Problemele economiei globale şi politica economică 7

CAPITOLUL 1

PROBLEMELE ECONOMIEI GLOBALE ŞI

POLITICA ECONOMICĂ

In ultimele decenii, economia mondială a suferit transformări radicale, jocul economic fiind bulversat.
De îndată ce comunicaţiile au devenit universale, informaţiile instantanee, transporturile supersonice, s-au
redus simţitor barierele geografice şi diferenţele culturale, s-au adâncit în mod considerabil
interdependenţele economice. Lumea noastră s-a schimbat şi tinde să devină tot mai mult un univers al
interdependenţelor. Atât binefacerile cât şi pericolele viitorului au un singur lucru comun: ele nu respectă
frontierele naţionale. Cu seducţiile şi sfidările ei, globalizarea a devenit problema cea mai arzătoare a epocii
noastre.

1.1. GLOBALIZAREA – FENOMEN CONTRADICTORIU

1.1.1. Logica globalizării

Internaţionalizarea, globalizarea si multinaţionalele sunt omniprezente în viaţa noastră cotidiană. Multe

activităţi industriale se desfăşoară astăzi la scară globală, iar cele mai multe firme angrenate în astfel de
activităţi realizează costuri mai reduse şi pot promova mai bine marca de fabrică. Multe produse sunt
plimbate prin toata lumea, sunt cumpărate şi revândute de mai multe ori înainte de a fi consumate. Se
estimează că cel puţin o treime din comerţul mondial este un comerţ inter-firme. Alteori, unităţile de
fabricaţie sunt implantate lângă piaţă. Să nu mai vorbim de faptul că multe produse şi servicii sunt un fel de
hibrizi : materia primă, proiectarea, fabricaţia şi asamblarea lor se realizează în ţări diferite.
Totodată, s-a dezvoltat foarte mult comerţul internaţional. Dezvoltarea schimburilor şi a investiţiilor
internaţionale, prin bulversările pe care le-au introdus, a impus o redefinire a politicilor industriale şi
comerciale a statelor şi cu deosebire o revizuire a strategiilor întreprinderilor. Internaţionalizarea este în fapt,
în numeroase sectoare de activitate, marea miză a ultimilor ani, întreprinderile europene fiind de o talie în
general inferioară în raport cu cele ale concurentelor americane şi japoneze. Industria planetară se supune
astăzi unei logici duble. Logica naţională este o atitudine, o stare comportamentală, care consideră că piaţa
naţională este piaţa principală sau exclusivă. Din contră, logica mondială consideră lumea în ansamblul ei
ca piaţă căreia se adresează ţara de origine a firmei, neconţinând decât un element al acestui ansamblu.
Până în anii ’60 pentru cea mai mare parte a firmelor logica naţională a fost dominantă. S-a produs apoi,
odată cu dezvoltarea firmelor multinaţionale, o deplasare urgentă spre logica mondială. In ultimele două
decenii, logica mondială devine cea mai puternică: este logica întreprinderilor care nu mai au frontiere,
considerându-le pe celelalte întreprinderi ca pe nişte concurenţi sau parteneri indiferent de naţionalitatea lor.
Producţia tinde a se implanta acolo, unde costurile sunt mai reduse, fără a se preocupa de impactul
global asupra cererii naţionale. Logica naţională, cea a statelor, complementară şi uneori antagonistă este
orientată spre interesul general şi spre obiectivele macroeconomice. Între respectul strategiei firmelor şi
protecţia intereselor naţionale, statele trebuie să găsească un echilibru just, ceea ce nu este uşor de realizat.
Integrarea crescândă în economia mondială amplifică constrângerea competitivităţii.
Firmele şi ţările sunt constrânse să producă cu costuri competitive, aliniate la nivelul celor de pe plan
mondial, iar statele nu pot împiedica această logică de delocalizare pentru a nu asista la invadarea pieţei
naţionale cu produse fabricate altundeva mai bine, la protecţia ineficienţei firmelor proprii sau la dezvoltarea
unui şomaj masiv.
Companiile autohtone, nu numai că nu-şi mai pot permite să ignore existenţa concurenţilor străini, a
pieţelor externe sau a surselor externe de aprovizionare, dar trebuie să ia în considerare apariţia unor noi
tehnologii, echipamente şi materiale, a unor noi tehnici de organizare şi comercializare. Sunt nevoite să
recunoască că este greu de realizat de unul singur toate acestea, ele sunt constrânse să formeze alianţe
strategice cu firme străine, care le pot fi furnizori, distribuitori, parteneri în domeniul tehnologiei, parteneri
în cadrul unor societăţi mixte sau chiar concurente. Chiar şi cele mai mari companii creează reţele globale în
loc să concureze prin forţe proprii pe piaţa mondială. Firmele de succes din zilele noastre sunt cele care
izbutesc să pună la punct cele mai eficiente reţele globale.
8 Politici economice comparate

În noile condiţii, firmele trebuie să facă faţă noilor provocări generate de şocurile tehnologice,
economice, financiare, energetice sau ecologice, care induc modificări structurale de mediu economic,
concurenţial sau socio-cultural. Pieţele sunt aproape toate saturate iar concurenţa capătă un caracter planetar.
Lumea se transformă treptat într-o entitate cu trăsături globale, tinzând spre o piaţă globală şi un sistem
social global.
Mai mult, realitatea lumii de astăzi se structurează în alt mod: regiuni întregi, delimitate sau nu de
continente se coagulează după principii care lasă tot mai mult spaţiu de manevră deciziilor adoptate după o
logică supranaţională şi suprastatală. Lumea globală este o lume care, ca întreg, înseamnă mai mult decât
suma părţilor, în timp ce părţile au tendinţa de a imita întregul.

1.1.2. Definirea globalizării

Termenul de globalizare a intrat în circuitul teoretic în special în sensul de abordare globalistă în

domeniul economico-social, iniţiată de Clubul de la Roma, fondat în 1968, pentru care problematica
mondială a devenit o preocupare de referinţă. De aceea, în sensul larg al noţiunii, globalizarea exprimă o
modalitate sau un sistem de abordare şi receptare pe termen larg a marilor probleme contemporane,
determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale,
ecologice etc. şi preconizarea soluţionării lor printr-o acţiune concertată a comunităţii internaţionale.
Noile provocări, cum sunt: creşterea economică, explozia demografică, subdezvoltarea, alimentaţia,
poluarea, echilibrul ecologic, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internaţional, etc. nu mai
pot fi rezolvate prin acţiuni naţionale sau chiar internaţionale.
Poate cea mai cuprinzătoare definiţie a procesului globalizării este cea indusă de cunoscuta sintagmă a
„satului planetar” („global village”), prin care Marshall McLuhan surprindea acum câteva decenii esenţa
fenomenului din zilele noastre:
 tehnologii ale informaţiei care ne pun mai rapid şi mai des în legătură unii cu alţii,
 comprimarea distanţei prin noi tehnologii,
 interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce,
 integrarea pieţelor financiare şi de capital,
 internaţionalizarea (globalizarea) crescândă a producţiei prin intermediul firmelor transnaţionale,
 apariţia unor fenomene planetare care necesită abordări globale (protecţia mediului înconjurător,
protejarea surselor de apă potabilă, migrarea masivă ilegală cauzată de sărăcie şi de conflicte
interetnice şi militare, internaţionalizarea crimei organizate şi a terorismului internaţional),
Este vorba deci de răspândirea de comportamente ce exprimă raţionalitatea unui homo oeconomicus ce
nu cunoaşte frontiere şi sentimente locale, făcându-şi apariţia homo globalus.
Extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a două procese ale deceniilor trecute: a)
căderea sistemului comunist şi extinderea geografică a sistemelor bazate pe economia de piaţă; b) reformele
de natură neoliberală care au avut loc în ţările Europei Occidentale, îndeosebi în Marea Britanie, în America
Latină şi în Asia Sud-Estică.
Cauzele principale ale globalizării sunt de natură:
 tehnologică;
 politică;
 economică.
Acestea au declanşat un proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi
susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor economice, politice şi socioculturale internaţionale pe care
le numim globalizare.
Vectorii globalizării sunt:
 inovaţia tehnologică, mai ales tehnologia de informare şi comunicare care are un asemenea impact
asupra mobilităţii şi comunicării, încât „ revoluţia tehnologică” implică şi o avansare clară de la
capitalismul industrial către o concepţie (şi o realitate) postindustrială a relaţiilor economice;
 hegemonia ideologiei neoliberale, legată de triumful ideologiei economiei de piaţă, a societăţii de
consum, curent global în care democraţia este considerată soră cu economia de piaţă, împreună
formând o echipă câştigătoare.
Caracteristicile curentului globalizării cuprind:
 internaţionalizarea producţiei;
 Problemele economiei globale şi politica economică 9

 noua diviziune internaţională a muncii;

 noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord;
 noul mediu competitiv care generează aceste procese;
 internaţionalizarea statului, făcând din state agenţii unei lumi globalizate.
Mondializarea este procesul care relevă că activităţile realizate de anumite firme devin expresia unor
operaţii economice, care se desfăşoară la scară planetară, atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi
comercializarea. Din punct de vedere economic termenii de globalizare şi mondializare desemnează acelaşi
proces. Trebuie specificat că în documentele şi studiile ONU şi FMI în limba engleză, se foloseşte expresia
lingvistica globalizare (globalization în SUA, globalisation în Marea Britanie), pe când cele în franceză, ca
şi publicaţiile din această limbă, folosesc sintagma mondializare (mondialisation). Din această perspectivă,
între cele două concepte nu pot exista decât deosebiri de formă, latinescul globus având accesaşi semnificaţie
ca şi termenul francez monde. În literatura de specialitate, în limba română se utilizează mai frecvent
expresia globalizare.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic
al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor
transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având
drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând, la rândul lor, o
soluţionare mai curând globală decât naţională.

1.1.3. Avantaje şi critici

Trebuie să menţionăm că în legătura cu fenomenul de globalizare s-au structurat două opinii opuse: una
care susţine acest proces, iar alta care se opune, ambele fiind sprijinite de acţiuni concrete pe plan economic,
diplomatic si politic, cu rezonante, implicit pe plan social.
Analiştii economici apreciază că economiile mai deschise obţin rezultate mai bune de pe urma
resurselor interne, sunt mai inovatoare şi mai dinamice şi au mai multe opţiuni în privinţa aplicării politicilor
de investiţii şi creştere economică. Dar în comerţ şi în politicile economice, liberalizarea se împleteşte cu
protecţionismul. Accelerarea proceselor de globalizare la începutul anilor 1990 a fost asociată cu o mare
şansă în dezvoltare, şi pentru ţările în curs de dezvoltare.
Oponenţii globalizării invocă şi absolutizează uneori consecinţele negative: reducerea locurilor de
munca în tarile aflate în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivităţii muncii; desfiinţarea
naţiunii şi statului naţional; adâncirea decalajelor economice.
Se pare însă că aceste procese au surprins, în mare măsură, nepregătite ţările “lumii a treia”. Majoritatea
acestor ţări se simt tot mai marginalizate, nereuşind să ţină pasul cu evoluţiile pe plan mondial. Deşi
recunosc că globalizarea este un proces ireversibil, o forţă puternică şi dinamică a creşterii economice şi a
dezvoltării, ţările în curs de dezvoltare vorbesc despre necesitatea unei noi ordini umane globale, lansând
ideea unui nou parteneriat pentru dezvoltare. Se apreciază că numai dacă va fi bine gestionată, globalizarea
va permite să se pună bazele unei noi creşteri durabile şi echitabile, pe scară internaţională.

1.2. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ

Sensul noţiunii de globalizare economică este diferit în diverse surse. Uneori, globalizarea este înţeleasă
şi redusă la integrarea internaţională tot mai accentuată a pieţelor, fiind prezentată ca un fenomen ciclic. De
cele mai multe ori însă, globalizarea este concepută ca o etapă nouă (distinctă de cele care au precedat-o) a
internaţionalizării economice, etapă legată de noua revoluţie tehnologică, dezvoltarea economiei mondiale
transfrontaliere, expansiunea corporaţiilor transnaţionale, creşterea considerabilă a investiţiilor directe în
străinătate etc. Revoluţia în informaţii, comunicaţii şi comerţul electronic au accelerat, cu siguranţă
tendinţele de globalizare a economiei mondiale.
De-a lungul timpului, conducerile firmelor au acordat cea mai mare atenţie gestionarii banilor,
materialelor, utilajelor si oamenilor. Astăzi, ele au ajuns sa recunoască importanta capitala a unei a cincia
resurse: informaţia. Nevoia de informare a firmelor intr-o societate din ce in ce mai concurenţială face ca, în
prezent, analiza pieţei şi a dorinţelor consumatorului să devina primordială. Accesul liber la Internet,
telefonia mobilă cu acces la reţea, noile tehnologii de transmitere rapidă a datelor (broadband), reţelele locale
familiale, acordurile de cooperare intre marile companii industriale pentru platforme de comerţ electronic
comune, sunt tot atâtea provocări ale noii economii.
1 Politici economice comparate

Globalizarea economică este caracteristica esenţială a anilor 1990. Folosit într-un sens mai limitat (în
special în diferite rapoarte ale organismelor ONU si FMI), fenomenul globalizării economice desemnează
integrarea internaţională aflată în creştere, atât a pieţelor de bunuri şi servicii, cât şi a celor de capital, sub
impactul valului mondial de liberalizare a schimburilor, investiţiilor şi fluxurilor de capital şi de accentuare
a concurenţei internaţionale pe aceste pieţe. Este de remarcat că în documentele care emană de la instituţia
ONU ce se ocupă de problemele muncii (Biroul Internaţional al Muncii), nu se consideră că pieţele muncii
intră la ora actuală în procesul globalizării. In alte studii se consideră că globalizarea economică reflectă
extinderea pieţei bunurilor şi serviciilor, a pieţei monetar-financiare şi a muncii dincolo de graniţele ţării.
Se conturează o largă convergenţă de opinii în rândul specialiştilor atunci când se clarifică schimbările
intervenite în structura comerţului internaţional drept consecinţe ale adâncirii procesului globalizării
economice contemporane. Pieţele financiare sunt deja aproape în întregime interconectate la scară globală;
marea piaţă financiară fără frontiere prinde contur.
Globalizarea economică nu se limitează însă la mecanismele pieţei mondiale, ci vizează şi producţia.
Numeroase activităţi industriale se desfăşoară la scară globală, iar cele mai mari firme angrenate în astfel de
activităţi operează cu costuri mai scăzute, cu competitivitate mai mare şi cu o mai bună promovare a mărcii
de fabrică. În consecinţă, globalizarea permite evitarea unor cheltuieli, realizarea de economii de scară,
diminuarea unor costuri, exploatarea imperfecţiunii diferitelor pieţe şi caracterului asimetric al informaţiei.
După renumitul economist Philip Kotler:
 industria globală reprezintă o industrie în care poziţiile strategice ale concurenţei pe marile arii
geografice sau pieţe naţionale sunt influenţate de poziţiile lor de ansamblu la nivel global;
 firmă globală este o firma care, operând cel puţin în două ţări, obţine o serie de avantaje legate de
activitatea de cercetare-dezvoltare, producţie, distribuţie, comercializare şi financiară, care-i
influenţează pozitiv costurile şi prestigiul şi care nu sunt la îndemâna concurenţilor autohtoni.
Iată de pildă, camionul purtând marca Ford are cabina fabricată în Europa, saşiul în America de Nord,
este asamblat în Brazilia şi importat spre a fi vândut în S.U.A. Firmele globale îşi programează şi
coordonează activităţile proprii la scară mondială.
Potrivit Glosarului UE, fenomenul globalizării economice a fost considerat de Consiliul European de la
Torino ca fiind una dintre provocările majore cu care se confrunta Uniunea Europeană la sfârşitul secolului
XX. Termenul se referă la un proces de integrare economică tot mai accentuată la nivel mondial, principalele
resorturi care îl determină fiind:
- liberalizarea comerţului internaţional şi a circulaţiei capitalului;
- progresul tehnologic accelerat şi dezvoltarea societăţii informaţionale
- liberalizare şi privatizare.
Aceşti trei factori se accentuează reciproc: progresul tehnologic stimulează comerţul internaţional, iar
sistemele comerciale internaţionale permit o mai bună diseminare a progresului tehnologic. În acelaşi timp,
intervenţia redusă a guvernelor stimulează dezvoltarea de noi forme de tehnologie şi contribuie la înlăturarea
barierelor comerciale. Cu toate acestea, unii observatori consideră că progresul tehnologic le permite
companiilor şi persoanelor fizice să evite cu mai multă uşurinţă respectarea reglementarilor la nivel naţional.
Globalizarea aduce o serie de avantaje, atât marilor corporaţii cat si consumatorilor finali:
 Principalul avantaj al globalizării – unirea marilor firme in corporaţii multinaţionale - are ca rezultat
producerea economiilor de scara, adică reducerea semnificativa a costurilor datorită creşterii
producţiei peste anumite nivele, considerate a fi trepte de eficienţă.
 Al doilea mare avantaj este flexibilitatea de a produce, de a concepe, de a inova în ţări diferite,
utilizând astfel la maxim forţa de munca disponibilă precum şi resursele existente.
 Pentru marile corporaţii, globalizarea înseamnă oportunitatea de a investi şi de a muta chiar diferitele
activităţi din cadrul consorţiilor, astfel încât produsul final să fie mai bun, mai competitiv din punct
de vedere calitativ sau al preţului.
 Mai mult, globalizarea înseamnă mobilitatea forţei de muncă, ceea ce înseamnă că oamenii cu
pregătire superioara vor putea munci acolo unde este nevoie de ei, nemaifiind constrânşi din punct de
vedere geografic.
 Problemele economiei globale şi politica economică 1

1.3. CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE

1.3.1. Natura corporaţiei multinaţionale

Privită prin prisma structurii sale, economia mondială în curs de globalizare reuneşte două mari
concepte ce se intersectează: economia mondială cu frontiere şi economia transfrontalieră sau transnaţională.
 Economia frontalieră este formată din economiile naţionale ca entităţi de bază ale economiei
mondiale, interconectate prin relaţii comerciale şi financiare, investiţii, cooperare tehnico-ştiinţifică,
convenite prin diverse acorduri, şi din uniunile economice regionale de diferite tipuri, care nu
manifestă, cel puţin deocamdată o atracţie spre o grupare planetară.
 Economia tranfrontalieră (transnaţională) este componenta corporaţiilor transnaţionale şi a băncilor
internaţionale (dintre care unele sunt şi ele transnaţionale) care formează o reţea vastă şi mobilă, ce
nu ţine cont de graniţele naţionale, îmbrăcând numeroase forme de specializări în continuă evoluţie,
în funcţie de o serie de împrejurări.
Multe corporaţii multinaţionale (CMN) sunt nişte instituţii extrem de puternice şi posedă resurse care le
depăşesc cu mult pe cele ale majorităţii ţărilor lumii. Anvergura operaţiunilor şi întinderea teritorială, pe care
se desfăşoară unele dintre ele sunt mai cuprinzătoare geografic decât orice imperiu care a existat vreodată.
Ele au integrat economia în trecut şi au transferat interdependenţa economică globală din domeniul
comerţului şi cel monetar în sfera producţiei industriale. Dar, aceste “conglomerate cu hărţi proprii”, ce
navighează pe vectorul internaţionalizării producţiei şi serviciilor intră într-un conflict semnificativ cu
economiile naţionale. În consecinţă, opiniile diferă în mare măsură asupra importanţei acestei evoluţii. Cert
este că acest proces nu poate fi suprimat. Este nevoie însă de reglementări internaţionale care să guverneze
relaţia dintre CMN şi guvernele naţionale, în aşa fel încât şi unele şi altele să se comporte de o manieră
benefică pentru economia globală.
Firmele, societăţile, corporaţiile multinaţionale (transnaţionale) constituie o realitate frapantă a
peisajului economic contemporan; ele sunt principalii subiecţi ai procesului de globalizare economică, în
special a relaţiilor comerciale şi financiar-monetare. Se pot identifica două mari curente în definirea firmei
multinaţionale.
 Primul curent pune accentul pe caracterul internaţional al firmei, considerată ca autonomă faţă de
ţara de origine şi faţă de ţara de implantare, dar care se află în anumite privinţe pe deasupra graniţelor
naţionale. Caracterul internaţional îi este atribuit în funcţie de anumite criterii: acţionarii sunt
dispersaţi în mai multe ţări; conducătorii firmei sunt de diferite naţionalităţi; strategiile de gestiune se
elaborează la scară mondială.
 Celălalt curent se raportează la baza naţională a firmei, care implantează mai multe filiale în diverse
ţări, potrivit unei strategii şi organizări concepute la scară mondială. Cel mai des folosite sunt
denumirile de societate sau corporaţie multinaţională (transnaţională), întrucât reliefează cel mai
direct una din caracteristicile esenţiale, şi anume faptul că îşi desfăşoară activitatea în cel puţin două
ţări.
Multinaţionalizarea firmelor este un proces caracteristic perioadei postbelice, şi în special ultimelor
decenii.
O definiţie de lucru simplă a corporaţiei multinaţionale ne spune că aceasta este o firmă care deţine şi
conduce unităţi economice în două sau mai multe ţări. Cel mai adesea ea presupune investiţia directă din
partea unei corporaţii şi posesiunea de unităţi economice în diverse ţări.

1.3.2. Trăsăturile distinctive ale firmelor transnaţionale

Factorul principal în explicarea corporaţiei multinaţionale constă în importanţa crescândă a competiţiei

oligopoliste, ca una din trăsăturile proeminente ale economiei mondiale contemporane. O astfel de corporaţie
tinde să fie o corporaţie oligopol, ale cărei active, activităţi de management, producţie şi desfacere transced
jurisidicţia mai multor naţiuni. Ea se compune dintr-o centrală, avându-şi sediul într-o ţară, şi dintr-un
fascicul de filiale în alte ţări.
Societăţile multinaţionale se disting în ansamblul lor prin următoarele caracteristici:
 existenţa mai multor filiale (unităţi de producţie, comercializare…) în ţări diferite;
1 Politici economice comparate

 legături strânse între filiale pe linia fluxului tehnologic, operaţiunilor financiare, de aprovizionare-
desfacere, de cercetare-implementare etc;
 extinderea cu repeziciune a comerţului intra-firmă;
 criteriile de eficienţă la nivelul întregului au prioritate în raport ce cele la nivelul filialelor;
 capacitatea unei filiale de a exercita o influenţă puternică asupra altora printr-o strategie gândită şi
promovată la nivel global.

1.3.3. Raţiuni şi strategii ale multinaţionalizării

Dezvoltarea multinaţionalizării firmelor are la bază, în esenţă, trei motivaţii:

 penetrarea pieţelor externe, prin exportul direct (departamente sau direcţii proprii de export),
licenţiere (încheierea unui contract de licenţă), societăţile mixte (asociere cu investitori locali,
împărţind între ei dreptul de proprietate şi controlul asupra acesteia) şi investiţia directă (proprietate
directă, prin cumpărarea tuturor drepturilor asupra unei firme locale sau prin construirea de capacităţi
proprii “pe loc gol”).
 reducerea şi distribuirea riscurilor financiare (prin delocalizarea parţială a unor producţii naţionale
spre ţările furnizoare de materii prime şi resurse energetice, vânzarea în aceste ţări de produse de
înaltă tehnologie…) şi politice (prin forme mai suple ale multinaţionalizării – alianţe, zone libere,
paradisuri fiscale…).
 reducerea costurilor, prin realizarea celor mai eficiente amplasamente din punctul de vedere al
facilităţilor de producţie, apropierea de pieţe, apropierea de zonele cu muncă ieftină dar calificată,
obţinerea unor concesii fiscale din partea guvernelor-gazdă
Strategiile corporaţiilor multinaţionale au trebuit sa se adapteze odată cu evoluţia fenomenului de
delocalizare a producţiei. Prima schimbare semnificativă s-a produs la începutul anilor ‘70, când dominaţia
corporaţiilor multinaţionale în economia mondială părea asigurată. Primul şoc petrolier din 1973 a însemnat
o sfidare şi o alterare profundă a poziţiei lor aparent invincibile. Embargoul OPEC şi creşterea masivă a
preţului ţiţeiului, naţionalizarea multora dintre filialele companiilor petroliere –mai înainte chintesenţe de
corporaţii internaţionale – au demonstrat că statele-naţiuni nu şi-au pierdut capacitatea contraofensivă.
A doua schimbare semnificativă s-a produs la jumătatea anilor ‘70 când întâietatea corporaţiilor
multinaţionale americane, care au dominat scena de-a lungul anilor ‘60 şi în deceniul următor, a fost
contestată şi, în câteva cazuri, ele au fost întrecute nu doar de corporaţii europene şi japoneze, ci şi de unele
aparţinând noilor ţări industrializate ca Brazilia, India şi Coreea de Sud.
Trecerea de la filialele externe, aflate în posesiune integrală, la întreprinderi mixte, la alianţe inter-firme
şi alte forme de aranjamente, accelerată de o serie de factori politici, economici şi tehnologici, constituie un
alt element al “noului multinaţionalism”. General Motors întreţine zeci de alianţe cu alte corporaţii. Dar,
noua United Motor Manufacturing Company, întemeiată în 1983 de două firme rivale, General Motors şi
Toyota, pentru producerea de maşini prin subcontractare în Statele Unite, constituie exemplul cel mai şocant,
care avea să prevestească ceea ce a urmat în viitor. Raţionalizarea globală a producţiei internaţionale a
acordat tot mai multă importanţă alianţelor dintre firmele multinaţionale şi furnizorii din lumea întreagă de
produse şi componente. În centrul multora dintre aceste aranjamente se află producătorii japonezi de
automobile, produse electronice şi tehnologii avansate. Japonia acoperă cam 40% din părţile componente în
sectoarele electronicii, automobilelor şi altele. Totodată, se extinde cu rapiditate rolul noilor ţări
industrializate în această activitate.
În ceea ce priveşte strategiile de marketing, corporaţiile multinaţionale se află în prezent în faţa unei
mari dileme: adoptarea fie a unei strategii de standardizare, fie a uneia de descentralizare a operaţiunilor lor
globale. Este evident că rezolvarea acestei probleme diferă de la caz la caz. Se schimbă şi modelul
managerial. Societăţile transnaţionale acordă o atenţie specială pregătirii managerilor din întreprinderile şi
filiale, instruirii lor cu noutăţi, cu orientările strategice ale companiei.
 Problemele economiei globale şi politica economică 1

1.4. SISTEME ŞI POLITICI ECONOMICE

COMPARATE

1.4.1. Sisteme economice comparate

Trăsăturile generale ale economiei de piaţă se manifestă în condiţii specifice de timp şi de loc, care îşi
pun amprenta asupra formelor de manifestare a acestor caracteristici în diferite ţări sau grupuri de ţări. Putem
spune deci că sistemul real al economiei de piaţă se prezintă printr-o mare diversitate de situaţii, de
experienţe şi de practici naţionale. Studiile şi analizele comparative au dus la formularea unor modele de
economie de piaţă reală, cum sunt: modelul anglo-saxon; economia socială de piaţă; modelul nordic
(suedez), economia paternalistă (modelul japonez).
Potrivit altor analize pertinente, sistemul capitalist se diferenţiază în două modele sau tipuri – modelul
neoamerican, care este specific pentru SUA, Regatul Unit, Australia …, şi modelul renan, care îşi are
nucleul dur în sistemul economiei sociale de piaţă din Germania, dar care se regăseşte în linii generale şi în
ţările nordice, în Elveţia, Austria, Olanda sau Japonia. Fiind o emanaţie a sistemului capitalist, cele două
modele caracterizează economiile ţărilor dezvoltate.

Fig.1.1. Tipuri de modele regionale de economie

creştere economică
include Modelul exclude
coeziune socială
libertate politică american

creştere economică
include Modelul
libertate politică
european
coeziune socială

creştere economică include exclude

Modelul
libertate politică
asiatic
coeziune socială

În ultima vreme, modelele de economie sunt esenţializate în mod predilect prin prisma paradigmei
globalizării. În procesul complex al dezvoltării Uniunii Europene, modelul de economie europeană este
abordat în mod distinct, ca formulă de aproximare a globalizării complexe. Modelele de economie s-au
conturat într-un anumit fel în stadiul preglobal, unde analiza uzează de particula inter, şi în alt mod în
stadiul global al economiei, unde particula suport este supra. În această viziune, tipologia modelelor
regionale de economie care se confruntă astăzi în lume sunt: modelul american, modelul european şi
modelul asiatic.
Criteriile de delimitare a acestor trei modele sunt multiple. Privindu-le în acelaşi timp ca modele de
dezvoltare economică şi socială, se poate aprecia că două dintre ele sunt caracterizate prin excluziune (cel
american şi cel asiatic), iar unul este de natură incluzivă (modelul european), aşa cum rezultă şi din schema
prezentată în fig.1.1.
 Modelele excluzive au o mai mare dinamică a rezultatelor, dar sunt antagonice:
o modelul american este exclusiv randamental, care exclude coeziunea socială, dar este un
model neoliberal ce pune accent pe virtuţile pieţei şi pe libertatea politică;
o modelul asiatic, care propulsează China în poziţia de pivot al economiei regionale asiatice,
este un model socialist, punând accent pe controlul deciziei, resurselor şi libertăţilor politice;
chiar şi în variantele specifice ale Japoniei şi ale tigrilor asiatici întâlnim caracteristici ale
1 Politici economice comparate

modelului chinezesc (dirijismul, intervenţionismul, autoritarismul sau chiar

monopartidismul).
 Modelul european este redistributiv, având finalitate socială ca şi cel asiatic. Dar spre deosebire de
acesta este un model incluziv, integrând şi libertatea politică ca şi modelul american.
Caracterizarea acestor modele din perspectiva sistemului economiei de piaţă reliefează faptul că
modelele american şi european se bazează pe mecanismele de piaţă concurenţială în alocarea resurselor şi
coordonarea agenţilor economici, chiar dacă ele sunt nuanţate sub aspectul coeziunii sociale: economie de
piaţă de tip „laissez-faire”, în primul caz, şi economie socială de piaţă concurenţială, în cel de-al doilea. În
schimb, modelul asiatic este cel al unei economii socialiste de piaţă (în cazul Chinei), care se bazează pe
implicarea progresivă a pieţei în certificarea alocării controlate a resurselor; Japonia şi ceilalţi tigrişori
asiatici se detaşează prin caracterul proprietăţii, adică prin predominanţa proprietăţii private.

1.4.2. Fundamentele politicii economice

Politica economică se concretizează în ansamblul măsurilor adoptate de autorităţile publice în vederea

orientării economiei într-un sens considerat rezonabil, prin folosirea unor tehnici şi instrumente adecvate.
Ea se disociază în componente distincte, diferenţiate în funcţie de natura obiectivelor vizate şi a
instrumentelor preconizate, putând fi delimitate în acest fel politici monetare, politici bugetare, politici de
preţuri, politici comerciale, politici de protecţie a concurenţei etc.
Politica economică se bazează întotdeauna pe o anumită viziune (orientare) pe termen mai lung asupra
funcţionării economiei, pe anumite strategii macroeconomice. Opţiunile strategice de natură
macroeconomică sunt orientările fundamentale care angajează profund viitorul unei ţări; ele sunt pariuri
asupra viitorului, pariuri a căror incertitudine se caută a se limita.
Multă vreme s-a crezut că politica economică este o simplă aplicare a economiei politice, a teoriei
economice generale. Politica economică primeşte o semnificaţie reală numai în raport cu analiza
macroeconomică, dar ea depăşeşte frontierele specifice ale ariei economiei, cuprinzând şi sfera politică.
Succesul politicii economice este realizat când sunt combinate elementele economice cu cele politice în
activitatea practică. Dacă, pe de o parte, teoria economică fundamentează şi luminează politica economică,
pe de altă parte, odată cu introducerea aspectelor politice în studiile economice, teoria economică se apropie
mai mult de realitate.
Considerăm deci politica economică nu ca o simplă “reflexie” a unor acţiuni determinate de o teorie
economică, ci ca un sistem care dispune de propria sa teorie. Într-o accepţiune generală, politica economică
rezidă în reunirea unui anumit număr de instrumente pentru a atinge anumite obiective dezirabile. Politica
economică poate fi definită ca o aplicaţie a teoriei generale a alegerilor economice, dar de data aceasta este
vorba de alegeri ale autorităţii publice.
Alegerea publică şi celelalte categorii de alegeri economice (alegerea consumatorului, producătorului,
investitorului etc.) conţin unele elemente comune, cum ar fi arbitrajul între obiective şi resurse, principiul
optimizării ş.a. Dar mecanismul decizional din sectorul public are şi caracteristici specifice legate de
definirea obiectivelor, de motivaţii (nu numai economice, ci şi politice, electorale), ca şi regulile utilizate,
mai puţin familiare economistului (vot, alegeri, majoritate, reguli constituţionale…). Extinderea studiului
mecanismelor decizionale şi în cadrul sectorului public (politic şi administrativ de stat) din ultimele decenii
ale secolului al 20-lea are la bază câteva argumente temeinice:
 statul a devenit principalul agent economic prin faptul că mai mult de ½ din produsul intern brut (PIB)
al ţărilor dezvoltate este vehiculat în sectorul public;
 elementele sectorului public au devenit atât de răspândite în economiile moderne, încât studiul
opţiunilor economice guvernamentale trebuie să ocupe locul cuvenit în cadrul teoriei politicii
economice, alături de studiul celorlalte alegeri economice;
 în viaţa reală, acţiunile şi mecanismele decizionale bazate pe alegeri publice nu sunt izolate de
comportamentul decidenţilor individuali (interese şi preferinţe, raţionalitatea acţiunilor, cererea şi
oferta de bunuri publice etc.)
Într-un înţeles mai restrâns, teoria alegerii publice este definită ca o teorie care explică mecanismul
decizional din afara pieţelor (deciziile politice) iar, într-un sens mai larg, ca o teorie care explică
interacţiunile dintre comportamentele economice şi comportamentele politice.
Teoria alegerii publice nu respinge intervenţia statului în economie, dar nici nu idealizează criteriile de
eficienţă a alocării resurselor prin mecanismele politice. Ea nu trebuie să ignore nici compararea
 Problemele economiei globale şi politica economică 1

instituţională ale pieţei şi ale sectorului public. Problema crucială care se pune în faţa noii teorii este aceea a
analizei relaţiilor dintre preferinţele individuale şi opţiunile publice. Dacă în cazul alocării private, individul
este acela care pune în aplicare preferinţele proprii, în cazul alocării publice care stabileşte şi încearcă să
îndeplinească preferinţele acelora în numele cărora ia decizii este reprezentantul ales într-un sistem
democratic.
Dar, mecanismele politice sunt extrem de complicate, nereuşind decât parţial să armonizeze preferinţele
indivizilor pentru o opţiune sau alta. Experienţa demonstrează că statul nu este un mecanism mai puţin
imperfect pentru alocarea resurselor decât piaţa. Arbitrajul dintre cele două tipuri de mecanisme – de piaţă şi
politic – este greu de realizat în practică, iar teoria alegerii publice se află în curs de formare şi dezvoltare.
Orice politică economică are trei componente principale, respectiv:
 finalităţile de natură politică şi socială (solidaritatea naţională, justiţia socială, ameliorarea nivelului
de trai…);
 obiectivele macroeconomice care vizează transpunerea acestor finalităţi în indicatori cuantificabili;
 instrumentele de politică economică care sunt adecvate obiectivelor propuse.
Obiectivele politicii economice nu sunt numai economice, putând structurate astfel:
 obiective pur economice care afectează natura şi nivelul echilibrului economic: creşterea economică,
ocuparea deplină, stabilitatea preţurilor, distribuţia echitabilă a veniturilor…
 obiective sociale care afectează bunăstarea individuală şi colectivă şi care, datorită caracterului lor
general, trebuie să fie realizate de stat: un înalt nivel de educaţie, o bună sănătate a populaţie, o
autentică justiţie socială…
 cvaziobiective care nu afectează în mod fundamental şi nemijlocit agenţii economici individuali:
echilibrul balanţei de plăţi externe, inserţia economiei în comerţul mondial.
De aceea, lista economistului cu obiectivele de politică economică va diferi de lista politicianului.
“Careul magic” al obiectivelor macroeconomice evidenţiază următoarele obiective generale:
 producţia şi creşterea economică,
 utilizarea deplină a forţei de muncă şi combaterea şomajului,
 asigurarea stabilităţii preţurilor şi combaterea inflaţiei,
 asigurarea echilibrului economic extern.
Există desigur numeroase alte obiective directe sau intermediare.
Politica economică este integrată în programele de guvernare, care pun în aplicare doctrinele partidelor
care ajung la putere. De aceea, fixarea şi ierarhizarea obiectivelor economice depind de familia ideologică
(doctrinară) de politici economice căreia aceste obiective le sunt ataşate: social-democratice, dirijiste,
neoliberale. Prin obiectivele fixate trebuie să se ţină seama de necesitatea atingerii scopurilor politice
fundamentale, iar ierarhizarea lor să reflecte ierarhizarea scopurilor. De aceea, obiectivele urmărite sunt
numite şi variabile ţintă.
În vederea atingerii obiectivelor stabilite, statul – reprezentat de instanţele politice (Parlament şi
Guvern) şi de Administraţie – operează cu un sistem de instrumente. Există o multitudine de instrumente de
politică economică, care pot fi clasificate după diferite criterii.
După felul motivaţiei agenţilor economici, deosebim:
 instrumente economice (stimulative);
 instrumente administrative (de comandă);
 instrumente moral-educative.
După caracteristica lor şi a domeniilor de aplicare, există:
 instrumente monetare şi de credit;
 instrumente fiscal-bugetare;
 rata de schimb;
 instrumente de control direct pe pieţele bunurilor, muncii şi de capital (controlul preţurilor, salariilor,
chiriilor etc.);
 instrumente instituţionale.
În funcţie de natura instrumentelor deosebim, pe de o parte politici care folosesc mijloace reglatoare
indirecte (politici fiscale, alocative, monetare) şi, pe de altă parte, politici care apelează la mijloace şi
acţiuni directe de influenţare a vieţii economice (politici de ocupare, de control al preţurilor, de control al
veniturilor…).
1 Politici economice comparate

Dincolo de diferite criterii de clasificare la care s-ar putea apela, este important de a distinge două tipuri
de instrumente:
 instrumente de cunoaştere a realităţilor economico – sociale care permit pregătirea deciziilor şi
asigurarea succesului lor şi este vorba în special de contabilitatea naţională şi de aparatul statistic;
 instrumente de intervenţie, de natură globală sau sectorială, permanente sau punctuale, care vizează
să favorizeze o expansiune continuă, echilibrată şi armonioasă: instrumente bugetare şi fiscale,
monetare, de distribuţie a veniturilor, rata de schimb…
Stabilirea relaţiei de eficienţă dintre obiective şi instrumente constituie o problemă crucială pentru
succesul unei politici economice, dar şi deosebit de dificilă:
 În primul rând, unele instrumente (cele monetare, fiscale şi instituţionale) au tendinţa de a avea efecte
globale, pe când altele produc efecte specifice, cu impact asupra unui singur obiectiv. Numărul
instrumentelor devine un argument esenţial în aprecierea coerenţei politicii economice cu obiective
fixe.
 În al doilea rând, există deosebiri de opinii şi de soluţii în teoria politicii economice, care pot fi
grupate pe cele patru mari şcoli de gândire economică din zilele noastre (noua macroeconomie
clasică, monetarismul gradualist, keynesismul eclectic, keynesismul extrem).
 În al treilea rând, în procesul trecerii de la teorie la acţiune, corespunzător finalităţilor şi programelor
adoptate de decidentul public, politicile economice se disociază prioritar pe familii de politici
economice. În acest sens este evidentă predilecţia politicilor economice de natură social-democrată
pentru instrumentele fiscal-bugetare şi pentru reformele instituţionale şi înclinaţia politicilor de
orientare neoliberale pentru instrumentele monetare.
Marea diversitate de situaţii, de interes, de experienţe şi de practici naţionale au dus nu numai la
existenţa unor modele de economie de piaţă reală, ci şi la formularea unor politici economice corespondente,
impunând analiza lor comparativă. Politicile economice naţionale trebuie însă să se adapteze unei economii
globale aflate într-un proces de schimbare rapidă, caracterizată printr-o competiţie tot mai acerbă, prin
aranjamente regionale exclusiviste şi printr-un sistem financiar internaţional instabil.