nestrul Educatiei al Republicii Moldova

Studiul individual la Bazele Contabilitatii

Catedra: Economie si comert

Realizat: Braga Andrei

Controlat: Viorica Boleacu

Chișinau 2022
Tema 1:Contabilitatea – sistemul informational de baza

Sistemul informaţional economic reprezintă un ansamblu organizat de informaţii

economice complexe, care se obţin prin prelucrare de date furnizate din anumite surse
şi care sînt necesare pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii
economice.

În prezent, luarea deciziilor la nivelul agenţilor economici se bazează pe informaţia

privind situaţia financiară şi rezultatele activităţii întreprinderii, care este furnizată de
sistemul informaţional de culegere, prelucrare, generalizare şi transmitere a datelor
numit contabilitate. Contabilitatea culege informaţiile primare, le prelucrează aplicînd
metodele şi procedeele sale specifice şi le prezintă utilizatorilor sub formă de rapoarte
financiare.

În funcţie de gradul şi caracterul interesului financiar, utilizatorii informaţiei financiare se

clasifică în utilizatori interni şi externi.

Utilizatorii interni cuprind persoanele care participă la gestionarea întreprinderii la

toate nivelele şi poartă răspundere pentru realizarea obiectivelor propuse. Acest grup
cuprinde: managerii, contabilii, specialişti în domeniul planificării şi analizei economico-
financiare, şefii subdiviziunilor, membrii organelor de conducere (Consiliul de directori
sau alt organ), proprietarii întreprinderii. Informaţia financiară are un impact direct
asupra deciziilor pe care le adoptă utilizatorii interni.

Grupa utilizatorilor externi se divizează în două categorii:

 utilizatori cu interes financiar direct;

 utilizatori cu interes financiar indirect.

În categoria utilizatorilor externi cu interes financiar direct intră:

 investitorii - care în baza informaţiei financiare iau decizia de a investi sau nu

mijloace în această întreprindere;
 creditorii (instituţii financiar-bancare, furnizorii) - pe care îi interesează
capacitatea de plată a întreprinderii, probabilitatea rambursării la timp şi integral
creditele şi datoriile pentru mărfurile livrate, serviciile prestate,
 cumpărătorii - care îşi doresc relaţii de durată cu furnizori stabili care sînt în stare
să le satisfacă necesităţile din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ.
 Categoria utilizatorilor cu interes financiar indirect se compune din:
 organele fiscale şi de control – care urmăresc corectitudinea calculării şi
achitarea în termen la buget a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurări
sociale şi medicale.
 organele statistice – care generalizează dările de seamă statistice prezentate de
întreprinderi şi calculează indicatori macroeconomici la nivel de ramură şi ţară;
 organele de reglementare cum sînt Comisia Naţională pentru Valori Mobiliare,
Agenţia Naţională de Reglementare în Energetică şi altele care reglementează
anumite domenii de activitate economică.

Totodată, există utilizatori interni cu interes financiar indirect cum ar fi salariaţii

întreprinderii şi organele sindicale – care nu au acces direct la informaţia financiară, dar
bunăstarea cărora depinde de situaţia economică a întreprinderii.
Datorită caracterului real, exact, complet şi operativ pe care îl are informaţia contabilă,
şi ţinînd cont de rolul de suport pentru deciziile care se iau la întreprindere şi în afara
acesteia, contabilităţii îi revine rolul de sistem informaţional principal al întreprinderii.

Contabilitatea , ca mijloc de culegere, sintetizare şi prezentare a informaţiei financiare,

în cadrul sistemului de gestiune a întreprinderii îndeplineşte următoarele funcţii:

Funcţia de informare , reprezintă funcţia de bază a contabilităţii şi constă în culegerea,

prelucrarea şi furnizarea informaţiei privind fenomenele şi activităţile economice ce au
loc la întreprindere. Informaţia furnizată de contabilitate se utilizează pe larg pentru
planificarea, elaborarea de strategii şi tactici de acţionare în viitor, analiza economico-
financiară etc.

Pentru ca informaţia furnizată de contabilitate să fie utilă, ea trebuie să corespundă

anumitor cerinţe cum sînt:

 autenticitatea – informaţia prezentată trebuie să fie veridică, uşor controlabilă;

 neutralitatea – informaţia trebuie să reflectă obiectiv procesele şi fenomenele ce
au loc la întreprindere indiferent de interesele unor grupe de persoane;
 importanţa (esenţialitatea) – se manifestă prin posibilitatea influenţei informaţiei
asupra luării deciziilor;
 oportunitatea – informaţia trebuie prezentată la momentul potrivit, fără întîrzieri;
 verificabilitatea – posibilitatea verificării informaţiei;
 comparabilitatea – posibilitatea comparării informaţiei în timp (în raport cu alte
perioade de gestiune) şi spaţiu (în raport cu indicatorii altor întreprinderi);
 claritatea – informaţia trebuie să fie uşor de înţeles, utilizatorii nu trebuie se
depună eforturi mari pentru înţelegerea informaţiei furnizate de contabilitate.

Funcţia de control – este legată de prima funcţie şi constă în verificarea modului de

păstrare şi utilizare a resurselor întreprinderii. Funcţia dată poate fi realizată în cazul în
care sînt stabilite anumite norme şi normative, bugete de care trebuie să se conducă
personalul întreprinderii în activitatea sa. Prin compararea indicatorilor efectivi cu cei
planificaţi se determină abaterile şi cauzele acestora.

Funcţia analitică – se manifestă prin faptul că în baza informaţiei furnizate de

contabilitate se calculează un şir de indicatori care caracterizează situaţia financiară a
întreprinderii şi în baza cărora conducerea întreprinderii adoptă deciziile respective sau
întreprinde anumite măsuri referitoare la politica de investire, politica de dividende,
politica de creditare a cumpărătorilor etc.

În condiţiile economiei de piaţă şi a concurenţei aspre această funcţie capătă o

importanţă deosebită în lupta concurenţială şi contribuie la sporirea eficienţei afacerii.
Totodată cunoaşterea operaţiilor economice ce au avut loc permit efectuarea de
prognoze şi evaluări privind tendinţele de dezvoltare în viitor a proceselor şi
fenomenelor economice.

Funcţia juridică – reiese din funcţia de informare, deoarece în procesul de evidenţă

operaţiile economice se înregistrează în anumite documente, care mai apoi, în caz de
litigiu, servesc ca probă ce confirmă realitatea înfăptuirii operaţiilor economice şi
stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
În scopul creării unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor
obţinute de către întreprindere este necesar de respectat următoarele principii
contabile:

 principiul continuităţii activităţii – potrivit căruia se presupune că

întreprinderea îşi continuă în mod normal activitatea într-un viitor previzibil. În
acest caz se presupune că întreprinderea nu are intenţia şi nici necesitatea de a-
şi reduce considerabil sau a-şi sista activitatea. Acest principiu decurge din faptul
că întreprinderile, de obicei, se creează pe un termen nelimitat. Principiul
continuităţii activităţii influenţează modul în care se evaluează activele în
bilanţ. De exemplu: În mod normal mijloacele fixe se reflectă în bilanţ la
valoarea de bilanţ, care este egală cu diferenţa dintre valoarea de intrare şi suma
uzurii acumulate. În cazul lichidării întreprinderii este necesar de evaluat
mijloacele fixe la valoarea de lichidare (valoarea la care acestea pot fi vîndute),
care, de regulă, este mai mică decît valoarea de bilanţ.
 principiul permanenţei metodelor – care presupune aplicarea consecutiv de la
o perioadă la alta a aceloraşi reguli şi norme de evaluare, înregistrare în
contabilitate şi prezentare în rapoartele financiare a elementelor patrimoniale şi a
rezultatelor. Respectarea acestui principiu asigură comparabilitatea în timp a
indicatorilor economici. De regulă, regulile, procedeele şi metodele contabilităţii
sînt fixate în politica de contabilitate a întreprinderii. În caz de modificare a unei
metode este necesar de calculat influenţa acestei modificări în expresie
bănească, iar la efectuarea comparărilor dintre indicatori calculaţi după diferite
metode de efectuat recalculările respective.
 principiul specializării exerciţiului – în virtutea căruia, veniturile şi cheltuielile
se înregistrează în contabilitate atunci cînd au avut loc operaţiile economice care
au generat aceste venituri şi cheltuieli, indiferent de momentul efectiv de
încasare sau plată a banilor.
 principiul prudenţei – nu admite supraevaluarea veniturilor şi activelor
întreprinderii şi subevaluarea cheltuielilor şi datoriilor. De exemplu: Lipsurile de
valori materiale depistate în urma inventarierii se constată ca cheltuieli imediat
după depistarea acestor, iar veniturile din recuperarea daunelor materiale –
numai după ce se obţine acordul în scris a persoanei vinovate sau hotărîrea
judecăţii privind recuperarea daunei materiale.
 Prioritatea conţinutului asupra formei – presupune că toate operaţiunile
economice trebuie reflectate în contabilitate pornind de la conţinutul economic al
acestora, chiar dacă forma juridică prevede o altfel de interpretare. De
exemplu: Mijloacele fixe primite în leasing financiar (cu drept de răscumpărare)
nu se află în proprietatea locatarului (persoana care ia în locaţiune), dar se
reflectă în bilanţul acestuia, ci nu a locatarului (persoana care dă în locaţiune).
Aceasta se explică prin faptul că avantajele economice pe parcursul unei
perioade îndelungate le primeşte locatarul.
 Principiul necompensării constă în excluderea compensării reciproce între
active şi datorii, precum şi între venituri şi cheltuieli.
 Principiul concordanţei – prevede ca cheltuielile să fie reflectate în contabilitate
concomitent cu veniturile generate de aceste cheltuieli în cadrul unei tranzacţii de
vînzare.
 Esenţialitatea – conform căruia în rapoartele financiare trebuie reflectate toate
posturile importante pentru luarea deciziilor. Posturile cu un grad de semnificaţie
mic pot să nu fie reflectate. De exemplu: Rapoartele financiare publicate de
întreprinderile mari pot fi exprimate în mii lei, deoarece sumele mici nu
influenţează luarea de decizii.
Tema 2:Obiectul si metoda contabilitatii

Concepția juridică consideră că obiectul contabilității îl formează patrimoniul unui

subiect de drept, privit prin prisma relațiilor juridice, adică drepturi și obligații pecuniare
ale unei persoane fizice sau juridice, în corelație cu obiectele (bunurile, valorile)
corespunzătoare.
Concepția economică definește ca obiect al contabilității circuitul capitalului privit sub
aspectul destinației lui, respectiv capital fix și capital circulant, și sub aspectul modului
de dobândire, respectiv capital propriu și capital străin (atras și împrumutat).
Conform Legii contabilității nr. 82/1991, obiectul contabilității patrimoniului îl
constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile și imobile, inclusiv solul,
bogățiile naturale, zăcămintele și alte bunuri cu potențial economic, disponibilitățile
bănești, titlurile de valoare, drepturile și obligațiile persoanelor fizice sau juridice
(subiecți de drept), precum și mișcările și modificările intervenite în urma operațiunilor
patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile și rezultatele obținute de acestea.
În lucrarea „Bazele contabilității” din 1980, profesorul D. Rusu definește obiectul
contabilității ca fiind ansamblul mișcărilor de valori, exprimabile în bani, dintr-un
perimetru de mică sau mare întindere (regie autonomă, societate comercială, instituție
publică, societate bancară etc.) precum și raporturile economico-juridice în care
unitatea patrimonială este parte și care generează decontări bănești; calculele
contabilității reflectă deodată mișcarea și transformarea mijloacelor precum
și resursele în ordinea lor de formare și după destinația lor în procesul de reproducție.
Aceasta este în prezent concepția școlii ieșene de contabilitate.

Bunurile economice şi sursele lor de constituire (relaţiile de drepturi şi obligaţii), reieşind

din caracteristicile ce stau la  baza acestora au fost denumite respectiv prin noţiunile
de active şi pasive.
Denumirea de active provine de la caracteristica bunurilor economice de a se afla în
continuă mişcare şi transformare în cadrul circuitului economic. Structura activelor se
modifică în permanenţă datorită operaţiilor ocazionate de procesul de aprovizionare cu
noi bunuri economice, de participarea lor la  procesul de producţie, unde îşi schimbă
forma, conţinutul şi proprietăţile fizice sau chimice, precum şi de operaţiile procesului de
desfacere a produselor şi mărfurilor. 
Sursele de constituire a bunurilor economice, spre deosebire de bunurile economice
apar ca ceva static, ele nu-şi schimbă volumul şi structura în mod independent, ci
modificările sunt condiţionate de mişcările şi transformările bunurilor economice din
activ, de aceea sunt denumite pasive
Deci, activele cuprind bunurile economice ca avere concretă şi drepturile de creanţe, iar
pasivele cuprind sursele de formare a acestor bunuri, ca surse proprii şi surse străine.
Pentru fundamentarea teoretică a noţiunilor de active şi pasive s-au format de-a lungul
timpului mai multe teorii, predominante fiind: juridică, financiară şi economică.
După teoria juridică, activele reprezintă bunurile economice ca obiecte de drepturi şi
obligaţii, iar pasivele reprezintă drepturile şi obligaţiile titularului de patrimoniu.
După teoria financiară activele reprezintă valorile economice, bunurile în care s-au
investit fondurile întreprinderii, iar pasivele reflectă finanţarea acestor fonduri (proprie
sau străină).
După teoria economică activele şi pasivele sânt interpretate prin prisma categoriei
economice de capital. Astfel, activele reprezintă modul de întrebuinţare a capitalului, iar
pasivele reflectă modul de provenienţă a capitalului în cadrul raporturilor de proprietate.
Datorită intereselor multiple la care trebuie să răspundă contabilitatea: juridic,
informaţional, gestionar şi fiscal, atât în teorie cât ţi în practică cele trei interpretări
acordate structurilor de activ şi pasiv nu sunt suficiente, decât considerate împreună.
Conţinutul activului întreprinderii este stabilit în bază a două criterii: modul de
valorificare şi gradul de lichiditate al bunurilor economice.
Modul de valorificare a bunurilor economice se referă la felul în care  ele participă la
procesul de producţie în care se consumă şi îşi transmit valoarea asupra produselor
obţinute, inclusiv la felul cum se asigură reproducţia lor. Astfel, bunurile economice
utilizate într-o întreprindere pot fi de două categorii: unele care au o durată mare de
funcţionare şi care se consumă şi se valorifică în mod treptat pe parcursul mai multor
cicluri de exploatare şi altele care consumă dintr-o dată şi care trebuie reînnoite cu
exemplare noi în fiecare ciclu de exploatare.
Prin lichiditate se are în vedere, capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge
calea normală a ciclului de exploatare până la transformarea lui în bani.  Gradul de
lichiditate este termenul în care un  bun economic sau un drept poate fi transformat în
bani lichizi în cursul circuitului lui.
Din punctul de vedere al criteriilor menţionate, se delimită următoarele structuri de
active:

 active pe termen lung;

 active curente.

Activele pe termen lung – cuprind acele categorii de bunuri care au rezistenţă durabilă
în întreprindere şi care nu se consumă la prima utilizare. În cadrul acestora se cuprind
următoarele mase patrimoniale:

 active nemateriale;
 active materiale;
 active financiare.
o Activele nemateriale pe termen lung sunt acele bunuri care nu au o formă fizică
concretă, dar

se reprezintă printr-un document juridic sau comercial. Conform S.N.C.13

“Contabilitatea activelor nemateriale” ele reprezintă active nepecuniare care nu îmbracă
formă materială, controlate de întreprindere şi utilizate mai mult de un an în activitatea
de producţie, comercială şi alte activităţi, precum şi în scopuri administrative sau
destinate predării în folosinţă altor persoane fizice şi juridice.
      Activele nemateriale cuprind:
      cheltuielile de organizare – cheltuieli aferente creării întreprinderii (pregătirea
documentelor pentru înregistrare, executarea ştampilelor, taxelor de stat, plata
serviciilor prestate de consultanţi, etc.);
      brevetele – drepturi exclusive garantate de stat pe o anumită perioadă, pentru
fabricarea unui fel de produs, utilizarea sau vânzarea unui produs specific;
      emblemele comerciale şi mărcile de deservire – simboluri (denumiri) înregistrate,
protejate de stat cu drept exclusiv de utilizare pentru identificarea mărfurilor, serviciilor
unor persoane juridice şi fizice de mărfurile altor persoane juridice şi fizice;
     licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de activitate.
Pentru proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract) conform căruia o
persoană (licenţiat) în anumite condiţii permite altei persoane (licenţiat) să folosească
drepturile la proprietatea intelectuală;
      know-how-urile - cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, tehnologice, comerciale, financiare,
organizatorice, de gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de întreprindere,
care constituie secret comercial şi aduc avantaj economic;
     copyriht – drepturi de autor garantate de stat pentru publicarea, editarea, vânzarea
operelor literare, muzicale, video şi de cinema, precum şi a altor opere de artă pe
întreaga durată prevăzută de legislaţie;  
       programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi
complexul de programe pentru sisteme de prelucrare a informaţiei; 
      desenele şi mostrele industriale – un nou tip de articol înregistrat, cu funcţie de
utilitate care acordă deţinătorului documentului de protecţie dreptul exclusiv de utilizare
a articolului;
drepturile de utilizare a activelor materiale pe termen lung;
     francizele – drepturi acordate de o întreprindere altei persoane fizice sau juridice
pentru utilizarea unei anumite formule a produsului sau tehnologii a procesului de
producţie pentru un comision stabilit.
      Faptul existenţei activelor nemateriale în formă de proprietate intelectuală trebuie să
fie reflectat, semnat, fixat pe purtătorii materiali de informaţie.     

 Activele materiale pe termen lung cuprind activele care îmbracă o formă fizică,

naturală, au o

durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii

sau se află în procesul creării şi nu sânt destinate vânzării.
Această grupă include:
Active materiale în curs de execuţie (investiţii capitale), care include cheltuielile pentru
achiziţionarea şi crearea activelor la beneficiarul construcţiei în decursul unui proces
îndelungat (achiziţionarea utilajului care necesită montaj, construcţia clădirilor şi
construcţiilor speciale, plantarea şi cultivarea plantaţiilor perene).
Mijloace fixe includ activele materiale (mijloacele de muncă) preţul unitar al cărora
depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie (1 000 lei), planificate pentru utilizare mai mult
de un an în activitatea de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor,
prestarea serviciilor, sau sânt destinate încheierii sau pentru scopuri  administrative
(clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii).
Terenurile - un tip special de imobil, care are o durată de utilizare nelimitată în
desfăşurarea activităţii întreprinderii sau poate fi destinată închirierii.
Resursele naturale  reprezintă partea naturală a activelor materiale pe termen lung,
care are o formă naturală concretă de rezerve de petrol, gaze, piatră, material lemnos
extrase în cursul unei perioade îndelungate.

 Activele financiare pe termen lung – includ investiţiile financiare şi creanţele pe

termen lung.

Investiţiile financiare pe termen lung – sânt active deţinute de întreprinderea – investitor

mai mult de un an în scopul ameliorării situaţiei sale financiare prin obţinerea veniturilor
(dobânzilor, dividendelor, redevenţelor), care generează creşterea capitalului propriu
sau obţinerea profitului de altă natură. Investiţiile financiare reprezintă cheltuielile
întreprinderii legate de procurarea titlurilor de valoare, alocarea mijloacelor în capitalul
statutar ale altor întreprinderi, acordarea de împrumuturi pe termen lung altor persoane
juridice şi fizice.
În funcţie de direcţiile de investire, investiţiile financiare pe termen lung se clasifică în:

 investiţii financiare în părţi nelegate;

 investiţii financiare în părţi legate.

Investiţii financiare în părţi nelegate au loc atunci când investitorul deţine până la 20 %
din capitalul statutar al întreprinderii în care s-a investit. În cazul dat, din partea
întreprinderii investitoare nu există nici influenţă, nici control asupra întreprinderii în care
s-a investit.
Investiţiile financiare în părţi legate includ investiţiile în întreprinderile asociate şi
investiţiile în întreprinderile fiice. Întreprinderea asociată este întreprinderea în care
investitorul exercită o influenţă notabilă şi deţine de la 20 la 50 % de acţiuni sau
participaţii în capitalul statutar, dar care nu este nici întreprindere fiică, nici întreprindere
mixtă a investitorului. Întreprinderea-fiică se consideră întreprinderea care se află sub
controlul altei întreprinderi (mamă), ce deţine peste 50 % de acţiuni sau participaţii în
capitalul statutar.
Creanţele pe termen lung reprezintă valori economice avansate temporar de
întreprindere altor persoane fizice şi juridice pe o perioadă mai mare de un an şi pentru
care urmează să primească un echivalent valoric. Toate persoanele fizice şi juridice
care au beneficiat de o valoare avansată urmând să dea echivalentul corespunzător
sunt denumite generic prin noţiunea de debitori.
Activele curente sunt bunurile care participă la procesul de producţie cu întreaga lor
valoare de utilitate şi care se consumă şi îşi transmit dintr-o dată valoarea de utilitate şi
valoarea asupra noului produs. Sub aspectul lichidităţii, caracteristica de bază a
activelor curente este aceea ca durata ciclului de exploatare este mai mică de un an:
ele intră şi ies, în şi din patrimoniu de mai multe ori sau cel puţin o dată în cursul unei
perioade de gestiune.
Activele curente includ:

 stocuri de mărfuri şi materiale;

 creanţe pe termen scurt;
 investiţii financiare pe termen scurt;
 mijloace băneşti;
 alte active pe termen scurt.
Noţiunile de „venituri” şi „cheltuieli” sunt întâlnite deseori în activitatea financiar-
contabilă.  În vederea înţelegerii şi contabilizării într-un mod corect,  analizăm definițiile
reglementate de art. 19 din OMFP nr. 1802/2014 privind aprobarea Reglementărilor
contabile privind situațiile financiare anuale individuale şi situațiile financiare anuale
consolidate, cu modificări ulterioare.

Una dintre componentele esențiale ce au legătură cu evaluarea performanței financiare

ale unei societăţi o reprezintă contul de profit și pierdere, iar în cadrul acestuia se
disting veniturile și cheltuielile.

Veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori reduceri ale
datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele
rezultate din contribuţii ale acţionarilor.

Legat de această definiție, trebuie să înțelegem ce sunt beneficiile economice. Acestea

reprezintă potenţialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de numerar sau
echivalente de numerar către societate.

Această contribuţie se reflectă fie sub forma creşterii intrărilor de numerar, fie sub forma
reducerii ieşirilor de numerar, de exemplu, prin reducerea costurilor de producţie.     

Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când se poate evalua în
mod credibil o creştere a beneficiilor economice viitoare legate de scăderea valorii unei
datorii sau creşterea valorii unui activ.

Recunoaşterea veniturilor se realizează simultan cu recunoaşterea creşterii de active

sau reducerii datoriilor (de exemplu, creşterea netă a activelor, rezultată din vânzarea
produselor sau serviciilor, ori scăderea datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii).

În categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat din
activităţi curente, cât şi câştigurile din orice alte surse.

Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura lor, astfel:

 Venituri din exploatare (venituri din vânzarea de produse, mărfuri, prestări

servicii, venituri din producţia de imobilizări, venituri din subvenţii pentru
acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, venituri din
creanţe recuperate, penalităţi contractuale etc);
 Venituri financiare (venituri din dobânzi, venituri din diferenţe de curs valutar,
venituri din sconturi primite, alte venituri financiare).

Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale
datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele
rezultate din distribuirea acestora către acţionari.

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când se poate evalua
în mod credibil o diminuare a beneficiilor economice viitoare legate de o diminuare a
valorii unui activ sau de o creştere a valorii unei datorii.

Recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii valorii datoriilor

sau reducerii valorii activelor (de exemplu, drepturile salariale angajate sau amortizarea
echipamentelor).
Cheltuielile societăţii reprezintă de regulă valorile plătite sau de plătit pentru:

 Consumuri de stocuri şi servicii prestate de care beneficiază societatea;

 Cheltuieli cu personalul;
 Executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc.

Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:

 Cheltuieli de exploatare care cuprind: cheltuieli cu materia primă, costul de

achiziţie al obiectelor de inventar consumate, contravaloarea energiei electrice, a
apei şi a gazului consumat etc.; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;
cheltuieli cu serviciile executate de terţi, redevenţe, chirii, comisioane, cheltuieli
de protocol, reclamă şi publicitate, deplasări, detaşări, servicii bancare etc;
cheltuieli cu personalul, cheltuieli privind obligaţiile bugetare etc.
 Cheltuieli financiare care cuprind: dobânzi privind exerciţiul financiar în curs,
diferenţele nefavorabile de curs valutar, sconturile acordate clienţilor etc.

Tema 3:Bilantul contabil – procedeude baza al metodei contabilitatii

În scopul formării unei imagini complete, clare şi precise asupra activităţii

economice desfăşurate de întreprindere, apare necesitatea întocmirii bilanţului contabil.
Cu ajutorul bilanţului contabil se realizează principala trăsătură a metodei contabilităţii
care este dubla reprezentare a averii.

Bilanţul contabil reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile

economice şi sursele de finanţare a acestora. Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel,
format din două părţi: partea stîngă, denumită activ, care reflectă bunurile economice şi
partea dreaptă, denumită pasiv care reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice
reflectate în activ.

Condiţia principală a bilanţului contabil este egalitatea activului cu pasivul. Această

egalitate se datorează faptului că în bilanţ este prezentată aceeaşi masă de mijloace,
dar privită sub două aspecte.

De menţionat că în bilanţul contabil elementele de activ şi pasiv sînt prezentate numai

în expresie bănească. Exprimarea elementelor patrimoniale în diferite etaloane nu
permite efectuarea de comparaţii şi calcularea indicatorilor necesari pentru analiză. De
aceea, o atenţie deosebită se acordă metodelor de evaluare aplicate la întreprindere.

O altă caracteristică a bilanţului contabil este prezentarea la o dată anumită. În

conformitate cu legislaţia în vigoare bilanţurile trimestriale se prezintă pînă de la data de
15 pînă la data de 25 ale lunii următoare, după trimestrul gestionar, iar bilanţul
contabil anual se prezintă în perioada de la 25 ianuarie pînă la 31 martie a anului
următor, după anul gestionar. Astfel, în bilanţ nu se reflectă modificările pe parcursul
perioadei în componenţa activelor şi pasivelor, ci starea lor în momentul întocmirii
acestuia.

Elementele bilanţului contabil

(posturile), atît cele de activ, cît şi cele de pasiv, se grupează după anumite criterii,
formînd o structură bine determinată a bilanţului.
Astfel, elementele de activ se grupează în funcţie de termenul de utilizare a acestora în
active pe termen lung şi active curente. În pasiv elementele sînt grupate în dependenţă
de gradul de exigibilitate în următoarele capitole: capital propriu, datorii pe termen lung
şi datorii pe termen scurt. După cum s-a menţionat în temele precedente pasivul
reprezintă sursele de finanţare a întreprinderii şi poate fi privit ca datoriile întreprinderii
faţă de fondatori, instituţii financiare, furnizori, salariaţi, buget etc.

Gradul de exigibilitate a unei datorii exprimă termenul de scadenţă, adică termenul de

achitare a acestei datorii. De exemplu: capitalul propriu are cel mai mic grad de
exigibilitate, deoarece aporturile fondatorilor se repartizează între aceştea doar la
lichidarea întreprinderii. Pe de altă parte, datoriile faţă de personal privind retribuirea
muncii au un grad de exigibilitate înalt, deoarece salariile se achită, de regulă, lunar.

De menţionat, că activele se grupează în sensul creşterii termenului de utilizare, iar

pasivele – în sensul descreşterii gradului de exigibilitate.

Din cele menţionate mai sus rezultă că bilanţul contabil constă di cinci capitole: două de
activ – active pe termen lung şi active curente; şi trei de pasiv – capital propriu, datorii
pe termen lung şi datorii pe termen scurt.

Capitolele bilanţului contabil se divizează în subcapitole. De exemplu: capitolul datorii

pe termen lung se divizează în următoarele subcapitole: datorii financiare pe termen
lung şi datorii pe termen lung calculate.

Fiecare subcapitol conţine anumite posturi. De exemplu: subcapitolul mijloace băneşti

conţine următoarele posturi: casa, contul current în valută naţională, cont valutar şi alte
mijloace băneşti.

Există mai multe tipuri de bilanţuri care pot fi clasificate după următoarele criterii:

 după statutul juridic al întreprinderii

 după perioada de întocmire
 după sfera de cuprindere

În funcţie de primul criteriu de clasificare se deosebesc:

 bilanţ contabil iniţial – se întocmeşte la înfiinţarea întreprinderii

 bilanţ contabil curent – se întocmeşte pe parcursul activităţii în termenele stabilite
de legislaţie
 bilanţ contabil final – se întocmeşte la momentul încetării activităţii sau lichidării
întreprinderii.

În funcţie de perioada de întocmire deosebim:

 bilanţ contabil anual – se întocmeşte la sfîrşitul anului

 bilanţ contabil trimestrial – se întocmeşte trimestrial.

În dependenţă de sfera de cuprindere cunoaştem:

 bilanţ contabil primar – se întocmeşte la nivel de întreprindere

 bilanţ contabil consolidat – generalizează informaţia despre cîteva întreprinderii
(părţi legate)
  bilanţ contabil centralizat – se întocmeşte la nivel de ramură sau la nivelul
economiei naţionale în ansamblu.

În procesul activităţii economice are loc un flux permanent de mijloace care

determină anumite modificări în structura şi volumul activului şi pasivului
bilanţului contabil.
După modul cum influenţează activul şi pasivul bilanţului contabil operaţiile
economice se clasifică în patru tipuri.
Primul tip de modificări are loc în cazul cînd valoarea unui activ creşte, iar
valoarea altui activ scade. De exemplu: din casă a fost eliberat un avans spre
decontare. În acest caz are loc majorarea posturii de activ „Creanţe pe termen
scurt ale personalului” şi micşorarea posturii de activ „Casa”. Dacă să notăm
valoarea activului cu „A”, valoarea pasivului cu „P” şi valoarea modificării cu „a”,
atunci, pornind de la egalitatea bilanţieră A = P, operaţiunea economică
menţionată anterior poate fi reprezentată în felul următor:
A+a–a=P
Aceasta înseamnă că nu a avut loc modificarea totalul activului şi pasivului, ci
doar modificarea structurii activului.
Al doilea tip de modificări se produce atunci cînd valoarea unui pasiv creşte,
iar valoarea altui pasiv descreşte. De exemplu: din contul unui credit bancar pe
termen scurt a fost achitată datoria faţă de un furnizor. Această operaţie este
analogică primului tip de modificări, numai că ea afectează pasivul bilanţului.
Dacă vom nota valoarea modificării cu „p” şi vom păstra notările anterioare,
atunci egalitatea bilanţieră va fi:
A = P +p –p
Cel de-al treilea tip de modificări are loc atunci cînd se majorează atît posturile
de activ cît şi cele de pasiv. De exemplu: la întreprindere au intrat materiale,
plata pentru care încă nu a fost efectuată. În cazul dat are loc majorarea
posturilor „Materiale” şi „Datorii privind facturile comerciale” ale bilanţului contabil.
Dacă e să notăm suma acestei operaţiuni cu „c”, ecuaţia bilanţieră va avea
forma:
A+c=P+c
Al patrulea tip de modificări se produce atunci cînd, în urma unei operaţii
economice se micşorează atît activele, cît şi pasivele întreprinderii. De exemplu:
din contul curent în valută naţională se achită datoria faţă de furnizor. În acest
caz se diminuează postura de activ „Conturi curente în valută naţională” şi
postura de pasiv „Datorii privind facturile comerciale”. Dacă vom nota suma
acestei operaţiuni cu „d”, atunci egalitatea bilanţieră va avea forma:
A–d=P–d
Din cele expuse rezultă că, indiferent de tipul de operaţiei economice care areloc
la întreprindere, întotdeauna se păstrează echilibrul dintre active şi pasive: 
A = P.

Tema 4:Sistemul de conturi si dubla inregistrare

Bilanţul contabil oglindeşte situaţia mijloacelor întreprinderii şi a surselor de formare a

acestora la o anumită dată, însă evidenţa contabilă trebuie să facă posibilă cunoaşterea
nu numai a situaţiei întreprinderii la un moment dat, ci şi a modului în care a decurs
activitatea întreprinderii pe o anumită perioadă de timp.

Urmărirea completă şi neîntreruptă a modificărilor la care sînt supuse mijloacele

economice în fazele circuitului economic nu poate fi realizată cu ajutorul bilanţului
contabil, datorită numărului mare de operaţii economice care au loc zilnic la
întreprindere. Aceasta se realizează cu ajutorul conturilor.

Contul reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care asigură gruparea curentă,

reflectarea în expresie valorică a operaţiunilor economice efectuate şi controlul asupra
acestora în procesul activităţii economico-financiare.

Conturile se deschid pentru fiecare tip de obiecte omogene contabile supuse observării,
asigurînd astfel gruparea operaţiunilor economice după conţinutul economic al acestora
şi alte criterii, pornind de la scopurile finale ale procesului contabil. Astfel, operaţiunile
privind intrarea bunurilor se grupează după criterii omogene pe diverse conturi, de
exemplu: clădirile, construcţiile speciale, maşinile, mijloacele de transport etc. se
reflectă în contul“Mijloace fixe”; materiile prime, materialele, semifabricatele
cumpărate, combustibilul, ambalajul, piesele de schimb etc. – în contul“Materiale”;
operaţiunile privind efectuarea consumurilor de producţie se grupează după destinaţie
în conturile “Activităţi de bază”, “Activităţi auxiliare”, “Consumuri indirecte de
producţie” etc.

Componenţa conturilor depinde de faptul, ce bunuri are la dispoziţie întreprinderea

(mijloace băneşti, mijloace fixe, materiale etc.), unde sînt utilizate acestea (în cadrul
activităţii operaţionale, financiare sau de investiţii), cu ce surse se asigură: proprii
(capital propriu, capital suplimentar, profit nerepartizat etc.) sau atrase (datorii faţă de
furnizori – sub formă de facturi neachitate; faţă de salariaţi – privind retribuţiile calculate;
faţă de bancă – privind creditele primite; faţă de buget – privind impozitele calculate
etc.).

Astfel, conturile se deschid pe fiecare tip de activ, capital şi datorii ale întreprinderii,
precum şi pe veniturile, consumurile şi cheltuielile acesteia pe feluri de activităţi.

În mod convenţional s-a stabilit că partea stîngă a contului poartă denumirea de debit,
iar partea dreaptă – credit. Efectuarea de înregistrări în debitul unui cont se numeşte
debitarea contului, iar în credit – creditarea contului.

Contul cuprinde următoarele elemente: titlu, sold, rulaje.

Titlul contului reprezintă denumirea obiectului concret reflectat cu ajutorul contului

respectiv. El este compus dintr-un cod numeric care se atribuie fiecărui cont şi
denumire. De exemplu: 211 „Materiale” – acest cont are codul 211, iar denumirea –
materiale şi este destinat pentru reflectare a materialelor ce se află la dispoziţia
întreprinderii (materii prime, semifabricate, piese de schimb, combustibil etc.)

Soldul contului caracterizează mărimea mijloacelor (surselor) economice la un moment

dat. Deosebim sold iniţial – mărimea mijlocului (sursei) la începtul perioadei de gestiune
şi sold final – mărimea mijlocului (sursei) la finele perioadei de gestiune. Soldul unui
cont la începutul perioadei de gestiune este egal cu soldul acestuia la finele perioadei
de gestiune precedente.
Operaţiunile economice reflectate în conturi cauzează modificări în sensul majorării sau
micşorării mărimii soldului iniţial. Totalul sumelor acestor modificări se numeşte rulaj.
Modificările în sensul majorării trebuie să fie reflectate în acea parte a contului (în debit
sau credit) în care se află soldul iniţial, iar modificările în sensul micşorării – în partea
opusă aceleia în care se află soldul iniţial. Rulajul, la rîndul său poate fi debitor – totalul
modificărilor în debitul contului şi creditor – totalul modificărilor în creditul contului.

În raport cu bilanţul contabil conturile se împart în conturi de activ şi conturi de

pasiv.

Conturile de activ sînt destinate pentru evidenţa mijloacelor economice. Soldurile

acestor conturi se reflectă în posturile de activ ale bilanţului contabil – „Mijloace fixe”,
„Materiale”, „Cont curent în valută naţională”, etc.

Conturile de pasiv sînt destinate pentru evidenţa surselor de formare a mijloacelor

economice. Soldurile acestor conturi se reflectă în posturile de pasiv ale bilanţului
contabil – „Capital propriu”, „Credite bancare pe termen scurt”, „Datorii pe termen scurt
privind facturile comerciale” etc.

Conturile de venituri şi cheltuieli se închid la determinarea rezultatului financiar

(profitului net sau pierderii nete) la finele anului de gestiune şi de aceea nu au sold. Însă
suma rezultatului financiar net obţinut sub formă de diferenţă între venituri şi cheltuieli
influenţează asupra ecuaţiei bilanţiere prin mărimea capitalului propriu. Dat fiind faptul
că în conturile de capital propriu majorarea se reflectă în credit, în conturile de venituri
care sînt destinate pentru mărirea capitalului propriu, majorarea de asemenea se
reflectă în credit, iar micşorarea – în debit, iar în conturile de cheltuieli – invers:
majorarea se reflectă în debit, iar micşorarea – în credit.

Aşadar, conturile de active, consumuri şi cheltuieli sînt conturi de activ, iar conturile de

capital propriu, datorii şi venituri sînt conturi de pasiv.

Conturile de activ au următoare structură:

 Conturile sintetice şi analitice: legătura reciprocă dintre ele

În dependenţă de gradul de detaliere a informaţiei reflectate în conturile

contabile acestea sînt de două feluri: conturi sintetice şi conturi analitice.

Conturi sintetice sînt conturile utilizate pentru gruparea comasată, generalizatoare şi

evidenţa mişcării mijloacelor omogene sau a surselor. Pentru ţinerea conturilor
evidenţei sintetice se folosesc numai etaloane băneşti. De exemplu, contul 211
“Materiale” cuprinde tot asortimentul de valori materiale aflate la dispoziţia
întreprinderii. Este imposibil a obţine informaţii privind existenţa valorilor materiale pe
tipuri chiar sub formă valorică.

Conturile sintetice pot să generalizeze datele privind aceste obiecte, care, deşi dispun
de caracteristici economice omogene, după parametrii săi tehnici sau alte criterii şi
destinaţii fac parte din grupe de sine stătătoare în cadrul unui cont sintetic. În cazul cînd
este necesar de a obţine informaţii referitoare la obiectele date se
aplică subconturi (conturi de gradul 2) care constituie o parte componentă a
contabilităţii sintetice.

Conturi analitice se numesc conturile deschise pentru conturile şi subconturile

sintetice în vederea grupării detaliate a obiectelor de evidenţă. În conturile analitice,
în afară de etalonul bănesc, se aplică etaloane în expresie naturală (kg, bucăţi, m3 etc.)
şi de muncă (ore-om, zile-om etc.). Evidenţa efectuată în conturile analatice se numeşte
evidenţă analitică.

În gestiunea întreprinderii sînt necesare conturi atît sintetice, cît şi analitice. De

exemplu, pentru a răspunde la întrebarea, dacă mijloacele băneşti sînt suficiente pentru
plata salariilor lucrătorilor, trebuie să se ştie suma datoriilor totale privind retribuirea
muncii, ţinînd cont de contribuţiile la asigurările sociale.

Pentru aceasta este suficient a cunoaşte mărimea soldului contului sintetic de pasiv 531
“Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii” şi sumele calculate privind
asigurările sociale şi a le compara cu soldul conturilor mijloacelor băneşti în momentul
plăţii. Însă pentru a primi de pe contul curent în valută naţională suma respective de
bani aferentă retribuirii muncii este necesară informaţia privind retribuţiile calculate cu
scăderea reţinerilor din acestea, iar pentru plata acestora – informaţia privind suma care
trebuie plătită fiecărui salariat în parte. Dat fiind acestui fapt, sînt necesare conturi
analitice pe fiecare salariat.

Între conturile sintetice şi conturile analitice deschise pentru acestea există o

anumită interdependenţă care se exprimă în următoarele:

 pe conturile analitice se reflectă aceleaşi obiecte de evidenţă ca şi pe conturile

sintetice care le uneşte, dar pe grupe mai detaliate;
 dacă contul sintetic este cont de activ, conturile analitice aferente vor fi la
fel conturi de activ;
 structura generală a conturilor analitice şi sintetice este analogică şi constă din
partea debitoare şi creditoare, sold şi rulaj;
 soldul şi rulajele contului sintetic sînt egale cu suma soldurilor şi rulajelor
conturilor analitice ale acestuia;
Planul de conturi reprezintă un nomenclator de conturi care asigură uniformitatea
contabilităţii curente a întreprinderii ţi reflectarea evenimentelor acesteia. Planul de
conturi este un act normativ care fost aprobat prin Ordinul Ministerului de Finanţe al
Republicii Moldova nr. 174 din 25.12.1997 şi a intrat în vigoare de la 01.01.1998. El
cuprinde 4 capitole:

 Dispoziţii generale
 Terminologia
 Nomenclatorul conturilor contabile
 Normele metodologice de utilizare a conturilor contabile

Primul capitol cuprinde caracteristica generală a capitolelor planului de conturi, sfera de

acţiune a acestuia, legătura cu formele rapoartelor financiare, modul de clasificare şi
simbolizare a conturilor.

În capitolul doi se conţin definiţiile termenilor şi noţiunilor de bază utilizate în plană de

conturi.

În capitolul trei este prezentat nomenclatorul conturilor contabilesubdivizate în clase şi

grupe în care se evidenţiază conturile de gradul I şi II.

Ultimul capitol conţine caracterizarea claselor, grupelor de conturi şi conturilor de gradul

I, precum şi corespondenţa conturilor pe tipurile principale de operaţiuni economice.

Structura Planului de conturi se bazează pe clasificarea conturilor după conţinutul

economic şi include clasele de conturi, grupele de conturi, conturile de gradul I
(conturile sintetice) şi conturile de gradul II (subconturile).

Planul de conturi cuprinde 9 clase:

 Active pe termen lung

 Active curente
 Capital propriu
 Datorii pe termen lung
 Datorii pe termen scurt
 Venituri
 Cheltuieli
 Conturi ale contabilităţii de gestiune
 Conturi extrabilanţiere

Clasele 1-7 cuprind conturile contabilităţii financiare, care se utilizează pentru

generalizarea informaţiei care urmează a fi reflectată în rapoartele financiare. După
conţinutul economice ele se divizează în conturi bilanţiere (clasele 1-5) şi conturi de
rezultate (clasele 6-7).

Conturile contabilităţii financiare din clasele 1 şi 2 se folosesc pentru întocmirea

activului bilanţului divizat după gradul de lichiditate în active pe termen lung şi active
curente. Conturile contabilităţii financiare din clasele 3-5 se utilizează pentru întocmirea
pasivului din bilanţ. Aceste conturi, cu excepţia conturilor de regularizare (312 “Capital
suplimentar”, 313 “Capital nevărsat”, 314 “Capital retras”, 331 “Corectarea rezultatelor
perioadelor precedente”, 332 “Profit nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor
precedenţi” (în partea ce vizează pierderea neacoperită), 333 “Profit net (pierdere) al
perioadei de gestiune” (în partea ce vizează pierderea), 334 “Dividende plătite în
avans”) sînt conturi de pasiv.

Conturile contabilităţii financiare din clasele 6-7 fac parte din conturile de rezultate şi se
utilizează pentru întocmirea Raportului privind rezultatele financiare în care, prin
compararea rulajelor creditoare ale conturilor de pasiv din clasa 6 cu rulajele debitoare
ale conturilor de activ din clasa 7, se determină rezultatul financiar sub formă de profit
net (pierdere) al anului de gestiune.

Conturile contabilităţii financiare (clasele 1-7) poartă un caracter reglementat şi sînt

obligatorii pentru toate întreprinderile, indiferent de forma juridică de organizare şi tipul
de proprietate a acestora.

Conturile sintetice suplimentare ale contabilităţii financiare pot fi introduse de

întreprinderi numai cu avizul Ministerului Finanţelor în modul stabilit.

Spre deosebire de conturile contabilităţii financiare, în conturile contabilităţii de gestiune

(manageriale) (clasa 8) se generalizează informaţia care nu este destinată utilizatorilor
externi (organelor de stat, creditorilor, furnizorilor, cumpărătorilor), ci nevoilor interne ale
întreprinderii. Dat fiind acestui fapt, modul de ţinere a conturilor contabilităţii de gestiune
poartă un caracter nereglementat şi se aplică, dacă este cazul, pornind de la
particularităţile activităţii întreprinderii şi necesităţile în informaţii pentru sistemul de
gestiune. Datele din conturile contabilităţii de gestiune nu se reflectă direct în rapoartele
financiare, întrucît aceste conturi se închid în corespondenţă cu conturile contabilităţii
financiare la finele fiecărei perioade de gestiune.

Conturile contabilităţii extrabilanţiere (clasa 9) sînt destinate generalizării informaţiei

privind existenţa şi mişcarea activelor care nu aparţin întreprinderii, dar se află temporar
în folosinţa sau la dispoziţia acesteia, privind drepturile convenţionale şi datoriile.

De exemplu, obiectele de mijloace fixe luate în arendă operaţională se reflectă în contul

extrabilanţier 912 “Active materiale pe termen lung arendate”

Conturile extrabilanţiere nu se află în corespondenţă cu alte conturi. Înregistrările în

conturile extrabilanţiere se efectuează prin metoda înregistrării unilaterale (fără
utilizarea dublei înregistrări) – numai în debit (majorare) sau în credit (micşorare). De
exemplu, mărfurile depuse la magazin pentru comercializare se reflectă în debitul
contului 923 “Mărfuri primite în consig-naţie”, iar la comercializarea acestora sau
restituirea comitentului – în creditul acestui cont.

Apartenenţa contului contului la o clasă sau la alta se determină după prima cifră a
simbolului acestuia.

Grupele de conturi sînt simbolizate prin două cifre, din care prima indică simbolul clasei
în care este inclusă grupa respectivă, iar a doua numărul grupei.

Conturile de gradul I (conturile sintetice) sînt simbolizate cu trei cifre: primele două
cifre formează codul grupei la carese referă contul respectiv, iar a treia cifră reprezintă
codul contului de gradul I.

Conturile de gradul II (subconturile) sînt simbolizate cu patru cifre, din careprimele trei
cifre indică codul contului de gradul I, iar a patra cifră reprezintă contul de gradul II.
Sobconturile se utilizează în dependenţă de necesităţile întreprinderii şi numărul
acestora poate fi mărit dacă întreprinderea are nevoie de aceasta.

Planul de conturi se află într-o strînsă legătură cu raporatele financiare astfel încît
denumirile conturilor sînt identice cu posturile incluse în rapoartele financiare, ceea ce
facilitează cosiderabil întocmirea acestora.

Tema 5:Metoda contabilitatii operatiunile economice

Procurarea materialelor este însoţită de cheltuieli suplimentare cum sînt: cheltuieli de

transport, cheltuieli de încărcare-descărcare, cheltuieli privind asigurările, taxele
vamale  etc. Aceste cheltuieli poartă denumirea de cheltuieli de transport-aprovizionare
(CTA).

Aceste cheltuieli includ:

 cheltuielile de transportare, încărcare, descărcare, asigurare;

 taxele vamale şi alte impozite prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia
celor ce se restituie ori se trec în cont;
 alte cheltuieli, nemijlocit legate de procurarea activelor.

Calcularea costului efectiv al materialelor poate fi efectuată pe fiecare lot (ori pe grupe)
de materiale procurate la momentul achiziţiei numai atunci cînd CTA se referă în mod
direct la acest lot de materiale. Însă CTA pot fi efectuate concomitent la procurarea a
multor loturi de materiale, ceea ce nu permite includerea CTA în mod direct în costul
efectiv al materialelor procurate .

De aceea în timpul lunii calcularea costului efectiv al materialelor procurate este dificilă,
necătînd la posibilităţile computerului. În legătură cu aceasta materialele se transmit în
producţie în perioada de gestiune la preţuri de evidenţă pînă la calcularea costului
efectiv al materialelor care are loc, de regulă, în următoarea perioadă de gestiune.

Preţurile de evidenţă pot fi:

 preţurile de procurare (contractuale);

 preţurile fixe (planificate, costuri efective din luna precedentă ş.a.).

În dependenţă de preţurile utilizate, costul efectiv se va determină în modul următor:

 Costul efectiv = preţ de procurare + CTA

 Costul efectiv = preţul fix ± devieri de la preţul fix.

La aplicarea primei metode pentru repartizarea CTA între loturile de materiale procurate
este nevoie de a determina CTA, care urmează a fi incluse la consumuri şi cheltuieli în
care anterior a fost inclusă valoarea materialelor la preţuri de evidenţă. În aşa mod
valoarea materialelor consumate în producţie se aduce la costul efectiv .

Pentru a determina costul efectiv al materialelor calculele se efectuează în două

etape:
 1. etapă – Determinarea coeficientului CTA
2. etapă – Calcularea sumei CTA

Coeficientul CTA (K CTA ) se determină prin următoarea formulă:

KCTA = ( Suma CTA referitoare la soldul materialelor de la începutul lunii +

Suma CTA aferentă materialelor procurate în timpul lunii ) / (Valoarea materialelor la
începutul lunii ( Si ) la valoarea de procurar + Valoarea materialelor intrate în timpul lunii
la valoarea de procurare )

Suma cheltuielilor de transport-aprovizionare ce urmează a fi inclusă în acele

consumuri şi cheltuieli în care au fost incluse materialele la preţul de evidenţă se
determină prin înmulţirea coeficientului de repartizare cu valoarea de procurare a
activului respectiv prin formula:

Suma CTA = KCTA x valoarea materialelor la preţ de procurare consumate în

producţie.

Costul efectiv al materialelor procurate este de 32 500 lei (26 700 + 3 000 + 2 800).

Pentru determinarea costului efectiv unitar al materialului „A” şi materialului „B” este
necesar de repartizat cheltuielile de transport aprovizionare în sumă de 5 800 lei (3 000
+ 2 800) pe fiecare tip de material.

În acest scop:

1) Se calculează coeficientul de repartizare prin următorul calcul:

5 800 / 26 700 = 0,2172285

2) Se calculează suma cheltuielilor de transport-aprovizionare aferentă fiecărui tip de

materiale, care au fost consumate în producţie prin următoarele calcule:

CTA („A”) = 0,2172285 x 4 200 = 912,36 lei

CTA („B”) = 0,2172285 x 22 500 = 4 887,64 lei.

Calculele din exemplu 1 sînt simplificate pentru a înţelege mai uşor formula determinării
costului efectiv al materialelor.

Practica calculării costului efectiv al materialelor este însoţită de mai multe calcule,
unde se ia în vedere şi soldul CTA la începutul lunii, referitor la materialele în stoc.

Cheltuielile reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de întreprindere pe parcursul

perioadei de gestiune care nu sînt legate nemijlocit de procesul de producţie şi suma
cărora se scade din venituri la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii.

Cheltuielile se clasifică pe tipuri de activităţi:

 cheltuieli ale activităţii operaţionale

 cheltuieli ale activităţii investiţionale
 cheltuieli ale activităţii financiară
  pierderi excepţionale

La cheltuielile întreprinderii se referă şi cheltuielile privind impozitul pe venit, însă

acestea nu se includ în nici una din tipurile de activităţi enumerate anterior şi în
rapoartele financiare se reflectă distinct.

În componenţa cheltuielilor din activitatea operaţională intră:

 costul vînzărilor
 cheltuielile comerciale
 cheltuielile generale şi administrative
 alte cheltuieli operaţionale

Costul vînzărilor reprezintă costul efectiv al produselor , mărfurilor vîndute sau

serviciilor prestate. El este egal cu suma consumurilor efectuate de întreprindere pentru
obţinerea acestor produse şi servicii.

Astfel costul vînzărilor este egal cu suma consumurilor, care se referă la produsele,
mărfurile şi serviciile vîndute. De exemplu: La întreprindere, în septembrie 2009 au
fost efectuate consumuri în sumă de 100 000 lei pentru fabricarea a 200 de unităţi de
produse, dintre care au fost vîndute 80 de unităţi. Suma consumurilor trecute la
cheltuieli va constitui 40 000 lei [(100 000 : 200) x 80].

În cazul vînzărilor se mai include şi costul altor servicii, dacă acestea constituie
activitatea de bază a întreprinderii (costul serviciilor de transportare – la întreprinderile
de transport; costul serviciilor de consultanţă – la companiile de audit; valoarea de bilanţ
a bunurilor transmise în leasing – la întreprinderile de leasing ş.a.).

Aceste cheltuieli pe parcursul perioadei de gestiune se reflectă în debitul contului 711

“Costul vînzărilor” în corespondenţă cu creditul conturilor:

 216 „Produse” – decontarea costului efectiv al produselor vîndute

 217 „Mărfuri” – decontarea valorii de bilanţ a mărfurilor vîndute
 811 „Activitatea de bază” – decontarea costului efectiv al serviciilor prestate

Vînzările se efectuează din stocurile de producţie fabricate, ori a mărfurilor

achiziţionate. Dacă în perioada de gestiune toate stocurile pe bunurile respective
createvor fi vîndute, atunci costul vînzărilor va fi egal cu costul de achiziţie. Însă în
realitate mai des stocurile nu se vînd într-o singură perioadă de gestiune. De aceea
costul bunurilor din stoc destinate vînzării este compus din valoarea stocului de bunuri
la începutul perioadei de gestiune şi valoarea achiziţiilor pe parcursul perioadei de
gestiune.

Consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea

serviciilor în scopul obţinerii de venit. Consumurile sînt nemijlocit legate de procesul
de producţie , se includ în costul producţiei fabricate, la sfîrşitul perioadei de gestiune
se raportează la producţia finită şi producţia în curs de execuţie şi nu se iau în vedere la
determinarea rezultatului financiar.

Componenţa, modul de constatare şi determinare a consumurilor şi cheltuielilor sînt

reglementate de S.N.C. 3 “Componenţa consumurilor şi cheltuielilor
întreprinderii” . Consumurile şi cheltuielile se constată în contabilitate în baza
principiilor specializării exerciţiului şi prudenţei. Pentru evidenţa consumurilor sînt
destinate conturile:

 811 „ Activităţi de bază” – pentru evidenţa consumurilor legate de fabricarea

produselor şi prestarea serviciilor care constituie activitatea de bază a
întreprinderii;
 812 „Activităţi auxiliare” – pentru evidenţa consumurilor subdiviziunilor de
deservire ale întreprinderii (de aprovizionare cu energie electrică, termică, de
transport, de reparaţie etc.);
 813 „Consumuri indirecte de producţie” – pentru evidenţa consumurilor care
nu pot fi direct incluse în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate, deoarece
se referă la mai multe tipuri de produse sau servicii. De exemplu: energia
electrică folosită pentru iluminarea secţiei, salariile personalului administrativ al
subdiviziunilor şi a muncitorilor auxiliari, consumuri de încălzire a secţiei, uzura
utilajului de producţie etc. Aceste consumuri se acumulează pe parcursul
perioadei de gestiune în debitul contului 813 „Consumuri indirecte de
producţie” şi la sfîrşitul perioadei de gestiune se repartizează pe tipuri de
produse în funcţie de baza de repartizare aleasă de întreprindere (valoarea
consumurilor de materiale directe, salariile muncitorilor de bază, numărul de ore-
maşini de funcţionare a utilajelor etc.).

Reflectarea operaţiilor în conturile 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi

auxiliare” se reflectă în felul următor:

La începutul perioadei de gestiune – raportarea soldului producţiei în curs de execuţie:

 debit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare”

 credit 215 „Producţie în curs de execuţie”

Pe parcursul perioadei de gestiune – acumularea consumurilor de producţie:

 debit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare”

 credit 211 „Materiale” – la suma materialelor utilizate în procesul de producţie
 credit 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii” – la suma
salariilor calculate muncitorilor ocupaţi cu fabricarea producţiei, prestarea
serviciilor
 credit 533 „Datorii privind asigurările” – la suma contribuţiilor de asigurări
sociale şi primelor de asigurări medicale aferente salariilor calculate
 credit 812 „Activităţi auxiliare” – la costul efectiv a serviciilor prestate de
secţiile auxiliare pentru necesităţile tehnologice
 credit 813 „Consumuri indirecte de producţie” – la suma consumurilor
indirecte de producţie repartizate în costul producţiei fabricate, serviciilor
prestate.

La sfîrşitul perioadei de gestiune contul 811 (812) se creditează în scopul determinării

costului efectiv al producţiei fabricate (serviciilor prestate). Însă mai întîi se întocmesc
formulele contabile, care duc la eliminarea consumurilor, care nu se includ în costul
efectiv al producţiei (serviciilor), şi anume:

 debit 211 „Materiale” – la valoarea materialelor neutilizate în producţie,

 debit 211 „Materiale” – la valoarea realizabilă netă (VRN) a deşeurilor de
producţie,
  debit 714 „Alte cheltuieli operaţionale” – la costul efectiv a rebutului
definitiv şi a lipsurilor de producţie în curs de execuţie
 debit 215 „Producţia în curs de execuţie” – la costul efectiv a producţiei în
curs de execuţie la sfîrşitul lunii
 credit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare” – la suma totală,
decontată.

La costul efectiv a producţiei (serviciilor) se întocmeşte formula contabilă:

 debit 216 „Produse” – la costul efectiv a produselor fabricate

 debit 711 „Costul vînzărilor” – la costul efectiv al serviciilor prestate
 credit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare” – la diferenţa dintre
sumele din debitul şi creditul contului 811 ( 812 ), adică la suma rămasă în cont
după creditarea lui la operaţiunea 3.

În conformitate cu prevederile S.N.C. 18 „Venitul” venitul reprezintă afluxul global de

avantaje economice în cursul perioadei de gestiune, rezultat în procesul activităţii
ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor
care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia sporurilor de la contribuţiile
proprietarilor întreprinderii. Cu alte cuvinte, venitul reprezintă sumele sau valorile
încasate sau de încasat rezultate din operaţiuni de livrări de bunuri (prestări de servicii).

Veniturile se constată în contabilitate în baza principiului specializării exerciţiului în

perioada de gestiune în care a fost obţinut, indiferent de momentul efectiv al intrării
mijloacelor băneşti sau altei forme de compensare. Criteriile de constatare a veniturilor
sînt:

 existenţa unei certitudini ferme că avantajele economice ce fac obiectul

tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere;
 existenta unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului .

Venitul se evaluează la valoarea venală care reprezintă suma la care poate fi schimbat
un activ şi se stabileşte prin acordul dintre vînzător şi cumpărător.

În componenţa venitului nu se includ:

 sumele încasate în numele persoanelor terţe, de exemplu, cum sînt taxa pe

valoarea adăugată, accizele , încasările globale obţinute de întreprindere din
însărcinarea organizaţiilor terţe de la comercializarea produselor sau mărfurilor
acestora, deoarece aceste sume nu constituie un avantaj economic al
întreprinderii şi nu influenţează capitalul al acesteia.
 rabaturile şi reducerile comerciale admise de întreprindere.

În dependenţă de sursele de intrarea, veniturile se clasifică în:

 venituri din activitatea operaţională

 venituri din activitatea investiţională
 venituri din activitatea financiară
 venituri excepţionale.

Veniturile din activitatea operaţională se subdivizează în două grupe:

  venituri din vânzări , care cuprind încasările din comercializarea produselor,
mărfurilor, prestarea serviciilor, operaţiunile pe bază de barter, contractele de
construcţie;
 alte venituri operaţionale, din care fac parte sumele primite sau de primit din
ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor curente, cu excepţia produselor finite şi
mărfurilor, arenda operaţională, precum şi sub formă de amenzi, penalităţi,
despăgubiri, recuperări de daune materiale, rezultate de modificări ale metodelor
de evaluare a activelor curente etc.

Pe parcursul perioadei de gestiune aceste venituri se înregistrează prin formulele

contabile:

La suma mijloacelor băneşti (fără TVA) încasate sau de încasat din vînzarea

mărfurilor, prestarea serviciilor:

 debit contul 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 611 „Venituri din vînzări”

Totodată, la suma TVA se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

În conformitate cu prevederile S.N.C. 18 „Venitul” venitul reprezintă afluxul global de

avantaje economice în cursul perioadei de gestiune, rezultat în procesul activităţii
ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor
care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia sporurilor de la contribuţiile
proprietarilor întreprinderii. Cu alte cuvinte, venitul reprezintă sumele sau valorile
încasate sau de încasat rezultate din operaţiuni de livrări de bunuri (prestări de servicii).

Veniturile se constată în contabilitate în baza principiului specializării exerciţiului în

perioada de gestiune în care a fost obţinut, indiferent de momentul efectiv al intrării
mijloacelor băneşti sau altei forme de compensare. Criteriile de constatare a veniturilor
sînt:

 existenţa unei certitudini ferme că avantajele economice ce fac obiectul

tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere;
 existenta unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului .

Venitul se evaluează la valoarea venală care reprezintă suma la care poate fi schimbat
un activ şi se stabileşte prin acordul dintre vînzător şi cumpărător.

În componenţa venitului nu se includ:

 sumele încasate în numele persoanelor terţe, de exemplu, cum sînt taxa pe

valoarea adăugată, accizele , încasările globale obţinute de întreprindere din
însărcinarea organizaţiilor terţe de la comercializarea produselor sau mărfurilor
acestora, deoarece aceste sume nu constituie un avantaj economic al
întreprinderii şi nu influenţează capitalul al acesteia.
 rabaturile şi reducerile comerciale admise de întreprindere.
În dependenţă de sursele de intrarea, veniturile se clasifică în:

 venituri din activitatea operaţională

 venituri din activitatea investiţională
 venituri din activitatea financiară
 venituri excepţionale.

Veniturile din activitatea operaţională se subdivizează în două grupe:

 venituri din vânzări , care cuprind încasările din comercializarea produselor,

mărfurilor, prestarea serviciilor, operaţiunile pe bază de barter, contractele de
construcţie;
 alte venituri operaţionale, din care fac parte sumele primite sau de primit din
ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor curente, cu excepţia produselor finite şi
mărfurilor, arenda operaţională, precum şi sub formă de amenzi, penalităţi,
despăgubiri, recuperări de daune materiale, rezultate de modificări ale metodelor
de evaluare a activelor curente etc.

Pe parcursul perioadei de gestiune aceste venituri se înregistrează prin formulele

contabile:

La suma mijloacelor băneşti (fără TVA) încasate sau de încasat din vînzarea

mărfurilor, prestarea serviciilor:

 debit contul 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 611 „Venituri din vînzări”

Totodată, la suma TVA se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

La suma mijloacelor băneşti (fără TVA) încasate sau de încasat din vînzarea
materialelor, obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi altor active curente vîndute
(în afară de produse, servicii şi mărfuri):

 debit contul 229 „Alte creanţe pe termen scurt”

 debit contul 241 „Casa” sau 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”

Totodată, la suma TVA se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 229 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 241 „Casa” sau 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

La valoarea activelor curente depistate surplus în urma inventarierii:

 debit contul 211 „Materiale”

 debit contul 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
  debit contul 215 „Producţie în curs de execuţie”
 debit contul 216 „Produse”
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”

Veniturile din activitatea investiţională cuprind veniturile din ieşirea activelor pe

termen lung, venituri sub formă de dobânzi, dividende şi se reflectă prin următoarele
formule contabile:

La suma dividendelor şi dobînzilor calculate:

 debit contul 228 „Creanţe pe termen scurt privind veniturile calculate”

 debit contul 621 „Venituri din activitatea investiţională”

La valoarea de vînzare (fără TVA) a activelor nemateriale, mijloacelor fixe, terenurilor,

investiţiilor vîndute:

 debit contul 228 „Creanţe pe termen scurt privind veniturile calculate”

 debit contul 621 „Venituri din activitatea investiţională”

Veniturile din activitatea financiară includ sumele rezultate din transmiterea în arendă

finanţată a activelor nemateriale şi materiale pe termen lung, valoarea activelor intrate
cu titlu gratuit, veniturile sub formă de diferenţe favorabile de curs valutar, subvenţii de
stat, prime, premii şi sponsorizări, sume conform contractelor de neangajare în
concurenţă etc. Aceste venituri se reflectă prin următoarele formule contabile:

La valoarea activelor primite cu titlu gratuit de la alte persoane juridice şi fizice;

 debit contul 123 “Mijloace fixe”, 211 “Materiale”, 217 “Mărfuri”

 credit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”

La suma veniturilor din diferenţele de curs valutar aferente conturilor valutare şi

operaţiunilor în valută străină:

 debit contul 221 “Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”,

224 “Avansuri pe termen scurt acordate”, 241 “Casa”, 243 “Cont curent în
valută străină”, 227 “Creanţe pe termen scurt ale personalului” 521 “Datorii
pe termen scurt privind facturile comerciale
 credit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”

La suma subvenţiilor primite din buget; primelor, premiilor, precum şi a încasărilor de la

alte persoane sub formă de sume sponsorizate, conform contractelor de neangajare în
concurenţă;

 debit contul 242 “ Conturi curente în valută naţională”

 credit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”.

Veniturile excepţionale reprezintă veniturile care nu se referă la activitatea ordinară a

întreprinderii şi cuprind sumele primite de la organele de stat, companiile de asigurări,
întreprinderile şi persoanele fizice sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi,
perturbări politice, accidente şi alte evenimente excepţionale. Aceste venituri se
înregistrează prin formulele contabile:
  debit contul 211 „Materiale”
 debit contul 217 „Mărfuri”
 debit contul 241 „Casa”
 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 debit contul 243 „Cont în valută străină ”
 credit contul 623 „Venituri excepţionale”

Rezultatul financiar, profitul sau pierderea, se determină la sfîrşitul perioadei de

gestiune ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile înregistrate pe parcursul perioadei
de gestiune. Indicatori de rezultate:

 Profit brut (pierdere globală) = Veniturile din vînzări – Costul vînzărilor.

 Rezultat din activitatea operaţională (profit sau pierdere) = Veniturile din
activitatea operaţională – Cheltuielile activităţii operaţionale.
 Rezultat din activitatea investiţională (profit sau pierdere) = Veniturile din
activitatea investiţională – Cheltuielile activităţii investiţionale.
 Rezultat din activitatea financiară (profit sau pierdere) = Veniturile din
activitatea financiară – Cheltuielile activităţii financiare.
 Rezultat din activitatea economico-financiară profit sau pierdere) = Rezultat
din activitatea operaţională + Rezultat din activitatea investiţională + Rezultat din
activitatea financiară.
 Rezultat excepţional (profit sau pierdere) = Veniturile excepţionale – Pierderile
excepţionale.
 Profitul sau pierderea perioadei de gestiune pînă la impozitare = Rezultat
din activitatea economico-financiară + Rezultat excepţional.
 Profitul net sau pierderea netă = Profitul sau pierderea perioadei de gestiune
pînă la impozitare – Cheltuielile privind impozitul pe venit.

Rezultatul financiar se determină prin închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli. În

acest scop se utilizează contul de rezultate 351 „Rezultat financiar total”, care se
creditează cu suma veniturilor şi se debitează cu suma cheltuielilor. Închiderea
conturilor de venituri şi cheltuieli se reflectă prin formulele contabile:

închiderea conturilor de cheltuieli:

 debit contul 351 „Rezultat financiar total”

 credit contul 711 „Costul vînzărilor”
 credit contul 712 „Cheltuieli comerciale”
 credit contul 713 „Cheltuieli generale şi administrative”
 credit contul 714 „Alte cheltuieli operaţionale”
 credit contul 721 „Cheltuielile activităţii de investiţii”
 credit contul 722 „Cheltuielile activităţii financiare”
 credit contul 723 „Pierderi excepţionale”
 credit contul 731 „Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit”

Închiderea conturilor de venituri

 debit contul 611 „Venituri din vînzări”

 debit contul 612 „Alte venituri operaţionale”
 debit contul 621 „Venituri din activitatea investiţională”
 debit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”
 debit contul 623 „Venituri excepţionale”.
În cazul în care, după închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli, rulajul creditor al
contului 351 „Rezultat financiar total” este mai mare decît rulajul debitor,
întreprinderea obţine profit care este trecut la contul 333 „Profit net (pierdere) al
perioadei de gestiune” prin formula contabilă:

 debit contul 351 „Rezultat financiar total”

 credit contul 333 „Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune”

În cazul în care, după închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli, rulajul debitor al

contului 351 „Rezultat financiar total” este mai mare decît rulajul creditor,
întreprinderea obţine pierdere care este trecută la contul 333 „Profit net (pierdere) al
perioadei de gestiune” prin formula contabilă:

 debit contul 333 „Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune”

 credit contul 351 „Rezultat financiar total”

Veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare se reflectă în „Raportul de profit şi

pierdere” , iar profitul net (pierderea) al perioadei de gestiune se reflectă în „Raportul de
profit şi pierdere” şi în „Bilanţul contabil”.

Tema 6:Evaluare si calculatia –procedee alee contabilitatii

Problema evaluării reprezentă, probabil, cel mai controversat subiect din contabilitate.
Aceasta are în vedere atribuirea unei valori monetare unei operaţiuni
economice. Evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în
măsurarea valorică a activelor, datoriilor, capitalului propriu, veniturilor, cheltuielilor şi
rezultatelor financiare.

Ca procedeu al metodei contabilităţii, evaluarea este strîns legată de celelalte

procedee, a căror aplicare aste condiţionată de exprimarea valorică a operaţiilor
economice. Necesitatea evaluării este impusă de calculul costului produselor, deoarece
elementele componente ale acestuia, fiind exprimate în unităţi de măsură diferite (ore
de muncă, kg, m 2, m3 etc.), nu se pot însuma, altfel decît prin intermediul etalonului
bănesc.

De asemenea, centralizarea şi generalizarea informaţiilor privind existenţa, micşorarea

şi transformarea elementelor patrimoniale, cu ajutorul bilanţului, calcularea unor
indicatori economico-financiari sintetici este posibilă numai dacă acestea sînt exprimate
valoric.

Pentru ca evaluarea să se dea o imagine fidelă patrimoniului, situaţiei financiare şi

rezultatelor, la efectuarea evaluării trebuie de respectat careva principii.

Principiul stabilirii obiectului evaluării

Obiectul evaluării reprezintă conţinutul acesteia, de aceea el trebuie delimitat în timp şi
în spaţiu de multitudinea şi diversitatea obiectelor, fenomenelor şi proceselor
economice.

 
 Principiul costului istoric.
Principiile contabile general acceptate, afirmă că cea mai adecvată valoare de atribuit
tuturor operaţiunilor economice – şi prin urmare tuturor activelor, datoriilor, veniturilor,
cheltuielilor – este cea a costului istoric (original). Costul – este definit aici ca fiind preţul
de schimb asociat operaţiunii economice în momentul constatării. Conform acestei
concepţii, scopul contabilităţii nu este stabilirea “valorii”, care se poate schimba după
producerea unei operaţii, ci contabilizarea costului sau valorii în momentul desfăşurării
tranzacţiei.

De exemplu, costul activelor este înregistrat atunci cînd acestea sînt achiziţionate, iar
valoarea lor se menţine la acelaşi nivel pînă cînd acestea sînt vîndute, expiră sau sînt
consumate. În acest context, termenul valoare reflectă costul în momentul tranzacţiei;

Principiul prudenţe
Principiul prudenţei impune ca la valoarea elementelor să se ţină seama de
deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii în viitor.
Ca urmare, nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor şi
respectiv subevaluarea cheltuielilor şi elementelor de pasiv. Procedînd astfel se evită
constituirea nejustificată de rezultate supradimensionate, care la rîndul lor generează o
decapitalizare a întreprinderii prin sarcinile fiscale şi distribuirea de dividende fictive;

Principiul valorii reale

Principiul valorii reale presupune ca elementele patrimoniale să fie evaluate la un preţ
care să exprime valoarea reală a lor, în vederea asigurării unui bilanţ real;

Principiul permanenţei metodelor 

 

Principiul permanenţei metodelor impune continuitate în aplicarea normelor şi a regulilor

utilizate la evaluare pe tot parcursul perioadei de gestiune şi de la o perioadă de
gestiune la alta, în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor contabile.

Principiul concordanţei 
Principiul concordanţei care prevede constatarea concomitentă a veniturilor şi
cheltuielilor aferente aceloraşi tranzacţii.

Evaluarea în contabilitate se efectuează atît în mod curent pentru reflectarea operaţiilor

economice şi financiare care au loc în cursul perioadelor de gestiune şi care modifică
mărimea valorică a elementelor patrimoniale, cît şi în mod periodic cu ocazia
inventarierii elementelor patrimoniale şi a elaborării documentelor de sinteză financiar-
contabilă.

Deci, evaluarea în contabilitate este prezentă în toate momentele rotaţiei capitalului

(fluxurile materiale şi financiare, procesele economice de modificare şi transformarea a
valorilor) precum şi în momentele de sintetizare, raportare şi analiză a situaţiei
patrimoniului şi a rezultatelor obţinute.
În funcţie de modul şi timpul efectuării deosebim trei tipuri de evaluare contabilă :

 Evaluarea iniţială
 Evaluarea curentă
 Evaluarea ulterioară (de bilanţ).

Evaluarea iniţială se efectuează la data intrării activelor sau înregistrării datoriilor,

precum şi a formării capitalului propriu, constatării veniturilor, cheltuielilor şi determinării
rezultatului financiar. La baza evaluării iniţiale a activelor întreprinderii stă principiul
contabilizării la valoarea de intrare (costul efectiv). Conform acestui principiu, obiectivul
contabilităţii nu constă în aflarea valorii care poate să se modifice după efectuarea
operaţiunii economice, ci în determinarea acesteia în momentul efectuării operaţiunii.

Astfel, valoarea de intrare (costul efectiv) a activului se determină în momentul

procurării (creării) acestuia şi figurează în evidenţă la acelaşi nivel pînă cînd activul nu
va fi utilizat, reevaluat sau nu va ieşi întreprindere.

Valoarea de intrare a activelor procurate poate fi determinată numai în baza datelor

documentelor primare privind preţurile de procurare şi consumurile aferente procurării
(creării) activelor (factura de expediţie, ,factura fiscală, procesul-verbal privind serviciile
prestate etc.).

Valoarea de intrare a activelor procurate de la terţi include valoarea de procurare,

consumurile aferente procurării, precum şi consumurile aferente aducerii acestora în
stare de lucru sau alte consumuri apărute la procurarea sau pregătirea acestora pentru
utilizare (vînzare).

Valoarea de intrare a activelor create cu forţele proprii ale întreprinderii cuprinde

toate consumurile efective aferente creării acestora: consumurile directe de materiale,
consumurile directe privind retribuirea muncii, inclusiv contribuţiile la asigurările sociale,
consumurile indirecte de producţie. Suma efectivă a consumurilor suportate (costul
efectiv) serveşte drept bază a evaluării iniţiale a producţiei în curs de execuţie,
produselor finite, semifabricatelor, instrumentelor şi altor active de fabricare proprie.

Activele primite pe calea schimbului se evaluează într-o consecutivitate strictă prin

una din următoarele metode:

 la valoarea venală a activelor primite în schimb ajustată cu suma mijloacelor

băneşti achitate sau primite;
 la valoarea venală a activelor transmise în schimb ajustată cu suma mijloacelor
băneşti achitate sau primite;
 la valoarea de bilanţ a activelor transmise în procesul schimbului;
 la valoarea contractuală stabilită în contractul încheiat între participanţii la
operaţiunea de schimb.

Activele primite cu titlu gratuit se evaluează la valoarea de piaţă stabilită la momentul

intrării. Dacă valoarea de piaţă confirmată lipseşte, valoarea de intrare se determină de
experţii independenţi sau în baza datelor din documentele de primire-predare.

Activele intrate în contul aporturilor fondatorilor la capitalul statutar al

întreprinderii nou-create se evaluează la valoarea convenită de fondatori şi
întreprindere (drept bază pentru determinarea acesteia serveşte preţul de piaţă).
Pe lîngă evaluarea iniţială care reprezintă baza de evaluare a patrimoniului
întreprinderii sînt necesare şi alte metode de evaluare, utilizarea cărora ar asigura
urmărirea totală şi continuă a activităţii economice a întreprinderii.

Aplicarea evaluării curente este condiţionată de complexitatea determinării valorii de

intrare (costului efectiv) separat pe tipuri de mărfuri şi materiale în momentul înregistrării
acestora la întreprindere. Acest lucru se explică prin faptul că aceleaşi tipuri de mărfuri
şi materiale pot fi procurate de la diferiţi furnizori la diverse preţuri.

În afară de aceasta, numeroase tipuri de consumuri aferente achiziţionării mărfurilor şi

materialelor vizează cîteva tipuri de valori procurate şi pot fi repartizate între ele numai
după generalizarea datelor contabile pentru luna curentă, adică la începutul lunii de
gestiune următoare. Din această cauză este imposibilă de asemenea şi evaluarea
produselor finite la costul efectiv în cazul predării acestora la depozit în cursul
perioadei de gestiune.

Tema 7:Documentatia –procedeu al contabilitatii

Una din particularităţile distinctive ale contabilităţii este urmărirea şi reflectarea totală şi
permanentă a operaţiunilor economice în scopul obţinerii datelor necesare pentru
ţinerea contabilităţii curente şi exercitarea controlului asupra acestora. Aceasta se
realizează prin intermediul documentaţiei care este un procedeu al metodei contabilităţii
ce asigură cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice, caracteristicilor acestora
şi a implicaţiilor pe care ele le produc.

Orice operaţie economică referitoare la existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale

al întreprinderii, pentru a putea fi înregistrată în conturi, trebuie să fie consemnată mai
întîi într-un document care atestă înfăptuirea ei. Documentul primar serveşte pentru
confirmarea documentară (pe suport de hîrtie sau în formă electronică) care justifică
efectuarea operaţiunii economice, acordă dreptul de a o efectua sau certifică
producerea unui eveniment.

Documentele primare se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta

este imposibil – nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau după producerea
evenimentului. Cerinţele de bază privind întocmirea documentelor sînt stipulate
în Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007.

Documentele de casă, bancare şi de decontare, precum şi a cele aferente datoriilor

financiare, comerciale şi calculate se semnează unipersonal de conducătorul entităţii ori
de două persoane cu drept de semnătură: prima semnătură aparţine conducătorului sau
altei persoane împuternicite, a doua – contabilului-şef sau altei persoane împuternicite.
În caz de necesitate semnăturile pe documentele menţionate se confirmă prin aplicarea
ştampilei.

În lipsa funcţiei (postului) de contabil-şef, ambele semnături pe documentele menţionate

se pun de conducătorul entităţii respective sau de alte persoane împuternicite.
Răspunderea pentru informaţia ce se conţine în documentele primare o poartă
persoanele care întocmesc şi/sau semnează aceste documentele.

Diversitatea operaţiunilor economice care pot avea loc la întreprindere şi a

documentelor cu care acestea se confirmă impune clasificarea lor dup diferite criterii, şi
anume:
După destinaţie:

 documente de dispoziţie , reprezintă documentele care conţin dispoziţii privind

efectuarea operaţiunii economice: ordine, dispoziţii de încasare şi de plată, foi de
parcurs, bonuri de lucru în acord. După efectuarea operaţiunii majoritatea
documentelor de dispoziţie devin justificative. În acelaşi timp unele documente
de dispoziţie nu certifică realizarea operaţiunilor economice, dar conţin numai
dreptul ori indicaţiile privind efectuarea acestora, de aceea astfel de documente,
cum sînt ordinele, dispoziţiile, procurile etc., nu pot servi drept temei pentru
reflectarea operaţiunilor în contabilitate.
 documente justificative, cuprind documentele care certifică efectuărea
operaţiunii economice: acte, facturi, rapoartele gestionarilor, facturile de
expediţie şi fiscale etc.
 documente de perfectare contabilă, se întocmesc de contabilitate, de regulă,
în baza documentelor de dispoziţie şi justificative. Aceste documente
cuprind: situaţiile cumulative; calculele uzurii mijloacelor fixe; calculaţiile costului
efectiv al produselor fabricate; documente speciale, destinate întocmirii
formulelor contabile privind operaţiunile economice efectuate. Aceste documente
servesc în calitate de mijloace tehnice la realizarea procesului contabil.
 documente combinate, sînt documentele în care se îmbină caracteristicile
cîtorva tipuri de documente: de dispoziţie şi justificative, justificative şi de
perfectare contabilă etc. Drept exemplu de document mixt poate să servească
decontul de avans, care se întocmeşte de către titularii de avans, în care se
îmbină funcţiile documentului justificativ, ce confirmă cheltuielile efectuate şi ale
documentului de perfectare contabilă, care conţine formule contabile.

După locul de întocmire:

 documente externe, sosesc la întreprindere de la terţi – de la diferiţi parteneri în

afaceri, organe fiscale şi alte organizaţii de stat. Aceste documente cuprind
conturile spre plată, facturile fiscale, facturile de expediţie, certificatele calităţii şi
alte documente, care însoţesc valorile materiale şi mărfurile sosite de la
furnizori, dispoziţiile de plată, care confirmă primirea banilor de la cumpărători
etc.
 documentele interne, se întocmesc nemijlocit la întreprindere. Acestea sînt
documentele întocmite la întreprindere.

După conţinut şi rolul lor în cadrul procesului informaţional:

 documente primare, consemnează operaţiile economice în momentul şi la locul

producerii lor. Ele îndeplinesc rolul de documente justificative, de
exemplu: extrasul de cont, factura furnizorului etc.
 documente centralizatoare, se întocmesc pe baza documentelor primare în
scopul grupării şi cumulării operaţiilor de acelaşi fel, dintr-o anumită perioadă.

După numărul operaţiilor pe care le cuprind:

 documente singulare, reflectă o singură operaţie economică, de exemplu bonul

de consum.
 documente cu multiple operaţii, contţin date privind mai multe operaţii de
acelaşi fel, de exemplu fişa-limită pentru ridicarea materialelor – document care
reflectă eliberarea multiplă a materialelor de la depozit
După forma de prezentare:

 documente tipizate , se întocmesc pe formulare-tip, strict determinate. Ele au

au un text şi o formă prestabilită, fiind obligatorii pentru toţi agenţii economici din
economia naţională.
 documente netipizate, sînt documentele forma cărora este elaborată de către
întreprindere desinestătător, reieşind din specificul şi necesităţile acesteia.

În funcţie de gradul de reglementare a modului de perfectare documentară a

operaţiunilor economice:

 documente fără regim special, se utilizează la perfectarea operaţiunilor

economice care poartă, în fond, un caracter intern ( dispoziţii de încasare şi de
plată, facturi, deconturi de avans etc.)
 documente cu regim special, sînt destinate perfectării operaţiunilor economice
legate de transportarea mărfurilor, utilizarea mijloacelor de transport auto,
primirea materialelor de la furnizor, achiziţionarea materiilor prime de la
producători contra numerar. Aceste operaţiuni se efectuează în afara
întreprinderii şi necesită un control riguros din partea organelor de drept, fiscale
şi a altor organe de stat, scopul cărora îl constituie prevenirea sustragerii valorilor
materiale şi mărfurilor, abuzurilor în consumul mijloacelor, eschivarea de la
achitarea impozitelor indirecte etc.

Din documentele cu regim special fac parte:

 factura fiscală;
 anexa la factura fiscală
 factura de expediţie;
 anexa la factura de expediţie;
 foaia de parcurs (pentru autocamioane, autoturisme, autobuze);
 delegaţia;
 bonul de plată;
 actul de achiziţie a mărfurilor;
 fişa de recepţie-calculaţie (achiziţie) a bovinelor, păsărilor şi iepurilor; a laptelui şi
produselor lactate; a strugurilor şi alto tipuri de producţie agricolă etc. (FR-1, FR-
3, FR-4 etc.);
 actul de achiziţie a serviciilor de locaţiune şi a cheltuielilor aferente.

Modul de utilizare a documentelor cu regim special este reglementat de Instrucţiunea

privind evidenţa, eliberarea, păstrarea şi utilizarea formularelor tipizate de
documente primare cu regim special şi Instrucţiunea cu privire la eliberarea
delegaţiilor pentru ridicarea valorilor în mărfuri şi materiale, aprobate prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr. 294 din 17 martie 1998. Păstrarea formularelor cu
regin special se efectuează în conformitate cu normele de păstrare a mijloacelor
băneşti. 

ocumentele trebuie să fie întocmite la momentul efectuării operaţiunii economice, iar

dacă aceasta nu este posibil – nemijlocit după sfîrşitul operaţiunii. Documentele se
întocmesc de persoanele responsabile în termene determinate în conformitate cu
cerinţele şi regulile stabilite. Documentele se îndeplinesc pe formularele stabilite cu cu
completarea obligatorie a tuturor elementelor necesare. Dacă anumite rechizite nu se
completează, iar rîndurile libere se barează.
Înregistrările în documente se efectuează cu stilou, pix, sau cu ajutorul maşinilor de
dactilografiat şi computerelor. Înscrierile în documente trebuie să fie clare, fără
ştersături şi răzuiri. Dacă documentul conţine greşeli, corectarea acestora se face prin
tăierea textului sau a sumei greşite cu o linie, în aşa fel, încît să se poată citi ce a fost
greşit, iar apoi se scrie textul sau suma corectă cu indicarea datei corectării şi
confirmarea corectărilor prin semnăturile persoanelor care au semnat iniţial documentul.
În documentele de casă şi de bancă nu se admit corectări.

După efectuarea operaţiunilor economice toate documentele primare se transmit la

contabilitate în modul stabilit, unde se supun unui control minuţios. Verificarea
documentelor se efectuează după formă, aritmetic şi de fond.

Verificarea documentelor după formă are scopul de a stabili dacă documentul s-a

întocmit pe formularul corespunzător operaţiunii pe care o reflectă, dacă s-au completat
toate elementele, precum şi existenţa semnăturilor persoanelor responsabile.

Verificare aritmetică constă în controlul exactităţii calculelor efectuate în document.

Verificare de fond stabileşte realitatea, necesitatea, oportunitatea, legalitatea

operaţiunilor consemnate în documentul respectiv. Verificarea realităţii operaţiei
economice are ca scop să descopere dacă operaţia economică s-a efectuat la data,
locul şi condiţiile prevăzute în document. Necesitatea şi oportunitatea operaţiei se
apreciază din punct de vedere al efectului pe care aceasta îl are asupra activităţii
întreprinderii. Legalitatea operaţiei se apreciază în raport cu actele normative care
reglementează genul dat de operaţii economice, astfel încît operaţia economică să nu
contravină lor.

După completare şi verificare documentele se supun prelucrării. Prelucrarea

documentelor în contabilitate presupune parcurgerea următoarelor etape:

 taxarea;
 gruparea;
 contarea;
 înregistrarea în registrele contabile.

Taxarea (evaluarea) constă în transformarea etaloanelor naturale şi de muncă în etalon

bănesc.

Gruparea reprezintă selectarea documentelor omogene după anumite criterii. De

exemplu, documentele extrasele bancare pot fi grupate după conturile bancare la care
acestea se referă.

Contarea constă în indicarea în documentele primare a conturilor corespondente.

Înregistrarea documentelor în registrele contabile se efectuează în scopul centralizării

informaţiei din documentele primare şi calcularea indicatorilor necesari (rulaje şi
solduri).

Faza finală pe care o parcurg documentele este clasarea lor la dosar. Prin clasare se
înţelege aranjarea documentelor într-o anumită ordine, strict determinată, în scopul
asigurării păstrării lor în bune condiţii şi pentru a fi uşor găsite în vederea obţinerii
informaţiei necesare.
Pe parcursul anului documentele se păstrează în arhiva curentă a contabilităţii, iar după
expirarea anului toate documentele primare, registrele contabile şi rapoartele se predau
arhiva întreprinderii, unde acestea se păstrează în termenele prevăzute de legislaţie.
După expirarea termenului termenului de păstrare documentele se scot din arhiva
unităţii şi se predau în arhiva statului, dacă prezintă interes, iar dacu nu – se lichidează
în modul stabilit.

Tema 8:Inventarierea – procedeu al contabilitatii

Printre cerinţele de bază faţă de informaţia contabilă sînt realitatea şi exactitatea ei.
Acest lucru se realizează cu ajutorul invetarierii.

Inventarierea reprezintă procedeul de control şi autentificare documentară a existenţei

elementelor contabile care aparţin şi/sau se află în gestiunea temporară a entităţii.

Inventarierea are următoarele sarcini:

 determinarea existenţei efective a elementelor patrimoniale (active nemateriale,

mijloace fixe, stocuri de mărfuri şi materiale, creanţe, mijloace băneşti, datorii
etc.);
 controlul asupra stării activelor prin compararea realităţii cu informaţia furnizată
de contabilitate;
 depistarea valorilor care şi-au pierdut parţial calităţile iniţiale sau sîn învechite din
punct de vedere moral;
 verificarea respectării regulilor şi condiţiilor de păstrare a stocurilor de mărfuri şi
materiale, mijloacelor băneşti, precum şi a maşinilor, utilajelor şi a altor mijloace
fixe;
 verificarea realităţii valorii de bilanţ a elementelor patrimoniale.
 La etapa de pregătire se crează comisia de inventariere, în componenţa căreia
se includ reprezentanţi ai administraţiei, lucrători ai serviciului contabil şi alţi
specialişti. Membri ai comisiei de inventariere nu pot fi gestionarii a căror valori
materiale sînt supuse inventarierii şi contabilii care efectuează evidenţa contabilă
a sectorului supus inventarierii, cu excepţia întreprinderilor mici. Componenţa
comisiei de inventariere se aprobă prin ordinul conducătorului întreprinderii în
care se mai stabilesc termenele de efectuare a inventarierii, subdiviziunile
(depozitele, secţiile de producţie, sectoarele) şi valorile supuse inventarierii.
 La întreprinderii mari şi mijlocii comisia de inventariere trebuie să fie compusă
minimum din cinci persoane, iar la întreprinderile mici – din trei persoane. Apoi
comisia cere de la gestionar o declaraţie scrisă prin care el confirmă faptul dacă
are sau nu în gestiune bunuri care nu aparţin întreprinderii, dacă are documente
de primire-predare a bunurilor care nu au fost predate în contabilitate, precum şi
numărul şi data ultimului document de intrare şi de ieşire a bunurilor.
 Tot la această etapă se sigilează încăperile unde se află bunurile supuse
inventarierii, se sistează operaţiile de intrare-ieşire a bunurilor din gestiune, se
verifică starea de funcţionare a aparatelor de măsură a greutăţii, iar serviciul
contabil efectuează reflectarea în conturile contabile şi în evidenţa analitică a
tuturor operaţiunilor economice efectuate pînă la inventariere, verificarea
corectitudinii şi exactităţii înregistrărilor prin confruntarea informaţiilor din
contabilitate cu cele din evidenţa operativă şi prin întocmirea balanţelor de
verificare sintetice şi analitice şi să ridice de la gestiuni toate evidenţele operative
şi să le vizeze cu menţiunea „pînă la inventariere” acestea servind drept temei
pentru determinarea stocurilor la începutul inventarierii.
  Efectuarea propriu-zisă a inventarierii presupune stabilirea stocurilor faptice
prin numărare, cîntărire sau calcule tehnice. Inventarierea se efectuează pe
fiecare loc de depozitare şi pe fiecare gestiionar cu condiţia prezenţe
gestionarului şi a tuturor membrilor comisiei de inventariere. În caz contrar
rezultatele inventarierii se declară nevalabile. Bunurile supuse inventarierii se
înscriu în listele de inventariere cu indicarea denumirii, codului, unităţii de
măsură, indicilor calitativi, cantităţii, lor şi preţului la care se ţine evidenţa lor.
 Listele de inventariere se întocmesc pe locuri de depozitarre, pe categorii de
bunuri şi pe gestionari. De asemenea se întomcesc liste de inventariere separate
pentru bunurile aflate în custodie (bunuri care nu aparţin întreprinderii dar se află
la păstrare) sau arendate. În listele de inventariere nu se admit ştersături, spaţiile
libere se barează.
 Bunurile aflate în ambalaje se despachetează şi se verifică prin sondaj. Dacă
despachetarea lor duce la deteriorarea lor, atunci acestea nu se despachetează.
Bunurile de volum mare (cement, beton, producţia
agricolă), inventarierea cărora necesită cheltuieli mari se inventariază prin
efectuarea de calcule tehnice şi matematice. Bunurile intrate pe parcursul
efectuării inventarierii se recepţionează de către gestionar în prezenţa membrilor
comisiei de inventariere, iar pe documentele de intrare se face menţiunea
„primite în timpul inventarierii”.
 Eliberarea bunurilor pe parcursul inventarierii se interzice. În cazuri
excepţionale, la depozitele mari, inventarierea cărora necesită o perioadă mai
îndelungată de timp se permite eliberarea bunurilor numai cu acordul în scris a
conducătorului şi a contabilului-şef. Eliberarea acestora se efectuează de către
gestionar, în prezenţa membrilor comisiei de invantariere, iar pe documentele de
ieşire se face menţiunea „eliberate în timpul inventarierii”.
 Elementele patrimoniale pentru care nu este posibilă verificarea fizică se verifică
pe baza datelor contabilităţii. Acest procedeu se aplică în cazul bunurilor
întreprinderii, dar care se află în afara acesteia (mijloacele fixe transmise în
arendă, materiale transmise la păstrare sau prelucrare etc). Inventarierea
creanţelor şi datoriilor se efectuează în baza extraselor de cont confirmate de
debitori şi creditori. Pentru aceste elemente patrimoniale este important de
verificat momentul aparţiei şi termenele de încasare şi de plată.
 Listele de inventariere se semnează de către membrii comisiei şi gestionari, iar
pe ultima filă gestionarul face menţiunea prin care confirmă că bunurile au fost
verificate în prezenţa sa, că nu are pretenţii faţă de membrii comisiei de
inventariere şi că bunurile incluse în listele de inventariere se află la el în
gestiune.

Inventarierea se clasifică după următoarele criterii:

În dependenţă de gradul de cuprindere al elementelor patrimoniale:

 inventariere totală, cuprinde toate elementele patriomoniale

 inventariere parţială, cuprinde doar anumite tipuri de active sau pasive. De
exemplu, invetarierea mijloacelor băneşti

După caracterul inventarierii:

 inventariere planificată – se efectuează periodic conform graficului existent la

întreprindere
  inventariere inopinată – se efectuează pe neaşteptate pentru gestionari cu
scopul depistării fraudelor

După modalitatea de efectuare:

 inventariere totală – se extinde asupra tuturor sortimentelor care formează un

element patrimonial, sau asupra tuturor bunurilor dintr-o gestiune
 inventariere prin sondaj – cuprinde numai anumite sortimente a unui element
patrimonial sau numai anumite bunuri dintr-o gestiune. Astfel de inventariere se
aplică în cazul unui volum mare de lucru şi necesită mai puţin timp, însă nu
asigură obiectivitatea rezultatelor. Dacă pe parcursul invetarierii prin sondaj se
depistează nereguli semnificative, atunci se efectuează inventarierea totală.

Tema 9:Registre si forme ale contabilitatii

Registrele contabile sunt documente specifice cu ajutorul carora se realizeaza

înregistrarea operatiilor economice si financiare în conturi si furnizarea, pe aceasta
baza, de informatii privind situatia si miscarea patrimoniului. Ele se prezinta sub forma
unor caiete, foi volante, fise sau documente informatice cu continutul si structura
adecvate scopului pentru care s-au deschis.

          Teoria si practica contabila au generat o diversitate de forme privind continutul

registrelor. Astfel, din punct de vedere al modului de înregistrare a operatiilor
economice si financiare în cadrul sistemului  de conturi, registrele pot fi pentru:

- evidenta cronologica;

- evidenta sistematica;

- realizarea combinata a celor doua feluri de evidente.

          Evidenta cronologica, organizata cu ajutorul registrelor, se realizeaza prin

intermediul unui jurnal, ce serveste la înregistrarea operatiilor în ordinea în care au fost
efectuate în timp. În practica, în acest scop se utilizeaza  documentul numit "Registrul
jurnal", precum si "Nota de contabilitate". 

          Evidenta sistematica, prin intermediul registrelor, înseamna înregistrarea

operatiilor economico-financiare în functie de natura lor, pe elemente patrimoniale de
activ, de pasiv  sau procese economice sub forma de cheltuieli si venituri. În asemenea
registre se înscriu operatiile care  au fost deja înregistrate, cronologic, în registrul jurnal.

În categoria acestor registre sunt incluse:

- fisele de conturi fara dezvoltare pe conturi corespondente a rulajului debitor pe

conturi creditoare si, respectiv a rulajului creditor pe conturi corespondente debitoare. În
activitatea practica sunt denumite "fise de cont pentru operatii diverse" (care sunt numai
fise valorice, pentru debit, credit, sold). În cazul evidentei bunurilor de natura stocurilor,
aceste fise contin în plus, pe lânga coloanele valorice, coloane pentru cantitate (intrata,
iesita, stoc) si sunt denumite "fise de cont pentru valori materiale".
          - jurnalele pentru creditul conturilor, în care documentele justificative, în care sunt
consemnate operatiile patrimoniale se înscriu în ordine cronologica.

         

Registrele pentru evidenta combinata se utilizeaza la unitatile mici, care nu

folosesc multe conturi si în care se efectueaza înregistrarile, atât  în ordine cronologica,
cât si în mod sistematic (Exemplu: Jurnal  -  Cartea mare).

          Dupa sfera de cuprindere a datelor, registrele de evidenta contabila se împart în:

- registre pentru evidenta sintetica, care se pot prezenta concret sub forma
jurnalelor pentru creditul conturilor sau Cartea mare-sah, în functie de forma de
înregistrare contabila folosita de unitate;

- registre pentru evidenta analitica ce se pot concretiza sub forma de fise valorice
sau cantitativ valorice sau diferite situatii al caror continu 111e49b t informational se
stabileste de unitatea patrimoniala;

- registre pentru realizarea combinata a celor doua forme de evidenta.

         

b - Continutul, completarea si gestionarea registrelor

          Normele legale din tara noastra prevad ca principale registre de contabilitate:

Registrul - jurnal; Registrul inventar si Registrul "cartea mare".

          Registrele de contabilitate reprezinta, alaturi de bilant si contul de profit si

pierdere, principalele documente pe care le produce contabilitatea.

Registrele de contabilitate sunt documente contabile obligatorii în care unitatile

patrimoniale înregistreaza, periodic, cronologic si sistematic, operatiunile economico-
financiare, consemnate în documente justificative, care produc modificari în patrimoniul
acestora.

          Registrul jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistreaza,

zilnic sau lunar, în mod cronologic, operatiune cu operatiune, fara spatii libere, fara
stersaturi, toate operatiile privind miscarile patrimoniului. Este un document tipizat
format A4, ce se întocmeste într-un singur exemplar, de catre regiile autonome,
societatile comerciale, institutiile publice, unitatile cooperatiste, asociatiile si celelalte
persoane juridice, dupa ce a fost numerotat, snuruit, certificat si parafat. Acest registru
se parafeaza de catre organele în drept, la începerea activitatii unitatii, precum si ori de
câte ori este cazul.