GLOBALIZAREA ECONOMICĂ

INTEGRARE ECONOMICĂ

Obiective:

Înţelegerea procesului de globalizare economică;

Etapele procesului de globalizare;
Factorii determianţi
Înţelegerea procesului de integrare economică;
Etapele procesului de integrare economică;
Societățile transnaționale și rolul lor în procesul de integrare și
globalizare.

III.1. Globalizarea economică-consideraţii generale

(forma extinsă a articolului Geografia Globalizării, Comunicări
de Geografie, Editura Universităţii din Bucureşti, Peptenatu D.
(2001);

Procesul de globalizare este caracteristic ultimelor decenii

ale secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat datorită accentuării
complexului de relaţii economice, sociale, culturale şi politice
dintre state, pe baza principiilor neoliberalismului. Sintetic,
acest proces poate fi considerat ca fiind tendinţa universală de
raportarea la o scară unică de valori.
Curentul neoliberalist a militat întotdeauna pentru
eliminarea protecţionismului în relaţiile internaţionale, şi mai
ales în cele comerciale. Autori ca Lubbers Ruud şi Koorevaar
Iolanda consideră neoliberalismul principala cauză a
globalizării.
La autorii care au analizat acest proces se disting două
direcţii de abordare a istoriei globalizării. În primul rând se
remarcă autorii care consideră că se poate vorbi de globalizare
încă de la începutul istoriei, însă efectele s-au simţit, în ultimele
decenii, cu o intensitate mai mare. Argumentul principal folosit
era răspândirea creştinismului. Alţi autori consideră
globalizarea un fenomen contemporan, caracteristic dezvoltării
relaţiilor capitaliste.

1
 După M. Camdessus globalizarea este evidenţiată în
prezent de următoarele elemente:
Marile întreprinderi se mondializează treptat şi se
structurează în reţele, sub efectul progreselor tehnologice,
cercetărilor de optimizare a gestiunii şi productivităţii, şi noilor
relaţii financiare;
Globalizarea se produce, în prezent în timp real, datorită
eliminării controlului la efectuarea schimburilor comerciale şi
uşurarea accesului la alte culturi;
Posibilităţile de transmitere universale şi instantanee a
noutăţilor (de exemplu costul unei convorbiri telefonice între
New York şi Londra a scăzut de la 245$, în 1930, la sub 3,5% din
această valoare în 1990);
Conştientizarea că anumite probleme ale devenirii
umane sunt transnaţionale şi nu pot fi acceptate pe scara stat-
naţiune.
Economia mondială reprezintă un ansamblu al
schimburilor reciproc de activităţi (producţia materială,
circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor, cercetarea
ştiinţifică etc). Se poate spune că este un sistem de
interdependenţe în care celulele de bază sunt, încă, economiile
naţionale, a căror influenţă asupra economiei mondiale este în
funcţie de nivelul lor de dezvoltare. În diferite zone geografice,
evoluţia economică este diferită, fazele de expansiune alternând
cu cele de recesiune, dar rezultanta globală este de creştere a
produsului mondial brut. Economia mondială este un sistem
eterogen, pentru că statele diferă ca mărime, potenţial
demografic şi economic, dar se mai menţin diferenţe şi în
privinţa sistemului economic.
În prezent, se poate spune că, cele mai importante
elemente ale evoluţiei economiei mondiale sunt societăţile
transnaţionale, definite ca acele firme care şi-au extins
activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de
origine. Ele reprezintă un ansamblu la scară globală, alcătuit
dintr-o societate principală - firma mamă - şi un număr de
filiale, dependente de aceasta, implantate într-un număr mai
mare sau mai mic de ţări. Iniţial, s-au afirmat în ţările
dezvoltate cu economie de piaţă, ajungând, în unele cazuri, să
aibă o forţă economică mai mare decât a unui stat – naţiune.
Strategia generală a societăţilor transnaţionale vizează

2
abandonarea economiilor bazate pe consumuri mari de materii
prime, de energie şi trecerea la o economie bazată pe informaţie
şi tehnologie de vârf, fiind interesate în special de sectorul
bancar, cel de asigurări, de servicii, sectoare în care deţin
aproape 60% din active la nivel global.
Un efect al transnaţionalizării este procesul de
delocalizare, adică transferul unei producţii interne în alte state,
cu un nivel economic mai scăzut, datorită unor interese ca:
prelungirea ciclului de viaţă a produsului, minimizarea
costurilor de fabricaţie, ocolirea unor bariere vamale, extinderea
concurenţei. În general, delocalizarea vizează produse
standardizate şi s-a dezvoltat mai întâi pe axa Nord – Nord,
pentru ca apoi să includă şi ţările în curs de dezvoltare. Acest
proces implică noi forme de organizare internaţională a
producţiei, apariţia unor filiale comune, încheierea unor
acorduri de licenţe, începerea producţiei de subansamble. Se
observă că, profiturile obţinute în urma delocalizării sunt
utilizate pentru modernizarea tehnologiilor în ţara în care îşi
are sediul firma-mamă, adică asistăm la un proces invers, cel de
relocalizare.
Reorganizarea economiei mondiale este determinată în
mod hotărâtor de trei elemente esenţiale: globalizarea
consumatorilor şi a corporaţiilor, formarea statelor-regiuni ca
reacţie la statele naţiuni, apariţia şi ascensiunea blocurilor
economice (Keinichi Ohmae, End of the Nation State, 1995).
Un proces tot mai evident este globalizarea economiei. Are
loc o întrepătrundere a economiilor, manifestată prin creşterea rolului
jucat de investiţiile şi capitalurile străine, de schimburile comerciale în
formarea produsului intern brut. Capitalul intern nu mai poate fi
factorul principal al creşterii economice.
Globalizarea nu este un proces uniform şi linear ce include
o gamă largă de fenomene, de la activităţi economice la
internaţionalizarea culturii, educaţiei, tehnologiei. M. Waters în
Globalization, Routhlege, London) consideră că globalizarea
reprezintă reducerea constrângerilor geografice asupra
aranjamentelor sociale. Mergând pe schema conceptuală,
propusă de acesta, se poate vorbi despre o tridimensionare a
globalizării: pe plan economic, politic, cultural. Autorul
operaţionalizează pentru fiecare concept (globalizare

3
economică, politică, culturală) şi apoi propune o comparaţie
între ideal-tip şi starea de fapt.
Procesul de globalizare cuprinde trei dimensiuni:
globalizarea economică, politică şi socială. Astfel, în ceea ce
priveşte globalizarea economică Waters consideră că
dimensiunile acesteia sunt: comerţul, producţia, investiţiile,
ideologia organizaţională (impunerea unui anumit mod de a
face producţie), piaţa financiară şi piaţa muncii. Dintre acestea,
piaţa financiară şi comerţul reprezintă acele elemente în care
globalizarea este realizată aproape în întregime. În sens mai
restrâns, globalizarea se referă la liberalizarea comerţului,
investiţiilor şi fluxurilor de capitaluri dintre ţări, precum şi la
integrarea mijloacelor de producţie din diferite ţări sub
proprietatea societăţilor transnaţionale şi la integrarea pieţelor
de produse şi financiare
Din punct de vedere economic globalizarea semnifică
integrarea sistemelor economice naţionale sistemului economiei
mondiale, deci într-un sistem unic. Această integrare presupune
schimbări de mentalitate la nivelul entităţilor statale, dar şi la
nivelul fiecărui agent economic în parte. Motivaţiile de natură
naţională încep să îşi piardă teren, în condiţiile în care
componentele sistemului economic mondial nu mai reprezintă,
decât în mică măsură, interesele naţionalului. Astfel, în
numeroase state, în care societăţile transnaţionale produc o
mare parte din produsul intern brut, acestea capătă o putere de
negociere pe plan internaţional, care devansează reprezentanţii
puterilor naţionale. In aceste condiţii există riscul ca cele două
grupări să intre în conflict şi să dea o altă direcţie şi formă
procesului.
Statele care urmează direcţia impusă de societăţile
transnaţionale trebuie să-şi adapteze politica economică şi
legislativă în funcţie de interesele acestora, pentru a nu genera
probleme sociale, ţinând cont de faptul că aceste firme gigant
contribuie tot mai mult la crearea valorii adăugate în cadrul
economiei naţionale, şi, de asemenea, la crearea de locuri de
muncă.
Există două forţe care acţionează asupra globalizării:
răspândirea reţelelor informaţionale, care urmăresc traseul
infrastructurii urbane, creând oraşe informaţionale globalizate,
şi cooperarea naţiunilor la crearea unei reţele economice

4
globale, care necesită politici financiare şi comerciale
liberalizate. Globalizarea economică reprezintă o transformare
majoră în organizarea teritorială, spaţială, a activităţii
economice şi a puterii politico-economice.
Primul val al globalizării a fost determinat de o
combinaţie între scăderea costurilor de transport (motorul cu
aburi) şi eliminarea obstacolelor legate de tarifele vamale, ceea
ce a făcut posibilă folosirea unor regiuni mai extinse. Noile
tehnologii (calea ferată) au deschis mari posibilităţi pentru
exporturile de produse industriale. Un prim rezultat a fost acela
că bunurile primare, legate de agricultură, erau schimbate cu
produse industriale.
Producţia de bunuri primare necesita şi forţă de muncă.
Circa 60 milioane persoane au emigrat din Europa spre
America Nord şi Australia pentru a lucra terenurile disponibile.
Migraţiile din zonele populate ale Chinei şi Indiei către
Thailanda, Birmania, Filipine, Vietnam au însemnat fluxuri
aproape egale, astfel că fluxurile totale de forţă de muncă în
primul val de globalizare au implicat circa 10% din populaţia
Terrei. Migraţia este considerată un factor mai important decât
schimburile comerciale sau de capital. Apar diferenţieri
importante între state ca urmare a creşterii veniturilor: SUA,
Australia, Noua Zeelandă, pe de o parte, dar şi cele din Europa
de Vest, în care se constată creşterea salariilor, datorită
emigraţiei.
Perioada 1914 - 1945 poate fi considerată ca o reîntoarcere
la naţionalism. Tehnologia a dus în continuare la scădere
costurilor de transport, astfel la transportul pe apă, costurile
scad de 3 ori în perioada interbelică.
Sistemul monetar, foarte eficient la începutul secolului,
este distrus datorită războiului, iar în încercarea de a atrage
cererea către pieţele interne, ţările puternice adoptă măsuri
protecţioniste, care dau rezultatte negative: în SUA între 1929-
1933 importurile au scăzut cu 30%, iar exporturile cu 40%. La
nivel internaţional, protecţionismul a dus la un declin al
comerţului mondial, astfel că, la nivelul anului 1950 exporturile,
ca parte din venitul global, se situau la acelaşi nivel cu cel din
1870. Apare o atitudine antiimigrare: în SUA au intrat numai 6
milioane persoane faţă de 15 miloane între 1870-1914.
Retragerea fenomenului de globalizare nu a schimbat însă

5
situaţia marilor inegalităţi mondiale. Experimentul de
globalizare inversă a arătat faptul că acest lucru este posibil, dar
nu şi atractiv.
Al doilea val de globalizare (1950-1980) a însemnat o
reîntoarcere la internaţionalism. Se produce o liberalizare a
comerţului cu bunuri, datorită activităţii Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT). A fost o liberalizare selectivă,
atât în privinţa ţărilor care participă la acest proces, cât şi în
privinţa produselor care erau acceptate. Până în 1980, comerţul
cu bunuri industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult eliberat
de bariere tarifare, dar pentru ţările în curs de dezvoltare,
acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare, care
nu puteau concura cu agricultura din ţările dezvoltate. Acest
lucru a dus la apariţia unor mari inegalităţi Nord-Sud.
Se produce o liberalizare a comerţului cu bunuri datorită
activităţii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ. A fost o
liberalizare selectivă, atât în privinţa ţărilor care participa la
acest proces cât şi în privinţa produselor care erau acceptate.
Până în 1980 comerţul cu bunuri industriale dintre ţările
dezvoltate a fost mult eliberat de bariere tarifare, dar pentru
ţările în curs de dezvoltare, acestea au fost îndepărtate doar
pentru bunurile primare, care nu puteau concura cu agricultura
din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus la apariţia unor mari
inegalităţi Nord – Sud. Pentru ţările dezvoltate a crescut foarte
mult comerţul exterior, apare specializarea internaţională în
cadrul producţiei, ceea ce a permis aglomerarea industrială şi o
economie de scară. Se poate vorbi de apariţia unui nou sistem
comercial: intra-Nord, care a avut un efect benefic pentru ţările
industriale, cu venituri mici.
Noul val de globalizare (după 1980) este marcat de câteva
elemente cu efecte semnificative în evoluţia economiei
mondiale:
1) În ultimele decenii se constată tendinţa de
„tripolarizare” a schimburilor comerciale internaţionale,
principalii actori fiind Uniunea Europeană, S.U.A. şi Japonia,
care însumează jumătate din valoarea schimburilor mondiale.
2) Liberalizarea mai mare a comerţului prin apariţia
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Acordul de la Marrakech,
1995), care aduce noi reglementări privind comerţul cu servicii
şi drepturile de proprietate intelectuală.

6
 3) Multinaţionalizarea presupune un complex de
transformări legate de politicile de liberalizare şi dezvoltare a
noilor tehnologii. În prezent, caracterizează toate procesele de
schimburi, de bunuri şi servicii, precum şi transferurile de
informaţie. Liberalizarea a fost aplicată în special în sectorul
financiar, după care au urmat transporturile aeriene şi
telecomunicaţiile. Multinaţionalizarea este o fază superioară
internaţionalizării şi presupune o nouă logică de producţie în
străinătate. Ea implică organizarea şi controlul activităţilor de
producţie şi de comerţ în străinătate ale firmelor care sunt
ancorate în sistemele economice naţionale. Multinaţionalizarea
este rezultatul interdependenţei între patru componente
fundamentale: investiţiile străine directe, exporturi şi importuri,
transferuri de capital şi transferuri de tehnologie.
4) Creşterea exportului de servicii datorită liberalizării
comerţului, eliminării barierelor faţă de investiţiile străine şi
progresului extraordinar din domeniul transporturilor şi
comunicaţiilor.
5) Creşterea mişcărilor de capital. Controlul asupra
fluxurilor externe de capital din ţările dezvoltate a fost înlăturat
- în 1997 se atinge un maxim de fluxuri, către ţările în curs de
dezvoltare, de peste 300 miliarde dolari SUA, dar în 2003
acestea scad la 172 milioane USD. Ţări cu primiri importante în
grupa celor în curs de dezvoltare: China (cele mai mari primiri
– 61 miliarde USD în 2004), Brazilia, Chile, Malaezia, Thailanda.
Cu toate acestea, fluxurile de capital către gruparea respectivă
reprezintă doar o parte redusă din piaţa totală de investiţii, ca
urmare a neîncrederiii faţă de situaţia economică şi politică
internă. ISD implică nu numai fluxuri de capital, ci şi de
tehnologie avansată şi acces la pieţele internaţionale.
6) Creşterea migraţiei internaţionale, cauzele economice
fiind principalul motiv al deplasărilor internaţionale şi
internaţionale. Diferenţele mari salariale conduc la creşterea
presiunilor migraţiei, circa 120 de milioane de persoane trăiesc
în afara ţărilor în care îşi au domiciliul.
În momentul actual, se poate aprecia despre globalizare că
este un proces inevitabil, reuşita sa fiind legată de rezolvarea
unor probleme, care afectează funcţionarea sistemului mondial:

7
 Stabilirea noului rol pe care îl ocupă statul în sistemul mondial,
ştiut fiind faptul că funcţionarea sa a fost deseori frânată de
politicile naţionale protecţioniste.
 Evitarea crizelor financiare (crizele financiare din Asia şi
America Latină au perturbat serios economia mondială) prin
instituţii financiare credibile.
 Sprijinirea statelor aflate în curs de dezvoltare pentru standarde
de viaţă ridicate şi pentru consolidarea unor economii stabile şi
deschise.
 Diminuarea decalajului dintre ţările bogate şi cele sărace,
principalul argument al adversarilor globalizării.

III.2. Societăţile transnaţionale

Noţiuni teoretice. Transnaţionalizarea reprezintă un

proces prin intermediul căruia marile întreprinderi (firme
transnaţionale) îşi controlează activele (uzine, mine sau birouri
de vânzări) în două sau mai multe ţări.
Firmele transnaţionale, cunoscute totodata şi sub
denumirea de companii multinaţionale, societăţi internaţionale,
mari unităţi interteritoriale sau grupuri plurinaţionale, sunt
produsul unei vaste mişcari de internationalizare a capitalului.
Acestea iau naştere în contextul dezvoltării schimburilor
internaţionale, internationalizării firmelor şi mondializării
economiei.
Făcându-şi apariţia în anii 1970, într-o perioadă
caracterizată printr-o scădere a economiei, ce lovea marile pieţe
mondiale, transnaţionalizarea a cunoscut de-a lungul
intervalului său de existenţă o creştere semnificativă. Pentru a
răspunde dificultăţilor înregistrate în acei ani, marile
întreprinderi au decis iniţierea unui proces de raţionalizare şi
de restructurare a activităţilor. În acest fel, în nenumărate
cazuri, producţia manufacturieră s-a deplasat dincolo de
frontierele ţării, mai ales în zonele în curs de dezvoltare, mai
puţin afectate de crize, unde se puteau găsi condiţii de
producţie mult mai profitabile: salarii mici, guverne autoritare,
reglementări reduse în privința drepturilor salariatului.
Activităţile care cereau un înalt nivel tehnologic şi de pregătire
profesională au rămas în interiorul ţărilor industrializate, în
timp ce toate celelalte activităţi necesitând o forţă de muncă mai

8
puţin calificată au fost „exportate”. Această descentralizare
constituia, deci, o nouă formă de diviziune internaţională a
muncii care, conform unei logici neo-liberale, trebuia să
mulţumească pe toată lumea.
Astăzi, pentru adepţii acestei metode, impactele globale
asupra noilor economii sunt pozitive. De exemplu, anumiţi
autori sunt de părere că investiţiile străine permit dezvoltarea
economiilor locale, prin crearea de noi locuri de muncă, dar şi
favorizarea îmbogăţirii locale, ceea ce ar putea conduce la
reînnoirea parteneriatelor deja existente. În plus, implantarea
firmelor transnaţionale în zone subdezvoltate ar permite o
difuzare crescută a tehnologiei în teritoriu.
Transnaţionalizarea generează în acelaşi timp şi multe
critici. Alţi autori, dimpotrivă, afirmă că noile locuri de muncă
create graţie firmelor transnaţionale sunt: a) remunerate
nesatisfăcător; b) uşor de transportat în alte locaţii, în cazul unei
scăderi a productivităţii sau a unei instabilităţi politice; c)
nefavorabile regrupării salariaţilor şi ameliorării condiţiilor lor
de viaţă. Aceşti autori insistă asupra importanţei
împrumuturilor de capital, în sânul instituţiilor financiare
locale.
Pe scurt, cele două categorii de autori (pro şi contra
transnaţionalizării) sunt însă de acord în privinţa ideii că acest
proces vizează menţinerea la un statut de dependenţă a ţărilor
în curs de dezvoltare.
Transnaţionalizarea poate fi definită ca o etapă
intermediară în dezvoltarea mondializării. Imaginea
mondializării este aceea a unor frontiere deschise fluxurilor de
bunuri, servicii şi capital şi a unei interdependenţe economice,
presupunând două etape:
 un fenomen de internaţionalizare prin intensificarea
comerţului mondial de produse şi servicii. Internaţionalizarea
poate fi analizată atât la nivel macro-economic, cât şi la nivel
micro-economic. Internaţionalizarea la nivel macro-economic
înseamnă un proces de interdependenţă crescută a economiilor,
printr-o extindere impresionantă a schimburilor internaţionale.
La nivel micro-economic, se remarcă o dezvoltare a relaţiilor
între întreprindere şi exterior în ceea ce priveşte concepţia,
aprovizionarea, producţia, comercializarea sau sursele
financiare.

9
  un fenomen de transnaţionalizare prin intensificarea
fluxurilor de capital, traduse prin investiţii străine directe.
Acestea includ fondurile investite direct în străinătate de către
companiile transnaţionale, veniturile reinvestite ale unei
societăţi afiliate şi fondurile luate cu împrumut de la o
societate-mamă de către o filială a acesteia. Pentru a putea fi
considerată o firmă cu investiţii străine directe, participarea
investitorului străin trebuie să fie de cel puţin 10 % din acţiunile
întreprinderii. Distingem astfel:
 filiale: întreprinderi în care investitorul non-
rezident deţine mai mult de 50 %;
 societăţi afiliate: întreprinderi în care investitorul
rezident deţine între 10 şi 50%;
 sucursale: întreprinderi deţinute integral de un
investitor non-rezident.
Globalizarea economiei mondiale reprezintă „un proces
deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre state,
ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în
sfere tot mai largi şi variate ale vieţii economice, politice, sociale
şi culturale, având drept implicaţie faptul că problemele devin
mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor, o
soluţie globală” (Dicţionar de Geografie Umană, 1999).
Puterea economică a unor firme transnaţionale poate
depăşi cu mult puterea economică a numeroase state.
Companiile transnaţionale participă la desăvârşirea
fenomenului de mondializare, tradus printr-o politică de
impunere pe piaţa mondială şi, în special, de remarcare pe trei
dintre cele mai importante pieţe ale lumii: Uniunea Europeană,
Statele Unite ale Americii şi Japonia. Aceste puteri deţin cea mai
mare parte a marilor companii mondiale. Companiile
transnaţionale, sub presiunea concurenţei, trebuie, încă din
momentul conceperii unui produs nou, să urmărească
adoptarea unei strategii mondiale.
În S.U.A., ţara de origine a companiilor transnaţionale,
schimburile produse prin intermediul acestor firme dau naştere
unei balanţe comerciale excedentare.
În Japonia, firmele transnaţionale sunt de două feluri. Este
vorba, pe de o parte, de renumitele zaïbatsu, întreprinderi
grupate în jurul unei familii (sau honsha) care au beneficiat de o
susţinere politică la nivel înalt încă de la apariţia lor, din secolul

10
al XVII-lea (Mitsui, Sumitomo), până la prăbuşirea lor în 1945,
odată cu înfrângerea japoneză. Ulterior, ele s-au reconstituit
într-o scurtă perioadă de timp, bazându-se pe o structură
tricefală: întreprinderi industriale, unităţi de negoţ (sogo
shosha) şi întreprinderi financiare, bănci şi companii de
asigurări. Termenul zaïkai este adeseori utilizat pentru a defini
acele zaïbatsu reconstituite. Creşterea puterii băncilor, începând
cu mijlocul anilor 1980, a dus la o evoluţie a terminologiei, astfel
că în zilele noastre se vorbeşte de keiretsu pentru a defini
grupurile de întreprinderi care au succedat celor zaïkai.
Totodată, în Japonia există transnaţionale recente, precum Sony
sau Hitachi, organizate clasic şi având la bază structuri
piramidale.
Aşa-numitele chaebol sau jaebol ale Republicii Coreea de Sud
sunt mari întreprinderi industrialo-comerciale de origine
familială: Samsung, Hyundai, Daewoo etc., foarte aproape de
întreprinderile japoneze zaïbatsu.
Caracteristicile celor mai importante firme transnaţionale
de pe glob. În ceea ce priveşte procesul de transnaţionalizare,
trebuie specificat faptul că la ora actuală acesta se prezintă sub
două forme: una la nivelul marilor puteri mondiale şi alta la
nivelul ţărilor în curs de dezvoltare.
Dezvoltarea firmelor transnaţionale s-a bazat pe efectele
conjugate ale următorilor factori macro-economici:
 liberalizarea economiei mondiale: termenul de liberalizare
se traduce prin deschiderea crescândă a pieţelor naţionale şi
autorizarea tuturor modalităţilor de investiţii străine directe (în
2001, la nivel mondial, erau în vigoare 2.009 de tratate bilaterale
de investiţii);
 rapiditatea progresului tehnic: această accelerare
determină în cazul marilor întreprinderi apariţia unui mediu
nesigur; devine vital pentru acestea impunerea pe toate pieţele
lumii, în scopul unei mai bune repartiţii a riscurilor şi
costurilor;
 intensificarea concurenţei: întreprinderile caută o mai
mare eficacitate a sistemelor lor productive ceea ce determină
investirea pe noi pieţe şi, astfel, reducerea costurilor de
producţie.

11
 Trebuie amintit, totodată, că aceşti factori au fost
favorizaţi de-a lungul ultimelor decenii de o relativă diminuare
a costurilor de transport internaţional al mărfurilor.
Aceste tendinţe macro-economice se traduc la nivelul
întreprinderilor printr-o competiţie internaţională, din ce în ce
mai puternică, în scopul creării unei reţele internaţionale de
producţie în jurul companiilor transnaţionale, caracterizată
prin:
 repartiţie mondială a lanţului de valori al întreprinderii:
diferitele funcţii ale întreprinderilor sunt acum repartizate în
diferite ţări ale lumii, în funcţie de avantajele zonelor respective
(fragmentarea lanţului de valori);
 nouă configuraţie geografică: circuitele de aprovizionare
se dezvoltă în noi spaţii geografice; are loc o specializare a
spaţiilor geografice.
La nivelul firmelor transnaţionale, accelerarea procesului
de mondializare înseamnă constituirea unor reţele mondiale de
producţie din ce în ce mai deschise localizării geografice, dar
caracterizate totodată printr-o coordonare din ce în ce mai
concentrată. Aceste transformări au consecinţe importante
asupra evoluţiei schimburilor internaţionale de bunuri şi
servicii.
Rolul firmelor transnaţionale în impulsionarea
exporturilor de produse prelucrate ale statelor în curs de
dezvoltare. Intervenţia firmelor transnaţionale în impulsionarea
exporturilor de produse prelucrate ale statelor în curs de
dezvoltare se concretizează în trei modalităţi.
 introducerea unor operaţiuni de producţie având drept scop
exportul; operaţiunile iniţiate de firmele transnaţionale au jucat
un rol important în creşterea exportului de echipamente de
transport ale Mexicului, precum şi a celor de utilaje industriale
neelectrice în cazul Braziliei. În Mexic, industria automobilelor
a fost transformată în anii 1980 dintr-o industrie producătoare
pentru piaţa internă într-o industrie orientată către export, în
urma unui proces de restructurare în care filialele unor
companii americane au avut un rol prioritar.
 impactul realizat la nivelul firmelor locale furnizoare de
inputuri de producţie pentru filialele străine. Respectivele firme
devin astfel exportatoare indirecte, sau chiar directe în situaţiile
în care diferitele transnaţionale le facilitează contacte cu alte

12
filiale din sistemul lor, situate în statele de origine sau pe terţe
pieţe. De exemplu, în China, NESTLÉ a acordat asistenţă
diferiţilor furnizori locali pentru a deveni furnizorii săi la scară
regională. Un alt exemplu ar putea fi experienţele SONY şi
NISSAN în Marea Britanie.
 eventualele efecte de demonstraţie ale prezenţei filialelor
străine pentru competitorii lor locali, efecte ce provin din imitarea
proceselor productive, din angajarea de personal pregătit şi
utilizat anterior de filialele străine sau din beneficierea de
eventualele ameliorări de infrastructură şi de legislaţie
determinate de prezenţa străină.

III.2 INTEGRAREA ECONOMICĂ

Integrarea este un proces complex, care a debutat odată cu

apariţia şi consolidarea organizaţiilor internaţionale. Acestea
din urmă reprezintă o asociere de state, pe diverse criterii,
recunoscută printr-un statut recunoscut de toţi membrii. Pe
plan mondial un rol important este deţinut de organizaţiile
constituite în scop economic. Acestea au contribuit la
dezvoltarea explozivă a relaţiilor economice internaţionale,
depăşindu-se limitele bilateralismului către multilateralism.
Se disting mai multe criterii de clasificare a statelor, criterii
ce privesc poziţia geografică a statelor membre, raporturile
dintre acestea şi organizaţia formată, nivelul de dezvoltare
economică sau gradul de deschidere faţă de statele lumii.
Din punct de vedere geografic, se disting: organizaţii
intraregionale (Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb, Cooperarea Economică a Mării Negre,
Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale, Pactul Andin,
MERCOSUR, ALENA, etc), organizaţii regionale (Sistemul
Economic Latino-American) şi organizaţii interregionale
(OCDE, OPEC).
După nivelul de dezvoltare economică a ţărilor membre
sunt organizaţii ale ţărilor dezvoltate (Grupul celor 7, OCDE) şi
organizaţii ale ţărilor în dezvoltate (Grupul celor 77).
În funcţie de gradul de deschidere faţă de statele membre
organizaţiile au vocaţie universală (ONU), sau vocaţie
restrânsă.

13
 Integrarea economică presupune accentuarea
interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor
state, care sunt determinate de un complex de factori, între care
un rol important este deţinut de revoluţia tehnico-stiinţifică
contemporană (Dicţionarul de geografie umană, 1999).
Principiile de bază ale integrării economice sunt:
 Formarea unui spaţiu economic comun;
 Libera circulaţie a capitalurilor, mărfurilor,
serviciilor şi persoanelor;
 Armonizarea legislaţiei în domeniul economic,
monetar, financiar şi social;
 Crearea unor instituţii comune, asupra cărora
ţările participante transferă unele competenţe de natură
economică.
Etapele procesului de integrare sunt:
 Acordurile de comerţ preferenţial;
 Zona economică de liber schimb;
 Uniunea vamală;
 Piaţa comună;
 Uniunea economică şi monetară;
 Integrarea economică totală.
Acordurile de comerţ preferenţial. Prin aceste înţelegeri se
stabilesc tarife reduse în raport cu cele practicate faţă de terţi.
Cel mai important exemplu pentru această fază de integrare
este Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei (ASEAN).
Zonele de liber schimb. În această fază se elimină total
barierele vamale dintre statele membre, permiţându-se politici
independente ale membrilor faţă de terţi. Cele mai importante
zone economice de liber schimb sunt: Spaţiul Economic
European, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Asociaţia
Integrării Latino-Americane, Acordul de Comerţ Liber al
Americii de Nord, Acordul de Liber Schimb SUA-Canada,
Acordul de Liber Schimb SUA-Israel, Acordul de Liber Schimb
al Tărilor Central Europene.
Uniunea vamală. Este o fază superioară de integrare în
care partenerii acceptă uniformizarea politicilor lor comerciale
faţă de terţi. Adoptarea acestei politici contribuie la eliminarea
unor fenomene distorsionate de tipul pseudotransferurilor de
produse intraregionale, destinate ocolirii barierelor comerciale
mai pronunţate în anumite ţări decât în altele aparţinând

14
aceluiaşi grup. Reprezentative pentru această fază a integrării
sunt: Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), Comunitatea
Africii de Est (Kenia, Tanzania şi Uganda).
Piaţa Comună. În această fază are loc dezvoltarea
liberului schimb la nivelul tuturor factorilor de producţie (forţă
de muncă şi capital) precum şi al tuturor categoriilor de
produse (bunuri fizice şi servicii). Se disting pentru acest stadiu
de integrare: Piaţa Comună a Americii Centrale, Comunitatea
Economică Europeană (cele 12 state, până la transformarea în
Uniunea Europeană), Uniunea Mahgreb, Mercosur.
Uniunea economică şi monetară. Este faza superioară ce
presupune armonizarea legislaţiei între ţările membre, precum
şi utilizarea unei monede unice. Prin Tratatul de la Maastricht
(1991) Comunitatea Economică Europeană a propus trecerea
către această fază superioară a integrării.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Ideea unei Europe unite a apărut în 1946, la 19 septembrie,

când Winston Churchill rosteşte un discurs la Universitatea din
Zurich, în care se pronunţă asupra unui anumit tip de „State
Unite ale Europei”. Această idee a început să fie pusă în practică
anul următor, când este înfiinţată Mişcarea Europei Unite.
Organizaţia se opune prin actele constitutive înfiinţării
instituţiilor supranaţionale şi îşi propune cooperarea la nivel
guvernamental.
Un alt moment important este crearea Consiliului Francez
pentru Europa Unită de către René Caurtin. Consiliul va fi
absorbit de Mişcarea europeană, din 1953.
Sub auspiciile democrato-creştinilor, în 1947, se crează
Noile Echipe Internaţionale, care mai târziu vor purta
denumirea de Uniunea Europeană a Democrato-Creştinilor
(1965). Tot în acest an începe Mişcarea Statelor Unite Socialiste
ale Europei, care din 1961 se va numi Stânga partidelor politice
europene.
Anul 1947 este deosebit de important pentru economia
Europei, anunţându-se la 5 iunie Planul Marshall.
Conceptul de Europa Unită capătă un nou curs din 13-14
decembrie 1947, când organizaţiile federaliste şi unioniste se

15
regrupează într-un comitet internaţional de coordonare a
mişcărilor pentru unificarea Europei.
Începând cu 1 ianuarie 1948 intră în vigoare convenţia
vamală între Belgia, Olanda şi Luxemburg, prima de acest fel
din Europa. În acelaşi an, la 17 martie, se semnează tratatul
Uniunii Occidentale (Tratatul de la Bruxelles) de către Belgia,
Olanda, Luxemburg, Franţa şi Marea Britanie.
Între 7 şi 11 mai are loc Congresul european, sub egida
Comitetului Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru
Unificarea Europei. Participanţii la Congres propun infiinţarea
unui Ansamblu deliberativ european şi a unui Consiliu
european special, care să pregătească integrarea economică şi
politică a ţărilor Europei. S-a mai propus înfiinţarea unei Carte
a Drepturilor Omului, şi pentru a fi siguri de punerea în
aplicare a acesteia, să se creeze o Curte europeană de justiţie.
La 28 ianuarie 1948 Franţa, Marea Britanie şi Ţările de Jos
decid instituirea unui Consiliu al Europei, şi au cerut
Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Suediei să le ajute în
elaborarea statutului acestui Consiliu.
Anul 1950 este un moment deosebit în evoluţia
ansamblului european. La 9 mai ministrul francez al afacerilor
externe, Robert Schuman propune ca Franţa şi Germania, la fel
ca orice altă ţară europeană interesată, să adopte politici
economice comune pentru comerţul cu cărbune şi oţel. Acordul
poartă numele de Declaraţia Schuman. Franţa, Belgia,
Luxemburg, Italia, Olanda şi Germania se încriu la această
declaraţie. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
(CECO) se înfiinţează la 15 februarie 1951, prin semnarea
Tratatului de la Paris.
În 1953, Paul-Henri Spaak, preşedintele adunării ad-hoc
din 10 septembrie, propune lui George Bidault, preşedintele
Consiliului CECO, un proiect de constiture a unei Comunităţi
europene politice, care ar avea ca obiectiv apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, de a asigura securitatea
statelor membre împotriva agresiunilor, de a coordona politica
lor externă şi de a crea, în mod progresiv, Piaţa Comună.
Proiectul tratatului prevedea crearea a 5 instituţii; un Consiliu
executiv european, un Parlament, compus din două camere, un
Consiliu de miniştri, o Curte de justiţie şi un Comitet economic
şi social.

16
 În 1956 Paul-Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, prezintă membrilor CECO un raport despre proiectele
tratatului comunitar privind crearea Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi Euratom. La 26 iunie 1956, la Bruxelles se
deschid negocierile în vederea redactării textelor privind
instituirea CEE şi Euratom.
Anul 1957 este începutul unei noi etape în evoluţia spre
ceea ce înseamnă astăzi Uniunea Europeană. Este anul în care,
la Roma, sunt semnate tratatele ce instituie Comunitatea
economică europeană (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa,
Germania şi Italia) şi Comunitatea europeană a energiei
atomice. Aceste tratate au fost numite “Tratatele de la Roma” şi
au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, când are loc şi stabilirea
sediului la Bruxelles.
Începând cu 10 februarie 1958, statele membre aplică
aceleaşi tarife vamale la cărbune şi oţel, cu excepţia Franţei şi
Italiei, care obţin dreptul de a păstra propriile taxe, încă doi ani.
Tot în 1958, are loc la Stresa (Italia) o conferinţă la care se
stabilesc bazele unei politici agricole comune. Problema
politicilor agricole este reluată în 1962 când se adoptă primele
regulamente comune în domeniul politicilor agricole (PAC), şi
se pune problema unei pieţe comune pentru produsele agricole
şi asigurarea unei solidităţii financiare, prin intermediul unui
Fond european de orientare şi garanţie agricolă, care intră în
funcţiune în 1964.
În 1958 are loc un eveniment deosebit de important, intră
în vigoare Acordul monetar european. În 1959 Grecia şi Turcia
cer un acord de asociere cu CEE, iar negocierile încep în acelaşi
an.
La 20-21 iunie 1959, 7 dintre ţările Organizaţiei europene
de cooperare economică (OECE), Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, decid
crearea Asociaţiei europene de liber schimb (AELS). Acordul de
asociere este semnat anul următor la Stockholm şi intră în
vigoare în acelaşi an.
Anul 1960 este anul în care Organizaţia europeană de
cooperare economică se transformă în Organizaţia de cooperare
şi dezvoltare economică (OCDE).
În anul 1961 ţările membre ale CEE îşi exprimă dorinţa de
a crea o uniune politică. În acelaşi an, Irlanda, Marea Britanie şi

17
Danemarca prezintă cererile oficiale de aderare la CEE, iar un
an mai târziu şi Norvegia.
La 4 mai 1964 are loc deschiderea oficială a rundei
Kennedy, de negocieri comerciale multilaterale cu titlul:
“Acodul general asupra taxelor vamale şi comerţului” (GATT).
Comunitatea economică europeană participă la aceste negocieri.
La 8 septembrie 1965 se semnează la Bruxelles tratatul de
fuziune a execuţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE, şi
EURATOM), tratat ce intră în vigoare la 1 iulie 1967.
În 1968 se atinge un obiectiv deosebit de important; este
vorba de intrarea în vigoarea a uniunii vamale. Drepturile
vamale, ce continuau să fie percepute în afara schimburilor
intracomunitare, sunt eliminate cu 18 luni înainte de data
prevăzută în tratatul de la Roma, iar taxa vamală comună este
introdusă, înlocuind drepturile vamale naţionale pentru
schimburile cu restul lumii.
În 1970 Consiliul Comunităţilor Europene desemnează un
comitet de experţi, prezidat de Pierre Werner, pentru a studia
posibilitatea de realizare a uniunii economice şi monetare.
La Conferinţa de la Paris din 1972, reprezentanţii ţărilor
membre definesc noile domenii de acţiune comunitară, care
vizează politicile regionale, de mediu, sociale, energetice şi
industriale. Se reafirmă, la această întâlnire, faptul că uniunea
economică şi monetară trebuie realizată în 1980.
În 1973 intră în vigoare acorduri de liber schimb între
Comunitate şi Austria, Elveţia, Portugalia, Suedia, Islanda,
Spania, Norvegia, Finlanda.
Criza energtică, declanşată în 1973 de refuzul ţărilor OPEC
de a vinde petrol unor ţări occidentale, determină statele
membre să se orienteze spre politici comune în domeniul
energetic.
La 31 ianuarie 1974, Comisia europeană adresează şefilor
de guvern o declaraţie privind starea Comunităţii. În această
declaraţie, Comisia insistă pe necesitatea de a relansa
construcţia comunitară printr-o convergenţă a politicilor
naţionale şi definirea politicilor comune. Parlamentul declară că
unitatea Europei nu va putea fi realizată, decât dacă instituţiile
comunitare vor aborda o politică fondată pe o veritabilă
solidaritate europeană.

18
 Evenimentele ce au avut loc dup 1980 pot fi schematizate
astfel:
 În 1981 aderă Grecia.
 În 1986 aderă Spania, Portugalia.
Odată cu această extindere, prin Actul Unic European,
sunt introduse alte obiective:
 Consolidarea pieţei unice;
 Dezvoltarea capacităţilor de producţie;
 Protecţia mediului înconjurător.
 Momentul cel mai important în evoluţia Uniunii
Europene a fost Tratatul de la Maastricht (Olanda) din 1991.
Principalele obiective ale acestui tratat sunt:
 Piaţa europeană comună;
 Uniunea economică şi monetară;
 Uniunea politică;
 Politici comune pe multiple planuri.
 În 1995 aderă Suedia, Finlanda şi Austria.
 Norvegia decide prin referendum să nu adere.
 O serie de ţări capătă statut de asociat: România,
Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Malta, ţările baltice,
Turcia, Cipru.
 La 1 mai 2004 aderă: Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru;
 La 1 ianuarie 2007 aderă România şi Bulgaria.

Autoevaluare:

 Definiţi noţiunea de transnaţionalizare;

 Care sunt etapele procesului de transnaţionalizare?
 Care sunt cele mai importante firme transnaţionale de pe
glob?
 Cum influenţează procesul de transnaţionalizare
exporturile?
 Definiţi integrarea economică?
 Care sunt principiile şi etapele procesului de integrare
economică?

Teme de seminar:

 Etapele evoluţiei teritoriale a Uniunii Europene;

19
  Se va evalua participarea la dezbateri.

Bibliografie selective:

Albu Cornel, Mihaela Lupu (1995), Uniunea Europeană: de la

“12” la “15”, în Conjunctura economiei mondiale;
Bal Ana (1994), Acordurile de asociere al Uniunea Economică a
ţărilor Est – Europene (prezentarea comparată), în Conjunctura
economiei mondiale;
Braghină C., Peptenatu D., (2003), Consideraţii privind conceptul
de Geografie economică pe plan mondial, Comunicări de geografie
vol. VII, Ed. Universităţii din Bucureşti.
Claval P., (1976), Élements de géographie économique, Paris.
Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed.
Economică, Bucureşti.
Erdeli G., Braghină Cristian, Frăsineanu Dragoş (2000),
Geografie Economică Mondială, Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti;
Hristea Anca Maria (1995), Spaţiul economic Asia Pacific în
perspectiva anilor 2020, în Conjunctura economiei mondiale;
Hristea Anca Maria (1997), Tendinţe şi evoluţii recente în comerţul
mondial, în Conjunctura economiei mondiale;
Lelart M. (1989), Le systeme monetaire internaitonal, Editura De l’
Epargne, Paris;
Lemoine F., Les exportations des PECO vers l’Union Europeene de
1988 a 1993, în Economie internationale, nr. 62/1995, C.E.P.I.I.
Limouzin P. (1996), Les agricultures de l’Union europeenne,
Editura Armand Colin, Paris;
Moldoveanu M. (1995), Considerentele privind cooperarea
economică în Europa de Sud Est, în contextul procesului de intgrare
europeana, în Conjunctura economiei mondiale;
Moldoveanu M. (1997), Uniunea Europeană adoptă o strategie
ofensivă în comerţul mondial, în Conjunctura economiei mondiale;
Peptenatu D. (2001), Geografia Globalizării, Comunicări de
Geografie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti;
Peptenatu D., Drăghici C., Cepoiu Loreta (2006), Geografie
economică mondială, Editura Universitară, Bucureşti;
Puianu Emilia (1995), Serviciile de piaţă în ţările membre ale
Uniunii Europene: evoluţii şi perspective, în Conjunctura
economiei mondiale;

20