Studiul individual

La disciplina:

Bazele contabilității
Anul de studii:
2020-2021

Elaborat: Roșca Silvia TAP171

Verificat: Gustaia Elena

Bălți, 2020
Tema 1: Contabilitatea și rolul ei informațional
Sistemul informaţional economic reprezintă un ansamblu organizat de informaţii economice
complexe, care se obţin prin prelucrare de date furnizate din anumite surse şi care sînt necesare
pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice.
În prezent, luarea deciziilor la nivelul agenţilor economici se bazează pe informaţia privind
situaţia financiară şi rezultatele activităţii întreprinderii, care este furnizată de sistemul
informaţional de culegere, prelucrare, generalizare şi transmitere a datelor numit contabilitate.
Contabilitatea culege informaţiile primare, le prelucrează aplicînd metodele şi procedeele sale
specifice şi le prezintă utilizatorilor sub formă de rapoarte financiare.
În funcţie de gradul şi caracterul interesului financiar, utilizatorii informaţiei financiare se
clasifică în utilizatori interni şi externi.
Utilizatorii interni cuprind persoanele care participă la gestionarea întreprinderii la toate
nivelele şi poartă răspundere pentru realizarea obiectivelor propuse. Acest grup cuprinde:
managerii, contabilii, specialişti în domeniul planificării şi analizei economico-financiare, şefii
subdiviziunilor, membrii organelor de conducere (Consiliul de directori sau alt organ),
proprietarii întreprinderii. Informaţia financiară are un impact direct asupra deciziilor pe care le
adoptă utilizatorii interni.
Grupa utilizatorilor externi se divizează în două categorii:
• utilizatori cu interes financiar direct;
• utilizatori cu interes financiar indirect.
În categoria utilizatorilor externi cu interes financiar direct intră:
• investitorii - care în baza informaţiei financiare iau decizia de a investi sau nu mijloace în
această întreprindere;
• creditorii (instituţii financiar-bancare, furnizorii) - pe care îi interesează capacitatea de
plată a întreprinderii, probabilitatea rambursării la timp şi integral creditele şi datoriile
pentru mărfurile livrate, serviciile prestate,
• cumpărătorii - care îşi doresc relaţii de durată cu furnizori stabili care sînt în stare să le
satisfacă necesităţile din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ.
• Categoria utilizatorilor cu interes financiar indirect se compune din:
• organele fiscale şi de control – care urmăresc corectitudinea calculării şi achitarea în
termen la buget a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurări sociale şi medicale.
• organele statistice – care generalizează dările de seamă statistice prezentate de
întreprinderi şi calculează indicatori macroeconomici la nivel de ramură şi ţară;
• organele de reglementare cum sînt Comisia Naţională pentru Valori Mobiliare, Agenţia
Naţională de Reglementare în Energetică şi altele care reglementează anumite domenii de
activitate economică.
Totodată, există utilizatori interni cu interes financiar indirect cum ar fi salariaţii întreprinderii şi
organele sindicale – care nu au acces direct la informaţia financiară, dar bunăstarea cărora
depinde de situaţia economică a întreprinderii.
Datorită caracterului real, exact, complet şi operativ pe care îl are informaţia contabilă, şi ţinînd
cont de rolul de suport pentru deciziile care se iau la întreprindere şi în afara acesteia,
contabilităţii îi revine rolul de sistem informaţional principal al întreprinderii.
Evoluţia evidenţei contabile
Momentul apariţiei contabilităţii ca ştiinţă se consideră sec. XV odată cu apariţia primelor lucrări
consacrate contabilităţii în care erau descrise regulile înregistrărilor în registrele contabile şi
principiul dublei înregistrări. Autorii acestor cărţi au fost Benedict Cotrulli (lucrarea “Cu privire
la comerţ şi comerciantul onest”) şi Luca Paciolo (“Tratat de contabilitate în partidă dublă”).
Unele procedee ale contabilităţii datează încă din antichitate însă aceşti autori au fost primii care
au sistematizat cunoştinţele despre contabilitate. Contabilitatea nu a apărut din dorinţa cuiva, ci
din necesitatea de a cunoaşte în expresie cantitativă şi valorică operaţiile economice şi rezultatul
economic ce se obţine din aceste operaţii.
Iniţial contabilitatea s-a manifestat ca un instrument de informare doar a proprietarului. La acea
vreme nu exista o delimitare strictă dintre patrimoniul întreprinderii şi patrimoniul proprietarului,
nu existau standarte conform cărora să fie organizată evidenţa contabilă şi nu exista noţiunea de
perioadă de gestiune. Treptat, odată cu dezvoltarea manufacturilor şi a industriei, s-a lărgit cercul
de utilizatori, s-au diversificat metodele şi procedeele contabile, iar contabilitatea a căpătat titlul
de ştiinţă cu obiect şi metodă proprie şi totodată a apărut o nouă profesie – profesia de contabil.
Tema 2: Principiile de bază ale contabilității
În scopul creării unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor
obţinute de către întreprindere este necesar de respectat următoarele principii contabile:
• principiul continuităţii activităţii – potrivit căruia se presupune că întreprinderea îşi continuă în
mod normal activitatea într-un viitor previzibil. În acest caz se presupune că întreprinderea nu are
intenţia şi nici necesitatea de a-şi reduce considerabil sau a-şi sista activitatea. Acest principiu
decurge din faptul că întreprinderile, de obicei, se creează pe un termen nelimitat. Principiul
continuităţii activităţii influenţează modul în care se evaluează activele în bilanţ. De exemplu: În
mod normal mijloacele fixe se reflectă în bilanţ la valoarea de bilanţ, care este egală cu diferenţa
dintre valoarea de intrare şi suma uzurii acumulate. În cazul lichidării întreprinderii este necesar
de evaluat mijloacele fixe la valoarea de lichidare (valoarea la care acestea pot fi vîndute), care,
de regulă, este mai mică decît valoarea de bilanţ.
• principiul permanenţei metodelor – care presupune aplicarea consecutiv de la o perioadă la alta
a aceloraşi reguli şi norme de evaluare, înregistrare în contabilitate şi prezentare în rapoartele
financiare a elementelor patrimoniale şi a rezultatelor. Respectarea acestui principiu asigură
comparabilitatea în timp a indicatorilor economici. De regulă, regulile, procedeele şi metodele
contabilităţii sînt fixate în politica de contabilitate a întreprinderii. În caz de modificare a unei
metode este necesar de calculat influenţa acestei modificări în expresie bănească, iar la efectuarea
comparărilor dintre indicatori calculaţi după diferite metode de efectuat recalculările respective.
• principiul specializării exerciţiului – în virtutea căruia, veniturile şi cheltuielile se înregistrează
în contabilitate atunci cînd au avut loc operaţiile economice care au generat aceste venituri şi
cheltuieli, indiferent de momentul efectiv de încasare sau plată a banilor.
• principiul prudenţei – nu admite supraevaluarea veniturilor şi activelor întreprinderii şi
subevaluarea cheltuielilor şi datoriilor. De exemplu: Lipsurile de valori materiale depistate în
urma inventarierii se constată ca cheltuieli imediat după depistarea acestor, iar veniturile din
recuperarea daunelor materiale – numai după ce se obţine acordul în scris a persoanei vinovate
sau hotărîrea judecăţii privind recuperarea daunei materiale.
• Prioritatea conţinutului asupra formei – presupune că toate operaţiunile economice trebuie
reflectate în contabilitate pornind de la conţinutul economic al acestora, chiar dacă forma juridică
prevede o altfel de interpretare. De exemplu: Mijloacele fixe primite în leasing financiar (cu drept
de răscumpărare) nu se află în proprietatea locatarului (persoana care ia în locaţiune), dar se
reflectă în bilanţul acestuia, ci nu a locatarului (persoana care dă în locaţiune). Aceasta se explică
prin faptul că avantajele economice pe parcursul unei perioade îndelungate le primeşte locatarul.
• Principiul necompensării constă în excluderea compensării reciproce între active şi datorii,
precum şi între venituri şi cheltuieli.
• Principiul concordanţei – prevede ca cheltuielile să fie reflectate în contabilitate concomitent cu
veniturile generate de aceste cheltuieli în cadrul unei tranzacţii de vînzare.
• Esenţialitatea – conform căruia în rapoartele financiare trebuie reflectate toate posturile
importante pentru luarea deciziilor. Posturile cu un grad de semnificaţie mic pot să nu fie
 reflectate. De exemplu: Rapoartele financiare publicate de întreprinderile mari pot fi exprimate în
mii lei, deoarece sumele mici nu influenţează luarea de decizii.
Tema 3: Mijloace economice – caracteristica și clasificarea
Bunurile economice şi sursele lor de constituire (relaţiile de drepturi şi obligaţii), reieşind din
caracteristicile ce stau la  baza acestora au fost denumite respectiv prin noţiunile
de active şi pasive.
Denumirea de active provine de la caracteristica bunurilor economice de a se afla în continuă
mişcare şi transformare în cadrul circuitului economic. Structura activelor se modifică în
permanenţă datorită operaţiilor ocazionate de procesul de aprovizionare cu noi bunuri
economice, de participarea lor la  procesul de producţie, unde îşi schimbă forma, conţinutul şi
proprietăţile fizice sau chimice, precum şi de operaţiile procesului de desfacere a produselor şi
mărfurilor. 
Sursele de constituire a bunurilor economice, spre deosebire de bunurile economice apar ca ceva
static, ele nu-şi schimbă volumul şi structura în mod independent, ci modificările sunt
condiţionate de mişcările şi transformările bunurilor economice din activ, de aceea sunt denumite
pasive
Deci, activele cuprind bunurile economice ca avere concretă şi drepturile de creanţe, iar pasivele
cuprind sursele de formare a acestor bunuri, ca surse proprii şi surse străine.
Pentru fundamentarea teoretică a noţiunilor de active şi pasive s-au format de-a lungul timpului
mai multe teorii, predominante fiind: juridică, financiară şi economică.
După teoria juridică, activele reprezintă bunurile economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii,
iar pasivele reprezintă drepturile şi obligaţiile titularului de patrimoniu.
După teoria financiară activele reprezintă valorile economice, bunurile în care s-au investit
fondurile întreprinderii, iar pasivele reflectă finanţarea acestor fonduri (proprie sau străină).
După teoria economică activele şi pasivele sânt interpretate prin prisma categoriei economice de
capital. Astfel, activele reprezintă modul de întrebuinţare a capitalului, iar pasivele reflectă
modul de provenienţă a capitalului în cadrul raporturilor de proprietate.
Datorită intereselor multiple la care trebuie să răspundă contabilitatea: juridic, informaţional,
gestionar şi fiscal, atât în teorie cât ţi în practică cele trei interpretări acordate structurilor de
activ şi pasiv nu sunt suficiente, decât considerate împreună.
Conţinutul activului întreprinderii este stabilit în bază a două criterii: modul de valorificare şi
gradul de lichiditate al bunurilor economice.
Modul de valorificare a bunurilor economice se referă la felul în care  ele participă la procesul de
producţie în care se consumă şi îşi transmit valoarea asupra produselor obţinute, inclusiv la felul
cum se asigură reproducţia lor. Astfel, bunurile economice utilizate într-o întreprindere pot fi de
două categorii: unele care au o durată mare de funcţionare şi care se consumă şi se valorifică în
mod treptat pe parcursul mai multor cicluri de exploatare şi altele care consumă dintr-o dată şi
care trebuie reînnoite cu exemplare noi în fiecare ciclu de exploatare.
Prin lichiditate se are în vedere, capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge calea
normală a ciclului de exploatare până la transformarea lui în bani.  Gradul de lichiditate este
termenul în care un  bun economic sau un drept poate fi transformat în bani lichizi în cursul
circuitului lui.
Din punctul de vedere al criteriilor menţionate, se delimită următoarele structuri de active:
• active pe termen lung;
• active curente.
Activele pe termen lung – cuprind acele categorii de bunuri care au rezistenţă durabilă în
întreprindere şi care nu se consumă la prima utilizare. În cadrul acestora se cuprind următoarele
mase patrimoniale:
• active nemateriale;
• active materiale;
• active financiare.
• Activele nemateriale pe termen lung sunt acele bunuri care nu au o formă fizică
concretă, dar
se reprezintă printr-un document juridic sau comercial. Conform S.N.C.13 “Contabilitatea
activelor nemateriale” ele reprezintă active nepecuniare care nu îmbracă formă materială,
controlate de întreprindere şi utilizate mai mult de un an în activitatea de producţie, comercială şi
alte activităţi, precum şi în scopuri administrative sau destinate predării în folosinţă altor
persoane fizice şi juridice.
      Activele nemateriale cuprind:
      cheltuielile de organizare – cheltuieli aferente creării întreprinderii (pregătirea documentelor
pentru înregistrare, executarea ştampilelor, taxelor de stat, plata serviciilor prestate de
consultanţi, etc.);
      brevetele – drepturi exclusive garantate de stat pe o anumită perioadă, pentru fabricarea unui
fel de produs, utilizarea sau vânzarea unui produs specific;
      emblemele comerciale şi mărcile de deservire – simboluri (denumiri) înregistrate, protejate
de stat cu drept exclusiv de utilizare pentru identificarea mărfurilor, serviciilor unor persoane
juridice şi fizice de mărfurile altor persoane juridice şi fizice;
     licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de activitate.
Pentru proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract) conform căruia o persoană
(licenţiat) în anumite condiţii permite altei persoane (licenţiat) să folosească drepturile la
proprietatea intelectuală;
      know-how-urile - cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, tehnologice, comerciale, financiare,
organizatorice, de gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de întreprindere, care
constituie secret comercial şi aduc avantaj economic;
     copyriht – drepturi de autor garantate de stat pentru publicarea, editarea, vânzarea operelor
literare, muzicale, video şi de cinema, precum şi a altor opere de artă pe întreaga durată
prevăzută de legislaţie;  
       programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi complexul
de programe pentru sisteme de prelucrare a informaţiei; 
      desenele şi mostrele industriale – un nou tip de articol înregistrat, cu funcţie de utilitate care
acordă deţinătorului documentului de protecţie dreptul exclusiv de utilizare a articolului;
drepturile de utilizare a activelor materiale pe termen lung;
     francizele – drepturi acordate de o întreprindere altei persoane fizice sau juridice pentru
utilizarea unei anumite formule a produsului sau tehnologii a procesului de producţie pentru un
comision stabilit.
      Faptul existenţei activelor nemateriale în formă de proprietate intelectuală trebuie să fie
reflectat, semnat, fixat pe purtătorii materiali de informaţie.     
• Activele materiale pe termen lung cuprind activele care îmbracă o formă fizică,
naturală, au o
durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii sau se află
în procesul creării şi nu sânt destinate vânzării.
Această grupă include:
Active materiale în curs de execuţie (investiţii capitale), care include cheltuielile pentru
achiziţionarea şi crearea activelor la beneficiarul construcţiei în decursul unui proces îndelungat
(achiziţionarea utilajului care necesită montaj, construcţia clădirilor şi construcţiilor speciale,
plantarea şi cultivarea plantaţiilor perene).
Mijloace fixe includ activele materiale (mijloacele de muncă) preţul unitar al cărora depăşeşte
plafonul stabilit de legislaţie (1 000 lei), planificate pentru utilizare mai mult de un an în
activitatea de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor, prestarea
serviciilor, sau sânt destinate încheierii sau pentru scopuri  administrative (clădiri, construcţii
speciale, maşini, utilaje, instalaţii).
Terenurile - un tip special de imobil, care are o durată de utilizare nelimitată în desfăşurarea
activităţii întreprinderii sau poate fi destinată închirierii.
Resursele naturale  reprezintă partea naturală a activelor materiale pe termen lung, care are o
formă naturală concretă de rezerve de petrol, gaze, piatră, material lemnos extrase în cursul unei
perioade îndelungate.
• Activele financiare pe termen lung – includ investiţiile financiare şi creanţele pe termen
lung.
Investiţiile financiare pe termen lung – sânt active deţinute de întreprinderea – investitor mai
mult de un an în scopul ameliorării situaţiei sale financiare prin obţinerea veniturilor (dobânzilor,
dividendelor, redevenţelor), care generează creşterea capitalului propriu sau obţinerea profitului
de altă natură. Investiţiile financiare reprezintă cheltuielile întreprinderii legate de procurarea
titlurilor de valoare, alocarea mijloacelor în capitalul statutar ale altor întreprinderi, acordarea de
împrumuturi pe termen lung altor persoane juridice şi fizice.
În funcţie de direcţiile de investire, investiţiile financiare pe termen lung se clasifică în:
• investiţii financiare în părţi nelegate;
• investiţii financiare în părţi legate.
Investiţii financiare în părţi nelegate au loc atunci când investitorul deţine până la 20 % din
capitalul statutar al întreprinderii în care s-a investit. În cazul dat, din partea întreprinderii
investitoare nu există nici influenţă, nici control asupra întreprinderii în care s-a investit.
Investiţiile financiare în părţi legate includ investiţiile în întreprinderile asociate şi investiţiile în
întreprinderile fiice. Întreprinderea asociată este întreprinderea în care investitorul exercită o
influenţă notabilă şi deţine de la 20 la 50 % de acţiuni sau participaţii în capitalul statutar, dar
care nu este nici întreprindere fiică, nici întreprindere mixtă a investitorului. Întreprinderea-fiică
se consideră întreprinderea care se află sub controlul altei întreprinderi (mamă), ce deţine peste
50 % de acţiuni sau participaţii în capitalul statutar.
Creanţele pe termen lung reprezintă valori economice avansate temporar de întreprindere altor
persoane fizice şi juridice pe o perioadă mai mare de un an şi pentru care urmează să primească
un echivalent valoric. Toate persoanele fizice şi juridice care au beneficiat de o valoare avansată
urmând să dea echivalentul corespunzător sunt denumite generic prin noţiunea de debitori.
Activele curente sunt bunurile care participă la procesul de producţie cu întreaga lor valoare de
utilitate şi care se consumă şi îşi transmit dintr-o dată valoarea de utilitate şi valoarea asupra
noului produs. Sub aspectul lichidităţii, caracteristica de bază a activelor curente este aceea ca
durata ciclului de exploatare este mai mică de un an: ele intră şi ies, în şi din patrimoniu de mai
multe ori sau cel puţin o dată în cursul unei perioade de gestiune.
Activele curente includ:
 • stocuri de mărfuri şi materiale;
• creanţe pe termen scurt;
• investiţii financiare pe termen scurt;
• mijloace băneşti;
• alte active pe termen scurt.
·        Stocurile de mărfuri şi materiale  sunt activele destinate vânzării în cazul activităţii
economice ordinare sau înregistrate ca producţie în curs de execuţie sau destinate
consumului în procesul de producţie şi la prestarea de servicii.
Ele cuprind:
• materialele destinate utilizării în procesul de producţie;
• producţia în curs de execuţie;
• produsele finite;
• mărfurile, inclusiv terenurile şi alte active materiale achiziţionate şi destinate revânzării;
• obiectele de mică valoare şi scurtă durată.
• Creanţele pe termen scurt reprezintă valori economice avansate temporar de
întreprindere altor  persoane fizice şi juridice pe un termen mai mic de un an şi pentru
care urmează să primească un echivalent valoric.
Aici se includ:
• creanţele privind facturile comerciale;
• creanţe ale părţilor legate;
• creanţe privind avansurile acordate;
• creanţe ale bugetului;
• creanţe ale personalului;
• creanţe privind veniturile calculate;
• alte creanţe pe termen scurt.
• Investiţiile financiare pe termen scurt sunt investiţii pe care întreprinderea are intenţia
să le comercializeze sau să le stingă în curs de un an, cu excepţia titlurilor de valoare de
piaţă cu lichiditate înaltă având un termen de stingere până la trei luni.
• Mijloacele băneşti reprezintă disponibilităţile băneşti în casierie, depozite, conturi de
decontare, valutare şi în alte conturi la bancă.
Tema 4: Veniturile și cheltuielile întreprinderii
Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune  rezultat în
procesul activităţii ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a
datoriilor care conduc la creşterea capitalului propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile
proprietăţii întreprinderii.
Rezultatele financiare sunt dimensionate în funcţie de volumul cheltuielilor de producţie şi
volumul veniturilor încasate. Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri şi alte
venituri se compun din venituri brute ce rezultă din vînzarea şi încasarea producţiei şi veniturile
realizate din alte activităţi. Venitul se evaluează la valoarea venală primită sau care urmează a fi
primită scăzîndu-se rabaturile comerciale admise de întreprindere.
Valoarea venală (de piaţă) este suma la care poate fi schimbat un activ sau stinsă o datorie între
părţile independente interesate care au acceptat tranzacţia. Venitul se constată în baza metodei
calculării în perioada de gestiune în care a fost obţinut indiferent de momentul efectiv al intrării
mijloacelor băneşti sau a altei forme de compensare. În cazul apariţiei diverselor incertitudini
constatarea venitului se admite cu respectarea următoarelor criterii:
• A) existenţa unei certitudini ferme ce va arăta că avantajele economice care fac obiectul
tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere;
• B) existenţa unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului.
  
Veniturile  la rîndul său sunt compuse din:
• a) venituri din activitatea operaţionale, adică din vînzări de producţie finite, mărfuri,
servicii prestate, lucrări executate şi alte activităţi, precum şi din producţia aflată în stoc,
din subvenţii de exploatare şi orice alte venituri;
• b) venituri financiare, adică venituri din participaţii, titluri de plasament, acţiuni,
diferenţe de curs valutar, dobînzi, creanţe imobilizate, etc.
• c) venituri excepţionale – din operaţiuni de gestiune (din despăgubiri şi penalităţi), din
operaţiuni de capital (din cedarea activelor subvenţii pentru investiţii), şi altele.
În procesul activităţii, întreprinderea suportă un anumit consum şi cheltuieli.
Consumurile sunt resursele consumate pentru producerea şi prestarea serviciilor cu scopul
obţinerii unui venit. Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor cuprind:
• a) cheltuieli din activitatea operaţională care se referă la cheltuieli cu materie primă,
materiale, mărfuri, cheltuieli cu lucrări şi servicii efectuate la terţi, cheltuieli cu impozite
şi vărsăminte asimilate, etc.
• b) cheltuieli financiare în care se includ cheltuieli privind titlurile de plasament cotate,
din diferenţe de curs valutar, cu dobînzile, pierderi din creanţe legate de participanţi, etc.
• c) cheltuieli excepţionale care privesc cheltuielile din operaţiuni de gestiune şi cheltuieli
privind operaţiuni de capital;
• d) cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;
Conform SNC 3 avem consumuri:
• directe
• indirecte
• variabile
• constante
În componenţa cheltuielilor incluse în costul producţiei se încadrează consumurile:
• materiale
• pentru remunerarea muncii
• indirecte de producţie
Cheltuielile totale la rîndul lor se compun din:
• cheltuieli aferente realizării cifrei de afaceri;
• cheltuieli diferenţe veniturilor din alte activităţi.
Cheltuielile includ toate cheltuielile şi pierderile ce se scad din venit la calculul profitului
perioadei de gestiune.
În dările de seamă financiare şi în evidenţa contabilă ele se reflectă în baza metodei de calcul
pentru perioada în care au apărut şi includ cheltuieli:
• a) în activitatea operaţională
 • b) în activitatea de investiţii
• c) în activitatea financiară
• d) pierderi excepţionale
Cheltuielile din activitatea operaţională se compun din costul vînzărilor şi cheltuielilor perioadei:
Costul vînzărilor include cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe pentru remunerarea
muncii, cheltuieli indirecte productive şi costul producţiei vîndute. Cheltuielile periodice includ:
• a) cheltuieli comerciale
• b) cheltuieli generale şi administrative
• c) alte cheltuieli operaţionale
Cheltuielile comerciale includ cheltuielile legate de realizarea producţiei finite, mărfuri şi
servicii.
Cheltuielile administrative includ:
• cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului managerial;
• defalcări în organele de asigurare socială şi medicale;
• plăţi suplimentare, subvenţii, ajutor material, etc.
Alte cheltuieli operaţionale includ.
• a) plata dobînzii pentru întreprinderea-fiice;
• b) plata dobînzii pentru credite bancare pe TS.
Întreprinderea în activitatea sa acordă un loc important în cadrul volumului de cheltuieli costului
de producţie (anexa 14, 15).
Tema 5: Conținutul și structura bilanțului contabil
Indicatorii bilanţieri prin care sunt grupate şi generalizate elementele de activ şi pasiv poartă
denumirea de posturi de bilanţ. Fiecare element de activ şi pasiv constituie, după caz, un post de
activ sau pasiv. La rândul lor posturile sunt grupate şi  sistematizate în capitole şi grupe de activ
şi respectiv de pasiv.
În cadrul activului, posturile sunt grupate în funcţie de modul de valorificare şi gradul de
lichiditate. Aşezarea posturilor în activul bilanţului este cea inversă lichidităţii activelor,
începând cu cele mai puţin lichide şi terminând cu mijloacele băneşti care îmbracă forma de bani
lichizi.
Bilanţul contabil conţine cinci capitole, dintre care două sunt în active, iar trei în pasiv.
În cadrul pasivului, posturile sunt grupate în funcţie de căile de formare a surselor de finanţare şi
gradul lor de exigibilitate.
Nr. Nr.
ACTIV PASIV
n.s. n.s.
3
1 Active pe termen lung   Capitalul propriu  
 
1.1 Active nemateriale   3.1 Capital statutar şi suplimentar  

  Active nemateriale     Capital statutar  

Amortizarea activelor    
    Capital suplimentar
nemateriale
  Valoarea de bilanţ a     Capital nevărsat  
 activelor nemateriale
Active materiale pe    
1.2   Capital retras
termen lung
Active materiale în curs de    
  3.2 Rezerve
execuţie
  Terenuri     Rezerve stabilite de legislaţie  

  Mijloacele fixe     Rezerve prevăzute de statut  

  Resurse naturale     Alte rezerve  

Uzura şi epuizarea
  Profit nerepartizat (pierdere  
  activelor materiale pe 3.3
neacoperită)
termen lung
Valoarea de bilanţ a
  Corectarea rezultatelor perioadelor  
  activelor materiale pe  
precedente
termen lung
Active financiare pe   Profitul nerepartizat (pierderea  
1.3  
termen lung neacoperită) al anilor precedenţi
Investiţii pe termen lung în   Profitul net (pierderea) al perioadei  
   
părţi nelegate de gestiune
Investiţii pe termen lung în    
    Profit utilizat al anului de gestiune
părţi legate
Modificarea valorii    
  3.4 Capital secundar
investiţiilor pe termen lung

  Diferenţe din reevaluarea activelor  

  Creanţe pe termen lung  
pe termen lung
Active amânate privind    
    Subvenţii
impozitul pe venit
  Avansuri acordate     Datorii pe termen lung  

        Total capitolul 3  

  Total capitolul 1   4 Datorii pe termen lung  

Alte active pe termen  
1.4 4.1 Datorii financiare pe termen lung  
lung
2 Active curente     Împrumuturi pe termen lung  
Stocuri de mărfuri şi   Alte datorii financiare pe termen  
2.1  
materiale lung
  Materiale   4.2 Datorii pe termen lung calculate  
Animale la creştere şi    
    Datorii de arendă pe termen lung
îngrăşat
Obiecte mică valoare şi    
    Venituri anticipate pe termen lung
scurtă durată
  Producţia în curs de     Finanţări şi încasări cu destinaţie  
 execuţie specială                         
  Produse     Avansuri primite  

  Datorii amânate privind impozitul  

  Mărfuri  
pe venit
2.2 Creanţe pe termen scurt     Alte datorii pe termen lung calculate  
        Total capitolul 4  
Creanţe aferente facturilor    
  5. Datoriile te termen scurt
comerciale
  Corecţii la datorii dubioase   5.1 Datorii financiare pe termen scurt  
  Creanţe ale părţilor legate     Credite bancare pe termen scurt  

  Avansuri acordate     Împrumuturi pe termen scurt  

Creanţe privind   Cota curentă a datoriilor pe termen  
   
decontărilor cu bugetul lung
Taxa pe valoare adăugată   Alte datorii financiare pe termen  
   
de recuperat scurt

  Datorii comerciale pe termen  

  Creanţe ale personalului 5.2
scurt
Creanţe privind veniturile  
    Datorii privind facturile comerciale  
calculate
Alte creanţe pe termen    
    Datorii faţă de părţile legate
scurt
2.3 Investiţii pe termen scurt     Avansuri primite  
Investiţii pe termen scurt în  
  5.3 Datorii pe termen scurt calculate  
părţile nelegate
Investiţii pe termen scurt în    
    Datorii privind retribuirea muncii
părţile legate
Diminuarea valorii   Datorii faţă de personal privind alte  
   
investiţiilor pe termen scurt operaţii
2.4 Mijloace băneşti     Datorii privind asigurările  

  Datorii privind decontările cu  

  Casa  
bugetul
  Cont de decontare     Datorii preliminare  

  Cont valutar     Datorii privind plăţile extrabugetare  

  Datorii faţă de fondatori şi alţi  

  Alte mijloace băneşti  
participanţi

  Rezerve pentru cheltuieli şi plăţi  

2.5 Alte active curente  
preliminare
  Total capitolul 2     Alte datorii pe termen scurt  
        Total capitolul 5  
 TOTAL GENERAL  -
      TOTALGENERAL  - PASIV
ACTIV

Tema 6: Modificările bilanțiere

Modificările bilanțiere - tranzactiile si evenimentele care au loc în activitatea unei
întreprinderi genereaza modificari în volumul si structura elementelor de activ, capital
propriu si datorii, fie sub forma de crestere, fie de diminuare, dar întotdeauna se pastreaza
ecuatia (egalitatea) bilantiera:
ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII
Tipurile de modificări sunt de forma:
-modificari numai în activ;
-modificari numai în capitalul propriu;
-modificari numai în datorii;
-modificari în sensul cresterii în activ si în capitalul propriu;
-modificari în sensul cresterii în activ si în datorii;
-modificari în sensul diminuarii, în activ si în capitalul propriu;
-modificari în sensul diminuarii în activ si în datorii;modificari în sensul cresterii în capitalul
propriu si în datorii;
-modificari în sensul diminuarii în capitalul propriu si în datorii.
Daca avem în vedere gruparea elementelor bilantiere potrivit destinatiei si provenientei lor,
respectiv activ si pasiv, ecuatia bilantiera este de forma:
ACTIV = PASIV
iar tipurile de modificari se prezinta sub forma de:
-modificari numai în activ;
-modificari numai în pasiv;
-modificari în sensul cresterii în activ si în pasiv;
-modificari în sensul diminuarii în activ si
în pasiv.
Tema 7: Conturile de activ și pasiv, modul de funcționare
Conturile se deschid pentru fiecare element patrimonial. În funcţie de conţinutul economic al
fiecărui element component al patrimoniului şi în raport cu bilanţul contabil se deosebesc
două grupe de conturi: conturi de activ – destinate pentru evidenţa activelor întreprinderii şi
conturi de pasiv – destinate pentru evidenţa pasivelor întreprinderii.
Conturile de activ reflectă existenţele şi mişcările bunurilor economice, ca elemente
evidenţiate în activul bilanţului. Ele îşi încep funcţiunea prin debitare şi se debitează cu
existenţele iniţiale preluate din activul bilanţului care devin pentru cont solduri iniţiale
debitoare. După ce s-au înscris soldurile iniţiale în conturi, s-a pus problema părţii contului în
care se vor înregistra cele două categorii de modificări ale elementelor patrimoniale,
respectiv creşteri şi micşorări. Pentru a se adăuga la soldurile iniţiale, majorările elementelor
patrimoniale se trec de aceiaşi parte cu acestea şi anume în debitul conturilor de activ. În
creditul conturilor de activ se înregistrează micşorarea elementelor patrimoniale de activ.
Soldul final de determină după relaţia:
Sold final debitor = Sold iniţial debitor + Rulaj debitor – Rulaj creditor
Conturile de pasiv înregistrează existenţele şi mişcările surselor de intrare a bunurilor
economice, ca elemente reprezentate de pasivul bilanţului. Ele îşi încep funcţiunea prin
creditare şi se creditează cu existenţele iniţiale preluate din pasivul bilanţului, care devin
pentru cont solduri iniţiale creditoare. Se creditează conturile de pasiv cu majorările
elementelor de pasiv şi se debitează cu micşorarea elementelor patrimoniale de pasiv. Soldul
final se determină după relaţia:
Regulile de funcţionare a conturilor:
Toate conturile de activ dispun soldul iniţial în debit, iar conturile de pasiv au soldul iniţial în
credit, mărimea cărora trebuie să coincidă cu soldul final al conturilor respective din perioada
precedentă.
Toate conturile de activ înregistrează în debit creşterile (intrările) elementelor de activ, iar
toate conturile de pasiv înregistrează în credit creşterile (intrările) elementelor de pasiv.
Toate conturile de activ înregistrează în credit micşorările elementelor de activ, iar conturile
de pasiv înregistrează în debit micşorările (ieşirile) elementelor de pasiv.
Toate conturile de activ au totdeauna sold final debitor, iar toate conturile de pasiv au
totdeauna sold final creditor.
Tema 8: Conturile sintetice și analitice
În funcţie de detalierea informaţiei, conturile contabile se împart în sintetice şi analitice.
Conturile sintetice reflectă bunurile economice, procesele, sursele şi rezultatele economice
grupate după caracteristicile lor generale. De exemplu: contul sintetic „Materiale”, „Mijloace
fixe”, “Capital statutar”.
Conturile analitice reflectă concomitent părţile componente ale bunurilor economice,
proceselor, surselor şi rezultatelor economice respective, după însuşirile lor specifice. De
exemplu: la fabrica de beton conturile analitice la contul „Materiale” pot fi: contul analitic -
ciment, contul analitic - nisip, contul analitic - pietriş, ş.a. la fabrica de bomboane conturile
analitice la contul „Materiale” pot fi: contul analitic - zahăr, contul analitic - cacao, contul
analitic – unt şi altele.
Numărul conturilor analitice în care poate fi desfăşurat un cont sintetic este determinat de
natura bunurilor, proceselor, surselor, precum şi de necesităţile de detaliere a cunoaşterii
conţinutului elementului evidenţiat.
Regulile de funcţionare a conturilor analitice sunt aceleaşi ca şi pentru conturile sintetice,
deoarece în ambele categorii de conturi se înregistrează aceleaşi elemente patrimoniale.
Legătura dintre conturile sintetice şi analiticele lor se realizează prin următoarele:
Suma soldurilor iniţiale ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu soldul iniţial al contului
sintetic;
Suma rulajelor debitoare ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu rulajul debitor al
contului sintetic;
Suma rulajelor creditoare ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu rulajul creditor al
contului sintetic;
Suma soldurilor finale ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu soldul final al contului
sintetic.
Înafara de conturi sintetice şi analitice mai avem subconturi (conturi de gr. II) – veriga
intermediară dintre conturile sintetice şi analitice. De exemplu: contul sintetic „Materiale”,
subcontul “Materiale de construcţii” cont analitic “Vopsea”.
Evidenţa bazată pe conturile sintetice se numeşte evidenţă sintetică, iar evidenţa bazată pe
conturile analitice – evidenţă analitică.
Tema 9: Planul de conturi, structura și componența
Planul de conturi este un tablou al conturilor sistematizate în mod anumit, destinat pentru
organizarea evidenţei contabile la întreprindere. Este un document normativ privind
clasificarea şi codificarea conturilor. Planul de conturi cuprinde patru capitole: Dispoziţii
generale; Terminologia; Nomenclatorul conturilor contabile; Norme metodologice de
utilizare a conturilor contabile.
Capitolul I “Dispoziţii generale” cuprinde caracteristica generală a capitolelor planului de
conturi, sfera de acţiune a acestuia, legătura cu formele rapoartelor financiare, modul de
clasificare şi simbolizare a conturilor.
În capitolul II “Terminologia” sunt formulate definiţiile termenilor şi noţiunilor de bază
utilizate în planul de conturi.
Capitolul III “Nomenclatorul conturilor contabile” cuprinde lista conturilor subdivizate în
clase şi grupe în care se evidenţiază conturile de gradul I şi II.
În capitolul IV “Norme metodologice de utilizare a conturilor contabile” sunt caracterizate
clasele, grupele de conturi şi conturile de gradul I, este prezentată corespondenţa conturilor
pe tipurile principale de operaţii.
Planul de conturi se bazează pe clasificarea conturilor după conţinutul economic şi include
clasele de conturi, grupele de conturi, conturile de gradul I (conturile sintetice) şi conturile de
gradul II (subconturile).
Planul de conturi cuprinde 9 clase:
Active pe termen lung;
Active curente;
Capital propriu;
Datorii pe termen lung;
Datorii pe termen scurt;
Venituri;
Cheltuieli;
Conturi ale contabilităţii de gestiune;
Conturi extrabilanţiere.
Clasele 1-7 cuprind conturile contabilităţii financiare, care se utilizează pentru generalizarea
informaţiei ce urmează să fie reflectată în rapoartele financiare şi destinată utilizatorilor
interni şi externi. După conţinutul economic ele se divizează în conturi de bilanţ (clasele 1-5)
şi conturi de rezultate (clasele 6-7). Conturile de bilanţ sunt destinate contabilizării activelor,
capitalului propriu şi datoriilor întreprinderii. La finele fiecărei perioade de gestiune soldul
(debitor sau creditor) acestor conturi se reflectă în bilanţul contabil (anexa 1). Conturile de
rezultate sunt destinate contabilizării veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii. La finele
fiecărei perioade de gestiune rulajele conturilor: debitoare – pe conturile de cheltuieli şi
creditoare pe conturile de venituri se trec în Raportul privind rezultatele financiare (anexa 2).
Clasa 8 cuprinde conturile contabilităţii de gestiune. Acestea sunt destinate generalizării
informaţiei privind consumurile de producţie, costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi
rentabilităţii producţiei utilizate numai pentru necesităţile interne ale întreprinderii în scopul
luării unor decizii concrete de gestiune.
Conturile claselor 1,2,7,8 sunt conturi de activ cu excepţia următoarelor conturi: 113
“Amortizarea activelor nemateriale”; 124 “Uzura mijloacelor fixe”; 126 “Epuizarea
resurselor naturale”; 214 “Amortizarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”; 222
“Corecţii la datorii dubioase” 233 “Diminuarea valorii investiţiilor pe termen scurt” care sunt
conturi de contraactiv, funcţionează după regulile conturilor de pasiv, se reflectă în activul
bilanţului în paranteză adică cu semnul "–" (minus) şi se scad din totalul sumelor; contul
133 “Modificarea valorii investiţiilor pe termen lung” poate avea atât sold debitor, cât şi
creditor, deoarece este un cont rectificativ, rectifică valoarea investiţiilor. În bilanţ soldul
debitor al acestuia se reflectă în activ prin cifre obişnuite, iar cel creditor – prin cifre
negative.
Conturile 3, 4, 5, 6 sunt conturi de pasiv cu excepţia următoarelor conturi: 313 “Capital
nevărsat”, 314 “Capital retras”, 334 “Utilizarea profitului” care sunt conturi de activ, se
reflectă în bilanţ în pasiv cu semnul minus. Conturile 312 “Capital suplimentar”, 332 “Profit
nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor precedenţi”, 333 “Profit net (pierdere
neacoperită) al perioadei de gestiune”, 341 “Diferenţe din reevaluarea activelor pe termen
lung” pot avea atât sold creditor, cât şi debitor. În bilanţ soldul creditor se reflectă în pasiv
prin cifre obişnuite, iar cel debitor – prin cifre negative.
Tema 10: Contabilitatea costurilor și cheltuielilor
Introducere
1. Prezentul standard este elaborat în baza Directivelor UE şi Cadrului general conceptual
pentru raportarea financiară.
Obiectiv
2. Obiectivul prezentului standard constă în stabilirea componenţei şi modului de
contabilizare a cheltuielilor şi de prezentare a informaţiilor aferente în situaţiile financiare.
Domeniu de aplicare
3. Prezentul standard reglementează componenţa şi modul general de contabilizare a
cheltuielilor entităţii.
4. Prezentul standard nu stabileşte regulile specifice de contabilizare a cheltuielilor aferente:
1) costului stocurilor vîndute, trecut la cheltuieli (SNC "Stocuri");
2) contractelor de construcţii (SNC "Contracte de construcţii");
3) amortizării, exploatării şi ieşirii activelor imobilizate (SNC "Imobilizări necorporale şi
corporale", SNC "Investiţii imobiliare");
4) contractelor de leasing (SNC "Contracte de leasing");
5) cheltuielilor compensate pe seama subvenţiilor (SNC "Capital propriu şi datorii");
6) diferenţelor de curs valutar şi de sumă (SNC "Diferenţe de curs valutar şi de sumă");
7) costurilor îndatorării (SNC"Costurile îndatorării");
8) creanţelor şi investiţiilor financiare (SNC "Creanţe şi investiţii financiare");
9) pierderilor din deprecierea activelor (SNC "Deprecierea activelor");
10) constituirii provizioanelor (SNC "Capital propriu şi datorii");
11) activelor biologice şi produselor agricole, precum şi modificării costului efectiv diminuat
cu costurile generate de vînzarea activelor biologice (SNC "Particularităţile contabilităţii în
agricultură").
Definiţii
5. În prezentul standard noţiunile utilizate semnifică:
Activitate operaţională - totalitatea operaţiunilor economice aferente activităţilor principale
ale entităţii, precum şi activităţile conexe acestora.
Alte activităţi - ansamblul faptelor economice care nu se atribuie la activitatea operaţională a
entităţii.
Cheltuieli - diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub
formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie la
diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decît cele rezultate din
distribuirea acestuia proprietarilor.
Cheltuieli ale activităţii operaţionale - cheltuieli determinate de procesul desfăşurării
activităţii operaţionale a entităţii.
Cheltuieli ale altor activităţi - cheltuieli condiţionate de desfăşurarea altor activităţi (de
exemplu, de ieşirea şi deprecierea activelor imobilizate, de tranzacţiile financiare, de
evenimentele excepţionale).
Cheltuieli privind impozitul pe venit - suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit
luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al (a) perioadei de gestiune.
6. Cheltuielile se recunosc dacă se respectă următoarele criterii:
1) există o certitudine întemeiată privind diminuarea beneficiilor economice ale entităţii;
2) mărimea cheltuielilor poate fi evaluată în mod credibil.
7. Cheltuielile se recunosc concomitent cu:
1) diminuarea activelor fără o reducere concomitentă a datoriilor sau o creştere a altor active
(de exemplu, valoarea contabilă a stocurilor depistate lipsă la inventariere se înregistrează ca
majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a activelor);
2) majorarea datoriilor fără o creştere concomitentă a activelor (de exemplu, salariile
calculate personalului administrativ se contabilizează ca majorare concomitentă a
cheltuielilor şi datoriilor curente);
3) calcularea amortizării şi înregistrarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
contabilizate conform SNC "Imobilizări necorporale şi corporale", SNC "Deprecierea
activelor".
8. Cheltuielile suportate în perioada de gestiune, dar care se referă la perioadele de gestiune
ulterioare şi depăşesc pragul de semnificaţie stabilit în politicile contabile, se recunosc ca
cheltuieli anticipate. Pe măsura survenirii perioadelor corespunzătoare, cheltuielile anticipate
se decontează la cheltuielile curente prin metoda liniară sau prin altă metodă stabilită de
entitate.
Privind evidența cheltuielilor efectuate la începutul activității, Adrian Știrbu
Exemplul 1. La 10 noiembrie 201X o entitate a asigurat un automobil, conform contractului
de asigurare CASCO, pe o perioadă de 12 luni, în sumă de 15 600 lei. Conform politicilor
contabile, aceste cheltuieli sînt semnificative şi se repartizează uniform pînă la expirarea
termenului contractului de asigurare (10 noiembrie 201X+1).
În baza datelor din exemplu, entitatea contabilizează:
în noiembrie 201X:
- costul poliţei de asigurare în sumă de 15600 lei - ca majorare concomitentă a cheltuielilor
anticipate şi datoriilor curente;
în noiembrie - decembrie 201X:
- decontarea cheltuielilor anticipate aferente anului 201X în sumă de 2600 lei [(15600 lei : 12
luni) × 2 luni] - ca majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a cheltuielilor anticipate.
9. Cheltuielile se recunosc în baza următoarelor principii:
1) contabilitatea de angajamente;
2) prudenţa.
10. Conform principiului contabilităţii de angajamente, cheltuielile se recunosc în perioada în
care au fost suportate, indiferent de momentul plăţii numerarului sau compensării sub altă
formă.
Exemplul 2. În luna decembrie 201X o entitate a beneficiat de servicii de consultanţă în
valoare de 5 430 lei, care au fost achitate în luna ianuarie 201X+1.
În baza datelor din exemplu, în luna decembrie 201X, entitatea recunoaşte costul serviciilor
de consultanţă în sumă de 5430 lei ca cheltuieli şi le înregistrează ca majorare concomitentă a
cheltuielilor şi datoriilor curente.
Exemplul 3. În luna noiembrie 201X o entitate a achitat ratele de leasing, în baza unui
contract de leasing operaţional, aferente automobilului cu destinaţie administrativă pentru 3
luni (decembrie 201X - februarie 201X+1) în sumă totală de 24000 lei. Locatorul a prezentat
documentele primare pentru ratele de leasing în sumă de 8000 lei pentru fiecare lună.
În baza datelor din exemplu, entitatea contabilizează:
în noiembrie 201X:
- achitarea ratelor de leasing în avans în sumă de 24000 lei - ca majorare a creanţelor şi
diminuare a numerarului;
în lunile decembrie 201X - februarie 201X+1:
- recunoaşterea ratelor de leasing drept cheltuieli în sumă de 24000 lei (8000 lei × 3 luni) - ca
majorare concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente;
- trecerea în cont a avansului acordat în sumă de 24000 lei - ca diminuare concomitentă a
datoriilor şi creanţelor curente.
11. Conform principiului prudenţei, cheltuielile se recunosc astfel încît mărimea
acestora să nu fie subevaluată. În contabilitate se înregistrează toate cheltuielile, inclusiv
pierderile aferente perioadei de gestiune, indiferent de faptul dacă există sau nu posibilitatea
recuperării acestora.
Exemplul 4. În urma inventarierii activelor entităţii, efectuată în luna decembrie 201X, au
fost depistate lipsuri de mărfuri cu valoarea contabilă de 12500 lei şi creanţe compromise în
sumă de 46500 lei, care au fost decontate în baza deciziei conducerii entităţii. Conform
politicilor contabile, creanţele compromise se decontează la cheltuielile curente fără
constituirea prealabilă a corecţiilor (provizioanelor).
În baza datelor din exemplu, în luna decembrie 201X, entitatea contabilizează:
- valoarea contabilă a mărfurilor constatate lipsă în sumă de 12500 lei - ca majorare a
cheltuielilor curente şi diminuare a stocurilor;
- creanţele compromise decontate în sumă de 46500 lei - ca majorare a cheltuielilor şi
diminuare a creanţelor curente.
Exemplul 5. În luna mai 201X, în secţia de producţie a entităţii au avut loc staţionări
neprevăzute de procesul tehnologic. Suma cheltuielilor cu personalul activităţii de bază
pentru perioada staţionării a constituit 16 200 lei.
Conform datelor din exemplu, în luna mai 201X, entitatea recunoaşte pierderile din staţionări
drept cheltuieli (pentru a nu subevalua cheltuielile şi, în acelaşi timp, pentru a nu supraevalua
costul produselor fabricate) şi le înregistrează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi
datoriilor curente în sumă de 16 200 lei.
12. Entitatea recunoaşte cheltuielile concomitent cu veniturile care provin din aceleaşi
operaţiuni economice (de exemplu, costul bunurilor vîndute se recunoaşte ca cheltuieli
concomitent cu veniturile obţinute din comercializarea acestora).
Exemplul 6. În luna octombrie 201X o entitate a vîndut cu achitare ulterioară 80 unităţi de
produse al căror preţ unitar de vînzare constituie 300 lei, iar costul efectiv - 210 lei.
Conform datelor din exemplu, în luna octombrie 201X, entitatea contabilizează:
- valoarea de vînzare a produselor vîndute în sumă de 24000 lei (80 unităţi × 300 lei) - ca
majorare concomitentă a creanţelor şi veniturilor curente;
- costul efectiv al produselor vîndute în sumă de 16800 lei (80 unităţi × 210 lei) - ca majorare
a cheltuielilor curente şi diminuare a stocurilor.
13. Recunoaşterea cheltuielilor are loc şi în cazul în care acestea nu sînt corelate cu
veniturile curente.
Privind evidența cheltuielilor efectuate la începutul activității, Adrian Știrbu
Exemplul 7. În luna decembrie 201X o entitate a staţionat şi nu a înregistrat
venituri.Totodată, în perioada nominalizată entitatea a suportat următoarele cheltuieli:
- amortizarea mijloacelor fixe - 9200 lei;
- cheltuieli cu personalul - 25300 lei;
- taxa pentru amenajarea teritoriului - 120 lei;
- comisioane bancare - 500 lei.
Faptul că în luna decembrie 201X entitatea nu a obţinut venituri nu justifică amînarea
recunoaşterii cheltuielilor suportate în anul 201X pe perioadele de gestiune ulterioare (în care
vor fi obţinute venituri).
Conform datelor din exemplu, în luna decembrie 201X, entitatea contabilizează cheltuielile
suportate ca majorare a cheltuielilor curente în sumă de 35120 lei concomitent cu majorarea
amortizării calculate în sumă de 9 200 lei, datoriilor curente în sumă de 25420 lei şi
diminuarea numerarului în sumă de 500 lei.
14. Cheltuielile se evaluează la:
1) valoarea contabilă a activelor ieşite;
2) costul efectiv al serviciilor prestate/lucrărilor executate;
3) suma retribuţiilor calculate efectiv personalului, suma contribuţiilor de asigurări sociale de
stat obligatorii şi primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală aferente;
4) suma amortizării calculate şi deprecierii activelor imobilizate;
5) suma provizioanelor constituite;
6) costul serviciilor primite etc.
15. Nu se recunosc ca cheltuieli:
- avansurile acordate în vederea procurărilor ulterioare de bunuri şi servicii;
- sumele rambursate ale creditelor şi împrumuturilor primite, inclusiv în formă nemonetară,
precum şi alte diminuări de datorii care nu micşorează capitalul propriu (de exemplu,
achitarea datoriilor faţă de salariaţi, buget, furnizori şi alţi creditori);
-alte elemente contabile care nu corespund criteriilor de recunoaştere a cheltuielilor.
Contabilitatea cheltuielilor
16.Contabilitatea cheltuielilor se ţine după destinaţii (funcţii) pe următoarele grupe:
1) cheltuieli ale activităţii operaţionale;
2) cheltuieli ale altor activităţi;
3) cheltuieli privind impozitul pe venit.
17. În scopul prezentării informaţiilor, în notele la situaţiile financiare, cheltuielile se
grupează potrivit naturii lor astfel:
1) cheltuieli materiale;
2) cheltuieli cu personalul;
3) cheltuieli privind amortizarea şi deprecierea;
4) alte cheltuieli.
Începerea capitalizării
Capitalizarea costurilor îndatorării începe la data la care entitatea îndeplineşte concomitent
pentru prima dată următoarele condiţii:
1) suportă costuri aferente activului cu ciclu lung de producţie respectiv;
2) suportă costurile îndatorării;
3) începe activităţile necesare pentru achiziţia, construcţia sau producţia activului cu ciclu
lung de producţie şi pregătirea acestuia pentru utilizarea prestabilită sau pentru vînzare.
Costurile aferente activului cu ciclu lung de producţie cuprind:
1) costurile aferente plăţii numerarului, utilizării altor active sau apariţiei datoriilor pentru
care se calculează dobînzi;
2) costurile îndatorării capitalizate în perioada precedentă.
Entitatea suportă costurile îndatorării pe măsura calculării dobînzilor şi efectuării altor
costuri aferente împrumuturilor primite.
Activităţile necesare pentru achiziţia, construcţia sau producţia activului cu ciclu lung de
producţie şi pregătirea acestuia pentru utilizarea prestabilită sau pentru vînzare includ:
1) achiziţia, construcţia sau producţia activului cu ciclu lung de producţie;
2) activitatea tehnică sau administrativă, inclusiv anterioare începerii construcţiei sau
producţiei (de exemplu, activitatea legată de primirea autorizaţiei pentru construcţie);
3) păstrarea stocurilor, considerată ca o parte necesară a procesului de creare şi pregătire a
acestuia spre utilizare după destinaţie sau spre vînzare (de exemplu, păstrarea vinurilor brute
în decursul unei perioade îndelungate de timp pentru producţia vinurilor de calitate
superioară şi/sau spumante).
Întreruperea capitalizării
Capitalizarea costurilor îndatorării se întrerupe în cazul în care încetează pe o perioadă
îndelungată de timp activitatea necesară pentru crearea activului cu ciclu lung de producţie şi
pregătirea acestuia spre utilizarea prestabilită sau pentru vînzare (de exemplu, costurile
îndatorării nu se capitalizează dacă este suspendată pe o perioadă îndelungată de timp
producţia/construcţia activului cu ciclu lung de producţie din cauză insuficienţei materialelor
de construcţii sau a utilajelor).
Capitalizarea costurilor îndatorării nu se întrerupe:
1) în perioada sistării construcţiei sau producţiei activului cu ciclu lung de producţie din
cauze naturale, caracteristice unei zone geografice concrete (de exemplu, capitalizarea
costurilor îndatorării continuă în cazul sistării temporare a construcţiei unui pod din cauza
nivelului înalt al apei, cu condiţia că un atare nivel al apei constituie un fenomen obişnuit
într-o anumită perioadă a anului);
2) pe parcursul perioadei în care au loc lucrări tehnice şi administrative semnificative
aferente activelor cu ciclu lung de producţie.
Încetarea capitalizării
Capitalizarea costurilor îndatorării încetează în cazul în care au fost finalizate activităţile de
bază necesare pentru pregătirea activului cu ciclu lung de producţie în vederea utilizării sale
prestabilite sau a vînzării. Activul se consideră finalizat pentru utilizarea prestabilită sau
pentru vînzare atunci cînd construcţia sau producţia unui activ cu ciclu lung de producţie este
încheiată, deşi activitatea administrativă curentă şi lucrările legate de finisarea suplimentară
nesemnificativă, la comanda cumpărătorului sau utilizatorului, pot încă să continue (de
exemplu, dacă construcţia clădirii este finisată, dar mai sînt de realizat unele modificări
minore, cum ar fi decorarea interioară a acesteia, la comanda cumpărătorului sau al
utilizatorului, atunci se consideră că a fost încheiată cea mai mare parte a lucrărilor de creare
a activului cu ciclu lung de producţie).
În cazul în care au fost finalizate lucrările de pregătire a unor părţi distincte ale activului cu
ciclu lung de producţie şi fiecare parte poate fi utilizată separat, iar lucrările privind alte părţi
ale activului continuă, capitalizarea costurilor îndatorării pentru fiecare parte finalizată a
activului încetează, iar pentru părţile neterminate continuă.
Dacă unele părţi finalizate ale activului cu ciclu lung de producţie nu pot fi utilizate pînă la
finalizarea tuturor celorlalte părţi constitutive ale acestuia, capitalizarea costurilor îndatorării
privind părţile finalizate ale activului continuă. În acest caz, capitalizarea costurilor
îndatorării încetează în momentul cînd activul este gata integral pentru utilizarea prestabilită
sau pentru vînzare.
Modul de stabilire a perioadelor (lunilor) de începere, întrerupere şi încetare a capitalizării
costurilor îndatorării aferente activelor cu ciclu lung de producţie este prezentată în anexa 4.
Tema 11: Schema contabilității veniturilor și determinarea rezultatului financiar
Pentru organizarea contabilităţii veniturilor sunt prevăzute conturile clasei a 6 „Venituri”
destinate generalizării informaţiei privind veniturile obţinute din activităţile operaţională şi
neoperaţională.
Conturile din această clasă sunt conturi de pasiv. În creditul acestor conturi se înregistrează
în cursul perioadei de gestiune cu total cumulativ de la începutul anului sumele veniturilor
constatate în conformitate cu prevederile standardelor naţionale de contabilitate
corespunzătoare, iar în debit – trecerea la finele anului de gestiune a veniturilor acumulate la
contul de rezultate financiare.
La întocmirea rapoartelor financiare trimestriale rulajele creditoare ale conturilor de venituri
se înregistrează în raportul privind rezultatele financiare în posturile corespunzătoare.
Rezultatele financiare pe fiecare trimestru se determină prin calcul, fără întocmirea
formulelor contabile. La finele anului de gestiune conturile acestei clase se închid prin
trecerea veniturilor acumulate la contul 351 „Rezultat financiar total”.
Conturile clasei 6 „Venituri” cuprind următoarele grupe de conturi:
„Venituri din activitatea operaţională”
„Venituri din activitatea neoperaţională”
Grupa de conturi 61 „Venituri din activitatea operaţională” cuprinde următoarele
conturi sintetice:
Contul 611 „Venituri din vânzări” este destinat generalizării informaţiei privind veniturile
obţinute din vânzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor, operaţiilor de barter şi din
contractele de construcţie.
Contul 612 „Alte venituri operaţionale” este destinat generalizării informaţiei privind
veniturile obţinute din ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor curente (cu excepţia produselor
finite, mărfurilor), arenzii curente, precum şi sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri,
recuperări ale daunei materiale, ca rezultat al modificării metodelor de evaluare a activelor
curente.
Contul 621 „Venituri din activitatea de investiţii” este destinat generalizării informaţiei
privind veniturile obţinute din ieşirea activelor pe termen lung, sub formă de dividende,
dobânzi, ecart de reevaluare a activelor pe termen lung ieşite, din participaţiile în alte
întreprinderi, din operaţiile cu părţile legate.
Contul 622 „Venituri din activitatea financiară” este destinat generalizării informaţiei
privind veniturile obţinute din transmiterea pentru utilizare către terţi a activelor nemateriale
şi a activelor materiale pe termen lung, pe un termen mai mare de un an, din diferenţele de
curs valutar, activelor intrate cu titlu gratuit, sub formă de subvenţii de stat, prime, premii şi
sume sponsorizate, în baza contractelor de neantrenare în concurenţă etc.
Tema 12: Calculația. Tipurile calculației
Calculatia pe feluri de costuri stabileste costurile de productie pe elemente omogene
indiferent de locul sau purtatorul de cost care le-a ocazionat.
Calculatia pe feluri de costuri trebuie sa asigure colectarea costurilor pe elemente de
costuri si pe articole de calculatie in concordanta cu cerintele metodei de calculatie adoptata.
Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de timp de o entitate, cu
scopul obţinerii de produse, lucrări sau servicii, în raport cu obiectul de activitate.
Calculaţia costurilor reprezintă ansamblul operaţiilor de calcul efectuate pentru
determinarea costurilor aferente produselor, lucrărilor, serviciilor, activităţilor sau altor
obiecte de calculaţie. Obiectul calculaţiei îl reprezintă cheltuielile de exploatare şi producţia
pe care le-a ocazionat, determinată pe locuri de cheltuieli şi pe purtători de costuri.
Pentru asigurarea unui conţinut real şi exact al structurii costurilor se aplică următoarele
principii:
a. Principiul determinării obiectului de evidenţă şi a unităţii de calculaţie. Obiectul de
evidenţă este un mijloc sau un proces economic pentru care se urmăresc în mod distinct
cheltuielile de producţie şi se calculează costul de producţie (exemple: un produs, o lucrare,
un serviciu, o anumită comandă, un lot de produse un ansamblu de produse etc.). Unitatea de
calculaţie este o unitate de măsură naturală, convenţională, care se utilizează la exprimarea
volumului fizic al producţiei (exemple: bucăţi, kg, m, to, etc.)
b. Principiul delimitării cheltuielilor şi rezultatelor pe faze ale circuitului economic constă în
separarea şi evidenţierea relaţiei cheltuieli-rezultate, la nivelul fiecărui proces economic:
aprovizionare, producţie, desfacere.
c. Principiul delimitării cheltuielilor în timp presupune ca includerea
cheltuielilor în costuri să se efectueze în perioada de gestiune căreia îi aparţine.
d. Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu se realizează prin delimitarea cheltuielilor
efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe principalele procese sau alte locuri de
cheltuieli care le-a ocazionat.
e. Principiul delimitării cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile aferente
producţiei neterminate. Producţia finită a parcurs toate fazele procesului tehnologic iar
producţia neterminată (care se scade) se găseşte într-un stadiu de prelucrare parţial.
Evenimentele şi tranzacţiile dintr-o entitate, pe diferite stadii de organizare a proceselor
economice, determină mai multe tipuri de costuri.
Costurile se clasifică după mai multe criterii:
a. După stadiile de producţie şi desfacere a unui produs, costurile pot fi: cost de achiziţie,
cost de producţie, cost complet, cost de distribuţie (desfacere).
Costul de achiziţie reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de entitate pentru aprovizionarea
cu materii prime, mărfuri, imobilizări etc.
Costul de achiziţie are următoarea structură:

Costul de distribuţie este determinat de activitatea de vânzare (desfacere) şi se

concretizează în costuri directe de distribuţie (cheltuieli cu livrarea, cu publicitatea, de
ambalare, transport etc.) şi costuri indirecte de distribuţie (cheltuieli generate de funcţionarea
departamentului de distribuţie, stocaj, transport, post-vânzare, studii de marketing etc.)
b. După momentul efectuării calculaţiei, costurile pot fi: costuri prestabilite şi costuri
efective. Costurile prestabilite sunt stabilite înaintea desfăşurării proceselor economice prin
antecalculaţie (calculaţia previzională). Costurile efective sunt stabilite după desfăşurarea
proceselor economice prin postcalculaţie (calculaţia efectivă), în scopul stabilirii indicatorilor
efectivi.
c. După modul de identificare a cheltuielilor, costurile pot fi: costuri directe şi costuri
indirecte. Costurile directe delimitează cheltuielile care pot fi individualizate şi atribuite în
mod direct unui produs sau activităţi consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate.
Costurile indirecte reprezintă cheltuieli delimitate pe produs sau activitate printr-un calcul
intermediar de repartizare. Ele au un caracter comun mai multor produse sau activităţi.
d. După comportamentul faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei, costurile pot fi:
costuri variabile şi costuri fixe. Costurile variabile delimitează acele cheltuieli care îşi
modifică volumul în mod corespunzător şi în acelaşi sens cu modificarea volumului
producţiei, cheltuielile cresc sau scad proporţional cu creşterea sau descreşterea vomului
producţiei (exemple: materiale, salarii, energie etc.). Costurile fixe sunt reprezentate de
cheltuieli care sunt relativ contante faţă de variaţiile volumului producţiei (exemple:
cheltuieli generale, amortizare, chirii etc.)
e. După modul de decontare sau de imputare, costurile se diferenţiază în: costul produsului şi
costul perioadei.
Costul produsului cuprinde toate cheltuielile asociate şi decontate unui obiect de calculaţie,
identificat într-un produs, lucrare sau serviciu. Costul perioadei cuprinde toate cheltuielile
recunoscute de rezultatul exerciţiului în care au fost angajate, fără a se relaţiona cu produsul
obţinut şi vândut (exemple: cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere
sunt costuri ale perioadei).
Tema 13: Tipurile și modul de îndeplinire a inventarierii
Inventarierea reprezintă procedeul de control şi autentificare documentară a existenţei
elementelor contabile care aparţin şi/sau se află în gestiunea temporară a entităţii.
Inventarierea are următoarele sarcini:
-determinarea existenţei efective a elementelor patrimoniale (active nemateriale, mijloace
fixe, stocuri de mărfuri şi materiale, creanţe, mijloace băneşti, datorii etc.);
-controlul asupra stării activelor prin compararea realităţii cu informaţia furnizată de
contabilitate;
-depistarea valorilor care şi-au pierdut parţial calităţile iniţiale sau sîn învechite din punct de
vedere moral;
-verificarea respectării regulilor şi condiţiilor de păstrare a stocurilor de mărfuri şi materiale,
mijloacelor băneşti, precum şi a maşinilor, utilajelor şi a altor mijloace fixe;
-verificarea realităţii valorii de bilanţ a elementelor patrimoniale.
Efectuarea inventarierii presupune parcurgerea a trei etape:
-pregătirea pentru efectuarea inventarierii;
-efectuarea propriu-zisă a inventarierii;
-reflectarea rezultatelor inventarierii.
La etapa de pregătire se crează comisia de inventariere, în componenţa căreia se includ
reprezentanţi ai administraţiei, lucrători ai serviciului contabil şi alţi specialişti. Membri ai
comisiei de inventariere nu pot fi gestionarii a căror valori materiale sînt supuse inventarierii
şi contabilii care efectuează evidenţa contabilă a sectorului supus inventarierii, cu excepţia
întreprinderilor mici. Componenţa comisiei de inventariere se aprobă prin ordinul
conducătorului întreprinderii în care se mai stabilesc termenele de efectuare a inventarierii,
subdiviziunile (depozitele, secţiile de producţie, sectoarele) şi valorile supuse inventarierii.
La întreprinderii mari şi mijlocii comisia de inventariere trebuie să fie compusă minimum din
cinci persoane, iar la întreprinderile mici – din trei persoane. Apoi comisia cere de la
gestionar o declaraţie scrisă prin care el confirmă faptul dacă are sau nu în gestiune bunuri
care nu aparţin întreprinderii, dacă are documente de primire-predare a bunurilor care nu au
fost predate în contabilitate, precum şi numărul şi data ultimului document de intrare şi de
ieşire a bunurilor.
Efectuarea propriu-zisă a inventarierii presupune stabilirea stocurilor faptice prin
numărare, cîntărire sau calcule tehnice. Inventarierea se efectuează pe fiecare loc de
depozitare şi pe fiecare gestiionar cu condiţia prezenţe gestionarului şi a tuturor membrilor
comisiei de inventariere. În caz contrar rezultatele inventarierii se declară nevalabile.
Bunurile supuse inventarierii se înscriu în listele de inventariere cu indicarea denumirii,
codului, unităţii de măsură, indicilor calitativi, cantităţii, lor şi preţului la care se ţine
evidenţa lor.
Listele de inventariere se întocmesc pe locuri de depozitarre, pe categorii de bunuri şi pe
gestionari. De asemenea se întomcesc liste de inventariere separate pentru bunurile aflate în
custodie (bunuri care nu aparţin întreprinderii dar se află la păstrare) sau arendate. În listele
de inventariere nu se admit ştersături, spaţiile libere se barează.
Rezultatele inventarierii se examinează la şedinţa comisiei de inventariere şi se perfectează
cu un protocol semnat de către conducătorul întreprinderii, care ia decizia privind
regularizarea divergenţelor depistate.
Tema 14: Divergențe la inventariere
La această etapă listele de inventariere se transmit în contabilitate, unde contabilul
responsabil de sectorul respectiv de evidenţă înscrie în liste datele din conturile contabile
privind elementele care au fost supuse inventarierii. Elementele pentru care s-au stabilit
abateri dintre datele faptice şi datele evidenţei contabile se înscriu în balanţele de verificare a
rezultatelor inventarierii.
Pentru divergenţele stabilite comisia de inventariere cere de la persoanele responsabile
explicaţii în scris, iar în baza acestora se ia hotărîrea privind modul lor de compensare. În
cazul stocurilor de mărfuri şi materiale pot să aibă loc divergenţe din cauza că diferite poziţii
de stocuri se aseamănă după aspectul exterior, proprietăţi etc. Astfel, lipsurile unui fel de stoc
pot fi compensate cu plusurile altui fel de stoc. Această compensare se efectuează numai cu
acordul conducătorului întreprinderii.
Rezultatele inventarierii se examinează la şedinţa comisiei de inventariere şi se perfectează
cu un protocol semnat de către conducătorul întreprinderii, care ia decizia privind
regularizarea divergenţelor depistate.
Rezultatele inventarierii se reflectă în contabilitate în luna cînd aceasta a luat sfîrşit. În
conformitate cu art. 42 al Legii contabilităţii şi p. 107 al Regulamentului privind
inventarierea diferenţele, depistate în timpul inventarierii se reglementeaza şi se înregistreaza
în evidenţa contabilă în felul următor:
-plusurile de bunuri şi mijloace bănesti, precum şi diferenţele valorice favorabile, obţinute în
urma compensarii lipsurilor cu plusuri, se înregistreaza ca majorare a veniturilor;
-lipsurile de bunuri şi mijloace bănesti se trec la cheltuielile perioadei de gestiune;
-lipsurile de bunuri, care depăşesc normele perisabilitatii naturale stabilite, precum şi
prejudiciile cauzate de deteriorarea bunurilor, se atribuie persoanelor vinovate, fiind evaluate
la preţurile de piaţa la data depistării lipsurilor;
-în cazul cînd nu sînt identificate persoanele vinovate, prejudiciile cauzate de deteriorarea
bunurilor sau lipsurile de bunuri, care depăşesc normele perisabilităţii naturale stabilite, se
trec la cheltuielile perioadei de gestiune.
Tema 15: Caracteristica registrelor contabile și clasificarea lor
Registrele contabile reprezintă nişte foi volante sau fişe, care au destinaţia de a acumula
datele curente din documentele primare în scopul generalizării acestora şi determinarea
indicatorilor respectivi.
Teoria şi practica contabilă au generat o diversitate de forme privind conţinutul registrelor.
Astfel, în raport cu forma pe care o pot avea registrele contabile pot fi:
Registre sub formă de cărţi, numerotate, semnate şi parafate, pe a căror ultimă pagină se
menţionează destinaţia, numărul de file şi se aplică semnătura persoanelor în drept. Prezintă
avantajul că lucrările înregistrate în aceste registre sunt în siguranţă, dar sunt din ce în ce mai
puţin utilizate, pentru că îngreunează diviziunea muncii, fiind înlocuite odată cu introducerea
evidenţei contabile pe calculator;
Registre sub formă de fişe (foi volante, situaţii), înlătură dezavantajele celor sub formă de
cărţi, întâlnite de regulă sub forma fişelor volante, ce se păstrează pe parcursul utilizării în
cartoteci sau bibliorafturi sub forma foilor volante cu liniatură şi rubricatură adecvată
necesităţilor de utilizare pentru înregistrarea prin transcopiere sau computerizată;
După criteriul modului de înregistrare în conturi;
1. Registre de contabilitate pentru înregistrări cronologice, care servesc la înregistrarea
operaţiilor economice în ordinea succesiunii lor în timp. Ele servesc ca documente obligatorii
de înregistrare cronologică a mişcărilor patrimoniale, precum şi ca mijloace de probă în
relaţiile cu organele fiscale sau în litigii.
Registre de contabilitate pentru înregistrări sistematice servesc la înregistrarea operaţiilor
economice, grupate după conţinutul şi natura economică, respectând ordinea succesiunii în
timp
După sfera de cuprindere a datelor contabile registrele contabile pot fi;
a) Registre de evidenţă sintetică, care servesc la înregistrarea, centralizarea şi generalizarea
datelor contabile, privind întreaga activitate a unităţii patrimoniale, necesare întocmirii şi
prezentării rapoartelor financiare. De exemplu, registrul jurnal-order (modelul se prezintă în
tabelul 9.1), este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează sub forma de
articole contabile toate operaţiile patrimoniale, fie în ordinea cronologică a întocmirii
documentelor contabile, fie în ordinea intrării în întreprindere (în cazul documentelor
contabile provenite de la terţi). Înregistrările operaţiilor patrimoniale în Registrul Jurnal-
Order cuprind elemente cu privire la: felul, numărul şi data documentului justificativ, sumele
parţiale şi toate operaţiile şi conturile debitoare şi creditoare corespunzătoare operaţiilor
efectuate.
Conţinutul operaţiei economice
Ca exemplu de registru sintetic serveşte şi registrul cartea-mare al cărui model se prezintă în
tabel, este un registru sistematic contabil obligatoriu, utilizat pentru înscrierea lunară, directă
sau prin gruparea pe conturi corespondente, a înregistrărilor efectuate în jurnal-ordere,
stabilindu-se astfel, situaţia fiecărui element patrimonial la un moment dat, respectiv soldul
iniţial, rulajele debitoare şi creditoare şi soldul final. Registru cartea-mare deţine un rol
important în sistematizarea şi structurarea rulajelor fiecărui cont utilizat, pe conturi
corespondente. Este totodată, un instrument de verificare a înregistrărilor contabile efectuate
şi de asemenea, o sursă pentru furnizarea datelor necesare analizei bilanţului contabil.
Registrul cartea-mare se utilizează de asemenea pentru întocmirea balanţei de verificare
lunară. Se arhivează la unitatea patrimonială, alături de celelalte documente contabile.