PSIHOLOGIE, ANUL I

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

CURS 1
EVOLUŢIA UNEI ŞTIINŢE: TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR
1. Introducere: Începuturile psihologiei
Acum o jumătate de milion de ani, oamenii primitivi credeau că problemele
psihologice erau cauzate de prezenţa spiritelor rele. Pentru a îndepărta spiritele rele, vracii
realizau o operaţie denumită trepanaţie. Trepanaţia consta în sfărâmarea craniului până la
obţinerea unei găuri prin os cu ajutorul unor instrumente neprelucrate din piatră. Pentru că
arheologii au descoperit cranii cu semne de vindecare ale unor astfel de găuri, se presupune că
pacienţii cumva reuşeau să supravieţuiască unor astfel de proceduri.
Faimosul medic grec Hippocrate credea că personalitatea era alcătuită din patru
temperamente: sangvinic (vesel şi activ), melancolic (trist), coleric (furios şi agresiv) şi
flegmatic (calm şi pasiv). Aceste temperamente erau influenţate de prezenţa în corp a
umorilor sau fluidelor. Dacă una dintre umori era în deficit, medicul trebuia fie să crească
umoarea respectivă (printr-o poţiune medicinală), fie să descrească excesul (prin sângerare).
Potrivit filosofului Descartes, nervii erau tuburi goale prin care ,,spiritele animale’’
conduceau impulsurile în acelaşi mod în care apa este transmisă printr-o conductă. Atunci
când o persoană îşi punea degetul prea aproape de foc, căldura era transmisă de spirite prin
acele tuburi direct la creier.
Franz Josef Gall, un medic născut în 1700, susţinea faptul că un observator antrenat
putea preciza inteligenţa, caracterul moral şi alte caracteristici de personalitate pornind de la
forma şi numărul protuberanţelor de pe craniul unei persoane. Din teoria sa a apărut ,,ştiinţa’’
denumită frenologie, care a avut sute de practicanţi devotaţi în secolul al XIX-lea.
Chiar dacă aceste explicaţii ,,ştiinţifice’’ pot părea astăzi deplasate, în momentul
respectiv ele reprezentau cel mai avansat mod de a gândi în ceea ce priveşte psihologia acelei
perioade.
Chiar fără a cunoaşte multe despre psihologia secolului nostru, se poate vedea clar cât
de mult a avansat cunoaşterea comportamentului uman. Cu toate acestea, mare parte a acestui
avans este de dată recentă, pentru că psihologia este unul dintre domeniile recente din câmpul
ştiinţelor.
Cuvântul psihologie este derivat de la termenii greceşti psyche, însemnând suflet şi
logos, însemnând cunoaşterea omului, ca atare semnificaţia iniţială a psihologiei a fost studiul
sufletului.
Deşi rădăcinile sale pot fi identificate încă de la vechii greci şi romani, deşi filosofii au
evidenţiat cu sute de ani în urmă multe dintre temele psihologiei de azi, începutul psihologiei
ca ştiinţă este stabilit în anul 1879. In acest an, Wilhelm Wundt a realizat primul
laborator centrat pe studiul experimental al fenomenelor psihologice la Leipzig, în
Germania. Cam în aceeaşi perioadă, americanul William James începea activitatea în
laboratorul său din Cambridge, Massachussets.
Din acest punct, psihologia a început o viaţă activă şi dinamică, dezvoltându-se treptat
într-o adevărată ştiinţă. Ca parte a acestei evoluţii, au apărut multiple perspective conceptuale,
modele sau orientări psihologice. Aceste perspective reprezintă sisteme organizate de idei şi
concepte interrelaţionate folosite pentru a explica fenomenele psihologice. Fiecare dintre
aceste perspective oferă o interpretare distinctă, accentuând factori diferiţi. Datorită
complexităţii comportamentului uman, nici unul dintre aceste modele nu oferă o explicaţie
optimă. Impreună însă, aceste perspective diferite pot furniza metode şi instrumente de
cercetare şi explicare a complexităţii extraordinare a comportamentului uman.
 2. Devenirea psihologiei ca ştiinţă

Condiţiile cunoaşterii ştiinţifice

Spre deosebire de ştiinţele zise exacte, devenirea psihologiei ca ştiinţă a parcurs un
drum incomparabil mai dificil şi mai sinuos, în special datorită eforturilor permanente
orientate spre considerarea ei ca ştiinţă. Multă vreme, cerinţele şi criteriile pornind de la care
un domeniu de cunoaştere poate fi considerat ştiinţă, au fost formulate şi impuse de
astronomie, mecanică şi matematică. Aceste exigenţe şi criterii au fost:
1. delimitarea unui domeniu de investigaţie unic şi neintersectabil;
2. existenţa unei metode specifice de abordare, descriere şi interpretare a
fenomenelor din domeniul respectiv;
3. fenomenele ce sunt proprii domeniului considerat trebuie să poată fi măsurate şi
cuantificate;
4. obiectivitatea descrierilor şi interpretărilor, care înseamnă întemeierea pe date şi
fapte reale şi verificarea ipotezelor şi generalizărilor dar şi delimitarea între ,,ceea
ce este obiectul în realitate” (independent de subiect) şi ,,ceea ce este obiectul
pentru subiect” (criteriul adevărului);
5. posibilitatea repetării aceleiaşi cercetări de către doi sau mai mulţi autori;
6. prezenţa şi operarea cu generalul în forma conceptelor, principiilor, legilor.
Satisfacerea acestor criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut ca secole
de-a rîndul să rămână în afara abordării ştiinţifice sistematice atât domenii compacte ale
realului (cum sunt domeniile fenomenelor sociale şi psihice) cât şi fenomenele care se
derulează la graniţele dintre ştiinţe. Toate acestea au condus la fărâmiţarea şi îngustarea
domeniilor de cunoaştere. Modelul tradiţional de fundamentare a ştiinţei, devenit inflexibil şi
limitant, a fost revizuit şi înlocuit cu altul mai flexibil şi mai adecvat realităţii odată cu
apariţia ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor (a doua jumătate a sec. XX).
Principalele note distinctive sunt formulate astfel:
1. unul şi acelaşi obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere diferite şi
complementare;
2. fiecare abordare particulară oferă date şi explicaţii despre o anumită latură sau un
anumit aspect al obiectului, şi nu despre obiect în totalitatea determinaţiilor sale;
3. între diferitele domenii şi ştiinţe, delimitările şi frontierele sunt relative, astfel
încât comunicarea şi transferurile reciproce de informaţii şi metodologie nu numai
că nu sunt imposibile dar se impun ca necesare şi indispensabile pentru obţinerea
integrării şi unităţii cunoaşterii;
4. cunoaşterea unidisciplinară trebuie completată cu cea interdisciplinară şi
transdisciplinară;
5. indiferent de obiectul de studiu, toate ştiinţele particulare trebuie să-şi întemeieze
modul general de abordare-interpretare pe o paradigmă generală comună,
unificatoare care susţine: considerarea ca sistem a oricărei entităţi reale care se ia
drept obiect de cercetare; centrarea pe studiul relaţiilor sistemului cu mediul şi al
relaţiilor dintre elementele sale componente (prin prisma criteriilor de echilibru,
organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare);
6. elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea şi integrarea în
aceiaşi termeni a informaţiilor diverse furnizate de ştiinţele perticulare.
Toate aceste aspecte vor fi reluate şi detaliate odată cu abordarea obiectului de studiu
al psihologiei, a metodelor şi legilor specifice acestui domeniu al cunoaşterii, însă prezentarea
lor încă de la început este importantă pentru realizarea unei viziuni unitare asupra evoluţiei
psihologiei.
 Referindu-se la devenirea psihologiei ca știință, Silverman R. (2011) realizează o
scurtă descriere a drumului parcurs de psihologie din 1879 și până în prezent.
Atunci când Wundt, un fiziolog ca formare, a hotărât că este momentul ca disputele
filosofice care durau de secole legate de natura minții să fie lăsate la o parte și să fie înlocuite
de abordări susținute de științele naturii, el a întrebat: De ce nu se poate ca studiul minții să fie
bazat pe observație? La fel cum Fizica observă evenimentele lumii fizice, de ce nu poate
psihologia să observe evenimentele lumii mentale?
Acestea erau întrebări bune iar accentul pus pe observație a fost un pas pozitiv, dar Wundt și
urmașii săi au fost limitați de metodologia aleasă. Ei aveau dreptate în ceea ce privește
importanța observației iar știința minții ar fi putut avansa mult dacă nu ar fi fost atât de
reticenți la tehnica introspecției, o formă de auto-observație menită să evidențieze activitatea
mentală. Asemenea evaluări personale nu aveau nivelul de repetabilitate și fidelitate chiar și
în cele mai strict controlate condiții. Mai mult, deși este adevărat că metoda științifică se
bazează pe observație, mult mai multe aspecte sunt implicate. Avansul cunoașterii nu se
realizează doar prin adunarea unor date. Aceste date trebuie să fie sistematizate și ordonate
într-o modalitate care să ajute generarea de ipoteze (sau întrebări) care să conducă apoi la o
cercetare mai amplă. Deși Wundt și studentul său Titchener (de la Universitatea Cornell) erau
interesați de analiza experiențelor mentale prin descompunerea acestora în elemente
componente și evidențierea relațiilor dintre aceste elemente, nu aveau o poziție bine ordonată,
sistematică legată de modul în care aceste observații ar putea produce ipoteze sau răspunde la
întrebări. Chiar dacă introspecția oferea datele, ei aveau nevoie de mai mult pentru a da
cercetărilor lor tipul de structură care să aibă potențialul de a conduce la dezvoltarea
cunoașterii.
În timp ce un număr de cercetători s-au orientat spre noua știință a minții rezultată din
laboratorul lui Wundt și acceptau perspectiva referitoare la observația obiectivă, alți
cercetători preferau să lucreze pornind de la o bază teoretică. Pentru ei, mintea nu era doar un
concept sau un termen prescurtat pentru procese mentale, ci chiar controlorul, procesul care
reușește să organizeze input-ul venit din exterior.
Triumviratul Psihologiei Gestaltiste, Max Werthermer, Kurt Koffka și Wolfgang
Kohler, susținea faptul că creierul organizează stimulii în întreguri sau gestalt-uri. Pornind de
la această idee, ei și-au propus să demonstreze cum principiile organizării influențează
percepția. Cercetările lor pot fi considerate baza, căteva decenii mai târziu, pentru dezvoltarea
psihologiei cognitive.
În primele două decade ale sec 20, în timp ce gestaltistii dezvoltau ideile propuse iar
laboratorul lui Wundt avea încă aderenții său, William James începea să fie o influență
majoră în psihologia americană. Acesta avea un alt punct de vedere referitor la știința minții.
Deși avea titlul de profesor de psihologie la Universitatea Harvard, James era un filosof care
nu dorea să acorde un rol central științei, mai ales științei făcute în laborator, în cercetarea
legată de cunoașterea minții. Mai mult, James nu credea că știința, orice știință, ar putea să
explice ceva atât de complex și într-o continuă curgere, precum conștiința.
În timp ce influența lui James se răspândea în ercurile academice din America,
căutarea înțelegerii misterelor minții continua în Europa, extinzându-se dincolo de cercetarea
de laborator în cadrul clinic.
În 1895, Sigmund Freud a început dezvoltarea teoriei elaborate a psihanalizei. Deși
Freud era un clinician, el cunoștea principiile cercetării științifice și accepta valoarea
observației. Mai mult, el simțea că observația standard nu era suficientă și, spre deosebire de
Wundt, nu s-a centrat pe obiectivitate ci a căutat să descopere modalități prin care să analizeze
materialul subiectiv. Pentru a realiza acest scop, Freud a făcut din cadrul terapeutic
laboratorul său. El încuraja pacienții să spună orice, toate lucrurile care le vin în minte fără a
încerca să blocheze sau să cenzureze aceste gânduri. Accentul pus pe tehnica asociației libere,
combinat cu ideea că visele pot oferi de asemenea informații prețioase, au oferit lui Freud
instrumentele de care avea nevoie. Faptul că informațiile oferite de aceste metode nu
respectau standardele observației din științele exacte nu l-a deranjat pe Freud.
În ciuda volumului uriaș de date derivat din munca lui Freud, mulți au rămas convinși
că teoria psihanalitică nu este o știință pe care să se poată baza, convingeri care includeau și
terapia psihanalitică (forma de tratament derivată din teorie).
În perioada 1880-sfârșitul 1920 studiul minții domina psihologia, însă întrebările
privind rolul științei continuau să apară. Poziția lui Wundt legată de nevoia folosirii metodelor
științifice a avut o oarecare influență dar folosirea metodei științifice și investigarea
proceselor mentale păreau că nu se potrivesc împreună. Existau prea multe diferențe între ce
să fie observat și cum să fie observat.
Mai mult, conceptele, în special cele care se bazau pe prejudecăți legate de minte și
procesele mentale, tindeau să susțină concluzii fără suport factual.
În preajma anului 1910 când existau întrebări dacă psihologia să se centreze exclusiv
pe procesele mentale, în Statele Unite a apărut ceva nou. Ironic, posibilitatea ca ceva să se
schimbe a apărut din lucrările lui William James care, în ciuda interesului său pentru
conștiință și activitățile mentale, a atras atenția asupra faptului că aceste procese influențează
modul în care oamenii se comportă. Cu alte cuvinte, au consecințe funcționale, multe
observabile.
În 1913, susținut de interesul pentru studiul comportamentului și de cercetarea în
condiționare realizată de Pavlov, ca și de studiile referitoare la învățare conduse de Thorndike,
John B. Watson avansa ideile pentru un alt obiect de cercetare al psihologiei. El arăta că
scopul psihologiei trebuie să fie predicția și controlul comportamentului. Watson își dorea ca
psihologia să fie o știință a comportamentului, și nu așa numita țtiință a minții.
Cercetători ca Skinner, Clarck Hull și C. Tolman au fost cei care au dat viață de fapt
acestei abordări în psihologie. Munca lui Skinner a adus behaviorismul în prim plan în 1938
prin lucrarea ,,The Behavior of Organisms”. Skinner a accentuat faptul că adunarea și
organizarea datelor sunt fundamentale pentru o știință iar știința psihologiei trebuie să se
centreze pe predicția și controlul comportamentului.
Până în 1950 demersul centrat pe studiul minții a rămas trăsătura definitorie a
psihologiei, dobândind mai multă putere datorită dezvoltării tehnologiei de procesare a
informației. Behaviorismul încă își mai descoperea aderenți.
Cum era de așteptat, a apărut o ruptură între psihologii care căutau să studieze
procesele mentale și cei care preferau să se centreze pe studiul comportamentului. Aceste
diferențe au condus la întrebări referitoare la rolul pe care știința îl ocupă în fiecare grup.
Evident că behavioriștii credeau că știința este de partea lor. Cercetările lor, mare parte legate
de studiul învățării, erau obiective iar rezultatele verificabile. Mai mult, datele adunate erau
cuantificabile, putând fi exprimate în grafice. Cei care se centrau pe procesele mentale nu
doreau să accepte aceste idei, argumentând că teoretizarea este o parte integrală a științei.
În ciuda diferențelor, ambele grupuri erau de acord că procesul observației definea
legătura cu știința. Validarea externă rămânea ingredientul crucial în timp ce accentul era pe
adunarea de date și crearea de teorii. Un ansamblu de date care conduce la un set de
generalizări sau formulări teoretice trebuie să fie provocat prin testare, în urma căreia
generalizările sau formulările pot fi infirmate.
Dezvoltarea tehnologiei de procesare a informației și creșterea interesului în studiul
memoriei au oferit cadrul pentru sistematizarea studiului proceselor mentale. În 1985,
Haward Gardner, un proeminent psiholog, susținea că un calculator poate servi ca un model
viabil pentru modul în care funcționează mintea umană. Astăzi este ușor să spunem că greșea,
dar între 1970-1980 modelarea pe computer a funcțiilor mentale era folositoare, chiar dacă
aceste modele nu erau decât metafore elaborate menite să creeze ipoteze și nu să reprezinte
evenimente reale.
Chiar dacă aceste modele păreau destul de stimulatoare, au încurajat prea puțin
cercetarea. Modelele erau prea simple. Procesarea informațiilor de către sistemul nervos
central este mult mai complexă decât orice model de procesare serială sau paralelă. Poate că
acesta este motivul pentru care cercetarea proceselor mentale (numită știința cognitivă) a
început să folosească în mai mare măsură conceptele teoretice. Ideile despre proprietățile
organizatoare ale creierului și despre cum limbajul operează pe baza unor reguli create în
sistemele noastre mentale au stat la baza unor teorii dezvoltate în cadrul științelor cognitive.
De asemenea, a devenit clar că era timpul ca aceste idei să fie interpretate în termenii datelor
aduse la lumină de neuroștiință.
Un exemplu de astfel de abordare în care se unesc științele cognitve și neuroștiințele
este munca lui Michael Gazzaniga în care acesta a descoperit că emisfera stângă a creierului
pare să fie implicată în înțelegerea informației neclare sau incomplete și poate fi locul acelor
organizări implicate în categorizarea și explicația (interpretarea) input-urilor pe care le
primim. Astfel de cercetări au avut un efect profund asupra științelor cognitive. Metodele de
imagistică cerebrală și tehnologia implantării electrozilor au devenit din ce în ce mai precise,
astfel încât întrebările legate de procesele centrale (localizare, extindere, interacțiuni,
schimbare) au astăzi mai multe răspunsuri.
Astăzi se pare că această colaborare între neuroștiințe și psihologie conduce către
momentul în care evenimentele mentale ar putea fi observate. Pe măsură ce acest lucru se
întâmplă, nu vor mai exista îngrijorări legate de rolul științei în psihologie.

Etape ale evoluţiei psihologiei

Ca orice altă ştiinţă, psihologia a evoluat de-a lungul timpului, fiind influenţată atât de
dezvoltarea altor discipline cât şi de contextul social, cultural şi istoric. Pentru a aprecia
natura psihologiei în zilele noastre trebuie să-i înţelegem originile. Este foarte important ca, în
studiul istoriei psihologiei, să evităm prezentismul, abordare care interpretează trecutul în
contextul sau prin prisma cunoştinţelor şi convingerilor prezente. Prezentismul are efectul
nefericit de a minimaliza eforturile unora dintre cele mai importante minţi din istorie prin
ridiculizarea ideilor şi intervenţiilor acestora, care evident că par greşite dacă sunt apreciate
din perspectiva ştiinţei prezente. În contrast, istoricismul susţine că ideile formulate de
oamenii de ştiinţă, indiferent de domeniul din care fac parte, să fie interpretate în contextul
cunoştinţelor, metodelor şi valorilor existente în perioada în care ei au trăit şi şi-au desfăşurat
activitatea.
Referindu-se la procesul general al evoluţiei cunoaşterii psihologice, M. Golu
precizează faptul că acesta poate fi împărţit în patru mari etape care evidenţiază drumul dificil
şi sinuos parcurs de psihologie până la recunoaşterea ei ca ştiinţă: 1. etapa cunoaşterii
preştiinţifice; 2. etapa filosofică (încorporarea cunoştinţelor despre psihic în sistemele
filosofice); 3. etapa cunoaşterii analitice şi intern-contradictorii, antagonice; 4. etapa
cunoaşterii ştiinţifice integrativ-sistemice.

1. Etapa cunoaşterii preştiinţifice cuprinde începuturile psihologiei caracterizate

prin caracterul naiv-mistic, animist sau creaţionist al explicării fenomenelor vieţii sufleteşti.
Informaţiile şi explicaţiile despre fenomenele psihice se constituiau pe baza experienţelor
cotidiene situaţionale, a comunicării interpersonale directe, sistematizându-se şi transmiţându-
se de la o generaţie la alta în forma miturilor, legendelor, ritualurilor şi învăţăturilor practice.

2. Etapa psihologiei filosofice cuprinde de fapt rădăcinile filosofice ale psihologiei

reprezentate de primele sisteme filosofice (sec.V şi IV î.e.n. până în momentul separării
psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare în 1879). În funcţie de conţinutul, interpretarea şi
explicarea naturii psihicului s-au desprins trei modele:
 Curentul materialist
Idei centrale: materia este factor primordial şi determinant iar psihicul are un caracter
secundar şi se manifestă ca o funcţie a acesteia; proprietatea fundamentală a materiei este
reflectarea (înregistrarea şi păstrarea de către un corp a urmelor acţiunii exercitatea asupra lui
de către un alt corp); psihicul este o funcţie a creierului.
Reprezentanţi: Democrit, F. Bacon, D. Hume, D. Diderot, Helvetius, E. Condillac etc.
 Curentul idealist
Idei centrale: dezvoltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) şi divin al psihicului,
al conştiinţei; stările subiective interne ale conştiinţei sunt predeterminate, apriorice, dinamica
lor fiind guvernată de legi divine şi ca atare nu pot fi reduse la procese şi stări materiale
(biochimice, biofizice, fiziologice).
Reprezentanţi: Platon, Im. Kant, G.W.F. Hegel.
 Curentul dualist
Idei centrale: avansează şi susţine teza existenţei a două începuturi – spiritul şi materia
– ireductibile unul la celălalt dar coexistente în timp şi spaţiu, ca două linii paralele, fiecare cu
însuşiri, calităţi şi legi proprii.
Reprezentanţi: Aristotel, Rene Descartes.

3. Etapa cunoaşterii analitice şi intern-contradictorii, antagonice (1879 - sfârşitul

primei jumătătţi a sec. XX) se caracterizează prin apariţia şcolilor şi orientărilor psihologice
divergente: structuralismul, funcţionalismul, behaviorismul, psihanaliza, psihologia
gestaltistă.
Printre oamenii de ştiinţă care au susţinut prin activitatea lor dezvoltarea psihologiei ca
ştiinţă în sec. al XIX-lea se numără:
 fiziologul german Hermann von Helmholtz a avut o contribuţie importantă în studiul
văzului şi auzului. Helmholtz a demonstrat prin experimente pe oameni şi pe animale că
impulsul nervos are nevoie de o fracţiune măsurabilă dintr-o secundă pentru a traversa un
nerv.
 fizicianul german Gustav Fechner a preluat metoda psihofizicii, inventată de
fiziologul german Ernst Weber, metoda care i-a permis cuantificarea relaţiei dintre stimulul
fizic şi experienţa mentală;
 Francis Galton a aplicat teoria evoluţionistă elaborată de Darwin şi a accentuat rolul
selecţiei naturale în dezvoltarea abilităţilor umane. Potrivit lui Galton, indivizii care posedă
abilităţi înalt dezvoltate au şanse mult mai mari de a supravieţui. Ideile lui au impulsionat
dezvoltarea psihologiei diferenţiale care studiază diferenţele care există între oameni în ceea
ce priveşte caracteristicile intelectuale, fizice şi de personalitate.
 James McKeen Cattell a introdus în America psihologia diferenţială şi a fost primul
care a folosit termenul test pentru a descrie diferite probe de vedere, auz şi abilităţi fizice pe
care le administra studenţilor săi. Cattell a fost preşedintele Asociaţiei Psihologilor Americani
în 1895 şi a fost primul psiholog ales Academia Naţională a Ştiinţelor. Opunându-se intrării
Americii în primul război mondial, a fost concediat de la Universitatea Columbia şi apoi a
părăsit Academia. Şi-a început propria afacere, The Psychological Corporation, centrată pe
dezvoltarea testelor care măsoară diverse abilităţi, inteligenţa şi personalitate care este activă
şi astăzi. Cattell poate fi considerat astfel un deschizător de drumuri în domeniul psihologiei
în dezvoltarea ei atât ca ştiinţă cât şi ca profesie.
Cei mai mulţi psihologi consideră că cel care a fondat această nouă disciplină şi ştiinţă
este fiziologul german Wilhelm Wundt. Copilăria lui Wundt nu anticipa importanţa sa
viitoare. A fost un elev mediocru, retras social; prietenul lui cel mai bun era un băiat retardat
mintal care putea cu greu vorbi. Dar Wundt a perseverat, a devenit un student excelent, chiar a
fost asistentul lui Helmholtz în laborator pentru 6 ani. S-a implicat mai mult social şi a intrat
în politică, a participat la demonstraţii pentru drepturile studenţilor. In 1875, în lucrarea
Principles of Psysiological Psychology (Principii ale Psihologiei Fiziologice) îşi anunţa
intenţia de a pune bazele ştiinţei psihologiei. Termenul fiziologic se referea la aplicarea
metodei ştiinţifice folosite de fiziologi în studiul proceselor psihologice. In 1875, Wundt a
înfiinţat un laborator la Universitatea din Leipzig într-o cameră mică folosită drept cantină de
către studenţi. Cererea lui Wundt pentru un laborator mai mare fusese respinsă de
administratorii facultăţii, care nu voiau să promoveze o ştiinţă care credeau că-i face pe
studenţi să înnebunească datorită introspectării conţinutului propriilor minţi. Din 1879,
laboratorul lui Wundt a reprezentat locul unde se realizau cercetări conduse de mulţi studenţi
care mai târziu aveau să devină unii dintre cei mai recunoscuţi psihologi din Europa şi
America de Nord, printre care şi Cattell. Wundt a scris mii de pagini, în ciuda faptului că era
parţial orb. Cattell i-a dăruit o maşină de scris, instrument revoluţionar la vremea aceea, care
i-a permis lui Wundt să scrie de două ori mai mult decât ar fi scris fără ea.
Evoluţia ulterioară a psihologiei a fost marcată de dezvoltarea unor abordări divergente
sau şcoli conduse de lideri charismatici, formaţi adesea în domenii diverse. Aceste şcoli se
diferenţiază prin: 1. obiectul de studiu (conştientul, inconştientul sau comportamentul
observabil); 2. finalitate (analiza conţinutului psihicului, a funcţiilor psihicului sau observarea
influenţei mediului asupra comportamentului); 3. metoda de studiu (descrierea de către
subiecţi a conţinutului minţii sau observarea comportamentului). (Sdorow, 1996)
Structuralismul, prima şcoală de psihologie a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, îşi
propunea să identifice componentele minţii conştiente. A fost introdus şi popularizat în SUA
de Edward Titchener, elevul lui Wundt; metoda folosită era introspecţia analitică, o procedură
creată pentru a analiza experienţa mentală conştientă exprimată prin trei elemente esenţiale:
imagini, sentimente şi senzaţii.
Funcţionalismul a apărut ca o reacţie la curentul structuralist, pe care îl critica datorită
limitării acestuia la analiza conţinutului conştiinţei. Funcţionaliştii studiau maniera în care
conştiinţa ajută oamenii să se adapteze mediului în care trăiesc. Cel mai proeminent
reprezentant este psihologul şi filosoful american William James.
Behaviorismul, o şcoală care a dominat psihologia aproape o jumătate de secol,
respingea studiul proceselor mentale în favoarea studiului comportamentului observabil. Cel
care a înfiinţat această şcoală este John Watson, în 1913.
Psihologia gestaltistă fondată de psihologul german Max Wertheimer susţine faptul că
oamenii au tendinţa de a percepe combinaţiile de elemente mai degrabă ca întreguri decât ca
părţi distincte, întregul fiind diferit de suma părţilor. (,,Întregul este diferit de suma părţilor”)
Psihanaliza îşi are originea în medicină, Sigmund Freud, cel care a fondat această şcoală
fiind un neurolog austriac. Psihanaliza accentuează importanţa cauzelor inconştiente ale
comportamentului.
Pe măsură ce psihologia ca ştiinţă evoluează în timp, nu se poate vorbi despre şcoli
separate de psihologie ci mai degrabă de perspective psihologice.
Perspectiva biopsihologică este interesată de studiul creierului, a sistemului hormonal şi
a efectelor eredităţii asupra funcţiilor psihologice. Printre reprezentanţi se numără
neurochirurgul canadian Wilder Penfield (stimularea electrică a unor puncte particulare dintr-
o parte a creierului produce mişcări ale unor părţi ale corpului din partea opusă) şi americanul
Roger Sperry (fiecare emisferă este superioară celeilalte în realizarea unor funcţii psihologice
particulare).
Perspectiva comportamentală sau neobehaviorismul, derivată din curentul behaviorist,
accentuează importanţa studiului influenţei mediului asupra comportamentului, în anumite
cazuri permiţând şi studiul proceselor mentale. Cel mai important reprezentant este B.F.
Skinner.
Perspectiva psihanalitică sau neofreudismul se concentrează mai puţin asupra
motivelor biologice, accentuând importanţa relaţiilor interpersonale. Declinul psihanalizei
freudiene începe cu doi dintre discipolii săi, C.G. Jung şi A. Adler. Alţi neofreudişti care au
contribuit la dezvoltarea perspectivei psihanalitice sunt: Anna Freud, Melanie Klein, Karen
Horney, Erich Fromm, Harry Sullivan, Erick Erickson.
Perspectiva umanistă a fost denumită ,,a treia forţă’’ în psihologie pentru că oferea
prima alternativă importantă la perspectivele psihanalitică şi comportamentală. Respingând
determinismul psihanalitic cât şi abordarea behavioristă, psihologia umanistă susţine o
viziune optimistă asupra comportamentului uman care accentuează dezvoltarea potenţialului
deplin al persoanei. Ea ajută la realizarea unui nou mod de viaţă pentru fiinţa umană,
raspunzând atât necesităţilor sale interioare, psihice cât şi cerinţelor societăţii, căreia îi
aparţine. Abraham Maslow şi Carl Rogers sunt două dintre figurile centrale în psihologia
umanistă. Ei au respins ideea potrivit căreia comportamentul uman este determinat de
evenimente din copilărie şi au accentuat capacitatea individului de a creşte şi a se dezvolta în
prezent. Psihologia umanistă a constituit punctul de plecare pentru mişcarea referitoare la
potenţialul uman din 1960.
Perspectiva cognitivistă combină aspecte din psihologia gestaltistă şi din psihologia
behavioristă. Accentuează studiul manierei în care mintea organizează percepţiile, procesează
informaţia şi interpretează experienţa. Cei mai importanţi reprezentanţi sunt psihologii Jean
Piaget, George Kelly.

4. Etapa cunoaşterii ştiinţifice integrativ-sistemice este în plină desfăşurare şi se

caracterizează prin abordarea vieţii psihice pornind de la cibernetică şi teoria generală a
sistemelor. Pornind de la metodologia elaborată în cadrul ciberneticii şi a teoriei generale a
sistemelor, se încearcă înlăturarea opoziţiei dintre orientările şi şcolile clasice şi transformarea
modelelor prezentate de ele ca absolute şi general-valabile în modele relative şi parţiale.