Ministerul Educației Culturii și Cercetării

Colegiu Cooperatist din Moldova

Portofoliu
La disciplina: Bazele contabilității

A realizat:Melnic Bogdan
Grupa:MC-31

Controlat: Viorica Boleacu

Chișinău 2023
 Cuprins:
1. Contabilitatea – sistemul informațional de bază:
a. Noțiuni privind contabilitatea și rolul ei în sistemul informational.
b. Funcțiile evidenței contabile.
c. Principiile de bază ale contabilității.

2. Obiectul și metoda contabilității:

a. Obiectul de studiu al contabilității.
b. Mijloace economice - caracteristica și clasificarea.
c. Noțiuni privind veniturile și cheltuielile întreprinderii.

3.Bilanțul contabil- procedeu de bază al metodei contabilității:

a. Definiția și rolul bilanțului, tipurile acestuia.
b. Conținutul și structura bilanțului contabil.
c. Modificările bilanțiere influențate de operațiile economice.

4.Sistemul de conturi și dubla înregistrare:

a. Noțiuni privind contul, destinația și structura acestuia.
b. Conturile de activ și pasiv, modul lor de funcționare.
c.Conturile sintetice și analitice. Legătura reciprocă dintre conturile analitice și sintetice.
d.Planul de conturi , structura și componenţa.

5. Metodica contabilității operațiunilor economice:

a.Noțiuni privind contabilitatea procurărilor de materiale.
b. Schema contabilității costurilor și cheltuielilor.
c. Schema contabilității veniturilor și determinarea rezultatelor financiare.

6. Evaluarea şi calculaţia - procedee ale contabilităţii:

a. Noțiuni privind evaluarea și principiile acesteia.
b. Metode de evaluare ale patrimoniului.
c. Calculația ca un instrument al evaluării, tipurile calculației

7. Documentaţia - procedeu al contabilităţii:

a. Noțiuni privind documentele și clasificarea acestora.
b. Modul de întocmire și prelucrare a documentelor.

8. Inventarierea - procedeu al contabilităţii:

a.Noțiunile, tipurile și modul de îndeplinire a inventarierii.
b. Constatarea divergențelor la inventariere.

9. Registre și forme ale contabilității:

a. Caracterizarea registrelor contabile și clasificarea.

2
1.Contabilitatea – sistemul informațional de bază

a. Noțiuni privind contabilitatea și rolul ei în sistemul informational.

Sistemul informaţional economic reprezintă un ansamblu organizat de informaţii economice

complexe, care se obţin prin prelucrare de date furnizate din anumite surse şi care sînt necesare
pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice.

În prezent, luarea deciziilor la nivelul agenţilor economici se bazează pe informaţia privind situ-
aţia financiară şi rezultatele activităţii întreprinderii, care este furnizată de sistemul informaţional
de culegere, prelucrare, generalizare şi transmitere a datelor numit contabilitate. Contabilitatea
culege informaţiile primare, le prelucrează aplicînd metodele şi procedeele sale specifice şi le
prezintă utilizatorilor sub formă de rapoarte financiare.

În funcţie de gradul şi caracterul interesului financiar, utilizatorii informaţiei financiare se clasi-

fică în utilizatori interni şi externi.

Utilizatorii interni cuprind persoanele care participă la gestionarea întreprinderii la toate

nivelele şi poartă răspundere pentru realizarea obiectivelor propuse. Acest grup cuprinde: man-
agerii, contabilii, specialişti în domeniul planificării şi analizei economico-financiare, şefii subdi-
viziunilor, membrii organelor de conducere (Consiliul de directori sau alt organ), proprietarii în-
treprinderii. Informaţia financiară are un impact direct asupra deciziilor pe care le adoptă utiliza-
torii interni.

Grupa utilizatorilor externi se divizează în două categorii:

 utilizatori cu interes financiar direct;

 utilizatori cu interes financiar indirect.

În categoria utilizatorilor externi cu interes financiar direct intră:

 investitorii - care în baza informaţiei financiare iau decizia de a investi sau nu mijloace în
această întreprindere;
 creditorii (instituţii financiar-bancare, furnizorii) - pe care îi interesează capacitatea de
plată a întreprinderii, probabilitatea rambursării la timp şi integral creditele şi datoriile
pentru mărfurile livrate, serviciile prestate,
 cumpărătorii - care îşi doresc relaţii de durată cu furnizori stabili care sînt în stare să le
satisfacă necesităţile din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ.
 Categoria utilizatorilor cu interes financiar indirect se compune din:
 organele fiscale şi de control – care urmăresc corectitudinea calculării şi achitarea în ter-
men la buget a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurări sociale şi medicale.
 organele statistice – care generalizează dările de seamă statistice prezentate de în-
treprinderi şi calculează indicatori macroeconomici la nivel de ramură şi ţară;
 organele de reglementare cum sînt Comisia Naţională pentru Valori Mobiliare, Agenţia
Naţională de Reglementare în Energetică şi altele care reglementează anumite domenii de
activitate economică.

3
Totodată, există utilizatori interni cu interes financiar indirect cum ar fi salariaţii întreprinderii şi
organele sindicale – care nu au acces direct la informaţia financiară, dar bunăstarea cărora de-
pinde de situaţia economică a întreprinderii.

Datorită caracterului real, exact, complet şi operativ pe care îl are informaţia contabilă, şi ţinînd
cont de rolul de suport pentru deciziile care se iau la întreprindere şi în afara acesteia, contabil-
ităţii îi revine rolul de sistem informaţional principal al întreprinderii.

b. Funcțiile evidenței contabile.

Contabilitatea , ca mijloc de culegere, sintetizare şi prezentare a informaţiei financiare, în

cadrul sistemului de gestiune a întreprinderii îndeplineşte următoarele funcţii:

Funcţia de informare , reprezintă funcţia de bază a contabilităţii şi constă în culegerea, prelu-

crarea şi furnizarea informaţiei privind fenomenele şi activităţile economice ce au loc la în-
treprindere. Informaţia furnizată de contabilitate se utilizează pe larg pentru planificarea, elabo-
rarea de strategii şi tactici de acţionare în viitor, analiza economico-financiară etc.

Pentru ca informaţia furnizată de contabilitate să fie utilă, ea trebuie să corespundă anumitor cer-
inţe cum sînt:

 autenticitatea – informaţia prezentată trebuie să fie veridică, uşor controlabilă;

 neutralitatea – informaţia trebuie să reflectă obiectiv procesele şi fenomenele ce au loc la
întreprindere indiferent de interesele unor grupe de persoane;
 importanţa (esenţialitatea) – se manifestă prin posibilitatea influenţei informaţiei asupra
luării deciziilor;
 oportunitatea – informaţia trebuie prezentată la momentul potrivit, fără întîrzieri;
 verificabilitatea – posibilitatea verificării informaţiei;
 comparabilitatea – posibilitatea comparării informaţiei în timp (în raport cu alte perioade
de gestiune) şi spaţiu (în raport cu indicatorii altor întreprinderi);
 claritatea – informaţia trebuie să fie uşor de înţeles, utilizatorii nu trebuie se depună efor-
turi mari pentru înţelegerea informaţiei furnizate de contabilitate.

Funcţia de control – este legată de prima funcţie şi constă în verificarea modului de păstrare şi
utilizare a resurselor întreprinderii. Funcţia dată poate fi realizată în cazul în care sînt stabilite
anumite norme şi normative, bugete de care trebuie să se conducă personalul întreprinderii în ac-
tivitatea sa. Prin compararea indicatorilor efectivi cu cei planificaţi se determină abaterile şi
cauzele acestora.

De exemplu: pot fi stabilite norme pentru consumurile de materiale, energie electrică, retribuire a
muncii. În caz de respectare a normelor lucrătorii întreprinderii pot fi stimulaţi, iar în caz de
încălcare a lor – sancţionaţi. Acest fapt ar contribui la utilizarea cît mai eficientă a resurselor în-
treprinderii.

Funcţia analitică – se manifestă prin faptul că în baza informaţiei furnizate de contabilitate se

calculează un şir de indicatori care caracterizează situaţia financiară a întreprinderii şi în baza
cărora conducerea întreprinderii adoptă deciziile respective sau întreprinde anumite măsuri refer-
itoare la politica de investire, politica de dividende, politica de creditare a cumpărătorilor etc.

4
În condiţiile economiei de piaţă şi a concurenţei aspre această funcţie capătă o importanţă de-
osebită în lupta concurenţială şi contribuie la sporirea eficienţei afacerii. Totodată cunoaşterea
operaţiilor economice ce au avut loc permit efectuarea de prognoze şi evaluări privind tendinţele
de dezvoltare în viitor a proceselor şi fenomenelor economice.

Funcţia juridică – reiese din funcţia de informare, deoarece în procesul de evidenţă operaţiile
economice se înregistrează în anumite documente, care mai apoi, în caz de litigiu, servesc ca
probă ce confirmă realitatea înfăptuirii operaţiilor economice şi stabilesc drepturile şi obligaţiile
părţilor.

c. Principiile de bază ale contabilității.

Contabilitatea este o ştiinţă socială cu aplicarea practicii economice. Din aceste considerente

francezul Leo-Paul Lauzon consideră că prin natura şi funcţiile ei contabilitatea este în acelaşi
timp o ştiinţă socială şi o ştiinţă aplicativă.

Contabilitatea reflectînd fenomenele economice şi mişcarea elementelor patrimoniale, ea

devine o ştiinţă a gestiunii şi controlului economic, un instrument al administrării şi conducerii
întreprinderii. După cum menţionează Emil Horomnea „Contabilitatea nu se poate substitui man-
agerului, dar oferă acestuia informaţiile esenţiale pentru procesele decizionale. Mai mult, ea ex-
primă într-o maneră obiectivă calitatea conducerii, gradul de legitimitate al acesteia”.

Contabilitate totodată influenţează alte ştiinţe. După cum afirmă suedezul Iohan Galtung „din
punct de vedere istoric, nu încape nici o îndoială că din contabilitate sau dezvoltat ulterior toate
celelalte ştiinţe economice”.

Contabilitatea este legată în primul rînd cu ştiinţele economice. Contabilitatea se sprijină, în

primul rînd, pe aşa ştiinţe cum este matematică, dreptul şi economia politică.

Contabilitatea este strîns legată de matematică, deoarece în evidenţa contabilă se aplică o serie

de procedee împrumutate de la această ştiinţă (operaţiile aritmetice, statistica matematică etc.).

Contabilitatea utilizează instrumentul matematic la calculele privind întocmirea conturilor con-

tabile, calcularea costurilor de producţie, determinarea rezultatului financiar ş.a.

Contabilitatea are tangenţă şi cu disciplinele de drept, deoarece toate operaţiunilor economice

efectuate la întreprindere se reglementează de legislaţia în vigoare. Efectuarea operaţiunilor eco-
nomice dă naştere la anumite raporturi de drept ce sînt reglementate de ramurile dreptului cum
sînt dreptul civil, dreptul muncii, dreptul vamal, drept economici etc.

Contabilitatea consemnînd în expresie cifrică fenomenele economice se bazează pe normele

speciale stabilite de dreptul economic. De exemplu, o intrare de bunuri se efectuează în baza
unui contract juridic, care generează obligaţiuni faţă de furnizorul acestor bunuri. Totodată, dacă
întreprinderea a primit o donaţie, beneficiarul va constata în contabilitate creştere de stoc sau de
imobilizări fără a crea concomitent obligaţii de plată faţă de donator. La rîndul său, beneficiarul
va trece aceste donaţii la veniturile lui. Aceste reguli juridice totdeauna se completează cu
normele contabile de reflectare a operaţiunilor economice, stabilite în Standardele Naţionale de
Contabilitate ori alte acte normative.

La baza teoretică a contabilităţii se găseşte Economia Politică. Contabilitatea preia de la econo-

mia politică noţiunile economice, inclusiv categoriile economice, pe care aceasta le funda-
mentează.
5
Contabilitatea se află într-o legătură strînsă şi cu alte ştiinţe.

Contabilitatea reprezintă o parte componentă al sistemului informaţional managerial al în-

treprinderii. Orice management modern utilizează în mod frecvent informaţia obţinută şi sistem-
atizată în contabilitate, reieşind din necesităţile acestuia. În aşa mod contabilitatea reprezintă cea
mai importantă sursă de informare a unei entităţi economice. Funcţia de informare a contabilităţii
realizează legătura dintre această ştiinţă şi managementul, prognoza economică, marketingul,
deoarece în baza informaţiei furnizate de contabilitate se ia decizii întemeiate privind gestiunea
şi conducerea activităţii economice.

Contabilitatea a împrumutat de la statistica social-economică procedeele metodologice de gru-

pare, selectare etc. Totodată organele statistice folosesc informaţia din contabilitate pentru deter-
minarea unor indicatori generalizatori pe ramuri şi pe economia naţională.

Tot mai larg se utilizează tehnica de calcul în automatizarea evidenţei contabile, ceea ce dă
naştere unei legături dintre contabilitate şi informatică. Contabilul trebuie să cunoască la nivel
mediu computerul pentru a fi în stare să pună sarcini în faţa programatorilor în realizarea unui
obiectiv sau altul.

Semnificativă este interferenţa contabilităţii cu aşa discipline ca bazele tehnologiei şi merceolo-

gia, mai ales în cazul evidenţe contabile a unui proces de producţie specific. Cunoaşterea proce-
sului tehnologic în linii generale este indispensabilă pentru organizarea contabilităţii în aşa
cazuri.

Totodată contabilitatea operează cu aşa noţiuni ca preţuri, costuri, profit, rentabilitate, termeni
împrumutaţi de la disciplinele profesionale generale – teoria economică, microeconomia,
macroeconomia, care le redau în mod mai aplicativ decît economia politică.

2. Obiectul și metoda contabilității:

a. Obiectul de studiu al contabilității.

Obiectul de studiu al contabilităţii este patrimoniul întreprinderii.

Patrimoniul întreprinderii poate fi privit sub două aspecte, şi anume sub aspectul:

 bunurilor economice – care reprezintă averea întreprinderii cu conţinut material concret

(mărfuri, produse materiale). Acestea constituie activul întreprinderii. Caracteristicile de
bază a bunurilor economice sînt utilitatea (capacitatea bunului de a aduce venituri) şi val-
oarea (exprimarea în bani).
 surselor de formare – care reflectă modul în care întreprinderea îşi procură bunurile
economice. În funcţie de apartenenţă sursele de formare se divizează în surse pro-
prii şi surse atrase. Acestea constituie pasivul întreprinderii.

De menţionat că cele două aspecte ale patrimoniului se află în strînsă legătură, modificarea unuia
cauzînd inevitabil modificarea celuilalt aspect. Această legătură poate fi prezentată prin urmă-
toarea relaţie de echilibru a patrimoniului:

6
Din această relaţie poate fi determinat capitalul propriu şi datoriile (străin):

Capital propriu = Activ - Datorii

şi

Datorii = Activ – Capital propriu

Însă contabilitatea nu se limitează numai la studierea situaţiei patrimoniului, ci şi a schimbărilor

cantitative şi calitative ce au loc în volumul şi structura patrimoniului. De aceea contabilitatea
mai studiază echilibrul intern al patrimoniului care se exprimă prin formula contabilă:

Rezultat financiar = Venituri – Cheltuieli

Cheltuielile exprimă efortul efectuat de întreprindere, iar veniturile – efectul primit.

Dacă veniturile depăşesc cheltuielile întreprinderea obţine profit. În caz contrar se obţin pierderi.

Astfel, obiectul contabilităţii îl constituie nu numai patrimoniul întreprinderii, ci şi veni-

turile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia .

b. Mijloace economice - caracteristica și clasificarea.

Bunurile economice reprezintă partea activă a patrimoniului care se află în permanentă mişcare
şi transformare în cadrul circuitului economic, de aceea se numesc active. De exemplu, mi-
jloacele băneşti se utilizează pentru achiziţionarea de materii prime din care în urma procesului
de producţie se obţin produse finite, de pe urma vînzării cărora se încasează mijloace băneşti şi
circuitul economic începe din nou.

Sursele de constituire reprezintă partea statică a patrimoniului întreprinderii. Ele nu-şi schimbă
volumul şi structura în mod independent, ci în urma modificărilor bunurilor economice din activ,
de aceea se numesc pasive.

După modul în care participă la procesul de producţie şi gradul de lichiditate (capacitatea unui
activ de a se transforma în bani), bunurile economice se clasifică în:

 active pe termen lung;

 active pe termen scurt.

Activele pe termen lung cuprind activele cu termen de utilizare mai mare de un an. În cadrul
acestora deosebim:

 active nemateriale
 active materiale
 active financiare.

7
Activele nemateriale reprezintă mijloace care nu îmbracă forma fizică concretă sînt controlate
de întreprindere, au un termen de utilizare mai mare de un an şi sînt destinate a fi utilizate în ac-
tivitatea de producţie, comercială şi în scopuri administrative ale întreprinderii sau pentru a fi
date în folosinţă altor persoane fizice şi juridice. În componenţa activelor nemateriale intră: chel-
tuielile de organizare, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, know-how-urile, copyright, pro-
gramele informatice, francizele, goodwill-ul.

Activele materiale pe termen lung cuprind bunurile tangibile (care îmbracă formă materială),
au o durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii şi nu
sînt destinate vînzării. În această grupă intră: activele materiale în curs de execuţie, terenurile,
mijloacele fixe şi resursele naturale.

În categoria activelor financiare pe termen lung se includ investiţiile şi creanţele pe termen

lung ale întreprinderii. La ele se referă obligaţiunile, acţiunile, titlurile de creanţă cu termen de
scadenţă mai mare de un an.

Activele pe termen scurt sau, cu alte cuvinte, activele curente includ acele bunuri economice
care, de obicei, se consumă într-un singur ciclu de producţie, au un termen de utilizare mai mic
de un an şi îşi transmit valoarea asupra producţiei fabricate integral.

Activele curente includ:

 stocuri de mărfuri şi materiale

 creanţe pe termen scurt
 investiţii pe termen scurt
 mijloace băneşti
 alte active pe termen scurt.

Stocurile de mărfuri şi materiale sînt acele active care sînt destinate a fi utilizate în procesul de
producţie, înregistrate ca producţie în curs de execuţie sau a fi vîndute.

Stocurile de mărfuri şi materiale se clasifică în:

 materia primă şi materiale destinate utilizării în activitatea de producţie

 obiectele de mică valoare şi scurtă durată
 producţia în curs de execuţie
 produsele finite
 mărfurile

Creanţele pe termen scurt reprezintă datoriile altor persoane fizice şi juridice faţă de în-
treprinderea dată. Acestea apar, de regulă, la neachitarea mărfurilor de către cumpărători, la acor-
darea avansurilor spre decontare şi în contul livrării ulterioare de mărfuri, din cauza achitării în
plus a mijloacelor în buget, organelor de asigurări, salariaţilor etc.

Tot în categoria activelor curente intră investiţiile pe termen scurt. Acestea reprezintă titlurile
de valoare, depozitele bancare şi alte investiţii cu termen de scadenţă mai mic de un an.

Cele mai lichide active alte întreprinderii sînt mijloacele băneşti care, după locul de aflare, pot fi
grupate în mijloace băneşti în casierie, mijloace băneşti pe conturi de decontare în valută naţion-
ală, în valută străină şi alte conturi bancare.

Schematic activele întreprinderii se prezintă în felul următor:

8
Sursele de finanţare ale întreprinderii, caracteristica şi clasificarea acestora

Pasivele întreprinderii se grupează după gradul de exigibilitate, care reprezintă termenul achitare

a acestora. Sursele de finanţare a întreprinderii reflectă modul în care întreprinderea a dobîndit
bunurile economice reflectate în activ, fie din finanţare proprie, fie din finanţare străină.

Finanţarea proprie presupune efectuarea aporturilor de către proprietarii întreprinderii la care se

mai adaugă unele resurse proprii ca rezervele şi profitul.

Finanţarea străină se obţine de la persoane străine întreprinderii prin angajarea de credite împru-
muturi şi datorii în curs de decontare.

Pasivele întreprinderii se clasifică în capital propriu şi datorii.

Capitalul propriu include:

 capital statutar şi suplimentar

 rezerve
 profit nerepartizat
 capital secundar.

Capitalul statutar reprezintă aporturile proprietarilor depuse la fondarea întreprinderii sau ulte-

rior la modificarea capitalului statutar. Capitalul suplimentar apare în rezultatul diferenţelor de
curs valutar şi abaterilor valorii de piaţă de la valoarea nominală a acţiunilor.

Rezervele reprezintă surse de finanţare constituite de întreprindere pentru anumite scopuri în

conformitate cu legislaţia în vigoare, documentele de constituire sau decizii ale organelor de con-
ducere a întreprinderii.

Profitul nerepartizat reprezintă profitul anilor precedenţi care a rămas la dispoziţia întreprinderii.

9
Capitalul secundar este format din subvenţiile de stat şi diferenţele din reevaluarea activelor pe
termen lung.

Datoriile exprimă capitalurile furnizate de terţi pentru care întreprinderea trebuie să presteze un

echivalent valoric. După termenul de achitare datoriile se clasifică în datorii pe termen lung şi
datorii pe termen scurt. După conţinutul economic datoriile se clasifică în:

 datorii financiare – includ creditele bancare, împrumuturile, obligaţiunile emise cu

scopul de acumulare de resurse;
 datorii comerciale – reprezintă datoriile faţă de furnizori pentru bunurile achiziţionate,
dar neachitate, precum şi avansurile primite de la terţi în contul livrării ulterioare de măr-
furi
 datorii calculate – includ datoriile privind retribuirea muncii, faţă de titularii de avans,
faţă de organele de asigurare, faţă de bugetul de stat, faţă de fondatori şi alte datorii.

Schematic pasivele întreprinderii se prezintă în felul următor:

10
C. Noțiuni privind veniturile și cheltuielile întreprinderii.

După cum s-a menţionat contabilitatea studiază nu numai patrimoniul, ci şi veniturile şi cheltu-
ielile pe care le înregistrează întreprinderea în activitatea sa.

Definiţia consumurilor şi cheltuielilor, componenţa, modul de determinare, constatare a acestora

sînt date în S.N.C. 3 Componenţa consumurilor şi cheltuielile întreprinderii.

În conformitate cu acest standard consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea

produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii de venit. Consumurile sînt nemijlocit
legate de procesul de producţie, se includ în costul producţiei fabricate, la sfîrşitul perioadei de
gestiune se raportează la producţia finită şi producţia în curs de execuţie şi nu se iau în vedere la
determinarea rezultatului financiar.

Consumurile şi cheltuielile se constată în contabilitate în baza principiilor specializării exerciţi-

ului şi prudenţei.

În dependenţă de modul în care consumurile se includ în costul de producţie ele se divizează în:

 consumuri directe;
 consumuri indirecte.

Consumurile directe de producţie sînt consumurile care se referă direct la un produs sau servi-
ciu anumit şi se clasifică în:

 consumuri directe de materiale – reprezintă valoarea materialelor consumate pentru fabri-

carea unui produs anumit şi se includ direct în costul produselor;
 consumuri directe privind retribuirea muncii – reprezintă salariile muncitorilor care par-
ticipă nemijlocit la fabricarea produsului sau prestarea serviciului.

Consumurile indirecte de producţie sînt consumurile aferente deservirii şi conducerii secţiilor

de producţie nu pot fi incluse direct în costul produselor fabricate, serviciilor prestate din motiv
că, pe parcursul perioadei de gestiune nu se cunoaşte ce parte din aceste consumuri revine
fiecărui tip de producţie fabricat, serviciu prestat. Aceste consumuri se repartizează la sfîrşitul
perioadei de gestiune în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate în funcţie de o anumită
bază de repartizare aleasă de întreprindere, care se indică în politica de contabilitate a acesteia.

Consumurile indirecte de producţie sînt de două tipuri:

 consumuri indirecte de producţie variabile – sînt acele consumuri volumul cărora de-
pinde de volumul de producţie. De exemplu: salariul muncitorilor auxiliari, valoarea ma-
terialelor consumate pentru necesităţile subdiviziunilor de producţie etc. Consumurile de
producţie se includ în costul de producţie în sumă totală.
 consumuri indirecte de producţie constante – reprezintă consumurile volumul cărora
nu depinde sau depinde neesenţial de volumul de producţie, cum ar fi: consumul de en-
ergie electrică folosită pentru iluminarea secţiilor, consumul efectuat pentru încălzirea
secţiei de producţie, consumuri privind paza secţiilor de producţie etc.

11
Aceste consumuri se includ în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate în funcţie de gradul
de utilizare a capacităţii normative de producţie. Capacitatea normativă de producţie reprezintă
volumul mediu pe care este în stare să-l producă întreprinderea în condiţii de activitate normală,
ţinînd cont de pierderile de capacităţi, rezultate în urma lucrărilor tehnice de planificare.

În cazul în care volumul efectiv de producţie este egal sau depăşeşte capacitatea normativă de
producţie consumurile indirecte de producţie constante se includ în costul produselor fabricate,
serviciilor prestate în sumă totală. În caz contrar consumurile indirecte de producţie constante se
includ în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate în limita gradului de îndeplinire a capac-
ităţii de producţie. Suma consumurilor indirecte de producţie rămasă se trece la cheltuielile pe-
rioadei şi nu influenţează asupra costului produselor fabricate, serviciilor prestate.

Cheltuielile reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de întreprindere pe parcursul perioadei de

gestiune care nu sînt legate nemijlocit de procesul de producţie şi suma cărora se scade din veni-
turi la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii.

Cheltuielile se clasifică pe tipuri de activităţi:

 cheltuieli ale activităţii operaţionale

 cheltuieli ale activităţii investiţionale
 cheltuieli ale activităţii financiară
 pierderi excepţionale

La cheltuielile întreprinderii se referă şi cheltuielile privind impozitul pe venit, însă acestea nu

se includ în nici una din tipurile de activităţi enumerate anterior şi în rapoartele financiare se re-
flectă distinct.

În componenţa cheltuielilor din activitatea operaţională intră:

 costul vînzărilor
 cheltuielile comerciale
 cheltuielile generale şi administrative
 alte cheltuieli operaţionale

Costul vînzărilor reprezintă valoarea produselor, mărfurilor vîndute sau serviciilor prestate. El

se este egal cu suma consumurilor efectuate de întreprindere pentru obţinerea produselor, servici-
ilor sau suma achitată sau care urmează a fi achitată pentru achiziţionarea mărfurilor.

Cheltuielile comerciale reprezintă cheltuielile aferente desfacerii mărfurilor, prestării servici-

ilor. În componenţa cheltuielilor comerciale intră: cheltuielile de marketing, cheltuielile privind
publicitatea, ambalarea, retribuirea muncii a salariaţilor antrenaţi în procesul de desfacere, con-
tribuţiile de asigurări sociale şi medicale aferente salariilor acestor muncitori, cheltuielile pentru
crearea rezervei privind datoriile dubioase, cheltuielile rezultate în urma neachitării de către
clienţi a mărfurilor livrate, serviciilor prestate, în cazul în care nu se creează rezervă privind da-
toriile dubioase, cheltuielile suportate în urma returnării mărfurilor de către cumpărători, alte
cheltuieli legate de procesul de desfacere.

Cheltuielile generale şi administrative reprezintă cheltuielile legate de gestiunea întreprinderii

în ansamblu. Ele cuprind: cheltuielile privind retribuirea muncii a personalului administrativ şi
contribuţiile de asigurări sociale şi medicale aferente acestor salarii, uzura şi cheltuielile privind
reparaţia mijloacelor fixe şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, amortizarea activelor ne-
materiale cu destinaţie administrativă, cheltuielile privind deplasările personalului administrativ,
12
cheltuielile de reprezentare, cheltuielile privind paza obiectelor cu destinaţie administrativă, val-
oarea materialelor utilizate în scopuri generale şi administrative, cheltuielile

privind impozitele şi taxele cu excepţia impozitului pe venit, taxei pe valoarea adăugată, ac-
cizelor, alte cheltuieli ce ţin de gestiunea întreprinderii în ansamblu.

În componenţa altor cheltuieli operaţionale intră: cheltuielile privind vînzarea altor active

curente (materiale, producţia în curs de execuţie, obiecte de mică valoare şi scurtă durată), chel-
tuielile privind arenda curentă, cheltuielile privind dobînzile pentru creditele angajate, con-
sumurile indirecte de producţie constante care nu s-au inclus în costul producţiei, serviciilor
din motivul neîndeplinirii capacităţii normative de producţie, lipsurile de active curente depistate
în urma inventarierii etc.

Cheltuielile activităţii de investiţii includ cheltuielile legate de ieşirea activelor pe termen lung,

şi anume: valoarea de bilanţ a activelor pe termen lung ieşite, salariile şi contribuţiile de asigurări
sociale şi medicale a muncitorilor angajaţi în procesul de scoatere din funcţiune a activelor pe
termen lung, diferenţa dintre valoarea probabilă rămasă şi valoarea de bilanţ, în cazul în care la
scoaterea mijlocului fix din funcţiune din cauza uzurii complete valoarea de bilanţ este mai mică
decît valoarea probabilă rămasă.

Cheltuielile activităţii financiare sînt legate de modificările survenite în capitalul statutar al în-

treprinderii. Aceste cheltuieli cuprind: cheltuielile privind plata redevenţelor, privind arenda fi-
nanţată, diferenţele nefavorabile de curs valutar.

Pierderile excepţionale nu sînt legate de activitatea de bază a întreprinderii şi apar în urma pro-
ducerii unor evenimente excepţionale cum sînt: calamităţile naturale, perturbările politice, modi-
ficările legislaţiei.

3.Bilanțul contabil- procedeu de bază al metodei contabilității:

a. Definiția și rolul bilanțului, tipurile acestuia.

În scopul formării unei imagini complete, clare şi precise asupra activităţii economice desfăşu-

rate de întreprindere, apare necesitatea întocmirii bilanţului contabil. Cu ajutorul bilanţului con-
tabil se realizează principala trăsătură a metodei contabilităţii care este dubla reprezentare a
averii.

Bilanţul contabil reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile eco-
nomice şi sursele de finanţare a acestora. Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel, format din
două părţi: partea stîngă, denumită activ, care reflectă bunurile economice şi partea dreaptă, den-
umită pasiv care reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice reflectate în activ.

13
În forma cea mai simplă bilanţul contabil se prezintă astfel:

Condiţia principală a bilanţului contabil este egalitatea activului cu pasivul. Această egalitate se
datorează faptului că în bilanţ este prezentată aceeaşi masă de mijloace, dar privită sub două as-
pecte.

De menţionat că în bilanţul contabil elementele de activ şi pasiv sînt prezentate numai în expre-

sie bănească. Exprimarea elementelor patrimoniale în diferite etaloane nu permite efectuarea de
comparaţii şi calcularea indicatorilor necesari pentru analiză. De aceea, o atenţie deosebită se
acordă metodelor de evaluare aplicate la întreprindere.

O altă caracteristică a bilanţului contabil este prezentarea la o dată anumită. În conformitate cu

legislaţia în vigoare bilanţurile trimestriale se prezintă pînă de la data de 15 pînă la data de 25 ale
lunii următoare, după trimestrul gestionar, iar bilanţul contabil anual se prezintă în perioada de
la 25 ianuarie pînă la 31 martie a anului următor, după anul gestionar. Astfel, în bilanţ nu se re-
flectă modificările pe parcursul perioadei în componenţa activelor şi pasivelor, ci starea lor în
momentul întocmirii acestuia.

Bilanţul contabil este sursa principală de informaţie pentru utilizatorii interni şi externi ai în-
treprinderii. În baza bilanţului contabil se apreciază valoarea şi structura patrimoniului în-
treprinderii, gradul de îndatorare a întreprinderii, capacitatea de plată, coeficienţii de lichidi-
tate, rezultatul financiar şi mulţi alţi indicatori necesari pentru luarea de decizii manageriale.
Informaţia din bilanţul contabil se foloseşte pe larg de către băncile comerciale şi organele fis-
cale.

În baza caracteristicilor descrise mai sus se poate de formulat următoarea definiţie a bilanţului
contabil:

Bilanţul contabil reprezintă gruparea mijloacelor întreprinderii pe tipuri şi surse de formare a

acestora în expresie bănească la un moment dat.

Tipurile şi funcţiile bilanţului contabil

Există mai multe tipuri de bilanţuri care pot fi clasificate după următoarele criterii:
14
  după statutul juridic al întreprinderii
 după perioada de întocmire
 după sfera de cuprindere

În funcţie de primul criteriu de clasificare se deosebesc:

 bilanţ contabil iniţial – se întocmeşte la înfiinţarea întreprinderii

 bilanţ contabil curent – se întocmeşte pe parcursul activităţii în termenele stabilite de leg-
islaţie
 bilanţ contabil final – se întocmeşte la momentul încetării activităţii sau lichidării în-
treprinderii.

În funcţie de perioada de întocmire deosebim:

 bilanţ contabil anual – se întocmeşte la sfîrşitul anului

 bilanţ contabil trimestrial – se întocmeşte trimestrial.

În dependenţă de sfera de cuprindere cunoaştem:

 bilanţ contabil primar – se întocmeşte la nivel de întreprindere

 bilanţ contabil consolidat – generalizează informaţia despre cîteva întreprinderii (părţi
legate)
 bilanţ contabil centralizat – se întocmeşte la nivel de ramură sau la nivelul economiei
naţionale în ansamblu.

Bilanţul contabil îndeplineşte următoarele funcţii:

 Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile – se manifestă prin faptul că bilanţul

contabil grupează şi sistematizează informaţiile despre elementele patrimoniale după o
structură bine determinată obligatorie pentru toate întreprinderile.
 Funcţia de informare – se datorează importanţei pe care o are informaţia inclusă în bi-
lanţul contabil care, prin prelucrarea informaţiei date, se transformă într-un instrument de
gestionare eficientă şi conducere a întreprinderii.
 Funcţia de analiză – este strîns legată de funcţia precedentă şi constă în faptul că în baza
informaţiei din bilanţ se calculează o serie de indicatori care caracterizează situaţia eco-
nomico-financiară a întreprinderii.

B.Conținutul și structura bilanțului contabil.

Elementele bilanţului contabil

(posturile), atît cele de activ, cît şi cele de pasiv, se grupează după anumite criterii, formînd o
structură bine determinată a bilanţului.

Astfel, elementele de activ se grupează în funcţie de termenul de utilizare a acestora în active pe

termen lung şi active curente. În pasiv elementele sînt grupate în dependenţă de gradul de exigi-
bilitate în următoarele capitole: capital propriu, datorii pe termen lung şi datorii pe termen scurt.
După cum s-a menţionat în temele precedente pasivul reprezintă sursele de finanţare a în-
treprinderii şi poate fi privit ca datoriile întreprinderii faţă de fondatori, instituţii financiare,
furnizori, salariaţi, buget etc.

15
Gradul de exigibilitate a unei datorii exprimă termenul de scadenţă, adică termenul de achitare a
acestei datorii. De exemplu: capitalul propriu are cel mai mic grad de exigibilitate, deoarece
aporturile fondatorilor se repartizează între aceştea doar la lichidarea întreprinderii. Pe de altă
parte, datoriile faţă de personal privind retribuirea muncii au un grad de exigibilitate înalt,
deoarece salariile se achită, de regulă, lunar.

De menţionat, că activele se grupează în sensul creşterii termenului de utilizare, iar pasivele – în

sensul descreşterii gradului de exigibilitate.

Din cele menţionate mai sus rezultă că bilanţul contabil constă di cinci capitole: două de activ –
active pe termen lung şi active curente; şi trei de pasiv – capital propriu, datorii pe termen lung şi
datorii pe termen scurt.

Capitolele bilanţului contabil se divizează în subcapitole. De exemplu: capitolul datorii pe ter-

men lung se divizează în următoarele subcapitole: datorii financiare pe termen lung şi datorii pe
termen lung calculate.

Fiecare subcapitol conţine anumite posturi. De exemplu: subcapitolul mijloace băneşti conţine
următoarele posturi: casa, contul current în valută naţională, cont valutar şi alte mijloace băneşti.

C. Modificările bilanțiere influențate de operațiile economice.

În procesul activităţii economice are loc un flux permanent de mijloace care determină anumite
modificări în structura şi volumul activului şi pasivului bilanţului contabil.

După modul cum influenţează activul şi pasivul bilanţului contabil operaţiile economice se clasi-
fică în patru tipuri.

Primul tip de modificări are loc în cazul cînd valoarea unui activ creşte, iar valoarea altui activ
scade. De exemplu: din casă a fost eliberat un avans spre decontare. În acest caz are loc majo-
rarea posturii de activ „Creanţe pe termen scurt ale personalului” şi micşorarea posturii de activ
„Casa”. Dacă să notăm valoarea activului cu „A”, valoarea pasivului cu „P” şi valoarea modi-
ficării cu „a”, atunci, pornind de la egalitatea bilanţieră A = P, operaţiunea economică menţion-
ată anterior poate fi reprezentată în felul următor:

A+a–a=P

Aceasta înseamnă că nu a avut loc modificarea totalul activului şi pasivului, ci doar modificarea
structurii activului.

Al doilea tip de modificări se produce atunci cînd valoarea unui pasiv creşte, iar valoarea altui
pasiv descreşte. De exemplu: din contul unui credit bancar pe termen scurt a fost achitată datoria
faţă de un furnizor. Această operaţie este analogică primului tip de modificări, numai că ea
afectează pasivul bilanţului. Dacă vom nota valoarea modificării cu „p” şi vom păstra notările
anterioare, atunci egalitatea bilanţieră va fi:

A = P +p –p

Cel de-al treilea tip de modificări are loc atunci cînd se majorează atît posturile de activ cît şi
cele de pasiv. De exemplu: la întreprindere au intrat materiale, plata pentru care încă nu a fost
efectuată. În cazul dat are loc majorarea posturilor „Materiale” şi „Datorii privind facturile com-

16
erciale” ale bilanţului contabil. Dacă e să notăm suma acestei operaţiuni cu „c”, ecuaţia bilanţieră
va avea forma:

A+c=P+c

Al patrulea tip de modificări se produce atunci cînd, în urma unei operaţii economice se
micşorează atît activele, cît şi pasivele întreprinderii. De exemplu: din contul curent în valută
naţională se achită datoria faţă de furnizor. În acest caz se diminuează postura de activ „Conturi
curente în valută naţională” şi postura de pasiv „Datorii privind facturile comerciale”. Dacă vom
nota suma acestei operaţiuni cu „d”, atunci egalitatea bilanţieră va avea forma:

A–d=P–d

Din cele expuse rezultă că, indiferent de tipul de operaţiei economice care are loc la în-
treprindere, întotdeauna se păstrează echilibrul dintre active şi pasive: A = P.

4.Sistemul de conturi și dubla înregistrare:

A. Noțiuni privind contul, destinația și structura acestuia.

Contul este un procedeu specific metodei contabilităţii care reflectă existenţa şi mişcarea

fiecărui element patrimonial ca efect al modificărilor produse de operaţiile economice ce au loc
într-o perioadă de gestiune.

Spre deosebire de bilanţ, care prezintă la un moment dat în expresie valorică situaţia sintetică a
tuturor elementelor de activ şi pasiv, contul serveşte la evidenţierea numai a elementelor con-
crete modificate de operaţia economică care a avut loc.

Acest procedeu este conceput în aşa fel încât să preia existenţele de activ şi pasiv din bilanţul de
la începutul perioadei de gestiune, iar în cursul perioadei de gestiune înregistrează modificările
în patrimoniu, ca la finele perioadei de gestiune să-i ofere existenţele patrimoniale necesare în-
tocmirii bilanţului la sfârşitul perioadei pe baza relaţiei matematice :

Existenţe iniţiale  + Creşteri – Micşorări = Existenţe finale

Pentru fiecare fel sau grupă de mijloace sau surse se deschide câte un cont distinct în contabili-
tatea curentă, cu ajutorul căruia se înregistrează pe baza documentelor primare şi în etalon val-
oric, existentul la începutul perioadei de gestiune al elementului patrimonial, pentru care s-a de-
schis contul, a modificărilor acestuia, determinate de operaţiunile economice şi financiare din
timpul perioadei de gestiune, în final determinându-se şi existentul la sfârşitul perioadei de
gestiune.

Modificările determinate de operaţiile economice şi care sunt evidenţiate cu ajutorul conturilor în

mod distinct pentru fiecare element patrimonial, nu pot avea loc decât în două sensuri: creşteri şi
micşorări. Ca urmare, contul a trebuit să îmbrace o formă ca să permită înregistrarea separată a
celor două feluri de modificări, pentru a putea cunoaşte şi explica numărul de modificări,
mărimea lor, cât, şi totalul pe fiecare sens de modificare.

Elementele care formează structura contului sunt:

17
  titlul sau denumirea contului;
 soldul iniţial;
 debitul şi creditul contului;
 rulajul debitor şi creditor al contului;
 soldul final.

Titlul sau denumirea contului defineşte elementul de activ sau de pasiv pentru care s-a deschis
contul respectiv şi a cărei evidenţă o ţine. Titlurile conturilor sunt însoţite de simbolurile core-
spunzătoare stabilite prin cadrul general al planului de conturi. De exemplu: contul “Mijloace
fixe” cu simbolul 123, contul “Materiale” cu simbolul 211, contul “Capital statutar” cu simbolul
311.

Debitul şi creditul sunt denumirile celor două părţi opuse ale contului, care permit separarea
celor două sensuri de modificări, pe care le determină operaţiile economice. Partea stângă a con-
tului se numeşte debit, partea dreaptă – credit. Debitul şi creditul sunt două denumiri con-
venţionale menţinute în doctrina economică din trecutul îndepărtat, când contul era privit ca mi-
jloc de a evidenţia socoteli între persoane. Denumirea provine de la verbele latine debere – a da-
tora, şi credere  – a crede, a avea încredere. Noţiunea de debit provine de la aceea de debitor
adică persoana care, după ce primeşte o valoare are de dat ceva, de restituit, iar noţiunea de credit
provine de la creditor adică acela care a avut încredere şi a dat ceva şi are de primit o valoare.

Rulajul reprezintă mişcarea sau sumele înregistrate succesiv într-o perioadă de gestiune în deb-
itul şi creditul unui cont, corespunzător creşterilor şi micşorărilor, determinate de operaţiile eco-
nomice referitoare la contul respectiv. Rulajul contului este de două feluri: rulaj debitor care
reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de debit a unui cont şi rulaj creditor –
reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de credit.

Soldul contului exprimă existentul valoric la un moment dat al elementului patrimonial care se

evidenţiază cu ajutorul contului respectiv. Soldul se determină ca diferenţă dintre totalul sumelor
debitoare şi totalul sumelor creditoare. Dacă totalul sumelor debitoare este mai mare ca  totalul
sumelor creditoare, contul prezintă sold debitor,  în caz contrar (totalul sumelor debitoare este
mai mic ca totalul sumelor creditoare) contul prezintă sold creditor, iar dacă totalul sumelor deb-
itoare este egal cu totalul sumelor creditoare, contul nu are sold şi se numeşte cont sol-
dat sau balansat. Soldurile se stabilesc, de regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune, reprezen-
tând soldul final, care la începutul perioadei următoare de gestiune, apare ca sold iniţial. 

B. Conturile de activ și pasiv, modul lor de funcționare.

Conturile se deschid pentru fiecare element patrimonial. În funcţie de conţinutul economic al

fiecărui element component al patrimoniului şi în raport cu bilanţul contabil se deosebesc două
grupe de conturi: conturi de activ – destinate pentru evidenţa activelor întreprinderii şi conturi
de pasiv – destinate pentru evidenţa pasivelor întreprinderii.

Conturile de activ reflectă existenţele şi mişcările bunurilor economice, ca elemente evidenţiate

în activul bilanţului.  Ele îşi încep funcţiunea prin debitare şi se debitează cu existenţele iniţiale
preluate din activul bilanţului care devin pentru cont solduri iniţiale debitoare. După ce s-au în-
scris soldurile iniţiale în conturi, s-a pus problema părţii contului în care se vor înregistra cele
două categorii de modificări ale elementelor patrimoniale, respectiv creşteri şi micşorări. Pentru
a se adăuga la soldurile iniţiale, majorările elementelor patrimoniale se trec de aceiaşi parte cu

18
acestea şi anume în debitul conturilor de activ. În creditul conturilor de activ se înregistrează
micşorarea elementelor patrimoniale de activ.  Soldul final de determină după relaţia:

Sold final debitor = Sold iniţial debitor + Rulaj debitor – Rulaj creditor

Conturile de pasiv înregistrează existenţele şi mişcările surselor de intrare a bunurilor eco-

nomice, ca elemente reprezentate de pasivul bilanţului. Ele îşi încep funcţiunea prin creditare şi
se creditează cu existenţele iniţiale preluate din pasivul bilanţului, care devin pentru cont solduri
iniţiale creditoare. Se creditează conturile de pasiv cu majorările elementelor de pasiv şi se deb-
itează cu micşorarea elementelor patrimoniale de pasiv. Soldul final se determină după relaţia:

Regulile de funcţionare a conturilor:

1. Toate conturile de activ dispun soldul iniţial în debit, iar conturile de pasiv au soldul iniţial în
credit, mărimea cărora trebuie să coincidă cu soldul final al conturilor respective din perioada
precedentă.
2. Toate conturile de activ înregistrează în debit creşterile (intrările) elementelor de activ, iar
toate conturile de pasiv înregistrează în credit creşterile (intrările) elementelor de pasiv.
3. Toate conturile de activ înregistrează în credit micşorările elementelor de activ, iar conturile
de pasiv înregistrează în debit micşorările (ieşirile) elementelor de pasiv.
4. Toate conturile de activ au totdeauna sold final debitor, iar toate conturile de pasiv au tot-
deauna sold final creditor.

C.Conturile sintetice și analitice. Legătura reciprocă dintre conturile

analitice și sintetice.

Conturile sintetice sunt conturile de baza ale contabilitatii, cu ajutorul carora se reflecta mi-
jloacele economice, sursele de finantare, procesele economice si rezultatele, grupate dupa carac-
teristicile lor generale.

Conturile analitice reflecta concomitent partile componente ale mijloacelor, surselor, proceselor

si rezultatelor economice respective, dupa insusirile lor specifice. Acestea fac posibila detalierea,
dezvoltarea pe feluri, pe elemente componente de mijloace, surse, procese si rezultate ale con-
turilor analitice.

Un cont sintetic poate fi detaliat in mai multe conturi analitice, in functie de natura mijloacelor,
proceselor si a rezultatelor economice, dar si de necesitatile de detaliere a continutului elementu-
lui urmarit cu ajutorul acestuia.

Conturile analitice functioneaza dupa aceleasi reguli dupa care functioneaza si contul sintetic de
care apartin, deoarece in ambele categorii de conturi se inregistreaza acelasi element.

Conturile sintetice de gradul 1 sunt reprezentate prin 3 cifre, conturile sintetice de gradul 2 sunt
reprezentate prin 4 cifre. Conturile sintetice de gradul 1 si 2 sunt inscrise in planul de conturi iar
conturile analitice indiferent de gradul acestora sunt definite de catre unitatile patrimoniale in
functie de nevoile acestora, acestea putand fi diferite de la o societate comerciala la alta.

Exemple:

401 (Furnizori) – cont sintetic de gradul 1

5311 (Casierie) – cont sintetic de gradul 2

19
401.01 (Furnizori SC ALFA SRL) – cont analitic

d.Planul de conturi , structura și componenţa.

D.Planul de conturi , structura și componenţa.
Planul general de conturi contabile este elaborat în baza Standardelor Naţionale de Contabili-
tate (SNC) şi a altor acte normative contabile, ţinînd cont de cerinţele de prezentare a informaţi-
ilor în situaţiile financiare şi necesităţile informaţionale ale entităţii.
Planul general de conturi contabile se extinde asupra entităţilor care ţin contabilitatea în partidă
dublă, cu excepţia entităţilor care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară
(IFRS), şi instituţiilor publice.
Planul general de conturi contabile reglementează modul de înregistrare a faptelor economice în
conturi care rezultă din prevederile SNC şi altor acte normative contabile. Înregistrarea faptelor
economice în conturi se efectuează în funcţie de conţinutul economic al acestora, cu respectarea
principiilor, normelor şi politicilor contabile ale entităţii.
Planul general de conturi contabile cuprinde trei capitole:
I. Dispoziţii generale
II. Nomenclatorul conturilor contabile
III. Caracteristica şi modul de aplicare a conturilor contabile
În capitolul I este prezentat modul general de clasificare, funcţionare şi simbolizare a conturilor
contabile.
Capitolul II cuprinde nomenclatorul claselor, grupelor de conturi, conturilor de gradul I (con-
turile sintetice) şi conturilor de gradul II (subconturile).
În capitolul III sînt caracterizate clasele, grupele de conturi şi conturile de gradul I şi prezentate
principalele conturi corespondente pe debitul şi creditul fiecărui cont sintetic.
Planul general de conturi contabile cuprinde 9 clase:
1. Active imobilizate
2. Active circulante
3. Capital propriu
4. Datorii pe termen lung
5. Datorii curente
6. Venituri
7. Cheltuieli
8. Conturi de gestiune
9. Conturi extrabilanţiere
Clasele 1-5 cuprind conturile de bilanţ, clasele 6-7 - conturile de rezultate, clasa 8 - conturile de
gestiune şi clasa 9 - conturile extrabilanţiere.
Conturile de bilanţ sînt destinate generalizării informaţiei privind activele, capitalul propriu şi
datoriile entităţii. La data raportării soldurile debitoare sau creditoare ale acestor conturi se iau în
calcul la determinarea indicatorilor din bilanţ.

20
Conturile de rezultate sînt destinate generalizării informaţiei privind veniturile şi cheltuielile en-
tităţii. La data raportării rulajele creditoare ale conturilor de venituri şi rulajele debitoare ale con-
turilor de cheltuieli se iau în calcul la determinarea indicatorilor din situaţia de profit şi pierdere.
Conturile de gestiune sînt destinate generalizării informaţiei privind costurile de producţie, adao-
sul comercial, încasările din vînzarea bunurilor în numerar, costurile refacturate şi alte elemente
contabile cu caracter tranzitoriu. La data raportării conturile de gestiune se închid cu conturile
de bilanţ şi/sau de rezultate.

Conturile extrabilanţiere sînt destinate generalizării informaţiei privind bunurile neînregistrate în

bilanţul entităţii, dar aflate în gestiunea acesteia, creanţele şi datoriile contingente, garanţiile
acordate şi primite, pierderile fiscale şi alte elemente similare.
Conturile din clasele 1-8 funcţionează în partidă dublă, conform căreia înregistrările se
efectuează concomitent în debitul unui cont şi creditul altui cont.
Conturile din clasa 9 funcţionează în partidă simplă, conform căreia înregistrările se efectuează
în debitul sau creditul unui singur cont, fără corespondenţă cu alte conturi.
Simbolizarea conturilor are la bază sistemul zecimal potrivit căruia:
- clasele de conturi sînt simbolizate cu o singură cifră de la 1 la 9;
- grupele de conturi sînt simbolizate cu două cifre, din care: prima indică codul (simbolul) clasei
în care este inclusă grupa respectivă, iar a doua - numărul grupei;
- conturile de gradul I sînt simbolizate cu trei cifre, din care: primele două formează codul gru-
pei, la care se referă contul respectiv, iar a treia cifră - numărul contului de gradul I;
- conturile de gradul II sînt simbolizate cu patru cifre, din care: primele trei cifre indică codul
contului de gradul I, iar a patra cifră - numărul contului de gradul II al contului sintetic respectiv.
Conturile de gradul I din clasele 1-7 sînt obligatorii pentru toate entităţile, iar conturile de gradul
I din clasele 8-9 şi conturile de gradul II din toate clasele au un caracter de recomandare şi se
aplică, după caz, în funcţie de particularităţile activităţii entităţii şi cerinţele de prezentare a in-
formaţiilor, precum şi în scopuri de analiză şi control.
Entităţile pot să introducă conturi suplimentare de gradul II în clasele 1-7 şi conturi de gradul I şi
II în clasele 8-9 în conformitate cu necesităţile informaţionale proprii, fără dublarea şi denatu-
rarea Planului general de conturi contabile.
Planul general de conturi contabile cuprinde conturi de activ şi de pasiv.Conturile din clasele 1,
2, 7 şi 8 (cu excepţia conturilor rectificative) sînt conturi de activ, iar conturile din clasele 3-6 (cu
excepţia conturilor rectificative) sînt conturi de pasiv.
În Planul general de conturi contabile este utilizată terminologia din SNC şi alte acte normative
contabile.
În baza Planului general de conturi contabile entitatea elaborează planul de conturi de lucru care
conţine nomenclatorul integral al conturilor de gradul I şi II necesare pentru ţinerea contabilităţii,
întocmirea situaţiilor financiare şi alte necesităţi informaţionale.

21
 5. Metodica contabilității operațiunilor economice:
A.Noțiuni privind contabilitatea procurărilor de materiale.

Pentru desfăşurarea activităţii întreprinderile se aprovizionează cu materiale care pot fi divizate

în materii prime şi materiale consumabile. Materiile prime sunt bunurile care participă direct la
fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială,
fie transformaţională. Materialele consumabile sunt acele categorii de bunuri de natura activelor
curente (materiale auxiliare, combustibil, ambalaje, piese de schimb, materiale de construcţie,
alte materiale consumabile), care participă direct la procesul de producţie, fără a se regăsi, de
regulă, în conţinutul material al produselor fabricate.

 Aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la terţi se efectuează în conformitate cu progra-

mul de aprovizionare elaborându-se în acest scop comenzi către furnizori, în baza cărora se
încheie contracte economice. La executarea comenzii şi a contractului de aprovizionare, în-
treprinderea cumpărător primeşte de la furnizor factura fiscală. Recepţia cantitativă se efectuează
de către magazioner iar rezultatele ei cantitative se consemnează în bonul de intrare sau nota de
intrare,  iar recepţia calitativă se efectuează de specialistul în domeniu într-un buletin de analiză.

La intrarea în patrimoniu materiile prime şi materialele procurate se evaluează şi se înregistrează

în contabilitate la costul de achiziţie, care se compune din următoarele elemente: preţul de
procurare, taxele nerecuperabile, inclusiv taxele vamale aferente stocurilor importate, cheltuielile
de transport aprovizionare (CTA) (comisioane, cheltuieli de tranzit, asigurare, transport extern
sau intern, cheltuieli de manipulare etc.).

 Contabilitatea sintetică a materialelor aflate în patrimoniu se efectuează prin contului de gradul I

– 211 „Materiale”  destinat generalizării informaţiei privind existenţa şi mişcarea materialelor.
Este un cont de activ, în Dul căruia se înregistrează costul de achiziţie a materialelor procurate şi
valoarea de intrare a celor fabricate la întreprindere, iar în C – valoarea materialelor ieşite din
gestiune prin utilizarea lor în procesul de producţie sau vânzarea valorilor materiale de prisos şi
inutile. Soldul contului este debitor şi reprezintă valoarea materialelor existente la întreprindere
la finele perioadei de gestiune.

Intrarea materialelor se reflectă în contabilitate astfel:

1. La costul de achiziţie a materialelor achiziţionate:

D 211 „Materiale”;

C 521 „Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale” – în cazul achitării ulterioare;

22
C 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului” – în cazul aprovizionării prin intermediul titu-
larilor de avans, după primirea avansului;

C 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii” – în cazul aprovizionării prin intermediul
titularilor de avans, fără primirea  anticipată a avansului.

2. Pentru CTA suportate la aprovizionare:

D 211 „Materiale”;

C 539 „Alte datorii pe termen scurt” – pentru taxele vamale de achitat;

C 521 „Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale” – pentru transportarea materialelor
până la depozitul întreprinderii;

C 812 „Activităţi auxiliare” – serviciile de transport, manipulare prestate de activităţile auxiliare

ale întreprinderii;

C 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului” – în cazul achitării prin intermediul titularilor
de avans, după primirea avansului;

C 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii” – în cazul achitării prin intermediul titular-
ilor de avans, fără primirea  anticipată a avansului.

 După aprovizionarea cu valori materiale are loc calculul costului efectiv a materialelor procurate
atât în total, cât şi pe fiecare tip de materiale în parte.

B.Schema contabilității costurilor și cheltuielilor.

Procesul de producţie cuprinde totalitatea operaţiilor legate de fabricare a produselor, prestare a

serviciilor, executare a lucrărilor.

Consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor

în scopul obţinerii de venit. Consumurile sînt nemijlocit legate de procesul de producţie , se
includ în costul producţiei fabricate, la sfîrşitul perioadei de gestiune se raportează la producţia
finită şi producţia în curs de execuţie şi nu se iau în vedere la determinarea rezultatului financiar.

Componenţa, modul de constatare şi determinare a consumurilor şi cheltuielilor sînt reglemen-

tate de S.N.C. 3 “Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii” . Consumurile şi
cheltuielile se constată în contabilitate în baza principiilor specializării exerciţiului şi prudenţei.
Pentru evidenţa consumurilor sînt destinate conturile:

 811 „ Activităţi de bază” – pentru evidenţa consumurilor legate de fabricarea produselor

şi prestarea serviciilor care constituie activitatea de bază a întreprinderii;
 812 „Activităţi auxiliare” – pentru evidenţa consumurilor subdiviziunilor de deservire
ale întreprinderii (de aprovizionare cu energie electrică, termică, de transport, de reparaţie
etc.);
 813 „Consumuri indirecte de producţie” – pentru evidenţa consumurilor care nu pot fi
direct incluse în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate, deoarece se referă la mai
multe tipuri de produse sau servicii. De exemplu: energia electrică folosită pentru ilu-
minarea secţiei, salariile personalului administrativ al subdiviziunilor şi a muncitorilor

23
 auxiliari, consumuri de încălzire a secţiei, uzura utilajului de producţie etc. Aceste con-
sumuri se acumulează pe parcursul perioadei de gestiune în debitul contului 813 „Con-
sumuri indirecte de producţie” şi la sfîrşitul perioadei de gestiune se repartizează pe
tipuri de produse în funcţie de baza de repartizare aleasă de întreprindere (valoarea con-
sumurilor de materiale directe, salariile muncitorilor de bază, numărul de ore-maşini de
funcţionare a utilajelor etc.).

Reflectarea operaţiilor în conturile 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare” se re-

flectă în felul următor:

La începutul perioadei de gestiune – raportarea soldului producţiei în curs de execuţie:

 debit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare”

 credit 215 „Producţie în curs de execuţie”

Pe parcursul perioadei de gestiune – acumularea consumurilor de producţie:

 debit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare”

 credit 211 „Materiale” – la suma materialelor utilizate în procesul de producţie
 credit 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii” – la suma salariilor
calculate muncitorilor ocupaţi cu fabricarea producţiei, prestarea serviciilor
 credit 533 „Datorii privind asigurările” – la suma contribuţiilor de asigurări sociale şi
primelor de asigurări medicale aferente salariilor calculate
 credit 812 „Activităţi auxiliare” – la costul efectiv a serviciilor prestate de secţiile aux-
iliare pentru necesităţile tehnologice
 credit 813 „Consumuri indirecte de producţie” – la suma consumurilor indirecte de
producţie repartizate în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate.

La sfîrşitul perioadei de gestiune contul 811 (812) se creditează în scopul determinării costului

efectiv al producţiei fabricate (serviciilor prestate). Însă mai întîi se întocmesc formulele con-
tabile, care duc la eliminarea consumurilor, care nu se includ în costul efectiv al producţiei (ser-
viciilor), şi anume:

 debit 211 „Materiale” – la valoarea materialelor neutilizate în producţie,

 debit 211 „Materiale” – la valoarea realizabilă netă (VRN) a deşeurilor de producţie,
 debit 714 „Alte cheltuieli operaţionale” – la costul efectiv a rebutului definitiv şi a
lipsurilor de producţie în curs de execuţie
 debit 215 „Producţia în curs de execuţie” – la costul efectiv a producţiei în curs de ex-
ecuţie la sfîrşitul lunii
 credit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare” – la suma totală, decontată.

La costul efectiv a producţiei (serviciilor) se întocmeşte formula contabilă:

 debit 216 „Produse” – la costul efectiv a produselor fabricate

 debit 711 „Costul vînzărilor” – la costul efectiv al serviciilor prestate
 credit 811 „Activităţi de bază” , 812 „Activităţi auxiliare” – la diferenţa dintre sumele
din debitul şi creditul contului 811 ( 812 ), adică la suma rămasă în cont după creditarea
lui la operaţiunea 3.

Schema 2

24
Reflectarea operaţiilor economice pe contul 812 „Activităţi auxiliare” privind con-
sumurile subdiviziunile auxiliare se aseamănă în mare măsură cu reflectarea consumurilor în
contul 811 „Activităţi de bază” , producţiei de bază. Totuşi, contul 812 „Activităţi auxiliare” ,
în afară de conturile 216 „Produse” şi 711 „Costul vînzărilor” , mai poate fi creditat în core-
spondenţă cu următoarele conturi: 112 „Active nemateriale în curs de execuţie”, 121 „Active
materiale în curs de execuţie”, 123 „Mijloace fixe”, 211 „Materiale”, 213 „Obiecte de mică
valoare şi scurtă durată”, 217 „Mărfuri”.

Contul 813 „Consumuri indirecte de producţie” este destinat generalizării informaţiei

privind consumurile aferente deservirii şi gestiunii subdiviziunilor de producţie a în-
treprinderii. În acest cont se reflectă următoarele operaţii economice:

Calculul retribuirii muncii şi contribuţiilor de asigurări sociale şi primelor medicale de asigu-

rare obligatorie de asistenţă medicală, aferente salariilor calculate personalului administrativ-
tehnic a secţiei de producţie.

 debit 813 „Consumuri indirecte de producţie” ,

25
  credit 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii”,
 credit 533 „Datorii privind asigurările” ;

Calculul amortizării activelor nemateriale , uzurii mijloacelor fixe (clădirea secţiei de pro-
ducţie, utilajul ş.a.):

 debit contul 813 „Consumuri indirecte de producţie”,

 credit 113 „Amortizarea activelor nemateriale”,
 credit 124 „Uzura mijloacelor fixe” ;

Reflectarea cheltuielilor privind reparaţia curentă a mijloacelor fixe şi deservirea secţiei de pro-
ducţie:

 debit contul 813 „Consumuri indirecte de producţie”,

 credit 211 „Materiale”,
 credit 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii” ,
 credit 533 „Datorii privind asigurările” ,
 credit 812 „Activităţi auxiliare”,
 credit 521 „Datorii privind facturile comerciale” ;

Reflectarea valorii de bilanţ şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată (OMVSD) şi a uzurii
OMVSD utilizate la exploatarea utilajului şi alte scopuri de producţie:

 debit contul 813 „Consumuri indirecte de producţie”,

 credit 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”,
 credit 214 „Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”;

Repartizarea consumurilor indirecte de producţie în costul produselor fabricate, serviciilor

prestate:

 debit 811 „Activităţi de bază”,

 credit 813 „Consumuri indirecte de producţie”;

Trecerea la cheltuieli a consumurilor indirecte de producţie constante din cauza neînsuşirii ca-
pacităţii normative de producţie.

 debit 714 „Alte cheltuieli operaţionale”,

 credit 813 „Consumuri indirecte de producţie” .

Schema 3

26
C. Schema contabilității veniturilor și determinarea rezultatelor financiare.

În conformitate cu prevederile S.N.C. 18 „Venitul” venitul reprezintă afluxul global de avantaje

economice în cursul perioadei de gestiune, rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii
sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la creşterea capitalului
propriu, cu excepţia sporurilor de la contribuţiile proprietarilor întreprinderii. Cu alte cuvinte,
venitul reprezintă sumele sau valorile încasate sau de încasat rezultate din operaţiuni de livrări de
bunuri (prestări de servicii).

Veniturile se constată în contabilitate în baza principiului specializării exerciţiului în perioada de

gestiune în care a fost obţinut, indiferent de momentul efectiv al intrării mijloacelor băneşti sau
altei forme de compensare. Criteriile de constatare a veniturilor sînt:

 existenţa unei certitudini ferme că avantajele economice ce fac obiectul tranzacţiei vor fi
obţinute de întreprindere;
 existenta unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului .

Venitul se evaluează la valoarea venală care reprezintă suma la care poate fi schimbat un activ şi
se stabileşte prin acordul dintre vînzător şi cumpărător.

În componenţa venitului nu se includ:

 sumele încasate în numele persoanelor terţe, de exemplu, cum sînt taxa pe valoarea adău-
gată, accizele , încasările globale obţinute de întreprindere din însărcinarea organizaţiilor
terţe de la comercializarea produselor sau mărfurilor acestora, deoarece aceste sume nu
constituie un avantaj economic al întreprinderii şi nu influenţează capitalul al acesteia.
 rabaturile şi reducerile comerciale admise de întreprindere.

27
În dependenţă de sursele de intrarea, veniturile se clasifică în:

 venituri din activitatea operaţională

 venituri din activitatea investiţională
 venituri din activitatea financiară
 venituri excepţionale.

Veniturile din activitatea operaţională se subdivizează în două grupe:

 venituri din vânzări , care cuprind încasările din comercializarea produselor, mărfurilor,

prestarea serviciilor, operaţiunile pe bază de barter, contractele de construcţie;
 alte venituri operaţionale, din care fac parte sumele primite sau de primit din ieşirea (vân-
zarea, schimbul) activelor curente, cu excepţia produselor finite şi mărfurilor, arenda op-
eraţională, precum şi sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune
materiale, rezultate de modificări ale metodelor de evaluare a activelor curente etc.

Pe parcursul perioadei de gestiune aceste venituri se înregistrează prin formulele contabile:

La suma mijloacelor băneşti (fără TVA) încasate sau de încasat din vînzarea mărfurilor,
prestarea serviciilor:

 debit contul 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 611 „Venituri din vînzări”

Totodată, la suma TVA se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 221 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

Exemplu 1: Întreprinderea „Omega” SRL a vîndut produse cu plata ulterioară în cantitate de 50

unităţi. Costul efectiv al unei unităţi de produs constituie 100 lei, iar preţul de vînzare de 130 lei
(fără TVA), TVA – 20 %.

Reflectarea operaţiilor de vînzare se va efectua prin întocmirea următoarelor formule contabile:

la suma venitului calculat în mărime de 6500 lei (50 unităţi x 130 lei/unitate) şi la suma TVA
egală cu 1 300 lei (6 500 x 20%), respectiv:

 debit contul 221 „Creanţe aferente facturilor comerciale” - 7 800 lei

 credit contul 611 „Venituri din vînzări” - 6 500 lei
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul” - 1 300 lei

la costul produselor vîndute în mărime de 5 000 lei (50 unităţi x 100 lei):

 debit contul 711 „Costul vînzărilor” – 5 000 lei

 credit contul 216 „Produse” – 5 000 lei

Profitul brut constituie 1 500 lei (6 500 lei – 5 000 lei).

28
La suma mijloacelor băneşti (fără TVA) încasate sau de încasat din vînzarea materialelor,
obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi altor active curente vîndute (în afară de produse,
servicii şi mărfuri):

 debit contul 229 „Alte creanţe pe termen scurt”

 debit contul 241 „Casa” sau 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”

Totodată, la suma TVA se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 229 „Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”

 debit contul 241 „Casa” sau 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

La valoarea activelor curente depistate surplus în urma inventarierii:

 debit contul 211 „Materiale”

 debit contul 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
 debit contul 215 „Producţie în curs de execuţie”
 debit contul 216 „Produse”
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”

Veniturile din activitatea investiţională cuprind veniturile din ieşirea activelor pe termen lung,
venituri sub formă de dobânzi, dividende şi se reflectă prin următoarele formule contabile:

La suma dividendelor şi dobînzilor calculate:

 debit contul 228 „Creanţe pe termen scurt privind veniturile calculate”

 debit contul 621 „Venituri din activitatea investiţională”

La valoarea de vînzare (fără TVA) a activelor nemateriale, mijloacelor fixe, terenurilor, investiţi-
ilor vîndute:

 debit contul 228 „Creanţe pe termen scurt privind veniturile calculate”

 debit contul 621 „Venituri din activitatea investiţională”

Veniturile din activitatea financiară includ sumele rezultate din transmiterea în arendă fi-
nanţată a activelor nemateriale şi materiale pe termen lung, valoarea activelor intrate cu titlu gra-
tuit, veniturile sub formă de diferenţe favorabile de curs valutar, subvenţii de stat, prime, premii
şi sponsorizări, sume conform contractelor de neangajare în concurenţă etc. Aceste venituri se re-
flectă prin următoarele formule contabile:

La valoarea activelor primite cu titlu gratuit de la alte persoane juridice şi fizice;

 debit contul 123 “Mijloace fixe”, 211 “Materiale”, 217 “Mărfuri”

 credit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”

La suma veniturilor din diferenţele de curs valutar aferente conturilor valutare şi operaţiunilor în
valută străină:

 debit contul 221 “Creanţe pe termen scurt aferente facturilor comerciale”, 224

“Avansuri pe termen scurt acordate”, 241 “Casa”, 243 “Cont curent în valută
29
 străină”, 227 “Creanţe pe termen scurt ale personalului” 521 “Datorii pe termen
scurt privind facturile comerciale
 credit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”

La suma subvenţiilor primite din buget; primelor, premiilor, precum şi a încasărilor de la alte
persoane sub formă de sume sponsorizate, conform contractelor de neangajare în concurenţă;

 debit contul 242 “ Conturi curente în valută naţională”

 credit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”.

Veniturile excepţionale reprezintă veniturile care nu se referă la activitatea ordinară a în-

treprinderii şi cuprind sumele primite de la organele de stat, companiile de asigurări, în-
treprinderile şi persoanele fizice sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, perturbări
politice, accidente şi alte evenimente excepţionale. Aceste venituri se înregistrează prin
formulele contabile:

 debit contul 211 „Materiale”

 debit contul 217 „Mărfuri”
 debit contul 241 „Casa”
 debit contul 242 „ Conturi curente în valută naţională ”
 debit contul 243 „Cont în valută străină ”
 credit contul 623 „Venituri excepţionale”

Rezultatul financiar, profitul sau pierderea, se determină la sfîrşitul perioadei de gestiune ca

diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile înregistrate pe parcursul perioadei de gestiune. Indicatori
de rezultate:

 Profit brut (pierdere globală) = Veniturile din vînzări – Costul vînzărilor.

 Rezultat din activitatea operaţională (profit sau pierdere) = Veniturile din activitatea
operaţională – Cheltuielile activităţii operaţionale.
 Rezultat din activitatea investiţională (profit sau pierdere) = Veniturile din activitatea
investiţională – Cheltuielile activităţii investiţionale.
 Rezultat din activitatea financiară (profit sau pierdere) = Veniturile din activitatea fi-
nanciară – Cheltuielile activităţii financiare.
 Rezultat din activitatea economico-financiară profit sau pierdere) = Rezultat din ac-
tivitatea operaţională + Rezultat din activitatea investiţională + Rezultat din activitatea fi-
nanciară.
 Rezultat excepţional (profit sau pierdere) = Veniturile excepţionale – Pierderile ex-
cepţionale.
 Profitul sau pierderea perioadei de gestiune pînă la impozitare = Rezultat din activi-
tatea economico-financiară + Rezultat excepţional.
 Profitul net sau pierderea netă = Profitul sau pierderea perioadei de gestiune pînă la
impozitare – Cheltuielile privind impozitul pe venit.

Rezultatul financiar se determină prin închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli. În acest scop
se utilizează contul de rezultate 351 „Rezultat financiar total”, care se creditează cu suma veni-
turilor şi se debitează cu suma cheltuielilor. Închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli se re-
flectă prin formulele contabile:

închiderea conturilor de cheltuieli:

 debit contul 351 „Rezultat financiar total”

30
  credit contul 711 „Costul vînzărilor”
 credit contul 712 „Cheltuieli comerciale”
 credit contul 713 „Cheltuieli generale şi administrative”
 credit contul 714 „Alte cheltuieli operaţionale”
 credit contul 721 „Cheltuielile activităţii de investiţii”
 credit contul 722 „Cheltuielile activităţii financiare”
 credit contul 723 „Pierderi excepţionale”
 credit contul 731 „Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit”

Închiderea conturilor de venituri

 debit contul 611 „Venituri din vînzări”

 debit contul 612 „Alte venituri operaţionale”
 debit contul 621 „Venituri din activitatea investiţională”
 debit contul 622 „Venituri din activitatea financiară”
 debit contul 623 „Venituri excepţionale”.

În cazul în care, după închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli, rulajul creditor al contu-
lui 351 „Rezultat financiar total” este mai mare decît rulajul debitor, întreprinderea obţine
profit care este trecut la contul 333 „Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune” prin for-
mula contabilă:

 debit contul 351 „Rezultat financiar total”

 credit contul 333 „Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune”

În cazul în care, după închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli, rulajul debitor al contu-
lui 351 „Rezultat financiar total” este mai mare decît rulajul creditor, întreprinderea obţine
pierdere care este trecută la contul 333 „Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune” prin
formula contabilă:

 debit contul 333 „Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune”

 credit contul 351 „Rezultat financiar total”

Veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare se reflectă în „Raportul de profit şi pierdere” , iar

profitul net (pierderea) al perioadei de gestiune se reflectă în „Raportul de profit şi pierdere”  şi
în „Bilanţul contabil”.

6. Evaluarea şi calculaţia - procedee ale contabilităţii:

A. Noțiuni privind evaluarea și principiile acesteia.

Evaluarea este operaţiunea de măsurare în expresie valorică a resurselor materiale, a bunurilor

create, a cheltuielilor de muncă înmagazinate în produse sau în servicii prestate şi a altor activ-
ităţi economice. Necesitatea evaluării în formă valorică derivă nemijlocit din folosirea categori-
ilor economice generate de acţiunea legii valorii. Evaluarea constituie un procedeu de gener-
alizare şi exprimare sintetică a fenomenelor economice.

În contabilitate este necesară evaluarea pentru a se putea realiza însăşi obiectul său de activitate.
Contabilitatea nu poate lucra decât cu valori, adică după ce diversitatea structurilor patrimoniale
este adusă la acelaşi numitor, pe care îl reprezintă exprimarea în bani, ceea ce face din evaluare
un procedeu independent al metodei sale care asigură reflectarea realităţii economice. Ca pro-
31
cedeu al metodei contabilităţii evaluarea este strâns legată de celelalte procedee pentru a căror
aplicare este necesară exprimarea valorică a operaţiunilor economice. Astfel, contul, de exemplu,
nu se poate folosi decât dacă operaţiile economice sunt exprimate valoric. La fel şi alte procedee,
cum ar fi inventarierea, nu pot fi realizate decât numai prin combinarea etalonului cantitativ cu
cel valoric.

Deci, evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în măsurarea şi ex-

primarea valorică a existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale şi a operaţiilor
privind mişcarea acestor elemente.

Fără evaluare nu se poate realiza contabilitatea întreprinderii. Contabilitatea foloseşte evaluarea

atât pentru înregistrarea curentă a operaţiei economice cât şi pentru centralizarea şi generalizarea
datelor sale informaţionale.

Principiile evaluării. Aplicarea în practica evaluării elementelor patrimoniale a unor principii

concrete reprezintă o condiţie esenţială pentru reflectarea corectă a valorii fiecărei componente a
patrimoniului (active, pasive) cheltuieli, venituri, rezultate precum şi a evaluării întreprinderii în
ansamblul său. Aceste principii provin în special din principiile legal admise (prudenţa, perma-
nenţa metodelor), dar şi din alte elemente de logică contabilă şi de evaluare (valoarea reală,
forma de evaluare, obiectul evaluării, etc.). În scopul realizării unei imagini fidele a patrimoniu-
lui, a situaţiei financiare, la efectuarea evaluării se vor respecta următoarele principii:

 Principiul stabilirii obiectului evaluării. Prin obiect al evaluării se înţelege totalitatea el-

ementelor supuse evaluării, deci el este însăşi raţiunea acţiunii de evaluare. În consecinţă,
obiectul evaluării trebuie corect delimitat în timp şi spaţiu pentru a putea defini corect
drepturile şi obligaţiile legate sau generate de existenţa acestuia în patrimoniu.
 Principiul alegerii formei de evaluare. Forma de evaluare se alege în funcţie de scopul
urmărit, respectiv se realizează în legătură cu activitatea curentă (se face la costuri de
producţie efective) sau se realizează periodic (se foloseşte valoarea actuală la preţul zilei)
impus de anumite cerinţe de moment. Forma de evaluare se află în corelaţie cu natura el-
ementului patrimonial evaluat.
 Principiul prudenţei. Presupune o estimare rezonabilă a elementelor patrimoniale astfel,
încât să prevină supraevaluarea mijloacelor economice (elementelor de activ) şi a veni-
turilor sau subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. Prudenţa în evaluare se
concretizează şi în luarea în considerare a factorilor care acţionează negativ asupra patri-
moniului, cum ar fi: deprecierile, riscurile şi pierderile posibile ca urmare a activităţii
desfăşurate.
 Principiul permanenţei metodelor. Conduce la continuitatea aplicării regulilor şi
metodelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor pat-
rimoniale şi a rezultatelor financiare. Potrivit acestui principiu, se asigură comparabili-
tatea în timp a informaţiilor contabile. În cazuri justificate, metodele de evaluare pot fi
schimbate menţionând aceasta în documentele de sinteză precum şi influenţa acestor
modificări asupra situaţiei patrimoniale şi a rezultatului financiar.
 Principiul costului istoric. Presupune evaluarea elementelor patrimoniale în funcţie de
momentul intrării în patrimoniu stabilit de documentele justificative, şi rămân înregistrate
la valoarea de intrare pe toată perioada cât se află la dispoziţia unităţii patrimoniale dacă
legislaţia în vigoare nu prevede astfel. reflectarea ieşirii lor din patrimoniu se face tot la
valoarea de intrare. Acest principiu permite o determinare obiectivă a valorii structurii
patrimoniale date.
 Principiul neconpensării. Conform căruia elementele de activ şi de pasiv trebuie să fie
evaluate şi înregistrate în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între pos-

32
 turile de activ şi cele de pasiv ale bilanţului, precum şi între veniturile şi cheltuielile în-
treprinderii.

Evaluarea ca procedeu al metodei contabilităţii este de neconceput atât în contabilitatea finan-

ciară cât şi în cea de gestiune. Nici o acţiune nu poate fi întreprinsă, nici o decizie nu poate fi lu-
ată fără a efectua în prealabil o evaluare, ceea ce presupune că în această acţiune este necesară
stabilirea unor noţiuni de referinţă şi anume obiectul evaluării şi unitatea de măsură.

Obiectul evaluării poate fi extrem de divers. El trebuie interpretat şi utilizat în funcţie de locul

din care privim patrimoniul. Dacă acesta este privit din interior, evident că obiectul evaluării se
va referi la toate structurile patrimoniale respectiv bunurile economice în compunerea şi uti-
lizarea lor  şi resursele economice în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor. În acest fel,
prin evaluare se determină valoarea totală a bunurilor concomitent cu reflectarea puterii  ab-
stracte de dispunere asupra acestor bunuri. Dacă acesta este privit din exterior, evaluarea poate
avea ca obiect anumite componente sau anumite modalităţi de cuantificare. Privit din alt punct de
vedere, putem vorbi de evaluarea întreprinderii, evaluarea patrimoniului, evaluare fiscală etc.

Evaluarea întreprinderii este o operaţiune care trebuie să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare
asupra a tot ce reprezintă acea entitate patrimonială. O întreprindere nu înseamnă numai cifrele
înscrise în bilanţ sau în contabilitate, ci un ansamblu extrem de complex care include o poziţie în
cadrul unei ramuri a economiei, profesionalitatea oamenilor săi, capacitatea de a produce etc.
Ceea ce interesează, în general, în evaluarea unei întreprinderi este nu atât cu ce se produce ci cât
se produce şi ce câştig aduce această producţie.

Unitatea de măsură reprezintă unitatea de calcul care este folosită în măsurarea şi compararea

elementelor patrimoniale. În contabilitate această unitate de măsură o reprezintă banul. La noi în
Republică, unitatea de măsură este leul care stă la baza sistemului monetar naţional.

Unitatea de măsură – ban permite ca prin intermediul său să se exprime valoarea elementelor
patrimoniale. Unitatea de măsură permite crearea unui raport între bunurile economice supuse
evaluării şi ea însăşi, raport care ne arată puterea de cuprindere a acesteia. Această putere de
cuprindere în cazul acestei unităţi de măsură este extrem de flexibilă deoarece este supusă unor
fluctuaţii permanente.

Evaluarea ca procedeu al metodei contabilităţii are ca scop obţinerea unei imagini fidele asupra
elementelor patrimoniale şi asupra întreprinderii în ansamblul ei. Pentru a se realiza acest fapt
este necesar ca fiecare element patrimonial să se evalueze după criterii, tehnici, norme comune
ceea ce face posibilă compararea în timp a acţiunilor de acelaşi fel.

B. Metode de evaluare ale patrimoniului.

În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării şi de scopul urmărit se disting două forme de
evaluare: evaluarea curentă şi evaluarea periodică.

Evaluarea curentă este practicată la înregistrarea operaţiunilor economice în contabilitate pe tot

parcursul desfăşurării activităţii operaţionale (de bază), de investiţii, financiare sau excepţionale.
Evaluarea curentă se bazează pe datele înscrise în documentele justificative primite de la per-
soanele fizice sau juridice cu care întreprinderea se află în raporturi permanente sau ocazionale.

Evaluarea curentă este acţiunea de evaluare a activelor, pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor în

funcţie de natura lor.

33
Evaluarea curentă este legată de două momente: intrarea în patrimoniu şi ieşirea din patrimoniu.

La intrarea în patrimoniu bunurile se evaluează şi se înregistrează la valoarea de intrare, care se

determină în funcţie de sursele de intrare a acestora:

 Intrarea din afara întreprinderii în care se face evaluarea:

 Costul de achiziţie se utilizează pentru evaluarea bunurilor procurate de la terţi. Costul de

achiziţie al unui bun este egal cu preţul său de cumpărare din factura furnizorului, la care
se adaugă toate cheltuielile din procesul aprovizionării: cheltuieli de încărcare, trans-
portare, descărcare, cheltuieli de asigurare pe timpul transportului, taxele şi comisioanele
vamale pentru bunurile din import, cheltuieli necesare pentru punerea în funcţiune
(montarea şi probele tehnologice) şi eventualele taxe nerecuperabile (accize etc.). Nu se
include în costul de achiziţie impozitele care ulterior urmează a fi restituite întreprinderii
de către organele fiscale (în RM – TVA), cât şi reducerile acordate.
 Valoarea venală se utilizează pentru evaluarea în cazul schimbului de bunuri între părţi.
Valoarea venală reprezintă suma cu care un activ poate fi schimbat în procesul operaţiei
comerciale între părţile independente. Evaluarea la valoarea venală se utilizează fie pen-
tru bunurile economice primite cu titlu de aport în natură la capitalul întreprinderii, fie
obţinute cu titlu gratuit, fie prin donaţie.
 Valoarea nominală se utilizează pentru evaluarea creanţelor şi datoriilor. Valoarea nomi-
nală este valoarea înscrisă în documentele justificative în care se consemnează dreptul la
creanţă sau datoriile, şi reprezintă valoarea lichidităţilor care se vor încasa sau se vor plăti
în contul lor.
 Intrarea din producţia proprie ca urmare a transformării unor valori materiale în altele.
Evaluarea în acest caz se face la costul de producţie. Costul de producţie al unui bun
cuprinde: consumurile directe de materiale (costul de achiziţie al materiilor prime şi ma-
terialelor consumate), consumurile directe privind retribuirea muncii (salarii personal di-
rect productiv, contribuţia la asigurări), precum şi consumurile indirecte de producţie de-
terminate de fabricarea bunului.

Costul producţiei fabricate se determină după relaţia: Soldul producţiei în curs de execuţie la

începutul perioadei de gestiune + consumurile perioadei de gestiune – soldul producţiei în curs
de execuţie la sfârşitul perioadei.

Exemplu. În luna iulie la firma „Beta” au fost obţinute următoarele date:

 Producţie în curs de execuţie la 30 iunie – 38 000 lei;

 Consumuri materiale directe de producţie – 270 000 lei;
 Consumuri directe privind retribuirea muncii – 150 000 lei;
 Contribuţii la asigurarea socială - ?;
 Contribuţii privind asigurarea medicală obligatorie - ?;
 Consumuri indirecte de producţie – 60 000 lei;
 Producţia în curs de execuţie la 31 iulie – 23 100 lei.

Costul produselor fabricate va fi: 539 900 lei  (38 000 + 270 000 + 150 000 + 42000 +3 000 + 60
000 – 23 100).

Ieşirea din patrimoniu reprezintă al doilea moment al evaluării curente. Ieşirea trebuie înţeleasă
fie ca trecere dintr-o stare de prezentare (brută) în altă stare de prezentare (prelucrată, valoare
nouă de întrebuinţare), fie ca ieşire propriu-zisă adică livrarea sau vânzarea elementelor patrimo-
niale către alte persoane fizice sau juridice conform contractelor sau ca urmare a încheierii vieţii
34
sociale a bunurilor economice. La ieşirea din patrimoniu sau la eliberarea spre consum sau folos-
inţă, bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea de intrare. La ieşirea din patrimo-
niu a unui element de activ sau de pasiv e necesar, de asemenea, de anulat deprecierea acestuia,
calculată până la data ieşirii. De aceea pentru cuantificarea elementelor patrimoniale ca: activele
nemateriale, activele materiale pe termen lung şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată a
căror valoare unitară este mai mare de ½ de plafonul stabilit de legislaţia în vigoare (1000 lei) în
momentul ieşirii lor din patrimoniu se foloseşte valoarea de bilanţ.

Conform prevederilor SNC 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”, valoarea de

bilanţ a activelor materiale pe termen lung reprezintă suma cu care activele materiale pe termen
lung sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. La mijloacele fixe şi resursele naturale aceasta
este egală cu valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura (epuizarea) acu-
mulată. Valoarea de bilanţ a terenurilor o constituie valoarea de intrare sau reevaluată a acestora,
iar valoarea de bilanţ a activelor materiale în curs este egală cu suma cheltuielilor efective sau cu
valoarea reevaluată.

Conform prevederilor SNC 13 „Contabilitatea activelor nemateriale”, valoarea de bilanţ a ac-

tivelor nemateriale reprezintă suma cu care activele nemateriale sunt evaluate la data întocmirii
bilanţului şi este egală cu valoarea de intrare corectată sau reevaluată diminuată cu suma amor-
tizării acumulate.

Conform prevederilor SNC 2 „Stocuri de mărfuri şi materiale”, valoarea de bilanţ a obiectelor de

mică valoare şi scurtă durată, reprezintă valoarea de intrare (valoarea de achiziţie) a obiectelor de
mică valoare şi scurtă durată depozitate plus valoarea probabilă rămasă a obiectelor puse în
funcţiune la care se calculează uzura.

Uzura mijloacelor fixe şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, amortizarea activelor ne-
materiale, epuizarea resurselor naturale se calculează de la valoarea uzurabilă, care reprezintă
valoarea de intrare a obiectului de mijloace fixe, a obiectului de mică valoare şi scurtă durată, a
activului nematerial, a resurselor naturale sau o altă sumă, care substituie valoarea acestora în
rapoartele financiare, diminuată cu valoarea probabilă rămasă în momentul achiziţionării activu-
lui. Valoarea rămasă reprezintă suma netă (valoarea bunurilor materiale utilizabile), pe care în-
treprinderea prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a activului.

Pentru stocurile de mărfuri şi materiale, conform prevederilor SNC 2 „Stocuri de mărfuri şi ma-
teriale” la ieşirea lor din patrimoniu se prevăd următoarele metode de evaluare:

Metoda costului normativ se utilizează pentru evaluarea curentă şi controlul operativ al existenţei
şi circulaţiei produselor finite şi producţiei în curs de execuţie. Evaluarea stocurilor de produse
conform metodei costului normativ se utilizează de către întreprinderile cu activitatea de pro-
ducţie şi de prestare a serviciilor. Costul normativ se determină, luând în considerare nivelul nor-
mativ al consumurilor materiale directe, consumurilor directe privind retribuirea muncii şi al
consumurilor de producţie indirecte. Normele de consum se elaborează pentru o unitate de pro-
dus şi se adoptă de către conducerea întreprinderii la începutul perioadei de gestiune. Con-
sumurile efective de producţie la sfârşitul perioadei de gestiune se prezintă de către contabilitatea
de gestiune, unde pe parcursul perioadei se acumulează. Pentru luarea deciziilor  de gestiune
pentru perioadele viitoare se determină abaterile dintre costul normativ de producţie şi con-
sumurile efective de producţie.

Metoda vânzărilor cu amănuntul, se aplică, de regulă, în comerţ pentru evaluarea unei cantităţi
mari de mărfuri care au un profit relativ egal în preţul vânzărilor în cazul unui sortiment care
variază rapid. În contabilitatea curentă de circulaţie a mărfurilor evaluarea acestora se efectuează
35
după metoda vânzărilor cu amănuntul la preţuri de vânzare, cu evidenţierea adaosului, sau la val-
oarea de achiziţie.

Metoda identificării specifice se utilizează pentru evaluarea stocurilor de mărfuri şi materiale

care, de obicei, nu sunt reciproc substituibile şi al stocurilor de produse destinate unor proiecte
speciale. Această metodă prevede că bunul ieşit din patrimoniu se evaluează la acelaşi cost cu
care a fost achiziţionat. Această metodă este greu de aplicat în cazul unor mişcări frecvente şi a
unui sortiment variat al stocurilor de mărfuri şi materiale.

În cazul unui sortiment variat al stocurilor de mărfuri şi materiale reciproc substituibile costul
acestora poate fi determinat prin următoarele metode:

Metoda costului mediu ponderat, conform căreia costul stocurilor de mărfuri şi materiale ieşite şi
rămase la sfârşitul perioadei de gestiune se determină în baza costului mediu ponderat al
unităţilor similare, aflate în stoc la începutul perioadei de gestiune şi cumpărate sau produse de
întreprindere în cursul acestei perioade. Conform prevederilor SNC 2 „Stocuri de mărfuri şi ma-
teriale” metoda costului mediu ponderat poate fi utilizată în două variante, şi anume:

Metoda costului mediu ponderat calculat pentru o perioadă anumită de timp (lună), conform
căreia bunurile materiale ieşite se evaluează doar la sfârşitul perioadei de gestiune, deoarece
această metodă i-a în calcul toate intrările din cursul perioadei, ponderând cantităţile intrate cu
preţul de intrare. Costul mediu ponderat pentru o perioadă anumită de timp poate fi calculat prin
relaţia:

 Valoarea iniţială + Valoarea tuturor intrărilor din cursul perioadei

 Cantitatea iniţială + Cantitatea tuturor intrărilor din cursul perioadei

Costul astfel obţinut se înmulţeşte cu cantitatea ieşită şi se obţine valoarea materialelor ieşite.
Această metodă se aplică în cazul combinării evidenţei permanente cu evidenţa periodică a
stocurilor. Dezavantajul fiind faptul că nu permite evaluarea fiecărei ieşiri din stoc, ci numai
evaluarea lor globală la perioadele la care se efectuează inventarierile faptice. Multitudinea de
calcule presupuse de acest procedeu impune folosirea lui în condiţiile unei dotări tehnice core-
spunzătoare.  Acest neajuns poate fi înlăturat la utilizarea următoarei variante.

Metoda costului mediu unitar ponderat calculat pe măsura intrării loturilor suplimentare de
stocuri de mărfuri şi materiale (numit şi costul mediu ponderat global sau costul mediu calculat
după fiecare intrare), constă în faptul că după fiecare intrare în stoc se calculează costul mediu
unitar ponderat conform relaţiei:

Valoarea stocului precedent + Valoarea ultimei intrări

Cantitatea stocului precedent + Cantitatea ultimei intrări

Costul astfel obţinut se înmulţeşte cu cantitatea ieşită şi se obţine valoarea materialelor ieşite.
Avantajul acestui procedeu constă în nivelarea variaţiilor de preţuri în condiţiile fluctuaţiei lor.

36
 C. Calculația ca un instrument al evaluării, tipurile calculației
Calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii  ce reprezintă un ansamblu de operaţii
matematice corelate între ele şi folosite în conformitate cu prevederile metodologice prin care se
determină mărimea costurilor şi a rezultatelor. Calculaţia este folosită pentru determinarea val-
orii elementelor patrimoniale, care stau la baza operaţiilor economice consemnate în docu-
mentele primare, continuând cu calculul bunurilor economice consumate, calculul diferenţelor
constatate în urma inventarierii, calculul costului de producţie şi a rezultatelor financiare stabilite
la sfârşitul perioadei de gestiune. Calculaţia se utilizează în cadrul procedeelor de generalizare
ale metodei contabilităţii cum este balanţa de verificare şi bilanţul contabil unde sunt calculate
egalităţile respective.

La efectuarea calculaţiilor în prealabil se stabileşte obiectul de calculaţie şi unitatea de calculaţie.

Ca obiect de calculaţie poate fi: un produs finit, o grupă de produse omogene, o secţie, un atelier,
o comandă, o fază de fabricaţie, o lucrare, un serviciu, ş.a. Unitatea de calculaţie reprezintă
etalonul de evidenţă a obiectului de calculaţie. În practica contabilă se folosesc următoarele feluri
de unităţi de calculaţie:

 Unităţi naturale, coincid cu unitatea de măsură a obiectului de calculaţie şi se exprimă în

kilograme, metri, litri, metri pătraţi, etc.
 Unităţi comasate, se folosesc pentru exprimarea cantitativă a obiectelor omogene (10
perechi de încălţăminte).
 Unităţi convenţional naturale. Servesc pentru calcularea costurilor produselor asemănă-
toare dar care se deosebesc după conţinutul substanţei utile (spre exemplu: borcane con-
venţionale).
 Unităţi valorice, se exprimă în lucrări executate.
 Unităţi mixte (maşină-oră, kilometru-oră, etc.).

În contabilitate pot fi folosite mai multe feluri de calculaţii, care pot fi clasificate după mai multe
criterii, şi anume:

1. După momentul întocmirii calculaţiei se deosebesc:

 Calculaţii planificate (previzionale) sau antecalculaţiile se întocmesc înaintea efectuării

operaţiilor economice şi au ca scop determinarea costului de plan a obiectelor contabile.
Calculaţia de plan are la bază normele de consum şi normele de producţie planificate. Ele
pot fi de două feluri:
o calculaţii de plan, în care se stabileşte suma prognozată a consumurilor pe o pe-
rioadă de gestiune (trimestru sau an). În aceste calculaţii se prevede o reducere a
consumurilor în urma micşorării preţurilor;
o calculaţii normative, reflectă mărimea consumurilor pe o unitate de produs calcu-
lată în baza normelor şi normativelor de consum aplicate la întreprindere. Spre de-
osebire de calculaţiile de plan, care sunt stabilite pentru o perioadă îndelungată de
timp, calculaţiile normative se schimbă în fiecare lună, în rezultatul modificărilor
normelor şi normativelor de consumuri.
 Calculaţii efective sau postcalculaţiile se întocmesc după terminarea pe-
rioadei de gestiune şi au drept scop calcularea costurilor efective a ele-
mentelor patrimoniale. Costul stabilit conform calculaţiilor efective se
37
 compară cu costul planificat stabilit depistându-se astfel depăşirile sau
economiile de consumuri sau cheltuieli.

2. După periodicitate calculaţiile pot fi:

 periodice (lunare, trimestriale);

 anuale.

Acestea reflectă costurile elementelor patrimoniale pe perioada respectivă de gestiune. Deci, cal-
culaţia reprezintă un element important pentru gestiunea unei întreprinderi, deoarece permite
evaluarea stocurilor aflate în diferite stadii ale activităţii unei întreprinderi; aprovizionare, pro-
ducţie, comercializare; comparaţia structurii costurilor bunurilor vândute între întreprinderi cu
activităţi similare şi determinarea avantajelor şi neajunsurilor faţă de concurenţi; stabilirea unui
tarif pentru comercializarea unui produs sau serviciu al cărui preţ nu este impus de către con-
curenţă.

7. Documentaţia - procedeu al contabilităţii:

a. Noțiuni privind documentele și clasificarea acestora.

Contabilitatea are sarcina de a urmări, controla şi  înregistra situaţia economică-finandară şi ac-
tivitatea întreprindelor. Pentru realizarea acestor  obiective contabilitatea a elaborat un procedeu
corespunzător care să permită cunoaşterea fenomenelor si proceselor economice în dimensiunile
în care ele au loc, cu toate caracteristicile pe care le comportă şi implicatiile  pe care le produc.
Procesal cunoaşterii contabile începe în mod obligatoriu cu acţiunea de conservare şi de culegere
a informaţiilor, a datelor despre patrimonial întreprinderii. Contabilitatea se caracterizează prin
fundamentarea şi justificarea datelor  ei pe bază de acte scrise.  Nici o operaţie economică un se
poate înregistra în contabilitate fără un act scris în care să fie consemnată operaţia respectivă.

Documental  serveşte la formalizarea în scris a unor fapte, fenomene sau decizii cu carácter eco-
nomic care produc modificări ale patimoniului.

Documentul  care consemnează producerea unor fapte se naşte în afara contabilităţii;  contabili-

tatea serveşte de acest procedeu pentru a realiza obiectul său de activitate în perimetral de în-
treprinderii.

Documentaţia,  ca procedeu al metodei contabiliza, este actiunea de culegere şi consemnare în

documente a datelor privitoare la operaţiile ecnomice dintr-o întreprindere,  în momentul şi la lo-
cal efecto lor.

Documentele  sunt acte  scrise  în  care  se consemnează cifric şi letric, în etalon natural, bănesc
sau de muncă, de regulă în momentul şi la locul  înfăptuirii  lor,  operaţiile economice-financiare
precum şi evenimentele determinate de necesităţi organizatorice şi administrative, cu scopul de a
servi  ca dovadă a înfăptuirii acestor  operaţii şi ca bază a înregistrării lor în contabilitate. În 
funcţie  de conţinutul şi destinaţia lor rolul documentelor se manifestă pe multiple planuri.

Astfel documentele îndeplinesc următarile funcţii:

38
  Funcţia de  consemnare  letrică şi cifrică,  cantitativă şi valorică a operaţiilor economice
efectuate în cadrul întreprinderii;
 Funcţia de acte justificative care stau la baza înregisrării  în  contabilitate  curentă  a 
operaţiilor economice  consemnate  în ele;
 Exercitarea controlului economic  şi  financiar pentru  apărarea integrităţii patrimoniu-
lui.  Cu ajutorul documentelor se poate  urmări  activitatea  economică  şi  financiară  a 
întreprinderii în cele mai mici detale. Ele servesc la verificarea activităţilor desfăşurate,
prin aceasta contribuie la întprirea autonomiei economico-financiare a întreprinderilor,  la
conrolul respectării  disciplinei financiare şi contractuale.
 Funcţia de calculaţie ce permite calculul consumurilor de producţie, costurilor, cheltu-
ielilor şi veniturilor al rezultatelor financi.  Caracterul lor de acte justificative  conferă 
documentelor o  funcţie juridică,  deoarece cu ajutorul lor se stabilesc drepturile şi obli-
gaţiile băneşti ale întreprinderilor în cazul unor litigio, expertize, lipsuri, fraude. Sunt
folosite ca mijloace de probă în justiţie, pentru stabilirea adevărului şi  servesc ca bază în
cercetarea organelor judiciare. Documentele   stau la baza organizării celor trei forme ale
evidentei economice:  evidenţa operativă, statistică şi Pentru înregistrarea unor oper-
aţii,  cele trei forme ale evidenţei economice folosesc, în unele cazuri aceleaşi docu-
mente. Îndeplinirea acestor funcţii este condiţionată de calitatea  documentelor, de opera-
tivitatea întocmirii lor şi circulaţiei până la locul înregistrării şi valorificării lor.

Ca  o consecinţă a varietăţii documentelor şi diversităţii operaţiilor economice, consemnate  în

ele, apare necesitatea clasificării lor. Clasificarea documentelor este un fapt de care trebuie să se
ţină reama în mod obiectiv. Cunoaşterea acestei clasificări ne permite să folosim documentul
adecvat fiecărei operatiuni patrimoniale. Clasificarea documentelor se face după mai multe crite-
rio, şi anu

După natura operaţiilor la care se referă, documentele se împart în:

1. Documente privind activitatea financiară-contabilă. În această grupă se cuprind docu-

mentele privind activele pe termen luna, activele curente, salariile, pasivele, resúltatele fi-
nanciare etc.

1. Documente privind alte activităţi, care un constitueie acte justificative pentru înreg-

istrările contebile: documente privind activitatea de cercetare, proectare, învestiţii, pro-
gramarea şi urmărirea producţiei, documente privind activitatea de control tehnic, calitate
şi metrologia, personal, informatică, etc.

2. După caracterul şi fun. Pe care o îndeplinesc documentele se împart în:

39
 1. Documente de dispoziţie sunt acele prin care se transmite ordinul de a executa o oper-
aţie economică, precum şi indicaţiile necesare pentru efectuarea ei, spre exemplu: dispoz-
iţia de plată,  dispoziţia de livrare, ordinul de plată, comanda. Aceste documente un fac
dovada executării efective a operaţiei respective, şi de aceea, nu pot servi ca bază pentru
înregistrarea lor în contabilitate.

1. Documente justificative cuprind date cu privire la executarea operaţiilor economice. De

aceea pot fi denumite şi documente de execuţie. Ele servesc ca bază pentru înregistrarea
operaţiilor economico-financiare respective în contabilitate, spre exemplu: factura, chi-
tanţa, bonul de consum, etc.

1. Documente mixte  sau combinate   reunesc tăsăturile documentelor de dospoziţie şi

celor justificative. Ele cuprind date privind  dispoziţia de executare a operatiei;  dar şi
dovada infăptuirii ei.  Aceste documente sunt iniţial documente de dispoziţie, iar prin
completarea lor cu date referitoare la executarea operaţiilor respective, ele devin docu-
mente justificative, spre exemplu: cererea dispoziţie de plată, ststul de calcul-plată al
salariuli.

3. După locul întocmirii şi circulaţiei, documentele pot fi:

1. Documente interne, se întocmesc în cadrul întreprinderii şi consemnează operaţii eco-

nomice cu privire la activitatea acesteia. Unele din aceste documente circulă, fie numai în
interiorul acesteia ( bonul de consum, statele de salarii ), fie către exterior ( facturile, dis-
poziţiile de  plată ).

1. Documente externe, se întocmesc de alte persoane fizice şi juridice cu care se află în ra-
porturi contractuale, dar circulă în cadrul întreprinderii primitoare, spre exemplu: fac-
tura furnizorului, extrasul de cont.

4. În raport de modul de întocmire, conţinut şi rolul lor în cadrul procesului informaţional

economic, distingem:

1. Documente primare, ce consemnează operaţiile economico financiare în momentul şi la

locul producerii lor. Ele fac dovada executării acestor operaţii, îndeplinind rolul de docu-
mente justificative, spre exemplu: factura, chitanţa, bonul de consum.

40
 1. Documente centralizatoare, se întocmesc pe baza documentelor primare sau concomi-
tent cu acestea în scopul grupării şi acumulării operaţiilor de acelaşi fel, dintr-o anumită
perioadă.

5. După  forma de prezentare, se deosebesc:

1. Documente tipizate, se întocmesc pe formulare tip, strict determinate. Ele au un text şi o

formă prestabilită, fiind obligatorii pentru toate categoriile de utilizatori din economia
naţională.

1. Documente netipizate, sunt reprezentate de documentele specifice unor ramuri de activi-

tate sau unor instituţii. Ele se întocmesc fie pe formulare specifice fiecărei ramuri eco-
nomice, fie pe hîrtie simplă, fără a avea un formar stabilit.

6. După regimul de tipărire şi utilizarea fomularelor folosite la întocmirea documentelor,

se  disting:

1. Documente întocmite pe formulare cu regim special au un regim deosebit de tipărire,

numerotare, gestionare, evidenţă, folosire şi păstrare, de exemplu: bonul de piaţă, dele-
gaţia, factura de expediţie. Pentru aceste documente există dispoziţii legale cu precizări,
privind modul de completare, circulaţie şi păstrare.
2. Documente fără regim special sau numite şi  obişnuite sunt acele care au regim de  cir-
culaţie şi înregistrare specifice fiecarei intreprinderi, le putem numi ca având un regim in-
tern de circulaţie şi utilizare.

7. După suportul care depoyitează informaţia, se disting:

1. documente pe suport de hârtie.

2. Pe suporturi magnetice ( benzi, dischete )

41
 8. După numărul operaţiilor economice pe care le cuprind, documentele se impart:

1. Documente singulare conţin date privitoare la o singură operaţie economică.

1. b) Documente cu multiple operaţii,  conţin date privind mai multe operaţii economice

de acelaşi fel. De aceea, pe lângă datele obligatorii comune tuturor categoriilor de docu-
mente, acestea conţin în plus, ca date specifice: diferite totaluri cantitative şi valorice,
num. de

9. După tehnica întocmirii se deosebesc:

1. Documente care se întocmesc manual.

2. b) Documente care se întocmesc cu mijloace tehnice, computere.

2. Conţinutul şi modul de întocmire al documentelor

Conţinutul  documentelor  diferă de caracterul  operaţiilor  consemnate. Conţinutul  se con-

cretizează   în anumite  elemente obligatorii, care trebuie să asigure reflectarea clară şi completă
a operaţiilor economice pentru care se întocmesc. Aceste elemente se concretizează în anumite
exprimări care permit înţelegerea  operaţiilor economice  pe care le reflectă de căte cei care le în-
tocmesc, respectiv de către cei care le utilizează. Dintre aceste  elemente, unele au un carácter
comun, dic se referă la toate categoriile de documente, iar altele au un carácter specific,
regăsindu-se într-o anumită formă numai într-un documente sau numai în legătură cu o anumită
operaţie economică.

Caracterele comune se referă la: denumirea documentului ( atribuirea unui nume ); denumirea

întreprinderii emitente, adresa sau compartimentul  care a întocmit documentul; codul fiscal;
indentificarea în timp a operaţiei ( num. şi data ); identificarea participanţilor la operaţia eco-
nomică consemnată în document; conţinutul operatiei economice reflectată  în document şi jus-
tificarea efectuării ei; datele cantitative sau valorice aferente operaţiei economice efectuate;
semnăturile persoanelor participante la efectuare operaţiei economice consemnate în document,
a celor carea u întocmit şi a persoanelor care răspund pentru executarea, conţinutul, legali-
tatea, oportunitatea, necesitatea şi realitatea operaţiei economice respective; alte caractere
menite să asigure consemnarea completă a operaţiilor în documentele justificative.

Caracterele specifice diferă de la o categorie de documente la alta şi asigură detalierea operaţiei

consemnate, ele având un rol completativ şi se referă la precizarea unor informaţii care se regăs-
esc numai în acel document.
42
Îndeplinirea funcţiilor  menţionate de către documente este condiţionată de calitatea şi operativi-
tatea întocmirii lor, de viteza cu care  circulă de la locul întocmirii şi până la locul înregistrării şi
valorificării lor.

Documentele se întocmesc la locul de muncă în cadrul căruia se produce operaţia economică sau
care participă la înfăptuirea  ei.

Mărimea, conţinutul şi formatul documentelor variază în funcţie de natura operaţiilor economice,

de modul de întocmire şi mijloacele utilizate pentru prelucrarea datelor pe care le conţin.

Completarea documentelor se poate face manual sau  cu mijloace tehnice. Întocmirea manuală a
documentelor se realizează cu cerneală, cu pastă sau creion chimic şi prezintă următoarele nea-
junsuri: necesită un volum mare de muncă, un asigură garanţia exacităţii datelor şi nici o produc-
tivitate ridicată şi o calitate superioară. Întocmirea documentelor cu mijloace tehnice elimină în
mare măsură aceste neajunsuri, în  schimb impuneanumite limite cu privire la mărimea, conţinu-
tul şi formatul documentelor, în funcţie de particularităţile tehnice ale echipamentelor utilizate.
Întocmirea documentelor se poate efectua cu maşini de scris, cu maşini de facturat sau de con-
tabilizat şi cu calculatoare. Cu maşina de scris şi cu celelalte tipuri de maşini documentele se în-
tocmesc citeţ, mai rapad, ordonat şi mai exact. În cazul completării documentelor cu ajutorul
tehnicii de calcul, o dată cu scrierea documentelor, se efectuează automát şi calculile necesare, 
iar resúltatele sunt preluate concomitent pe anumiţi suporţi, care permit prelucrări ulterioare a
datelor din documente.

Pentru fiecare gen de operaţii se foloseşte câte un model de  document, care are o formă şi o
aranjare a datelor corespunzătoare specificului operaţiei economice respective.

La completarea documentelor ce se întocmesc în mai multe exemplare, toate exemplarele trebuie

să poarte acelaşi număr de ordine. În documentele de casă şi bancă datele cifrice trebuie repetate
şi în litere.

Greşelile făcute cu ocazia întocmirii documentelor pot fi corectate numai cu respectarea anumi-
tor reguli. În documente un se admit ştersături, răzuituri, etc. Corectarea documentelor trebuie să
se facă  în aşa fel încît să se poată recunoaşte cu uşurinţă că ea a intervenit cu ocazia întocmirii
documentului, un mai tîrziu, iar cei care  au  întomit documentul au cunoştinţă de corectarea re-
spectivă. Rectificarea greşelilor în documente se face prin tăierea  textului sau a sumei greşite  cu
o linie, în aşa fel, încît să se poată citi ceeea ce a fost greşit, apoi se scrie de asupra textil sau
suma corectă, făcîndu-se menţiune pe documentul rectificat asupra acestui fapt, care se confirmă
prin semnăturile aceloraşi persoane care au semnat iniţial documentul. În documentele de casă şi
de bancă un se admit corectări.Dacă s-au făcut greşeli în aceste documente, ele se anulează prin
tăierea cu o linie pe diagonală pe care se scrie cuvîntul ,,ANULAT”, păstrîndu-se în continuare
în exemplarele sale respective, fără a se detaşa şi se întocmesc apoi documentele corecte. Erorile
descoperite în documente cu ocazia verificării lor  ulterioare, de către serviciul de  contabilitate,
se aduc la cunoştinţa celor care le-au întocmit, precum şi a părţilor interesate cu privire la oper-
aţia consemnată în documentul respectiv.

Prezintă o importanţă deosebită întocmirea clară şi completă a documentelor, cu respectarea tu-

turor regulilor privitoare la conşinutul şi forma lor. Ele condiţionează calitatea şi exeactitatea in-
formaţiilor contabile.
43
Totodată este necesar ca documentele să fie întocmite la timp, pentru a asigura  operativitatea in-
formaţiilor contabile, pentru conducerea activităţilor economice. De aceea, între producerea op-
eraţiilor economice şi întocmirea documentelor justificative trebuie să existe o deplină concor-
danţă. Toate operaţiile economice efectuate trebuie reflectate în documente. Documentele  con-
stituie baza înregistrările în contabilitate şi influenţează nemijlocit exactitatea şi operativitatea in-
formaţiilor contabile.

3. Verificarea şi prelucrarea documentelor

Drumul pe care îl parcurg  documentele din momentul emiterii sau  intrării în întreprindere şi
până la arhivare constituie circuitul documentelor. Pentru asigurarea  circulaţiei raţionale şi
unitare a  documentelor justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate precum şi
pentru ţinerea la zi a contabilităţii, se pot întocmi grafice de circulaţie a documentelor. Circulaţia
documentelor trebuie să se FAC într-o anumită ordine dinainte stabilită, nefiind permisă
reţinerea documentelor în mod nejustificat de către un compartiment sau altul. Necesitatea circu-
laţiei documentelor este determinată de faptul că date din acelaşi document sunt necesare mai
multor compartimente şi persoane din înreprindere şi un se poate asegura c’te un exemplar  pen-
tru fiecare utilizator.

Înainte de a se înregistra în contabilitate, documentele economice trebuie să fie supuse unei veri-
ficări minuţioase, care are ca scop să  descopere eventualele erori, acţiunile ilegale sau incorecte,
asigurînduse exactitatea datelor contabile. Deci, urmează verificarea  documentelor care se face
sub trei aspecte şi anume: verificarea sub aspectul formei, verificarea aritmetică şi verificarea
de fond.

Verificarea  sub aspectul formei  constă în controlul întocmirii documentelor pe formulare

corespunzătoare  naturii operaţiei economicee, completarea tuturor rubricilor, existenţa tuturor
semnăturilor persoanelor împuternicite să vizeze, dacă nu au avut loc ştersături sau corectări fără 
a fi certificate.

Verificarea aritmetică ( cifrică ) constă în controlul preluării corecte în documente a datelor 

cifrice şi dacă s-au efectuat corect calculile aritmetice presupuse la întocmirea documentului.

Verificarea de fond constă în controlul realităţii, necesităţii, oportunităţii, legelităţii şi eco-

nomicităţii operaţilor  economice consemnate în documentul respectiv. Verificarea realităţii op-
eraţiei economice are ca scop  să descopere dacă operaţia economică s-a efectuat la data, locul şi 
44
condiţiile prevăzute în document, spre exemplu: se verifică suma plătită pentru procurarea unor
mărfuri cu cantitatea de mărfuri recepţionată. Necesitatea operaţiei economice constă în
aprecierea dacă operaţia înscrisă în document este utilă activităţii întreprinderii şi se justifică
economic, spre exemplu: se compară cantitatea de materiale prevăzută în contractle de
aprovizionare cu cea din normele de consum. Pentru verificarea oportunităţii se urmăreşte dacă
momentul ales şi locul stabilit pentru executatea unei operaţii economice sunt eficiente pentru în-
treprindere, spre exemplu: angajăm o reparaţie capitală la un utilaj agricol vavra, în plină cam-
panie, sau iarna, sezon mort pentru lucrări agricole. Legalitatea operaţiei se apreciază prin ra-
portarea ei la actele normative care reglementează genul respectiv de operaţii economice.
Aceasta nu trebuie să contravină legislaţiei în vigoare. Economicitatea constă în verificarea
datelor prin contrapunere pentru a stabili dacă costul operaţiei avantajează sau nu întreprinderea.

Verificarea documentelor, în general se efectuează de alte persoane decît cele care le-au în-
tocmit. Controlul operaţiilor înregistrate în contabilitate se efectuează de către persoanele care
conduc contebilitatea, de cele care execută controlul financiar preventiv, controlul financiar de
gestiune sau alte persoane împuternicite de întreprindre.

După completare şi verificare, documentele sunt supuse operaţiei de prelucrare. Aceasta constă
în gruparea documentelor pe operaţii, exprimarea valorică a mărimii operaţiei economico-finan-
ciare înregistrată în document, cumularea unor documente primare şi obţinerea celor centralizaz-
toare.

Documentele cu regim special vor fi înregistrate în mod obligatoriu în fişa documentelor special
deschisă în acest scop pentru fiecare tip de document de acest gen. Documentele obişnuite, pre-
cum şi cele cu regim special, de regulă , nu vor fi puse spre utilizare  decît după justificarea pre-
alabilă a documentelor care au fost eliberate anterior, justificîndu-se utilizarea integrală şi
corectă. Acest fapt se poate asigura prin vizile ce trebuie acordate pentru punerea în circulaţie a
acestor documente.

În compartimentul financiar-contabil, documentele se contează, adică se înscrie pe document for-

mula contabilă. În baza documentelor contate se completează registrele contabile.

Faza finală a circulaţiei documentelor o constituie clasarea lor la dosar, după rezolvarea completă
şi definitivă a acestora. Prin clasare se înţelege aranjarea documentelor într-o anumită ordine,
strict determinată, în scopul asigurării păstrării lor în bune condiţii şi pentru uşor găsite în ved-
erea obţinerii informaţiilor nacesare.

Clasarea documentelor în dosare se poate face după mai multe criterii, şi anume: criteriul crono-
logic constă în gruparea documentelor în ordinea întocmirii lor; criteriul alfabetic impune
clasarea în acelaşi dosar a documentelor ţinând  seama de denumirea unităţii la care se referă
documentele;  criteriul geografic asigură   gruparea documentelor după adresa sediului în-
treprinderii corespondente; criteriul după obiect sau pe grupe de operaţii economice constă în
aranjarea documentelor pe categorii de probleme ( mijloace fixe, mijloace băneşti ). Cel mai
frecvent se foloseşte o combinaţie între criteriul cronologic şi criteriul pe grupe de operaţii eco-
nomice.

Păstrarea documentelor trebuie să asigure integritatea acestora deoarece acestea servesc pentru
controlul operaţiilor economice efectuate. Păstrarea documentelor presupune două aspecte: păs-
trarea curentă, păstrarea de durată.

45
Păstrarea curentă a documentelor justificative constă în reţinerea documentelor la sfârşitul pe-
rioadei de gestiune de către compartimentul care le-a asigurat ultima prelucrare urmând să argu-
menteze operaţiunea economică sau financiară dispusă sau executată.

Păstrarea curentă a documentelor se află în relaţie cu arhivarea curentă, iar păstrarea de durată
arhivarea generală în cadrul unităţii sau la arhivele statului.

La finele perioadei de gestiune documentele păstrate în cadrul compartimentilor se predau la

arhiva unităţii. În cadrul arhivei documentele se păstrează grupate pe domenii şi în cadrul aces-
tora, cronologic. Termenele de păstrare a documentelor se stabilesc prin acte normative şi diferă
în funcţie da natura şi importanţa documentului. După predarea documentelor la arhivă, acestea
mai pot fi consulatate numai în condiţiile prevăzute în regulile de organizare şi funcţionare a
arhivelor: după aprobarea prealabilă a conductorului întreprinderii; după efectuarea unor copii,
extrase; pe baza de procese verbale în cazul eliberării documentelor originale. După expirarea
termenului de păstrare documentele se scot din arhivă generală a unităţii şi se predau la arhiva
statului, dacă prezintă interes sau dacă nu mai prezintă importanţă atunci sunt valorificate ca pro-
duse reziduale.

În condiţiile, dezvoltării sistemelor de prelucrare electronică a datelor apar tot mai multe prob-
leme legate de arhivarea purtătorilor de informaţii, respectiv a informaţiilor regăsite pe suporturi
magnetice ca benzi magnetice, dischete. În unele cazuri se procedează la arhivarea prin micro-
film în condiţiile asigurării integrităţii acestor suporturi.

B. Modul de întocmire și prelucrare a documentelor.

Conţinutul documentelor diferă în funcţie de caracterul operaţiilor consemnate. Conţinutul se

concretizează în anumite elemente obligatorii, care trebuie să asigure reflectarea clară şi com-
pletă a operaţiilor economice pentru care se întocmesc. Aceste elemente se concretizează în anu-
mite exprimări care permit înţelegerea operaţiilor economice pe care le reflectă de către cei care
le întocmesc, respectiv de către cei care le utilizează. Dintre aceste elemente, unele au un carac-
ter comun, adică se referă la toate categoriile de documente, iar altele au un caracter specific,
regăsindu-se într-o anumită formă numai într-un document sau numai în legătură cu o anumită
operaţie economică.

Caracterele comune se referă la: denumirea documentului (atribuirea unui nume); denumirea în-
treprinderii emitente, adresa sau compartimentul care a întocmit documentul; codul fiscal; identi-
ficarea în timp a operaţiei (numărul şi data); identificarea  participanţilor la operaţia economică
consemnată în document; conţinutul operaţiei economice reflectată în document şi justificarea
efectuării ei; datele cantitative şi/sau valorice aferente operaţiei economice efectuate; semnăturile
persoanelor participante la efectuarea operaţiei economice consemnate în document, a celor care
au întocmit şi a persoanelor care răspund pentru executarea, conţinutul, legalitatea, oportunitatea,
necesitatea şi realitatea operaţiei economice respective; alte caractere menite să asigure con-
semnarea completă a operaţiilor în documentele justificative.

Caracterele specifice diferă de la o categorie de documente la alta şi asigură detalierea operaţiei

consemnate, ele având un rol completativ şi se referă la precizarea unor informaţii care se regăs-
esc numai în acel document.

46
Îndeplinirea funcţiilor menţionate de către documente este condiţionată de calitatea şi operativi-
tatea întocmirii lor şi de viteza cu care circulă de la locul întocmirii şi până la locul înregistrării
şi valorificării lor.

Documentele se întocmesc la locul de muncă în cadrul căruia se produce operaţia economică sau
care participă la înfăptuirea ei.

Mărimea, conţinutul şi formatul documentelor variază în funcţie de natura operaţiilor economice,

de modul de întocmire şi mijloacele utilizate pentru prelucrarea datelor pe care le conţin.

Completarea documentelor se poate face manual sau cu mijloace tehnice. Întocmirea manuală a
documentelor se realizează cu cerneală, cu pastă sau creion chimic şi prezintă următoarele nea-
junsuri: necesită un volum mare de muncă, nu asigură garanţia exactităţii datelor şi nici o pro-
ductivitate ridicată şi o calitate superioară. Întocmirea documentelor cu mijloace tehnice elimină
în mare măsură aceste neajunsuri, în schimb impune anumite limite cu privire la mărimea,
conţinutul şi formatul documentelor, în funcţie de particularităţile tehnice ale echipamentelor uti-
lizate. Întocmirea documentelor se poate efectua cu maşini de scris, cu maşini de facturat sau de
contabilizat şi cu calculatoare. Cu maşina de scris şi cu celelalte tipuri de maşini documentele se
întocmesc citeţ, mai rapid, ordonat şi mai exact. În cazul completării documentelor cu ajutorul
tehnicii de calcul, odată cu scrierea documentelor, se efectuează automat şi calculele necesare,
iar rezultatele sunt preluate concomitent pe anumiţi suporţi, care permit prelucrări ulterioare a
datelor din documente.

Pentru fiecare gen de operaţii se foloseşte câte un model de document, care are o formă şi o aran-
jare a datelor corespunzătoare specificului operaţiei economice respective.

La completarea documentelor ce se întocmesc în mai multe exemplare, toate exemplarele trebuie

să poarte acelaşi număr de ordine. În documentele de casă şi bancă datele cifrice trebuie repetate
şi în litere.

Greşelile făcute cu ocazia întocmirii documentelor pot fi corectate numai cu respectarea anumi-
tor reguli. În documente nu se admit ştersături, răzuituri, etc. Corectarea documentelor trebuie să
se facă în aşa fel încât să se poată recunoaşte cu uşurinţă că ea a intervenit cu ocazia întocmirii
documentului, nu mai târziu, iar cei care au întocmit documentul au cunoştinţă de corectarea re-
spectivă. Rectificarea greşelilor în documente se face prin tăierea textului sau a sumei greşite cu
o linie, în aşa fel, încât să se poată citi ceea ce a fost greşit, apoi se scrie deasupra textul sau
suma corectă, făcându-se menţiune pe documentul rectificat asupra acestui fapt, care se confirmă
prin semnăturile aceloraşi persoane care au semnat iniţial documentul. În documentele de casă şi
de bancă nu se admit corectări. Dacă s-au făcut greşeli în aceste documente, ele se anulează prin
tăierea cu o linie pe diagonală pe care se scrie cuvântul „ANULAT”, păstrându-se în continuare
în exemplarele sale respective, fără a se detaşa şi se întocmesc apoi documentele corecte. Erorile
descoperite în documente cu ocazia verificării lor ulterioare, de către serviciul de contabilitate, se
aduc la cunoştinţa celor care le-au întocmit, precum şi a părţilor interesate cu privire la operaţia
consemnată în documentul respectiv.

Prezintă o importanţă deosebită întocmirea clară şi completă a documentelor, cu respectarea tu-

turor regulilor privitoare la conţinutul şi forma lor. Ele condiţionează calitatea şi exactitatea in-
formaţiilor contabile.

Totodată este necesar ca documentele să fie întocmite la timp, pentru a asigura operativitatea in-
formaţiilor contabile, pentru conducerea activităţilor economice. De aceea, între producerea op-
eraţiilor economice şi întocmirea documentelor justificative trebuie să existe o deplină concor-
47
danţă. Toate operaţiile economice efectuate trebuie reflectate în documente. Documentele consti-
tuie baza înregistrărilor în contabilitate şi influenţează nemijlocit exactitatea şi operativitatea in-
formaţiilor contabile.

Drumul pe care îl parcurg documentele din momentul emiterii sau intrării în întreprindere şi până
la arhivare constituie circuitul  documentelor. Pentru asigurarea circulaţiei raţionale şi unitare a
documentelor justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate precum şi pentru
ţinerea la zi a contabilităţii, se pot întocmi grafice de circulaţie a documentelor. Circulaţia docu-
mentelor trebuie să se facă într-o anumită ordine dinainte stabilită, nefiind permisă reţinerea doc-
umentelor în mod nejustificat de către un compartiment sau altul. Necesitatea circulaţiei docu-
mentelor este determinată de faptul că date din acelaş document sunt necesare mai multor com-
partimente şi persoane din întreprindere şi nu se poate asigura câte un exemplar pentru fiecare
utilizator.

Înainte de a se înregistra în contabilitate, documentele economice trebuie să fie supuse unei veri-
ficări minuţioase, care are ca scop  să descopere eventualele erori, acţiunile ilegale sau incorecte,
asigurându-se exactitatea datelor contabile. Deci, urmează verificarea documentelor care se face
sub trei aspecte şi anume: verificarea sub aspectul formei, verificarea aritmetică şi verificarea de
fond.

Verificarea sub aspectul formei constă în controlul întocmirii documentelor pe formulare core-

spunzătoare naturii operaţiei economice, completarea tuturor rubricilor, existenţa tuturor semnă-
turilor persoanelor împuternicite să vizeze, dacă nu au avut loc ştersături sau corecturi fără a fi
certificate etc.

Verificarea aritmetică (cifrică) constă în controlul preluării corecte în documente a datelor

cifrice şi dacă sau efectuat corect calculele aritmetice presupuse la întocmirea documentului.

Verificarea de fond constă în controlul realităţii, necesităţii, oportunităţii, legalităţii şi economic-

ităţii operaţiilor economice consemnate în documentul respectiv. Verificarea realităţii operaţiei
economice are ca scop să descopere dacă operaţia economică s-a efectuat la data, locul şi condiţi-
ile prevăzute în document, spre exemplu: se verifică suma plătită pentru procurarea unor mărfuri
cu cantitatea de mărfuri recepţionată. Necesitatea operaţiei economice constă în aprecierea dacă
operaţia înscrisă în document este utilă activităţii întreprinderii şi se justifică economic, spre ex-
emplu: se compară cantitatea de materiale prevăzută în contractele de aprovizionare cu cea din
normele de consum. Pentru verificarea oportunităţii se urmăreşte dacă momentul ales şi locul
stabilit pentru executarea unei operaţii economice sunt eficiente pentru întreprindere, spre exem-
plu: angajăm o reparaţie capitală la un utilaj agricol vara, în plină campanie, sau iarna, sezon
mort pentru lucrări agricole. Legalitatea operaţiei se apreciază prin raportarea ei la actele norma-
tive care reglementează genul respectiv de operaţii economice. Aceasta nu trebuie să contravină
legislaţiei în vigoare. Economicitatea constă în verificarea datelor prin contrapunere pentru a sta-
bili dacă costul operaţiei avantajează sau nu  întreprinderea.

Verificarea documentelor, în general, se efectuează de alte persoane decât cele care le-au în-
tocmit. Controlul operaţiilor înregistrate în contabilitate se efectuează de către persoanele care
conduc contabilitatea, de cele care execută controlul financiar preventiv, controlul financiar de
gestiune sau alte persoane împuternicite de întreprindere.

După completare şi verificare, documentele sunt supuse operaţiei de prelucrare. Aceasta constă
în gruparea documentelor pe operaţii, exprimarea valorică a mărimii operaţiei economico-finan-
ciare înregistrată în document, cumularea unor documente primare şi obţinerea celor centraliza-
toare.
48
Documentele cu regim special vor fi înregistrate în mod obligatoriu în fişa documentelor special
deschisă în acest scop pentru fiecare tip de document de acest gen. Documentele obişnuite, pre-
cum şi cele cu regim special, de regulă, nu vor fi puse spre utilizare, decât după justificarea pre-
alabilă a documentelor care au fost eliberate anterior, justificându-se utilizarea integrală şi
corectă. Acest fapt se poate asigura prin vizele ce trebuie acordate pentru punerea în circulaţie a
acestor documente.

În compartimentul financiar-contabilitate, documentele se contează, adică se înscrie pe document

formula contabilă. În baza documentelor contate se completează registrele contabile.

Faza finală a circulaţiei documentelor a constituie clasarea lor la dosar, după rezolvarea completă
şi definitivă a acestora. Prin clasare se înţelege aranjarea documentelor într-o anumită ordine,
strict determinată, în scopul asigurării păstrării lor în bune condiţii şi pentru a fi uşor găsite în
vederea obţinerii informaţiilor necesare. Clasarea documentelor în dosare se poate face după mai
multe criterii, şi anume: criteriul cronologic constă în gruparea documentelor în ordinea în-
tocmirii lor; criteriul alfabetic impune  clasarea în acelaşi dosar a documentelor ţinând seama de
denumirea unităţii la care se referă documentele; criteriul geografic asigură gruparea docu-
mentelor după adresa sediului întreprinderii corespondente; criteriul după obiect sau pe grupe
de operaţii economice constă în aranjarea documentelor pe categorii de probleme (mijloace fixe,
mijloace băneşti, etc.). cel mai frecvent se foloseşte o combinaţie între criteriul cronologic şi cri-
teriul pe grupe de operaţii economice.

Păstrarea documentelor trebuie să asigure integritatea acestora deoarece acestea servesc pentru
controlul operaţiilor economice efectuate. Păstrarea documentelor presupune două aspecte: păs-
trarea curentă, păstrarea de durată.

Păstrarea curentă a documentelor justificative constă în reţinerea documentelor la sfârşitul pe-

rioadei de gestiune de către compartimentul care le-a asigurat ultima prelucrare urmând să argu-
menteze operaţiunea economică sau financiară dispusă sau executată.

Păstrarea curentă a documentelor se află în corelaţie cu arhivarea curentă, iar păstrarea de durată
arhivarea generală în cadrul unităţii sau la arhivele statului.

La finele perioadei de gestiune documentele păstrate în cadrul compartimentelor se predau la

arhiva unităţii. În cadrul arhivei documentele se păstrează grupate pe domenii şi în cadrul aces-
tora, cronologic. Termenele de păstrare a documentelor se stabilesc prin acte normative şi diferă
în funcţie de natura şi importanţa documentului. După predarea documentelor la arhivă, acestea
mai pot fi consultate numai în condiţiile prevăzute în regulile de organizare şi funcţionare a
arhivelor: după aprobarea prealabilă a conducătorului întreprinderii; după efectuarea unor copii,
extrase etc.; pe bază de procese verbale în cazul eliberării documentelor originale. După expi-
rarea termenului de păstrare documentele se scot din arhiva generală a unităţii şi se predau la
arhiva statului, dacă prezintă interes sau dacă nu mai prezintă importanţă atunci sunt valorificate
ca produse reziduale.

49
În condiţiile dezvoltării sistemelor de prelucrare electronică a datelor apar tot mai multe prob-
leme legate de arhivarea purtătorilor de informaţii, respectiv a informaţiilor regăsite pe suporturi
magnetice ca benzi magnetice, dischete, etc. În unele cazuri se procedează la arhivarea prin mi-
crofilm în condiţiile asigurării integrităţii acestor suporturi.

8. Inventarierea - procedeu al contabilităţii:

A.Noțiunile, tipurile și modul de îndeplinire a inventarierii.

Inventarierea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii de verificare faptică a existenţei şi

stării mijloacelor economice, a creanţelor şi datoriilor unei întreprinderi. Prin inventariere se re-
alizează un control asupra integrităţii elementelor patrimoniale. Potrivit prevederilor Regulamen-
tului privind inventarierea nr.30 din 05.03.01, inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni
prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ-valoric, după
caz, în patrimoniul sau gestiunea întreprinderii la data la care aceasta se efectuează.

Inventarierea se află într-o strânsă legătură cu celelalte procedee ale metodei contabilităţii. Ast-
fel, toate operaţiunile economice se consemnează în documente corespunzătoare, datele din doc-
ument se înregistrează în conturi, exactitatea înregistrărilor din conturi se verifică cu ajutorul bal-
anţei de verificare, informaţiile din conturi se confruntă cu realitatea şi se pun de acord cu
aceasta prin intermediul inventarierii, pe baza tuturor acestor lucrări se întocmeşte bilanţul con-
tabil, raport financiar de sinteză şi informare a utilizatorilor.

Inventarierea, în calitatea sa de procedeu al metodei contabilităţii, îndeplineşte mai

multe funcţii (sarcini), dintre care cele mai semnificative sunt:

 Stabilirea existenţei efective a mijloacelor fixe, terenurilor, activelor nemateriale, in-

vestiţiilor financiare, stocurilor de mărfuri şi materiale, mijloacelor băneşti, volumului
producţiei în curs de execuţie, creanţelor şi datoriilor etc.
 Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi reali-
tate. Oricât de riguros este organizată activitatea de recepţie, depozitare, gestionare şi
eliberare din gestiune a bunurilor economice, oricât de bine este organizată şi ţinută con-
tabilitatea elementelor patrimoniale, în anumite situaţii pot să apară diferenţe dintre sol-
durile scriptice şi realitate. De regulă, informaţiile furnizate de contabilitate au un carac-
ter relativ deoarece:
o Bunurile economice, materiale şi băneşti, suferă pe timpul transportului, manip-
ulării şi depozitării anumite modificări cantitative şi calitative. Aceste modificări
se datorează unor factori obiectivi şi subiectivi pe care contabilitatea nu-i poate
surprinde şi consemna în momentul acţionării lor. Astfel, se înregistrează scăderi
cantitative (perisabilităţi) datorită proprietăţilor fizico-chimice ale elementelor
materiale care se evaporă, se usucă, se oxidează, se scurg etc. Unele bunuri îşi

50
 pierd parametrii calitativi datorită expirării termenului de garanţie (alimente,
medicamente), depozitării necorespunzătoare, accidentelor etc. Alte bunuri, dim-
potrivă, cresc în greutate cum este cazul animalelor tinere şi animalelor la în-
grăşat;
o În anumite gestiuni sau la unele sortimente de bunuri au loc sustrageri, furturi,
risipă, proastă gospodărire;
o Unele date din documentele primare se omit cu ocazia înregistrării lor în contabil-
itate, se înregistrează de mai multe ori sau se înregistrează eronat (la altă gestiune
sau la alt sortiment, unitate de măsură şi indici de calitate greşiţi);
o Personalul care gestionează, manipulează mişcarea acestor bunuri dă dovadă de
neglijenţă sau nepricepere (confuzii între sortimente sau alte erori);
o La unele sortimente s-au creat stocuri fără mişcare, greu de comercializat sau de
prisos;
o Unele comenzi de producţie în curs de execuţie sunt anulate datorită renunţărilor
făcute de clienţi sau unele proiecte de cercetare şi investiţii sunt abandonate;
o La unele elemente patrimoniale se înregistrează calamităţi naturale, alte cazuri de
forţă majoră.

Prin compararea situaţiei faptice, stabilită prin inventariere, cu situaţia scriptică din contabilitate
se stabilesc plusurile şi minusurile de inventar şi se iau măsuri în vederea punerii de acord a sol-
durilor scriptice cu realitatea, în vederea întăririi ordinii în gestionarea patrimoniului, în vederea
delimitării răspunderilor.

Cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate, creanţele vechi şi neîn-
casate etc. Şi se iau pe această bază măsuri pentru preîntâmpinarea sau limitarea pagubelor, pen-
tru creşterea vitezei de rotaţie şi sporirea eficienţei. Analizând cauzele care au dus la neîncasarea
sau neplata la termen a creanţelor şi obligaţiilor se iau măsuri menite să ducă la întărirea disci-
plinei decontărilor.

 Verificarea respectării regulilor şi condiţiilor de păstrare a stocurilor de mărfuri şi mate-

riale, mijloacelor băneşti, precum şi a regulilor de întreţinere şi exploatare a maşinilor,
utilajelor şi a altor mijloace fixe.
 Verificarea realităţii valorii de bilanţ a activelor pe termen lung, stocurilor de mărfuri şi
materiale, mijloacelor băneşti din casierie, din conturi de la instituţiile financiare, datori-
ilor şi creanţelor, producţiei în curs de execuţie, cheltuielilor anticipate şi altor posturi de
bilanţ.

 Funcţia de stabilire a capitalului propriu. Prin inventariere se confirmă realitatea ac-

tivelor patrimoniale şi a datoriilor, astfel asigurându-se premisele determinării corecte a
situaţiei nete (situaţia netă a patrimoniului = active (inventariate) - datorii (inventariate)).

Inventarierea ca procedeu al metodei contabilităţii poate fi clasificată după următoarele criterii:

1. După gradul de cuprindere a elementelor patrimoniale se deosebesc:

2. inventarierile generale, presupun cuprinderea în acţiunea de inventariere a tuturor ele-
mentelor patrimoniale aflate în patrimoniul unei întreprinderi. Pentru asigurarea imaginii
fidele furnizate de către rapoartele financiare, inventarierile petrecute la sfârşitul pe-
rioadei de gestiune sunt generale.
3. Inventarierile parţiale, presupun cuprinderea în acţiunea de inventariere numai a unei
părţi din patrimoniu sau numai unele elemente patrimoniale (materiale, mărfuri) sau nu-
mai unele gestiuni din unitatea respectivă (un depozit, o secţie).
4. În funcţie de momentul în care se efectuează inventarierea se deosebesc:
51
 5. inventarierea anuală se realizează la sfârşitul perioadei de gestiune înainte de în-
tocmirea rapoartelor financiare şi are rolul de a determina elementele patrimoniale care
există în mod concret. Această inventariere are un rol deosebit pentru a da garanţie
datelor reprezentative prin intermediul bilanţului contabil, contribuie la realizarea cerinţei
de exprimare fidelă a datelor din bilanţ. Inventarierile anuale sunt lucrări complexe care
necesită un volum mare de muncă, ele neputându-se efectua concomitent asupra tuturor
gestiunilor şi elementelor patrimoniale dintr-o unitate.
6. Inventarierea periodică se efectuează la anumite perioade de timp: lună trimestru
semestru, conform unei planificări proprii întocmită de fiecare întreprindere. Frecvenţa
acestor inventarieri se stabileşte în funcţie de particularităţile fiecărei gestiuni şi de ritmul
mişcării elementelor patrimoniale. Conform prevederilor articolului 39 al Legii contabil-
ităţii nr.426 din 04.04.1995, agenţii economici sunt obligaţi să efectueze periodic inven-
tarierea patrimoniului.
7. Inventarierea ocazională, aşa cum precizează şi denumirea, se efectuează în cazuri spe-
ciale cum ar fi: predări-primiri de gestiune, fuziunea unor întreprinderi, cazuri ex-
cepţionale (calamităţi, furturi, etc.).
8. Inventarierea inopinată presupune existenţa unui secret privind declanşarea unei inven-
tarieri. Gestionarul nu este informat de această acţiune, însă participă la inventariere.
9. După modalitatea de efectuare, inventarierile sunt:
10. inventariere totală, se extinde asupra tuturor sortimentelor care formează un element
patrimonial (sortimente de materiale, sortimente de produse) sau asupra tuturor bunurilor
dintr-o gestiune, indiferent de natura lor (mijloace fixe, mărfuri, obiecte de inventar).
11. Inventariere prin sondaj, cuprinde numai unele sortimente sau numai unele bunuri
dintr-o gestiune. Dacă la inventarierea prin sondaj se constată nereguli semnificative,
acestea se transformă în inventarieri totale.
12. În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară, inventarierile sunt:
13. inventarieri ordinare, au de regulă un caracter normal, planificat.
14. Inventarieri extraordinare, sunt impuse de anumite situaţii de excepţie cum ar fi: ori de
câte ori intervine predarea-primirea de gestiuni; la cererea organelor de control; cu ocazia
modificărilor de preţuri; cu ocazia divizării sau comasării de gestiuni; în urma
calamităţilor şi a altor cazuri de forţă majoră; când există indicii de plusuri în gestiuni.

Modul de petrecere a inventarierii are loc în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr.
426-XIII din 04.04.1995 cu modificările şi completările din 31.01.02 şi 25.07.02 şi a Regula-
mentului privind inventarierea nr. 30 din 05.03.01.

Inventarierea este o lucrare complexă care presupunerea parcurgerea mai multor etape, şi anume:

1. Pregătirea inventarierii, este o etapă premergătoare inventarierii propriu-zise, etapă de

care depinde eficienţa tuturor lucrărilor ulterioare. În cadrul acestei etape se iau o serie de
măsuri de natură organizatorică şi se execută unele lucrări contabile. Printre lucrările de
natură organizatorică se pot menţiona:

 se constituie prin dispoziţie scrisă a conducătorului întreprinderii o comisie de inven-

tariere şi în caz de necesitate mai multe subcomisii în funcţie de numărul de gestiuni ce
urmează a fi inventariate. Comisia de inventariere este formată din conducătorii
diferitelor compartimente şi în cazul existenţei subcomisiilor are sarcini pe linia instruirii,
supravegherii şi controlului întregii activităţi de inventariere. Subcomisiile de inven-
tariere sunt formate din două şi mai multe persoane şi au sarcina să efectueze inventarier-
ile propriu-zise şi să stabilească diferenţele;
 se sigilează căile de acces în gestiuni cu excepţia locului în care începe inventarierea;

52
  se cere gestionarului o declaraţie scrisă, în care trebuie să indice dacă are în gestiunea sa
bunuri nerecepţionate sau bunuri care nu aparţin gestiunii; dacă are documente de
predare-primire a bunurilor care nu au fost operate în evidenţa sa operativă sau nu au fost
predate la contabilitate; dacă a primit sau a predat bunuri fără să se întocmească docu-
mentele necesare; dacă are cunoştinţă de evidenţa unor plusuri sau minusuri în gestiune;
 se sistează operaţiunile de intrare-ieşire a bunurilor din gestiune;
 se identifică locurile în care ar putea fi depozitate bunurile ce se inventariază;
 se grupează bunurile ce urmează a se inventaria pe sortimente şi pe categorii de preţuri.
Se aranjează separat bunurile degradate, bunurile primite în custodie, spre reparare sau
pentru păstrare;
 se verifică dacă aparatele de măsură necesare sunt în bună stare de funcţionare.

Lucrările premergătoare ale inventarierii de natură contabilă cuprind:

 se asigură înregistrarea tuturor operaţiunilor în contabilitatea sintetică şi analitică şi în ev-

idenţa operativă condusă în cadrul gestiunilor (magaziilor, depozitelor);
 se verifică exactitatea înregistrărilor prin confruntarea informaţiilor din contabilitate cu
cele din evidenţa operativă şi prin întocmirea balanţelor de verificare sintetice şi
analitice;
 se ridică de la gestiuni toate evidenţele operative şi se vizează după ultima operaţiune.

2. Efectuarea propriu-zisă a inventarierii care presupune constatarea şi descrierea ele-

mentelor patrimoniale supuse inventarierii. Inventarierea propriu-zisă a mijloacelor fixe,
materiei prime, materialelor, producţiei finite, mărfurilor, mijloacelor băneşti şi a altor
bunuri se efectuează pe fiecare loc de depozitare a acestora şi pe fiecare gestionar, în păs-
trarea căruia se află aceste bunuri şi pe deţinători de bunuri. Denumirea bunurilor inven-
tariate, obiectelor şi cantităţii lor se reflectă în lista de inventariere, conform nomencla-
torului şi în unităţile de măsură primite în evidenţă. Lista de inventariere se completează
în formularul tipizat INV-2. Listele de inventariere se întocmesc pe locuri de depozitare,
pe categorii de bunuri şi pe persoane responsabile de integritatea lor. De asemenea, se în-
tocmesc liste de inventariere separate pentru: bunurile inventariate care nu aparţin gestiu-
nii, dar au fost găsite în cadrul acesteia; bunurile necorespunzătoare calitativ; bunurile
fără mişcare şi de prisos, creanţe şi datorii incerte sau în litigiu.

Bunurile inventariate se înscriu în listele de inventariere cu precizarea denumirii, codului, unităţii

de măsură, indicilor calitativi, preţului unitar de evidenţă. Listele de inventariere se completează
citeţ, fără ştersături sau intercalări de rânduri. Spaţiile libere se barează, eventualele corecturi se
certifică de către persoanele care urmează să semneze aceste liste.

Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, sau calcule tehnice. Bunurile aflate
în ambalaje originale se despachetează şi se verifică prin sondaj. Stivele (mulţimile de obiecte de
acelaş fel) formate din saci, lăzi, cutii, containere etc. se desfac şi se verifică separat. Bunurile de
volum mare (de masă) cum ar fi rezervoarele de benzină sau de vin se inventariază pe bază de
calcule tehnice şi pe baza analizelor de laborator.

Elementele patrimoniale de activ şi de pasiv, a căror existenţă nu poate fi constatată prin inven-
tarieri fizice se verifică pe baza datelor din contabilitate. Acest procedeu se utilizează în cazul
bunurilor aparţinând întreprinderii dar care sunt în afara acesteia (mijloace fixe date în arendă,
materiale lăsate în păstrarea furnizorului, bunurile trimise spre prelucrare la terţi etc.). Tot prin
acest procedeu, al constatărilor indirecte, se verifică: disponibilităţile băneşti din conturile ban-
care (reflectate în extrasele de cont eliberate de bănci);creanţele şi datoriile întreprinderii în ra-
port cu terţii (oglindite în contabilitatea analitică şi în extrasele de cont confirmate de terţi).
53
Rezultatele inventarierii se consemnează în balanţa de verificare a rezultatelor inventarierii, ce
se completează conform formularului tipizat INV-3 ce stă la baza efectuării regularizării rezul-
tatelor inventarierii, adică înregistrarea plusurilor şi a minusurilor în scopul punerii de acord cu
datele cuprinse în contabilitate. Acesta cuprinde: perioada şi gestiunile inventariate, persoanele
care au participat la inventariere, plusurile şi minusurile constatate, bunurile depreciate, creanţele
şi datoriile incerte sau în litigiu. Pe baza acestor constatări se fac propuneri pentru compensarea
plusurilor cu minusurile constatate la sortimentele confundabile între ele datorită aspectului lor
fizic (se pot compensa dacă privesc aceiaşi gestiune şi aceiaşi perioadă de gestiune), pentru con-
stituirea şi regularizarea rezervelor, pentru scăderea din contabilitate a unor pagube sau pentru
imputarea lor.

B. Constatarea divergențelor la inventariere.

La această etapă listele de inventariere se transmit în contabilitate, unde contabilul responsabil de

sectorul respectiv de evidenţă înscrie în liste datele din conturile contabile privind elementele
care au fost supuse inventarierii. Elementele pentru care s-au stabilit abateri dintre datele faptice
şi datele evidenţei contabile se înscriu în balanţele de verificare a rezultatelor inventarierii.

Pentru divergenţele stabilite comisia de inventariere cere de la persoanele responsabile expli-

caţii în scris, iar în baza acestora se ia hotărîrea privind modul lor de compensare. În cazul
stocurilor de mărfuri şi materiale pot să aibă loc divergenţe din cauza că diferite poziţii de stocuri
se aseamănă după aspectul exterior, proprietăţi etc. Astfel, lipsurile unui fel de stoc pot fi com-
pensate cu plusurile altui fel de stoc. Această compensare se efectuează numai cu acordul con-
ducătorului întreprinderii.

Rezultatele inventarierii se examinează la şedinţa comisiei de inventariere şi se perfectează cu

un protocol semnat de către conducătorul întreprinderii, care ia decizia privind regularizarea di-
vergenţelor depistate.

Rezultatele inventarierii se reflectă în contabilitate în luna cînd aceasta a luat sfîrşit. În conformi-
tate cu art. 42 al Legii contabilităţii şi p. 107 al Regulamentului privind inventarierea difer-
enţele, depistate în timpul inventarierii se reglementeaza şi se înregistreaza în evidenţa contabilă
în felul următor:

 plusurile de bunuri şi mijloace bănesti, precum şi diferenţele valorice favorabile, obţinute

în urma compensarii lipsurilor cu plusuri, se înregistreaza ca majorare a veniturilor;
 lipsurile de bunuri şi mijloace bănesti se trec la cheltuielile perioadei de gestiune;
 lipsurile de bunuri, care depăşesc normele perisabilitatii naturale stabilite, precum şi prej-
udiciile cauzate de deteriorarea bunurilor, se atribuie persoanelor vinovate, fiind evaluate
la preţurile de piaţa la data depistării lipsurilor;
 în cazul cînd nu sînt identificate persoanele vinovate, prejudiciile cauzate de deteriorarea
bunurilor sau lipsurile de bunuri, care depăşesc normele perisabilităţii naturale stabilite,
se trec la cheltuielile perioadei de gestiune.

Plusurile depistate în urma inventarierii se reflectă în felul următor:

54
la valoarea de piaţă a activelor pe termen lung stabilite ca plusuri:

 debit contul 111 „Active nemateriale”

 debit contul 112 „Active nemateriale în curs de execuţie”
 debit contul 121 „Active materiale în curs de execuţie”
 debit contul 122 „Terenuri”
 debit contul 123 „Mijloace fixe”
 debit contul 131 „Investiţii pe termen scurt în părţi nelegate”
 debit contul 132 „Investiţii pe termen lung în părţi legate”
 credit contul 621 „Venituri din activitate de investiţii”

la valoarea relizabilă netă a stocurilor de mărfuri şi materiale depistate ca plusuri:

 debit contul 211 „Materiale”

 debit contul 212 „Animale la creştere şi îngrăşat”
 debit contul 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
 debit contul 215 „Producţie în curs de execuţie”
 debit contul 216 „Produse”
 debit contul 217 „Mărfuri”
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”

la valoarea nominală a investiţiilor pe termen scurt şi a mijloacelor băneşti stabilite ca plusuri:

 debit contul 231 „Investiţii pe termen scurt în părţi nelegate”

 debit contul 232 „Inverstiţii pe termen scurt în părţi legate”
 debit contul 241 „Casa”
 debit contul 246 „Documente băneşti”
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”.

Lipsurile depistate în urma inventarierii se reflectă în felul următor:

la valoarea de bilanţ a activelor pe termen lung depistate ca lipsuri în urma inventarierii:

 debit contul 721 „Cheltuieli ale activităţii financiare”

 credit contul 111 „Active nemateriale”
 credit contul 112 „Active nemateriale în curs de execuţie”
 credit contul 121 „Active materiale în curs de execuţie”
 credit contul 122 „Terenuri”
 credit contul 123 „Mijloace fixe”
 credit contul 131 „Investiţii pe termen scurt în părţi nelegate”
 credit contul 132 „Investiţii pe termen lung în părţi legate”

la suma amortizării, uzurii aferente activelor pe termen lung depistate ca lipsă:

 debit contul 113 „Amortizarea activelor nemateriale”, 124 „Uzura mijloacelor fixe”

 credit contul 111 „Active nemateriale”, 123 „Mijloace fixe”

la valoarea de bilanţ a activelor curente depistate lipsă în urma inventarierii:

 debit contul 714 „Alte cheltuieli operaţionale”

 credit contul 211 „Materiale”
 credit contul 212 „Animale la creştere şi îngrăşat”
55
  credit contul 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
 credit contul 215 „Producţie în curs de execuţie”
 credit contul 216 „Produse”
 credit contul 217 „Mărfuri”

În cazul cînd nu este determinată persoana vinovată este necesar de restabilit taxa pe valoarea
adăugată anterior trecută în cont care se calculează de la valoarea de bilanţ a valorilor materiale.
La această sumă se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 713 „Cheltuieli generale şi administrative”

 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

În cazul cînd este găsită persoana vinovată şi aceasta a acceptat să recupere dauna materială
pricinuită întreprinderii sau este hotărîrea judecăţii privind recuperarea daunei se întocmesc ur-
mătoarele formule contabile:

în cazul cînd dauna va fi recuperată în perioada de gestiune:

 debit contul 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului” – la suma daunei materi-
ale pricinuite întreprinderii care se evaluează la preţ de piaţă
 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale” – la suma venitului obţinut din recuper-
area daunei materiale
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul” – la suma TVA aferente
prejudiciului materiale adus întreprinderii

în cazul cînd dauna va fi recuperată în perioadele următoare, dar pe o perioadă nu mai mare de
un an:

 debit contul 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”

 credit contul 515 „Venituri anticipate curente”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

în cazul cînd dauna va fi recuperată în perioadele viitoare şi termenul de recuperare al acesteia

este mai mare de un an:

 debit contul 134 „Creanţe pe termen lung”

 credit contul 422 „Venituri anticipate pe termen lung”
 credit contul 534 „Datorii privind decontările cu bugetul”

Recuperarea daune se poate efectua:

prin reţinere din salariul:

 debit contul 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii”

 credit contul 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”

contra mijloace băneşti:

 debit contul 241 „Casa”

 credit contul 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”

contra alte active:

56
  debit contul 121 „Active materiale în curs de execuţie”
 debit contul 123 „Mijloace fixe”
 debit contul 211 „Materiale”
 debit contul 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
 debit contul 217 „Mărfuri”
 credit contul 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”

În cazul cînd recuperarea daunei materiale are loc pe parcursul mai multor perioade de gestiune
suplimentar se întocmesc formulele contabile:

dacă termenul de recuperare este mai mic de un an:

 debit contul 515 „Venituri anticipate curente”

 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale” – constatarea venitului aferent pe-
rioadei de gestiune curente

dacă termenul de recuperare este mai mare de un an:

 debit contul 227 „Creanţe pe termen scurt ale personalului”

 credit contul 134 „Creanţe pe termen lung” – trecerea creanţelor din categoria cre-
anţelor pe termen lung în categoria creanţelor pe termen scurt cînd termenul de recuper-
are devine mai mic de un an şi, concomitent

 debit contul 422 „Venituri anticipate pe termen lung”

 credit contul 515 „Venituri anticipate curente” – transferarea veniturilor anticipate din
categoria veniturilor anticipate pe termen lung în categoria veniturilor anticipate curente

Ulterior, la recuperarea daunei, veniturile anticipate curente vor fi constatate ca venituri ale pe-
rioadei de gestiune curente prin formula contabilă:

 debit contul 515 „Venituri anticipate curente”

 credit contul 612 „Alte venituri operaţionale”

9. Registre și forme ale contabilității:

a. Caracterizarea registrelor contabile și clasificarea.

Registrele contabile sunt documente specifice cu ajutorul carora se realizeaza înregistrarea op-
eratiilor economice si financiare în conturi si furnizarea, pe aceasta baza, de informatii privind
situatia si miscarea patrimoniului. Ele se prezinta sub forma unor caiete, foi volante, fise sau
documente informatice cu continutul si structura adecvate scopului pentru care s-au deschis.

Teoria si practica contabila au generat o diversitate de forme privind continutul registrelor. Ast-
fel, din punct de vedere al modului de înregistrare a operatiilor economice si financiare în cadrul
sistemului de conturi, registrele pot fi pentru:

- evidenta cronologica;

- evidenta sistematica;

- realizarea combinata a celor doua feluri de evidente.

57
Evidenta cronologica, organizata cu ajutorul registrelor, se realizeaza prin intermediul unui jur-
nal, ce serveste la înregistrarea operatiilor în ordinea în care au fost efectuate în timp. În practica,
în acest scop se utilizeaza documentul numit "Registrul jurnal", precum si "Nota de contabili-
tate". 

Evidenta sistematica, prin intermediul registrelor, înseamna înregistrarea operatiilor economico-

financiare în functie de natura lor, pe elemente patrimoniale de activ, de pasiv sau procese eco-
nomice sub forma de cheltuieli si venituri. În asemenea registre se înscriu operatiile care au fost
deja înregistrate, cronologic, în registrul jurnal.

În categoria acestor registre sunt incluse:

- fisele de conturi fara dezvoltare pe conturi corespondente a rulajului debitor pe conturi

creditoare si, respectiv a rulajului creditor pe conturi corespondente debitoare. În activitatea
practica sunt denumite "fise de cont pentru operatii diverse" (care sunt numai fise valorice,
pentru debit, credit, sold). În cazul evidentei bunurilor de natura stocurilor, aceste fise contin în
plus, pe lânga coloanele valorice, coloane pentru cantitate (intrata, iesita, stoc) si sunt denumite
"fise de cont pentru valori materiale".

- jurnalele pentru creditul conturilor, în care documentele justificative, în care sunt consemnate
operatiile patrimoniale se înscriu în ordine cronologica.

Registrele pentru evidenta combinata se utilizeaza la unitatile mici, care nu folosesc

multe conturi si în care se efectueaza înregistrarile, atât în ordine cronologica, cât si în mod
sistematic (Exemplu: Jurnal - Cartea mare).

Dupa sfera de cuprindere a datelor, registrele de evidenta contabila se împart în:

- registre pentru evidenta sintetica, care se pot prezenta concret sub forma jurnalelor
pentru creditul conturilor sau Cartea mare-sah, în functie de forma de înregistrare contabila
folosita de unitate;

- registre pentru evidenta analitica ce se pot concretiza sub forma de fise valorice sau
cantitativ valorice sau diferite situatii al caror continu 111e49b t informational se stabileste de
unitatea patrimoniala;

- registre pentru realizarea combinata a celor doua forme de evidenta.

b - Continutul, completarea si gestionarea registrelor

Normele legale din tara noastra prevad ca principale registre de contabilitate: Registrul - jurnal;
Registrul inventar si Registrul "cartea mare".

Registrele de contabilitate reprezinta, alaturi de bilant si contul de profit si pierdere, principalele

documente pe care le produce contabilitatea.

Registrele de contabilitate sunt documente contabile obligatorii în care unitatile

patrimoniale înregistreaza, periodic, cronologic si sistematic, operatiunile economico-financiare,
consemnate în documente justificative, care produc modificari în patrimoniul acestora.

Registrul jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistreaza, zilnic sau lunar,
în mod cronologic, operatiune cu operatiune, fara spatii libere, fara stersaturi, toate operatiile
58
privind miscarile patrimoniului. Este un document tipizat format A4, ce se întocmeste într-un
singur exemplar, de catre regiile autonome, societatile comerciale, institutiile publice, unitatile
cooperatiste, asociatiile si celelalte persoane juridice, dupa ce a fost numerotat, snuruit, certificat
si parafat. Acest registru se parafeaza de catre organele în drept, la începerea activitatii unitatii,
precum si ori de câte ori este cazul.

Operatiunile de aceeasi natura, realizate în acelasi loc de activitate (atelier, sectie, etc.) si
în cursul aceleiasi zile, pot fi înregistrate într-un document centralizator care, la rândul sau, sta la
baza înregistrarii în registrul jurnal.

Registrul jurnal se poate prezenta sub doua forme:

registrul - jurnal general;

registrul - jurnal auxiliar, pentru operatiunile de casa si banca, decontarile cu furnizorii,

situatia încasarii - achitarii facturilor, situatia avansurilor spre decontare; toate acestea
sunt folosite de unitatile patrimoniale care au un volum mare de operatiuni de înregistrat.
Acest registru serveste pentru înregistrarea cronologica a miscarii elementelor patrimoni-
ale si ca proba în solutionarea litigiilor. De asemenea, prin intermediul lui se face o prima
verificare cu balanta sintetica, în sensul ca totalul registrului jurnal trebuie sa corespunda
cu totalul rulajelor debitoare, respectiv creditoare, din balanta conturilor sintetice, în-
tocmita pentru luna curenta.

59