Chiriac Cezara-Georgiana MFC II

Globalizare, globalitate si globalism

economico-financiar

Relatiile economice internationale reprezinta legaturile (interdependentele) dintre economiile

nationale, formate in baza adancirii diviziunii mondiale a muncii. In analiza relatiilor economice
internationale sunt identificate urmatoarele stadii ale aparitiei si evolutiei acestora:

Afirmarea si consolidarea economiilor nationale, ca rezultat al dezvoltarii economiei moderne de

piata;

Extinderea zonei de contact a economiilor nationale europene dezvoltate cu alte tari si continente;

Transnationalizarea vietii economice in urma cresterii masive a investitiilor externe de capital.

Aprovizionarea economiilor europene dezvoltate cu materii prime ieftine, provenind din colonii,
existenta pietelor de desfacere pentru produsele industriale, dezvoltarea sistemelor bancar-financiare
nationale si a navigatiei maritime au facut posibila aparitia unei retele complexe de relatii comercial-
bancare si financiare la nivel mondial. Procesul constituirii pietei mondiale a inceput din secolele XV -
XVI (perioada marilor descoperiri geografice), incheindu-se, in linii mari, in secolele XIX - XX. In
prezent, pe fondul sporirii activitatii si rolului societatilor transnationale, se manifesta o puternica
integrare a activitatii economice la nivel mondial. Cresterea, fara precedent, a interdependentelor dintre
economiile nationale (agentii economici nationali), cu implicatii profunde si vaste asupra pietelor
internationale poarta denumirea de globalizarea economiei. Din punct de vedere istoric pot fi
identificate trei faze sau valuri ale globalizarii:

Primul val al globalizarii (1870-1914) a fost declansat de combinarea reducerii costurilor de

transport si a barierelor tarifare. Noile tehnologii, ca de exemplu caile ferate, au creat oportunitati imense
pentru exportul bunurilor intensive in pamant. Se apreciaza ca forta motrice a primului val al globalizarii
a constituit-o migratia de masa.
 Al doilea val al globalizarii (1914-1980) a urmat unei perioade in care majoritatea tarilor s-au
"intors" spre nationalism. Aceasta faza nu a avut efecte benefice asupra tarilor in dezvoltare, in schimb a
fost un val spectaculos pentru tarile dezvoltate. (Cresterea economica rapida, dublata de o mare echitate a
determinat o expansiune fara precedent, intalnita adesea in literatura de specialitate sub denumirea de
"golden age").

Al treilea val al globalizarii (dupa 1980) este diferit de cele anterioare prin trei trasaturi importante:
un mare grup de tari in dezvoltare au intrat pe pietele globale; un alt grup de tari in dezvoltare au devenit
din ce in ce mai marginalizate in noua economie globala; amplificarea migratiei internationale si a
miscarilor de capital.

Globalizarea este o forta care restructureaza societatea, institutiile de guvernare si ordinea

mondiala, reorganizeaza economiile nationale, deteritorializand activitatea economica, ce capata
dimensiuni transnationale, astfel ca spatiul economic national nu se mai suprapune peste limitele
teritoriului national. "Globalizarea economica este o realitate si nu doar o continuare sau o revenire a
tendintelor din anii precedenti. [.s Globalizarea se refera nu numai - sau nu in primul rand - la
interdependenta economica, ci la transformarea timpului si spatiului in care traim".

Disputele si confuzia asupra globalizarii continua in ceea ce priveste definirea si abordarea

notiunii de "globalizare". Intr-adevar, adesea se invoca termeni legati de globalizare fara a indica explicit
intelesul acestor termeni. De exemplu, diferiti comentatori descriu globalizarea ca o "etapa a
capitalismului", ca un "modernism tarziu" sau ca "un nou mod de gandire", fara a se preciza semnificatia
acestora. Globalizarea este privita ca: internationalizare (de exemplu, Paul Hirst si Grahame Thompson
abordeaza globalizarea in termeni de "fluxuri largi si in continua crestere ale comertului si investitiilor de
capital intre tarile lumii"), liberalizare (referindu-se la un proces de inlaturare a restrictiilor impuse de
autoritati in calea schimburilor dintre tari, in scopul crearii unei economii mondiale "deschise", "fara
granite"), universalizare (cand Oliver Reiser si B. Davies au inventat cuvantul "a globaliza/globalizare"
in anii 1940, aveau in minte "universalizarea" si prevedeau o "sinteza planetara a culturilor intr-
un umanism global" ), occidentalizare/ modernizare (urmand aceasta idee, globalizarea este dinamica,
pentru ca structurile sociale ale modernitatii - capitalism, rationalism, industrialism, birocratism etc. - sunt
raspandite peste tot in lume, in acest proces ele distrugand implicit culturile existente si autodeterminarea
locala; globalizarea este uneori descrisa ca un imperialism tip McDonald's sau, mai drastic, pur si simplu
colonializare ) si, in fine, deteritorializare. Urmand aceasta ultima interpretare, globalizarea implica o
reconfigurare geografica, astfel incat spatiul social nu mai este in intregime definit de spatiu teritorial,
distante teritoriale sau granite teritoriale. Exista opinii conform carora globalizarea inseamna, intr-o
anumita masura, integrare.

Globalizarea genereaza schimbari sociale si economice profunde, afectand, prin interconexiunile

create intre tari, institutii, oameni etc., ordinea sociala mondiala si generand schimbari profunde, in
domenii dintre cele mai diverse. In primul rand, globalizarea transforma natura activitatii economice.
Pietele globale, competitia globala si managementul global au reprofilat fundamental obiectivele,
organizarea si comportamentul firmelor. Globalizarea este larg asociata cu revolutia tehnologica in
transporturi, comunicatii si procesarea datelor. Aceste evolutii au schimbat ceea ce producem si modul
cum producem.

Cu o larga cuprindere, Alvin si Heidi Toffler afirma ca istoria umanitatii a intrat in "al treilea val"
al societatii informationale, dupa "primul val" al vietii rurale si "al doilea val" al civilizatiei industriale.
Tot mai multe activitati sunt in prezent "globale": de la telecomunicatii la piete, productie, sfera monetara
si financiara, organizatii globale etc.

La nivel mondial, globalizarea se refera la cresterea interdependentelor economice intre state,

reflectata prin cresterea fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capital si know-how.

La nivel national, globalizarea se refera la extinderea interconexiunilor dintre economiile

nationale si restul lumii.

La nivel microeconomic, globalizarea se refera la masura in care corporatiile isi maresc veniturile
in urma amplasarii activelor fixe in diferite tari gazda precum si la masura in care corporatia este angajata
in fluxurile transfrontaliere de capital, bunuri si know-how realizate intre filialele sale.

Globalizarea este susceptibila la o varietate de explicatii. Anumite pareri citeaza avansul

tehnologic si dinamica antreprenoriala ca forte conducatoare din spatele globalizarii, in timp ce altii au
subliniat rolul cadrului legislativ la inceput in crearea premiselor si apoi in dirijarea globalizarii. Evolutia
economiei a evidentiat doua tendinte de dezvoltare functional contradictorii: prima - o diversificare
dimensionala si aprofundata, a doua - asociere, cooperare, internationalizare, integrare, globalizare a
proceselor economice. Interactiunea acestor doua tendinte, ce prezinta unitatea contrariilor a unuia si
acelasi proces de organizare economica a societatii, se manifesta procesul general al globalizarii si
mondializarii.

Fiind un fapt de viață, globalizarea a devenit o parte a realității și de aici a rezultat un termen
foarte sugestiv, acela de globalitate, prin care se are în vedere o realitate globală, termen ce a fost inventat
pentru a descrie noul mediu de referință socio-economic (Yergin, 1998). Prin prisma acestui concept,
perioada de după anul 2000 a fost caracterizată nu numai de o economie mondială mai integrată (atât din
punct de vedere economic, cât și al fluxurilor informaționale), dar și de o participare mult mai
semnificativă a țărilor în dezvoltare la această economie mondială integrată (Sirkin et al., 2008).

În acest punct este important să facem următoarea distincție: în perioada imediat după cel de-al
Doilea Război Mondial, atunci când se vorbea despre țări dezvoltate și în dezvoltare, se făcea implicit
referire la entități (companii sau firme) care erau înființate și funcționau în cea mai mare măsură, dacă nu
în totalitate, în țările respective; în anii 1980 și ulterior, atunci când se vorbește despre țări dezvoltate și în
dezvoltare, referința este la companii sau alte entități care sunt înregistrate în țările respective, indiferent
de proveniența/originea deținătorilor de capital.

Prin urmare, în acest nou context globalizat, caracterizat prin investiții străine directe și lanțuri
globale ale valorii adăugate, participarea mai ridicată a țărilor în dezvoltare (ca pondere în produsul brut
global) semnifică faptul că entități/companii înregistrate în aceste țări generează o parte mai consistentă a
produsului global, chiar dacă o parte semnificativă a acestora este reprezentată de fapt de filiale ale
corporațiilor multinaționale originare din țările dezvoltate. Ceea ce este chiar mai interesant, este faptul că
după anul 2000 un număr în creștere de filiale ale unor corporații multinaționale, localizate în țări
dezvoltate, au firme mamă originare din țări în dezvoltare (mai ales din China sau India, dar și din alte
țări), fapt ce conduce la pierderea unei distincții clare între noțiunile de țară dezvoltată și, respectiv, în
dezvoltare (din punct de vedere al produsului economic exprimat valoric, dar chiar și din punct de vedere
al structurii acestuia pe categorii de produse și servicii). În Figura 1 sunt prezentate succint principalele
etape prin care s-a trecut de la globalizare ca proces, la globalitate ca realitate globală. Această nouă
realitate globală este rezultatul mai multor factori de influență, printre care se numără:

 Modificări ale raporturilor de forțe la nivel global și regional;

 Progrese înregistrate în domeniul comunicațiilor, transporturilor și tehnologiei în general;

 Aspecte demografice;

 Cea de-a Patra Revoluție Industrială.

Pentru a evita o confuzie cu privire la cele două concepte – „globalizare” și, respectiv,
„globalitate” –, se poate spune că globalizarea este un proces aflat în desfășurare, prin intermediul căruia
toate tipurile de interacțiuni dintre toate tipurile de actori provenind de pe întregul glob devin din ce în ce
mai intense, mai frecvente și complexe, în timp ce rezultatul acestui proces este faptul că această
interacțiune (privită într-un sens atotcuprinzător) determină o nouă realitate (numită globalitate),
caracterizată de o permanentă și substanțială influență dintre actorii (state, organizații internaționale,
companii, alte entități, indivizi) din economia globală.

Distingerea netă dintre globalizare, globalism şi globalitate propusă de Ulrich Beck (Beck, 2003)
vine să restabilească nu doar sensurile noţiunilor ca atare, ci şi să pună în lumină pistele greşite ale unor
analize, chiar în vogă, despre globalizare, împinsă fie spre sensul variantei extreme şi ultime de control al
unei părţi asupra întregului Glob, sau ca sinonim al imperialismului pieţei, redate de globalism (cu
nuanţele de mondialism sau hegemonism american), fie spre sensul specific problemelor comune ale
omenirii, mai mult sau mai puţin soluţionabile, de tipul sărăciei, criminalităţii, poluării, dezvoltării etc., ce
exprimă conţinutul noţiunii de globalitate, ca sinonim al interdependenţelor dintre părţi. În fapt, ca
problematică specifică, globalitatea redă cel mai bine limitele ordonării şi reordonării lumii după
principiul adversităţii. Probleme de natură globală sau percepute şi afirmate ca atare de-a lungul timpului
exprimă, fiecare în felul său acut, neputinţele lumii structurate de principiul adversităţii, al concurenţei
care pe care. Pe această filieră şi în legătură cu problemele globalităţii, mai ales cele care întreţin clivajele
sociale, se teoretizează şi se practică exploatarea, sub cele mai terifiante formule ideologice, unele ajunse
oficial regimuri şi sisteme politice. Globalismul face parte din clasa noţională a imperialismului, ca
formulă de forţă girată de principiul adversităţii. El este totuşi o haină de lux, academică, pentru
reprezentările internaţionaliste, deviate în cele din urmă în ambiţiile mondialismului şi hegemonismului,
cu varianta sa actuală, ce convinge cu seducţia modelului productiv, de succes, ca şi a modelului de viaţă,
de tipizare culturală şi comportamentală.

Globalismul este cel care încearcă efectiv, şi chiar reuşeşte, să se propună drept globalizarea
propriu-zisă. Distribuţia puterilor în maniera globalistă – când o parte domină toate celelalte părţi ale
Globului ca întreg – întârzie recurgerea la noul principiu ordonator al lumii, care se anunţă a fi competiţia,
pentru că în situaţia de competiţie s-ar redisputa configurarea mecanismelor de gestiune a puterilor între
părţile întregului. În aceste condiţii învingătorul n-ar mai putea să ia totul şi definitiv. Formulări
nevinovate de genul „globalizarea va fi americană sau nu va fi deloc“ (Friedman, 2001) arată temeiurile
adânci ale globalismului şi interesul acestuia de a se substitui globalizării, alterându-i sensurile şi
mobilurile.