilor de pe piața imobiliară); (iii) crearea de noi instrumente
de investiții al căror flux de venituri depinde de evoluția favorabilă continuă a
economiei (în cazul crizei din 2007- 2009 a fost cazul CDO – obligațiuni garantate cu
creanțe); (iv) liberalizarea financiară şi dereglementarea (în sensul în care, deşi rolul
sectorului financiar şi al celui bancar, în special, a crescut foarte mult la nivelul
schimburilor internaționale, reglementarea şi supravegherea acestora nu au ținut
pasul).
Cauzele noi, specifice acestui episod, cărora s-a încercat să li se găsească remediul
prin reglementare sunt următoarele (Claessens şi Kodres, 2014): (i) boom-ul rapid
urmat de falimentul gospodăriilor populației din cauza creditului imobiliar (autorii
citați arată că, deşi creditul imobiliar a mai fost subiectul unor expansiuni rapide
încheiate prin criză, arareori s-a manifestat în cazul gospodăriilor populației, ci mai
degrabă în cazul sectorului companiilor nefinanciare); (ii) extinderea efectului de
pârghie la mai multe sectoare (companii, gospodăriile populației) şi piețe, în condițiile
în care colateralele erau prea puțin lichide, diminuând capacitatea sistemului de a
absorbi chiar şi şocuri de mică anver- gură şi conducând la pierderea rapidă a
încrederii în valoarea colateralelor şi la contagiune; (iii) complexitatea şi lipsa de
transparență în ceea ce priveşte alocarea riscurilor creditelor cu risc ridicat (sub-prime),
expansiunea la nivel global a deriva tivelor şi lipsa transparenței operațiunilor
sistemului bancar paralel („shadow banking system”); (iv) expansiunea fără prece-
dent crizei a integrării financiare internaționale în deceniul anterior.
Epoca post-criză a fost una a tehnologiilor disruptive şi a inovației. Toate acestea
au pus pe baze noi funcționarea siste- mului financiar şi au schimbat perspectiva
asupra modului de interacțiune a instituțiilor financiare cu consumatorul, au facilitat
sporirea vitezei de procesare a tranzacțiilor, automatizarea proceselor etc.
 Tendințele au fost în general de descentralizare şi de integrare (WEF, 2018).
Neîncrederea în instituțiile financiare existente, „fricțiunile” dintre clienți şi acestea,
rigiditatea cadrelor de reglementare, au permis dezvoltarea unor companii cu un nou
tip de abordare a sectorului financiar, în afara celui tradițional, care au oferit soluții noi,
bazate pe tehnologie, alternative acestu- ia, mai bine adaptate nevoilor pieței şi
cerințelor consumatorului final. Continuând un trend lansat odată cu introducerea şi
utilizarea pe scară largă a calculatoarelor şi a internetului, acestea au favorizat
interconectivitatea şi au ajutat la depăşirea barierelor existente între țări, companii,
indivizi în direcția asigurării unui acces mai bun la servicii specifice şi a realizării
incluziunii financiare.
Sistemul de plăți a fost influențat cel mai mult de apariția noilor furnizori de
servicii financiare. Aceasta s-a concretizat mai ales în diminuarea rolului intermedierii
şi migrarea consuma- torilor către zona companiilor nou intrate pe piață, care oferă
soluții de plată noi, mai atractive. Cele mai multe dintre acestea sunt giganți din
domeniul comerțului online care au dezvoltat mijloace de plată prin intermediul
platformelor proprii, precum AliPay, Apple sau Google, sau companii fintech, precum
Mondo sau PayPal (Scardovi, 2016).
În ceea ce priveşte creditarea, inovația s-a manifestat mai ales sub forma
platformelor P2P (peer-to-peer), care au revo- luționat modul în care companiile şi
indivizii pot fi finanțate(ți), eliminând deficiențele sistemului tradițional şi aliniind
oferta nevoilor debitorului. Astfel, intermediarul tradițional a fost înlocuit cu
platforma digitală, prin care se pot oferi servicii suplimentare, inclusiv analize de risc,
iar beneficiile nu mai sunt calculate ca marjă netă a dobânzii ci sub formă de
comisioane rezultate din intermediere (Scardovi, 2016).
Pe lângă cele de mai sus, evoluții similare s-au înregistrat în domeniul
asigurărilor, în domeniul piețelor de capital etc.
Toate acestea s-au înscris în contextul mai larg al tendinței de dematerializare a
proceselor şi tranzacțiilor din ultimii ani, care s-a manifestat odată cu apariția
plăților electronice şi a criptomonedelor. La nivel mondial, încrederea în utilizarea
mijloacelor digitale a crescut în rândul populației şi este de aşteptat ca, pe măsură ce
noile generații se vor maturiza (în prezent serviciile digitale sunt utilizate cu predilecție
de tineri), aceasta să sporească.
Criza financiară globală, înțeleasă în sensul existenței unor tensiuni care preced
anumite schimbări şi care se manifestă ca un
„amalgam de evenimente” (Claessens şi Kose, 2013), afectează stabilitatea sistemelor
internaționale, financiar şi monetar. Aceste tensiuni îşi au originea în vulnerabilitățile
care, fie există în arhitectura sistemelor monetar şi financiar de la nivel interna- țional,
fie sunt rezultanta funcționării lor.
Coordonarea politicilor economice (monetare sau finan- ciare) după criza
începută în 2007 a fost îndreptată cel puțin spre patru domenii (ECB, 2011): întărirea
supravegherii; introducerea unor mecanisme mai eficiente pentru prevenirea şi
soluționare crizelor; întărirea cooperării internaționale; dezvoltarea guver- nanței la
nivel global.
Întărirea supravegherii a fost necesară pentru că extinderea crizei la nivel global a
arătat că supravegherea nu a reuşit să facă față provocărilor globalizării sistemelor
monetar şi financiar. Supravegherea a fost întărită cel puțin din trei puncte de vedere.
Astfel, în primul rând s-a pus un accent mai mare pe suprave- gherea multilaterală
pentru ca supravegherea să se potrivească mai bine cu efectele generate de
interconectarea din ce în ce mai acută a relațiilor economice la nivel internațional.
Factorul principal care a determinat avansul în întărirea supravegherii la nivel global a
fost inițiativa G20, de la reuniunea de la Pittsburgh din 20093, de a crea un cadru în
care politicile naționale să fie compatibile astfel încât să fie posibilă atingerea unor
obiective decise de comun acord.
În al doilea rând, a fost îmbunătățită supravegherea secto- rului financiar,
având în vedere că una dintre vulnerabilitățile
perioadei pre-criză a fost determinată de dezechilibrul dintre supravegherea sectorului
financiar la nivel național şi creşterea integrării financiare la nivel mondial tocmai prin
înmulțirea, adâncirea şi creşterea complexității relațiilor financiare. Instituția care a fost
creată (în aprilie 2009 prin transformarea Forumului pentru Stabilitate financiară –
Financial Stability Forum-) pentru a duce la îndeplinire acest scop la nivel internațional
este Consiliul pentru Stabilitate Financiară (Financial Stability Board). Spre deosebire
de ceea ce exista înainte de criză, acest nou organism cooperează atât cu FMI, pentru a
semnala vulnerabilitățile legate de legăturile între sectoarele economice la nivelul
economiei globale4, cât şi cu BIS, pentru a dezvolta instrumente macro- prudențiale.