Tema 4.

COMUNICAREA ORALA

Din punctul de vedere al instrumentelor folosite, comunicarea poate fi verbală și

nonverbală. Comunicările verbale, bazate pe cuvânt, sunt orale si scrise. Ambele forme pretind
respectarea anumitor reguli comune, dar există și reguli specifice.
Caracteristici ale comunicării orale
Comunicarea orală este întalnită sub două forme:
a)      directă sau față în față;
b)      mediată sau indirectă (prin mijloace tehnice).
Comunicarea orală reprezintă modalitatea cea mai întalnită de comunicare și este
preferată, deoarece prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
 permite emitentului să-și exprime ideile mai rapid si mai ușor;
 asigură posibilitatea verificarii pe loc a modului în care sunt intelese mesajele,
putându-se regla fluxul informațional și corecta neînțelegerile. Totodata, prin
discutii, putem lua cunostință de starea psihomorala a conlocutorilor;
 creează posibilitatea completării conținutului informational cu elemente
motivaționale;
 conține mai multă informație explicită, evitând echivocul și subtilitățile
interpretabile.
Atributele caracteristice comunicării orale sunt:
 comunicarea orală presupune un mesaj. Mesajul trebuie sa includă elemente
de structură, elemente de actualitate, interes și motivație pentru ascultător,
elemente de feedback, elemente de legatură între părțile sale principale,
claritate și coerență internă etc.;
 comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de întelegere a
acestui mesaj (materiale adiționale, concordanța între mesajul oral și cel
nonverbal);
 comunicarea orală este circulară și permisivă, în sensul că permite reveniri
asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevazute atunci când s-a
conceput mesajul;
 comunicarea orală este puternic influențată de situație și ocazie (acelasi mesaj
poate fi receptat diferit de aceeasi receptori în funcție de dispoziția
motivațională, factorii de stres, oboseala etc.);
  comunicarea orală este puternic influențată de caracteristicile individuale ale
emițătorului (un bun orator va fi receptat într-o mai mare masura ca fiind bine
pregatit de catre auditoriu);
 comunicarea orală posedă și atributele necesității (nevoia omului de a
comunica), aleatoriului (comunicarea orală oferă o mare proporție de
elemente întâmplătoare) și nelimitării (comunicarea orală este practic
nelimitată).

Parametrii comunicării orale

Comunicarea orală directă sau mediată este caracterizată cu ajutorul mai multor
parametri, de optimizarea cărora depinde eficiența ei. Acești parametri sunt:
1. Frecvența (debitul verbal). Calitatea comunicării depinde și de numărul de
cuvinte rostite în unitatea de timp. Nu se poate vorbi de o frecvență standard.
Oamenii pot asculta de 4-5 ori mai mult decât frecvența considerată normală, de
150-200 cuvinte pe minut, la emisie, în comunicări bine organizate. Condiția este
ca mesajul să fie scurt și să se refere la situații, locuri, denumiri și acțiuni
familiare. De asemenea, trebuie să se evite formulările greoaie, aluziile subtile,
cuvintele și expresiile necunoscute, datele numerice și indemnurile, ce presupun
reorientări dese ale gândirii. Frecvența diferă mult de la o limbă la alta, de la o
regiune la alta din aceeași țară și de la o persoană la alta.
Comunicarea formală, în fața mai multor auditori, impune un ritm care să permită
urmărirea ideilor și intelegerea lor de către toți cei prezenți. Lecțiile, de ex., se expun foarte rar.
Multe depind de conținutul mesajului. Faptele grave, cu semnificații profunde, impun o
exprimare mai lentă. Misiunile importante, cum sunt cele de luptă, se expun rar. La fel se
procedează și cu mesajele ce conțin date numerice, nume de oameni sau denumiri de locuri sau
succesiuni obligatorii de activități.
Dacă se vorbește prea repede, mesajul se receptează incomplet sau cu erori, iar daca
ritmul este prea rar - se irosește timpul. De asemenea, cand frecvența este invariabilă, monotonă,
indiferent dacă debitul verbal este mic ori mare, apare oboseala.
Modularea frecvenței vorbirii constituie o bună metodă de a atrage atenția auditoriului
asupra anumitor parți ale expunerii. Ceea ce se doreste a se reține se prezintă mai rar. În
concluzie, indiferent de tema, în comunicarea formală, se recomandă adoptarea frecvenței ce
conferă vorbitorilor un oarecare confort.
2. Volumul (tăria vocii). Se întinde de la soaptă la strigăt, influențând considerabil
efectul la țintă al mesajului. Militarilor, de ex., li se cere de regulă, să vorbească
 tare, energic, dar niciunde nu se spune ca pot să strige unul la altul, în împrejurări
obișnuite.
Din cauza semnificației negative, vorbirea pe un ton ridicat are efecte nedorite asupra
auditoriului. Tonul foarte ridicat indică blocarea iminentă a comunicării. În principiu, cine
ajunge să-și strige argumentele, arată fie că nu le are, fie că se gasește într-o stare anormală, când
procesul gândirii nu se mai desfasoară eficient. Păstrarea calmului este o condiție
indispensabilă a comunicării eficiente.
Volumul vocii trebuie ales în funcție de numărul ascultătorilor, distanța dintre emitent și
cel mai îndepărtat ascultător, mărimea și acustica sălii și de prezența zgomotelor parazite, ce
trebuie acoperite. Modularea volumului permite sublinierea unor idei, fie prin ridicarea vocii,
fie prin diminuarea ei.
3. Tonul. Orice mesaj oral poate fi prezentat cu o voce neutra sau cu o anumită
tonalitate afectivă ce reflectă starea emoțională a emitentului. Această stare poate
fi reală sau mimată. Tonul folosit de vorbitor influențează reacțiile emoționale ale
ascultătorilor.
Deși la prima vedere tonul pare legat doar de frecvența vorbirii, de volumul vocii și de
conținutul concret al cuvintelor folosite, în realitate el este determinat și de factorii nonverbali
prezenți în orice comunicare: privirea, postura corporală, mimica, mișcarea membrelor, pauzele
de vorbire etc. La randul lor, acești factori depind decisiv de conținutul comunicării, de
raporturile dintre emițător și receptor (poziția lor ierarhică), de starea fizică și psihică a celui
dintâi și într-o masură apreciabilă, de reacțiile celui de-al doilea față de mesaj.
Tonul utilizat de emitent este influențat puternic și de tipul temperamentului său care
imprimă tuturor manifestărilor persoanei o coloratură emoțională specifică,
inconfundabilă. Tonul adoptat într-o discuție exprimă în esență, felul cum interlocutorii se
percep reciproc, relațiile interpersonale dintre ei, atitudinea față de problema apărută, stările
afective de moment, deprinderile și obisnuințele lor comportamentale. Tonul exprimă și
încercarea mai mult sau mai puțin reușită a interlocutorilor de a individualiza mesajul, de a ține
seama defaptul cui și în ce condiții se adresează. Tonul potrivit cu situația concretă are mai
totdeauna urmări benefice, însă iritarea perpetuă ce transpare din vocea vorbitorului, privirea lui
mereu încruntată, reproșurile permanente constituie adesea obstacole serioase în calea receptării
corecte a mesajelor transmise.
Găsirea tonului potrivit nu este usoară, împrejurările de viață fiind extrem de variate
și deseori schimbătoare, iar personalitatea celor cu care se comunică nu este de fiecare dată
suficient de bine cunoscută. În asemenea cazuri este bine să se înceapă discuția pe un ton
politicos și prudent, adaptarea făcându-se din mers, în raport cu reacțiile interlocutorului.
 4. Pauza. Fluxul normal al vorbirii nu presupune întreruperi numai dacă nu intervin
pauzele de respirație sau cele cu rol expresiv, indicate prin semnele de punctuație.
Pauzele dau auditoriului răgazul necesar pentru urmărirea și înțelegerea ideilor.
Pauzele au un important rol expresiv, întocmai punctelor de suspensie sau liniuței dintr-
un text, prin care se subliniază, se atrage atenția asupra a ceea ce urmeaza și care necesită o
atenție sporită. În vorbire, pauza este mai expresivă decât în scris, stimulează atenția și
curiozitatea și combate monotonia. Abuzul de pauze expresive devine manierism și deranjează
ascultătorii.
5. Tacerea este un mijloc expresiv de accentuare a vorbirii și reprezintă o modalitate
de anunțare a prezentării mesajului sau de a reacționa la spusele interlocutorului.
Uneori tacerea reprezintă doar o pauză prelungită în vorbire, dar poate fi si o
reactie de uimire, de neputință, de frică, de dezaprobare.
6. Modularea vocii. Extrem de importantă este modularea vocii și a ritmului vorbirii.
Monotonia plictisește și obosește chiar dacă volumul este la maxim. Trebuie de
luat în considerare și încarcătura emoțională a cuvintelor, dincolo de conținutul
lor pur informativ.
Emitentul poate obține efecte pozitive în raport cu creșterea încărcăturii informaționale și
emoționale a spuselor sale prin urcarea sau prin coborârea vocii, fără să ajungă la răcnete sau
șoapte sub pragul audibilității.

3.  Stiluri de comunicare

Comunicarea eficientă și eficace depinde în mare masură de felul în care comunicăm, adică
de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări, „stilul este omul însuși”, este evident că
fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta
pecetea propriei personalități, a culturii, a temperamentului și a mediului social în care acesta
trăiește. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricarui act de
comunicare.
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în principal,
urmatoarele calități:
 claritatea - expunerea sistematizată, concisă și usor de înțeles. Absența clarității
impietează calitatea comunicării, conducând la obscuritate, nonsens și echivoc;
 corectitudinea – o calitate care prevede respectarea regulilor gramaticale în ceea ce
privește sintaxa, topica. Abaterile de la normele gramaticale sintactice se
numesc solecisme și constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect și predicat;
  proprietatea – se referă la modalitatea folosirii a celor mai potrivite cuvinte pentru a
exprima cât mai exact intențiile emitentului;
 puritatea – se are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare. Urmărind evolutia limbii putem identifica arhaisme, care reprezinta cuvinte
vechi, iesite din uzul curent al limbii; neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al
căror uz nu a fost încă pe deplin validat; regionalisme, cuvinte a căror întrebuințare
este locală, specifică unei zone.
Potrivit valorii de întrebuințare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sunt folosite de
anumite grupuri de vorbitori, putem identifica alte două categorii de termeni: argoul, un limbaj
folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de
bază, pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul și jargonul - limbaj de termeni specifici unor
anumite comunități profesionale, folosiți pentru a realiza o comunicare mai rapidă;
 precizia are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte și expresii necesare pentru
întelegerea comunicării;
 concizia urmărește exprimarea concentrată pe subiectul comunicat, fără abatere de la
subiect.
Tipologia stilurilor de comunicare:
 Stilul neutru - se caracterizează prin absența deliberată a oricărei forme de
exprimare a stării sufletești, pentru că între emițător și receptor nu se stabilesc alte relații decât
cele oficiale, de serviciu;
 Stilul familiar - se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de
expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puțin pretențioasă,
mai apropiată, folosită în relațiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;
 Stilul solemn sau protocolar, are ca trăsătură specifică căutarea minuțioasă a
formulelor, cuvintelor sau modurilor de adresare, menite să confere enunțării o notă evidentă de
ceremonie, solicitată de imprejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri și sentimente
grave, mărețe, profunde;
 Stilul beletristic – specificitatea acestui stil consta în marea bogație de sensuri la
care apelează și pe care le folosește; este stilul care încearcă să abordeze dicționarul unei limbi
în exhaustivitatea sa;
 Stilul stiintific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează
la formele de deducție și de inducție ale raționamentelor, ignorându-se, într-o oarecare măsură,
sensibilitatea și imaginația;
  Stilul publicistic – prin care se abordează o varietate tematică, fapt ce îl apropie de
stilul beletristic, dar îl deosebește de acesta prin faptul că pune accentul pe informație mai mult
decât pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului.

3.4. Forme de comunicare orală

Monologul - formă a comuinicarii în care emitentul nu implică receptorul; în această
formă a comunicării există totuși feed-back, dar nu există un public anume; în același timp nici
nu se poate vorbi de existența unui monolog absolut.forme de monolog – conferința, expunerea,
discursul, toastul,alocuțiunea, povestirea etc.
Dialogul - comunicare în cadrul careia mesajele se schimba între participanții, fiecare
fiind pe rînd emițător și receptor; roluriule de E si R se schimba reciproc; participanții la dialog
fac un schimb de informații; toți participanții la dialog se considera egali, îsi acordă același
statut. Forme de dialog sunt – dezbaterea, seminarul, interviul.
Colocviu  este forma de comunicare în care participanții dezbat în comun o anumită idee,
în baza unei discuții, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discuții îmbogățindu-se
sfera subiectului abordat.
Așadar, comunicarea orală reprezintă un sistem propriu de reguli și norme sensibil, bogat
și complex, datorită factorilor extra și paralingvistici și a influenței decisive a cadrului
situațional.

Bibliografie:
1. Borcoman, R., Mancaș, M. Arta comunicării și etica profesională. Chișinău, Editura
ASEM, 2016
2. Panisoara, Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, 2003
3. Van Cuilenburg, J.J., Scholten,O., Noomen, G.W. Știința comunicării, Ed. Humanitas,
1991.
4. Preda, M. Comportament Organizational, Iaşi, Polirom,. 2006
5. Stanton Nicki, Comunicarea, Societatea “Stiinta & Tehnica” SA, 1995.
6. Soitu, Laurentiu, Comunicare si actiune, Institutul European, 1997.
7. Van Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicarii, Humanitas,
Bucuresti, 2000.
8. Zamfir, C., Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iasi, Polirom, 2007