1.

DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI CA STIINTA UMANISTA

PSIHOLOGIA CA DOMENIU DE CUNOASTERE SI CA PREOCUPARE PRACTICA

Definirea psihologiei ca ştiintă pare a fi destul de simplă. Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu
descrierea şi explicarea fenomenelor şi însusirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparentă,
deoarece e foarte greu de lămurit ce se intelege prin fenomen psihic şi mai ales ce este un fenomen psihic.
Viata sufletească e încă un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii. Dar nici în ce priveşte
manifestările ei nu există un acord. Incă şi astăzi obiectul psihologiei este subiect de controverse. De
aceea, multi psihologi, sustin că nu poate fi vorba de un obiect unitar al psihologiei, întrucât există de fapt
mai multe psihologii.
În privinta fen. sufleteşti putem distinge 2 moduri de a le aborda: unul practic şi altul teoretic.
In viata de toate zilele, oamenii, de la aparitia conştiintei lor rationale, au observat manifestări şi
însuşiri psihice ale căror denumiri abundă în toate limbile. Deşi în societătile foarte primitive oamenii
semănau mai mult între ei decât cetătenii societătilor civilizate, totuşi deosebiri între indivizi au existat
intotdeauna: unii sunt mai curajoşi altii fricoşi. Astfel de particularităti au fost observate, fiind foarte
importante în practică: în timpul vânătorii organizate de un trib, în fată erau puşi cei mai curajoşi şi cei
mai abili tintaşi; cei fricoşi îndeplineau rolul de hăitaşi, alungând vânatul cu mult zgomot.
Cunoaşterea particularitătilor psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe măsură ce, o dată cu
progresul civilizatiei, au apărut numeroase îndeletniciri, s-au diferentiat pături şi clase sociale, între care
există relatii de colaborare ori subordonare. Astfel, cei care aveau numeroase relatii cu oamenii au ajuns
să fie buni „psihologi practicieni", buni cunoscători ai virtutilor şi năravurilor omeneşti, de care tineau
cont în vederea reuşitei în activitatea lor. O dată cu aparitia şi dezvoltarea literaturii şi a filosofiei au
apărut şi scrieri continând observatii, cugetări profunde cu privire la reactiile psihice. In observatii
psihologice de mare finete au excelat în special marii romancieri din ultimele două secole.
O asemenea psihologie nu este însă ştiintifică. I se spune „psihologia simtului comun" ori
„psihologia naivă", care se invată o dată cu limba maternă şi din practica vietii cotidiene. Aceste
cunoştinte nu sunt însă precise, nu sunt sistematizate, nu sunt verificate în mod riguros. Utilizarea lor tine
mai mult de intuiţie; asemenea practică psihologică reprezintă mai mult o artă decât o ştiintă. Nu e mai
puţin adevărat că unii profesionişti (medici, profesori, scriitori) ajung să poată caracteriza foarte exact
felul de a fi, de a reacţiona al unei persoane pe care au avut prilejul de a o urmări mai multă vreme.
Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor. Astăzi, dată fiind existenţa
psihologiei ştiinţifice, există multe ramuri aplicate ale psihologiei (medicală, şcolară) ce utilizează
cunoştinţe şi metode exacte. Dar un psiholog profesionist încă nu se poate lipsi de cunoştinţele sale
psihologice, acumulate prin experienţă personală. Psihologia naivă se vădeşte a fi foarte necesară în orice
activitate practică.
Psihologia ca ştiinţă a evitat aprofundarea psihologiei naive; orice om de ştiinţă e predispus să
critice reflecţiile cotidiene, deseori eronate. Totuşi, începând cu deceniul al 7-lea, au apărut cercetări
riguroase asupra psihologiei simţului comun şi a modului în care ea e utilizată zilnic.
Modelul traditional al cunoasterii stiintifice constituit sub autoritatea mecanicii si fizicii clasice
formula cerinta ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, sa posede proprietati nemijlocit observabile si
perceptibile, care sa poata fi masurate si cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietati, el nu are nici lungime, nici grosime, nici
volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune, care se recunostea proceselor si trairilor
psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibila construirea unui sistem complet de coordonate si
masuratori, care sa fie tratabil matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Kant, ptr a respinge în mod
categoric posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie si constituirea ei într-o stiinta
independenta.
În aceste conditii, ca unica modalitate de obtinere a datelor necesare descrierii
continuturilor si starilor psihice interne (ale constiintei) era considerata metoda introspectiei (privirea cu
propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena constiintei si relatarea verbala a
celor constatate). Psihologia bazata pe utilizarea exclusiva a acestei metode a primit denumirea de
introspectionista si ea s-a afirmat puternic în ultimele doua decenii ale sec. XIX si în primele trei
decenii ale sec. XX.

1
 Ptr a satisface cerinta observabilitatii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste bord lumea
subiectiva interna a constiintei, retinând ca obiect al cunoasterii psihologice reactiile de raspuns ale
subiectului la stimulii obiectivi din afara. Dar, asa cum se va remarca ulterior, procedând astfel,
behaviorismul a constituit o „psihologie fara suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului
robot”. Iesirea din acest impas metodologic este posibila numai în masura în care se admite ca o
cunoastere stiintifica poate sa aiba nu numai un caracter nemijlocit, ci si unul mijlocit, observarea
obiectului realizându-se indirect prin intermediul unor efecte si fenomene prin care el se manifesta si se
exprima.
Cunoasterea psihologica devine prin excelenta o cunoastere mijlocita: datele si informatia
obiectiva despre natura, continutul si dinamica proceselor psihice particulare se obtin pe baza observarii,
înregistrarii si analizei raspunsurilor si conduitelor subiectului în situatii obiective concrete.

APARITIA SI DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI CA STIINTA

În secolul XIX, sub influenta filosofiei pozitiviste a lui Comte şi a progresului tehnic, s-au
dezvoltat impetuos ştiintele exacte bazate pe observatie şi experiment. Progresul unor investigatii
efectuate de fiziologi şi fizicieni a dus la introducerea metodelor exacte şi în studiul psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului.Flourens a utilizat pe scară
largă procedeul ablatiunilor: extirparea unor portiuni din creierul unor animale şi observarea efectului ei.
Apoi Secenov a putut demonstra experimental existenta unei functii inhibitorii a creierului. Broca,
observând un bolnav de afazie şi creierul acestuia după deces, a găsit o mare leziune în circumvolutiunea
a III-a frontală, stabilind existenta acolo a unui centru al vorbirii .
Weber şi Fechner au studiat raporturile existente între intensitatea unor stimuli şi senzaţiile
corespunzătoare. Un astronom german a stabilit un procedeu de măsurare a timpului de reacţie.
Helmholtz a studiat fenomenul producerii culorilor şi natura timbrurilor sunetelor.
Psihologia ca stiinta independenta s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de nastere” fiind
semnat în 1879, prin înfiintarea la Leipzig de catre savantul german, Wundt, a primului laborator bazat pe
utilizarea metodei experimentale.
Ptr prima data, fenomenele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si speculatii
filosofice si incluse în programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicându-li-se operatiile masurarii,
cuantificarii si criteriile obiectivitatii si cauzalitatii.
Foarte curând, însa, aveau sa apara divergente în legatura cu definirea si circumscrierea obiectului
noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect – psihe= psihic, logos =
vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, în realitate, modul de întelegere a naturii
si structurii interne a psihicului uman nu a fost câtusi de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari
diferite si în mare masura opuse, si anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul psihologiei îl
reprezinta studiul constiintei (respectiv, al proceselor psihice constiente);
b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului este
inconstientul, acesta trebuind, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia
abisala sau psihanaliza elaborata de Freud);
c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie reactiile
externe de raspuns (secretorii si motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si, ca atare, obiectul
psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american Watson).
Primul român care a lucrat în laboratorul lui Wundt şi şi-a susţinut doctoratul cu o teză de
psihologie a fost Gruber. Acesta, întorcându-se la Iaşi, a infiinţat cel dintâi laborator de psihologie
experimentală în cadrul universităţii ieşene. Din păcate, după numai un an, Gruber s-a îmbolnăvit grav şi
s-a sfârşit din viaţă, laboratorul rămânând în părăsire.
Aşadar, în acei ani a avut loc proclamarea independenţei psihologiei faţă de filosofie. Cercetările
bazate pe experiment şi metoda patologică au dat roade bogate şi importante.
Laboratorul şi cercetările conduse aici de Wundt au avut serioase limite, fiindcă psihologul
german considera că se pot aborda experimental numai procesele psihice elementare aici se studiau
senzaţiile, timpul de reacţie şi emotivitatea elementară.

2
 O dată cu secolul XX, psihologia se dezvoltă paralel pe mai multe direcţii. Mai întâi au apărut
cercetări experimentale efectuate cu animale. La începutul secolului, Pavlov şi-a publicat rezultatele sale
privind reflexele condiţionate, care au avut un profund şi îndelung ecou.
Psihicul a fost abordat de către medicul vienez Freud, fondatorul psihanalizei, disciplină ce-şi
propune să analizeze profunzimile inconştientului, a cărui importantă a exagerat-o. Psihanaliza nu
utilizează experimentul, ci îşi indreaptă atenţia asupra resurselor convorbirii clinice. Deşi contestată ca
ştiinţă, psihanaliza are foarte multi adepţi în occident.
In studiul percepţiei, experimentul a fost utilizat cu succes de o şcoală germană numită şcoala
formei (Gestalt). Cu toate contribuţiile sale importante, această direcţie şi-a extins concluziile asupra
întregii lumi materiale, ancorându-se în consideraţii filosofice hazardate, de nuanţă neokantiană. Se
vădeşte acum relaţia strânsă care continuă să existe între psihologie şi filosofie.
De altfel, pe lângă aceste orientări ce recurg la experienţă, la observaţii şi experiment, continuă să
existe „psihologia reflexivă", practicată de filosofii care vor critica frecvent limitele sau erorile
experimentalismului. Putem vorbi, de o psihologie fenomenologică, bazată pe observaţia internă şi
raţionamentul subtil.
Printre precursorii acestui curent îl găsim pe Franz. El consideră psihologia ca ştiinţă a
fenomenelor psihice accesibile percepţiei interne. După Brentano, orice fenomen psihic se caracterizează
prin aceea că este intenţional. Fenomenele intenţionale au un obiect: in reprezentare există ceva (un
obiect) reprezentat, în judecată ceva este acceptat (sau respins), în iubire cineva este iubit. Această
caracteristică (intenţionalitatea) este foarte greu de surprins din exterior. Introspecţia ne dezvăluie
referirile noastre, intenţiile. Astfel, un mare rol îl are contemplarea izvoarelor originale, a intenţiilor.
James merge pe o cale asemănătoare descrierea subtilă a vieţii sufleteşti ce apare ca o curgere
continuă, mereu schimbătoare, selectivă, intenţională.
Husserl a dus aceste puncte de vedere la ultimele lor consecinţe, fundamentând un curent filosofic,
prezent şi în filosofia de azi: fenomenologia, care se bazează pe o descriere psihologică a fenomenelor
interne. El se ridică împotriva reducerii fenomenelor psihice la senzaţii şi reprezentări (imagini). Cere să
preluăm în mod simplu ceea ce ni se oferă originar în intuiţie (observarea internă). După Husserl,
introspecţia ne dezvăluie o mare bogăţie si o mare varietate de nuanţe, el pronunţându-se impotriva unor
tendinţe de simplificare implicate de cercetarea psihologică, doritoare de a măsura şi a stabili etaloane.
Măsura e greu de realizat în psihologie, marimile sunt evaluate in mod grosier şi se pierd nuanţele; printre
nuante se află şi caracterul intentional, care da aspectul calitativ al fenomenului. Sesizarea calitatii
constituie chiar obiectul fenomenologiei.
Pe de altă parte, fenomenologia se consideră o ştiintă a datelor de conştiintă, care sunt degajate de
toate determinările concrete, de orice variabilitate şi orice ancorare într-un loc şi într-un moment: se
obtine obiectivitatea, adică o privire pură asupra fiintei. Dar criteriile acesteia nu sunt clare. Până la urmă,
fenomenologia formulează teze dogmatice.
Dogmatismul nu exclude contributiile filosofice importante. Şi Hegel a fost dogmatic, dar
valoarea filosofiei sale nu este contestată. Ptr psihologie directia fenomenologică este importantă, adeptii
acestui curent făcând observatii de mare finete, ele devenind o pavăză împotriva tendintelor de
simplificare a vietii psihice. Este notabilă şi importanta acordată intentiilor, motivatiei, atitudinilor.
Paralel cu primele publicatii anuntând punctul de vedere fenomenologic, apare o altă directie în
psihologie: psihologia comprehensivă înrudită cu fenomenologia cel putin prin reactia sa împotriva
tendintelor de simplificare şi analiză excesivă, prezente in psihologia de orientare asociationistă ca şi în
psihologia experimentală.Principalul reprezentant al acestui curent este Wilhelm Dilthey. Acesta include
psihologia printre ştiintele care au ca obiect spiritul, realitătile istorico-sociale: istoria, dreptul, lingvistica,
istoria artei. Acestea se disting printr-o logică şi o metodologie proprii, fiind discipline descriptive,
comprehensive, lipsind tendintele de abstractizare şi generalizare caracteristice ştiintelor naturii.
Dilthey cere o abordare a individului în întregul său, apelându-se la introspectie ptr a intelege
unitatea specifică a vietii sufletesti, ceea ce implică o tendintă spre comprehensiune. Spre deosebire de
fenomenologie, psihologia comprehensivă se orientează spre conţinutul vietii sufleteşti, nu numai spre
aspectele formale şi nici doar spre intelect. Omul adevărat este acela care actionează. De aceea, el
efectuează studiul unor personalităti din istorie, al acelora a căror existentă este bine cunoscută.
Psihologia comprehensivă a fost continuată de Spranger care a identificat 6 „forme de viată", 6
tipuri umane (tipul economic, tipul artistic) devenite foarte populare în psihologia aplicată.

3
 Dar relatia pe care Dilthey a văzut-o între psihologie şi istorie nu a fost fructificată. Istoricii nu
sunt familiarizati cu analiza psihologică de profunzime, iar psihologii nu ştiu să verifice autenticitatea
documentelor istorice. Progresul pe această linie necesită o colaborare între cele două domenii, care nu s-
a realizat. Totuşi, recent, istoricii au început să dea atentie „psihologiei istorice", adică mentalitătii
caracteristice unei perioade trecute.
Ceea ce a rodit în psihologie este preocuparea lui Dilthey şi a elevilor săi ptr specificul individual.
Astfel, Windelband a deosebit şi el ştiintele idiografice ale spiritului, de ştiintele naturii - denumite de el
nomotetice. Acestea generalizează, caută legi cauzale.
Disciplinele idiografice, cum sunt istoria si psihologia, studiază evenimente unice.
Oricum, preocuparea ptr specificul individual este importantă în psihologie, iar spiritul psihologiei
comprehensive continuă să fie prezent în conceptia multor psihologi contemporani
Totuşi, progresele esentiale ale psihologiei au venit din partea acelor cercetători care au făcut
investigatii concrete bazate pe observarea comportării umane, pe rezultatele convorbirilor şi ale
experimentelor.
Cea mai valoroasă contributie a adus-o, în ultimele decenii, Piaget care a reuşit, după un travaliu
de trei decenii, să demonstreze că gândirea abstractă, gândirea formală, apare treptat, prin interiorizarea
actiunilor desfăşurate in prealabil în planul extern. În felul acesta, s-a combătut apriorismul sustinut de
Kant şi s-au consolidat bazele empirice ale psihologiei.
E bine să mentionăm că ideologia marxist-leninistă, filosofia materialist dialectică au avut o
influentă negativă asupra evolutiei psihologiei.
Dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor de psihologie in secolul XX a dus la aparitia a tot felul de
specializări, a noi ramuri ale psihologiei. Indeosebi s-au diferentiat numeroase ramuri „aplicate", ramuri
„practice" vizând optimizarea activitătii în diferite domenii.
Psihologia generală este ramura care se referă la individul uman, normal, evoluat studial din punct
de vedere teoretic şi în mod analitic.
In ce priveşte obiectul psihologiei nu există unitate:
- pavlovismul găseşte solutii în studiul reflexelor conditionate ;
- behaviorismul are încredere doar în comportamentul observabil din exterior ;
- psihanaliza consideră că esentialul constă în impulsurile inconştiente ;
- fenomenologia se bazează în special pe analiza vietii mintale interioare.

ORIENTARI SI SCOLI PSIHOLOGICE

Laboratorul de Psihologie de la Universitatea din Leipzig a fost din 1879, mai rnulte decenii, o
adevărată Meca a psihologiei, pe unde au trecut o bună parte din marii psihologi ai vremii
Pornind de la ceea ce a fost psihologia si ceea ce adevenit ea după 1879, evoluţia sa poate fi
impărţită în mai multe etape:
- cea a psihofizicii lui Fechner si a psihologiei fiziologice si experimentale a luiWundt, dominată
de modelul explicări analitice din fizică (mecanică) şi chimie, care a persistat până la primul război
mondial;
- cea a psihologiei gestaltiste, de la Berlin, de la Leipzig, în care modelul psihologiei cu
interpretarea sintetică a părţilor prin întreg avea primordialitate. O atare interpretare este intrinsecă
psihologiei inţelegerii a lui Dilthey şi Spanger, precum şi celei personaliste promovate de Stern a dominat
perioada interbelică;
- cea structuralistă în cadrul căreia se face o sinteză dintre explicarea analitică a întregului prin
parţi şi interpretarea sintetică a părţilor prin functiunea pe care ele o exercită în cadrul întregului.
Dar, pe măsura maturizării psihologiei ca ştiinţă explicită, s-au constituit nenumărate şcoli de
psihologie, rnai mult ori mai puţin rivale, fiecare din ele dorind să propună o teorie distinctă a psihicului
întemeiată pe date experimentale. Acestea scoli au fost:
1. psihopatologică
2. psihanaliza
3. gestaltismul
4. behaviorismul.
Toate şi fiecare puneau sub semnul întrebării idei şi precepte filozofice şi psihologice, după cum
propuneau teorii noi cu privire la psihic, eventual metodele de abordare. Astfel, gestaltiştii, contestau

4
atomismul psihologic care incepând de la Hume, constituia temelia filozofiei psihicului în tradiţie
empiristă, după cum psihanaliza părea să submineze o presupoziţie standard în legătură cu activitatea
mentală, preeminent conştiinţa. Provocarea cea mai incitantă o reprezinta obiecţiile behavioriştilor fată de
modul convenţional de abordare a problemelor psihic-corp şi faţa de conceptele de spirit sau de minte
cărora le daduseră naştere. Psihopatologia transferă accentul pe omul bolnav, psihologia acestuia.
Asemenea orientări şi direcţii au exercitat şi continua sa exercite influenţe considerabile asupra
dezvoltării psihologiei, concomitent asupra dezbaterilor cu privire la psihic.
A Fernandez Zoila apreciază că in psihanaliză ar putea fi identificate, din noianul lor, urmatoarele
orientări:
1. lacanienii - adepţii lui Lacan înainte şi după sciziunile care apar în psihanaliza franceză, grup
care s-a scindat ulterior şi el pe tema analizei didactice:
a) aceasta nu-i o varietate specială a psihanalizei
b) analizantul nu este discipolul psihanalistului
c)aceasta trebuie să fie reprezentativă, să ilustreze psihanaliza, scopul său
2. winnicottienii - acei care i-au urmat pe Winnicott in problema psihanalizelor ptr copii:
a) diada mamă-copil reprezintă unitatea indisolubilă, deoarece nu există copil fara mama
b) o mama suficient de buna va şti să-şi integreze copilul in societate, gratie holding-ului,
asigurandu-i un mediu stabil in care copilul să se simtă in sigurantă;
c) mama stie ce-i prieşte copilului, in consecintă ea are un comportament empatic şi raspunde
prompt trebuintelor copilului;
d) ulterior copilul se va dezvolta prin el însuşi, dacă:
- nu-i sechestrat intr-un univers mărginit,
- hiperprotojat ptr a-si cladi o personalitate de împrumut (eu fals);
e) părintii trebuie să-şi ajute copilul sa cunoască lumea, să se implice în crearea sa;
3. psihanalizele psihoticilor sau nonpsihoticilor, nevrotici, persoane cu psihopatie uşoară,
indivizi care nu se simt bine în pielea lor. Promotorul lor a fost Rosen, autorul analizelor directe:
a) suportul lor sunt continuturile inconştiente pe care subiectul le exprimă verbal sau nonverbal
b) nu solicită analiză de rezistentă,
c) nu recurg la mijlocirea unor lanturi asociative.
4. transformatorii simptomelor, tablourilor clinice, psihanalizelor, practicilor, aplicatiilor care
vizează deschiderea socială. Printre altele ei mai au in vedere:
a) mama şi copilul,
b) construirea relatiiior mamă- bebeluş,
c) viaţa şi munca, activitatea, dorintele
O altă şcoală ce tinde să fie, o reprezintă Scoala de la Palo-Alto.
Ea se bazează pe comunicarea interpersonală, intra- şi intergrupală. Deviza acestei şcoli este cat se
poate de limpede: Nu putem să nu comunicăm! Urmărind-o firesc, caracteristicile sale ar putea fi
următoarele:
a) feed-back-ul cu efect de intoarcere,
b) subiectul-individ îşi pierde particularitatea ipseistă şi intră într-un ansamblu interactional:
- orice om aspiră spre nodurile comunicationale care îl solicită întruna,
- el se implică şi comunică volens-nolens;
c) comunicaren paradoxala,
d) viaţa socială devine o scenă, o reprezentare socială şi metaforică;
e) intercomunicare personală se face pornind de la un limbaj locuit într-o reţea de imagini şi
perceptii endogene pline de celelalte:
- fiecare este altul faţă de ceea ce este
- şi se consideră a fi ptr celălalt;
f) antropologia comunicaţională este sistemică; ipseitatea, aceasta nu se rupe în situaţie duală:
oare este necesar al treilea ptr a fi doi, adică ptr a fi unul; iată un apel la o psihanaliză spartă în bucăţi:
deschisă către/spre celălalt.
De facto, exponenţii Şcolii de la Palo-Alto susţin că ceea ce percepem şi numim realitate este o
creaţie a omului prin comunicare, singurul responsabil ptr cunoastere. Aceasta este elaborată, făurită

5
inconştient prin procese neurologice care reprezinta o traire complexa a particularităţilor fizico-chimice
ale realităţi.
Ptr constructivismul Şcolii de la Palo-Alto este cât se poate de clar faptul ceea ce trăim, experienţa
noastră nu are un temei: din ceea ce suntem ca fiinţe biologice şi sociale, noi degajăm regularitati si
interpretari. Conform lor nu exista adevăr în sine. El nu are importanţă decât în raport cu societatea. Spre
deosebire de pozitivişti care depuneau eforturi să identifice realitatea şi să o explice, exponenţii Şcolii de
la Palo-Alto constructivişti contestă realitatea-adevăr, ptr că nu-i decât o realitate perceput-audizata de un
grup de actori. Ea este, înainte de toate, simţ comun ptr un grup, şi apoi construcţie stiintifică.
Adepţii noii psihologii, ar putea constitui o paradigmă, eventual o nouă scoală. Ea vizează omul,
felul acestuia de a percepe şi pricepe realitatea - lumea, societatea - implicit morbiditatea, pornind de la
normal şi nu invers cum s-a procedat decenii sau chiar secole la rănd.
Individuală şi socială, prioritar normală, lumea avută în vedere de noua psihologie, este una
- a interacţiunii cu realitatea inconjurătoare,
- dirijabilă, manipulabilă prin tot felut de injoncţiuni si nu
- ca o lume interioară, escamotată, ascunsă, ci
- o lume inaccesibilă conştiinţei.
Din asemenea motive, această psihologie a fost şi este considerată noua psihologie sau omu
comunicant.
Noua psihologie are în vedere viaţa omului normal şi, în egală măsură, psihopatologia sa la care să
ajungă preeminent pornind de la normal, sănătos. Este, o nouă concepţie asupra bolii, în sensul că orice
conduită patologică, orice boală, ori aspect morbid este (sunt) un semn, un semnal al perturbării relatiilor
şi nu al unor subiecţi bolnavi. Boala nu mai este o problemă de pulsiuni blocate undeva în psihism, ci o
comunicare analogică, privind o suferinţă psihologică invicibilă a unui individ, al unui grup cu alti
membrii ai grupului ori cu alte grupuri ea se concretizează într-o scurtcircuitare a mesajului, bolnavul
face ori evită să facă ceva exagerat, caz in care el relevă că ceea ce face, face, fiindcă nu se poate abtine
de la aceasta.
În secolul nostru s-au constituit în Europa şi în lume, orientări şi direcţii diverse care au gravitat în
jurul unui centru universitar, unui mare oraş, unele s-au format la nivelul unei ţări, eventual al unui
continent. Din suita celor mai reprezentative ar fi:

I. Şcoala de la Geneva
A fost creată de Piaget. Reprezentant al neoraţionalismului in psihologie a fost un sintetist:
structuralist, funcţionalist, genetivist, adept al psihologiei conduitei, operaţionalist.
Teoria constructivistă a lui Piaget prezintă accesul la formele cele mai elaborate ale gândirii ca o
succesiune de stadii, marcate printr-un palier de echilibru atins în urma unui transfer dinamic între subiect
şi mediul său. Fiind o teorie interacţionistă, ea face apel la conceptele de acomodare şi asimilare,
imprumutate din biologie, ptr a se ajusta la factorii exteriori sau, dimpotrivă, le incorporează in schemele
sale anterioare.
În ceea ce priveşte contribuţia sa la dezvoltarea psihologiei menţionăm:
1.explicarea si inţelegerea structurii în contextul structuralismului genetic
2.inteligenţa - inţelegerea ei pe baza elucidării genezei şi precizarea destinaţiei; el a prezentat
stadiile senzoriomotor, preoperator, de operare concretă formală şi a arătat că ea nu are nimic dintr-un
absolut independent, ci este o relaţie, printre altele, intre organism şi lucruri, mai mult, inteligenţa este un
termen generic ce desemnează formele superioare de organizare sau de echilibru a structurilor cognitive şi
constă, sub raport operatoriu, din reversibilitatea progresivă a structurilor mobile construite; inteligenţa
tinde să elimine schemele de analogie şi să le înlocuiască prin deducţii propriu-zise;
3. explicarea ştiintifică a dinamicii inteligenţei umane,
4. utilizarea metodei clinice pe care psihiatrii au adoptat-o ca mijloc de stabilire a unui diagnostic;
în folosirea ei, e1 atrage atenţia psihologului cercetător să nu intervină din perspectiva sa ptr a inrauri prin
întrebări ori sugestii mersul gândirii copilului; caracteristicile acesteia, după Piaget sunt: egocentrismul,
juxtapunerea, sincretismul (copilul eludează analiza şi disocierile adecvate şi se slujeşte de scheme
globale), incapacitatea de a intelege relaţiile, realismul;

6
 5. diferenta dintre psihicul uman al adultului şi cel infantil - copilul, confundă subiectul cu
obiectul, nu distinge intre intern si extern dupa cum e tentat perpetuu si ubicuu sa insufleteasca obiectele -
animismul - să le considere ca o creaţie a omului - artificialismul;
6. dezvoltarea inteligenţei în stadii, considerate de Piaget decupaje în evoluţia genetică in măsură
să satisfacă următoarele conditii: ordinea neschimbata a achiziţiilor, structura caracterizează orice stadiu
şi nu e o simplă juxtapunere de proprietăti; structurile create la o anumită vârstă devin părţi componente
ale vârstei următoare, cu alte cuvinte structurile inferioare se integrează celor superioare; fiecare stadiu
este un moment preparatoriu si de închegare a stadiului următor; procesele de geneză şi formele de
echilibru finale, deşi relative, pot fi distinse de la un stadiu la altul.
In dezvoltarea psihică, durata şi situarea dupa vărstă a stadiilor poate varia de la un subiect la altul,
ordinea lor se menţine însă aceeaşi. Ele se leagă prin continuitate funcţională, dar diferă din punct de
vedere structural.
Piaget a introdus termenul de operaţie care, după el, se defineste nu izolat sau de sine stătător, ci
prin apartenenţa la o structură de ansamblu dotată cu reversibilătate. Una din structurile fundamentale in
care se integrează operaţiile mentale ale adultului o constituie grupul celor patru transformări INRC: I-
identifică, N-negaţia ori inversiunea, R-reciproca şi C-corelativa; face operaţiile logice fundamentale:
negatia, disjuncţia şi conjuncţia. Reversibilitatea reprezintă o calitate a operatiilor concrete si formale.
In ceea ce priveşte şcoala elveţiană, acesteia i-am mai putea adăuga pornind de la Rousseau şi alţi
psihologi, al căror aport la dezvoltarea psihologiei nu-i de neglijat. Astfel, s-ar impune să-i mai
menţionăm pe:
a) Bleuler, E. ; el a introdus conceptele de schizofrenie şi autism.
b) Jung, psihanalist, ctitorul psihologiei analitice sau mitanalizei (arhetipurile);
c) Rorschach, Hemann; s-a oprit asupra perceptiei si a conchis ca acesta este inraurita de
personalitatea percepatorului, de introversivitatea sa.In 1918 creează planşele testului său. Testul petelor
de cerneală a fost evaluat drept deosebit numai dupa moartea sa. Tot el a introdus în psihologie termenul
de coaretat ( retractat) ptr a caracteriza tipul de subiect care nu manifestă, la testarea lui, nici un caracter
extraversiv ori introversiv este vorba despre persoane seci sărace cu duhul ori inhibate .
d) Szondi, Leopold s-a impus, cu deosebire, datorită testului său proiectiv şi ptr teoria sa cu
privire la destin. Testul de diagnosticare a impulsiunilor sau Geno-test, ce include 6 serii de câte opt
portrete de psihopaţi ori subiecţi devianţi (homosexuali, drogaţi,criminali). Cel testat trebuie să aleagă din
fiecare serie, câte două portrete agreabile şi două dezagreabile. Cele 24 de portrete selectate sunt
reprezentate sub forma unui profil impulsional. Ideea de bază este că selecţiile afective nu se fac
accidental, ci rezultă dintr-o rezonanţă certă produsă de fotografii asupra celui testat.
Cealaltă contribuţie o reprezintă metoda folosită ptr analiza destinului. Descoperirea acestuia ar
releva proiectul vieţii ca un tot. Metoda surprinde escamotarea inconştientului familial localizat deasupra
inconştientului colectiv (Jung) şi subconştientului individual (Freud). Teoria destinului ori teoria
anancologică incearcă o legătură între genetică şi psihanaliză.
Aşadar, chiar dacă nu s-au impus cu toţii ca membrii ai acelaşi şcoli, aportul lor la dezvoltarca şi
impunerea psihologiei explicite a fost şi rămane considerabil, cu deosebire al lui J. Piaget.

II. Şcoala rusă

Reprezentată preeminent prin Lev Vâgotski, un adevărat polihistor (cunoştea medicina, dreptul,
filozofia, psihologia, literatura şi mai multe limbi). A studiat pe bază experimentală retardul mental la
copil şi s-a implicat efectiv in activitatea de formare a psihologilor şi pedagogilor ruşi din fosta Uniune
Sovietică. De naţionalitate evreu, ca psiholog a elaborat şi introdus în psihologie:
a) teoria istorico-culturală asupra psihismului uman,
b)metoda genetică ptr a-şi demonstra teoria funcţiilor psihice superioare pe care le-a urmărit
diacronic ca pe o istorie socială;
c)subliniază aspectul social al limbajului, pornind de la caracterul egocentric subliniat de J. Piaget;
d) demonstrează relaţia invăţare-dezvoltare, relevând că invăţătura organizată nu se situează în
coada dezvoltării, ci generează condiţii noi ptr dezvoltare.
Vâgotski a fost un mare psiholog. Aportul său la dezvoltarea psihologiei şi a diferitelor sale
ramuri, cum ar fi: psihologia specială, psiholingvistica, psihiatria, psihologia artei, a fost considerabil.

7
 Remarcabile au fost prin colaboratorii săi şi contribuţiile acestora la dezvoltarea psihologiei
autonome, concretizate în realizările orientărilor impuse de:
A. Şcoala de la Moscova reprezentată prin:
1. Galperin. Pornind de la Vâgotski şi Piaget a dezvoltat teoria formării in etape a acţiunilor
mentale, pe care le consideră drept acţiuni interioare ale celor obiectuale. Teoria sa se bizuie pe o
structură operaţională a activităţii umane, cât şi pe criteriul tipurilor de activităţi cognitive şi acţionale.
Astfel, structura unei acţiuni ar putea fi: scopul urmărit izvorăt dintr-un motiv, obiectal ce urmează să fie
transformat, modelul după care se actionează (intern sau extern), operaţiile prin care se realizează, fizic
ori mental transformarea. La rândul lor, operaţiile îndeplinesc anumite funcţii: de orientare, de execuţie,
de control.
Acţiunea se caracterizează prin următoarele particularităţi: forma sau nivelul la care se desfăşoară,
gradul de generalizare, plenitudinea operaţională ori gradul de desfăşurare, gradul de asimilare şi
rapiditatea realizării acesteia. In ceea ce priveşte orientarea, Galperin distinge următoarele tipuri:
a) cel dintâi caracterizat prin cunoaştere insuficientă a notelor esenţiale, generale şi universale ale
obiectului sau fenomenului — în acest caz acţiunea este lentă, dominată de incercări şi erori;
b) al doilea se caracterizează prin completitudine - acţiunea se desfaşoară repede, corect,
constant, transferul este însă limitat;
c) cel de-al treilea se distinge prin completitudine la care se adaugă faptul că subiectul dispune si
de metode de identificare a întregii clase de obiecte - acum acţiunea e sigură, cu largi posibilităli de
transfer.
- etapa I când se formează schema structurii fundamentale a fenomenelor unite în notiune şi
algoritmii acţiunilor de identificare a notiunii;
- etapa a II-a desfăsurarea acţiunii în plan mintal cu subetapele:
a) acţiunea obiectuală,
b) acţiunea obiectivată (se are în vedere doar însuşirile esenţiale),
c) transferarea actiunii obiectuale şi obiectivate la nivelul reprezentarii, prin care, treptat,
continutul obiectual trece de la nivelul reprezentării la cel al gândirii;
d) comunicarea ptr sine ori planul limbajului extern;
e) vorbirea interioară sau desfăşurarea acţiunii in planul limbajului intern, unde atât acţiunea
mentală cât şi comunicarea sunt scurtate;
- etapa a III-a — impune controlul ca principiu al acţiunii. Schema şi algoritmul trebuie să fie
controlate conform modelului iniţial si chiar dacă tot timpul acţiunea este controlată, acum controlul
dobândeşte un caracter global, devine o acţiune ideală, si devine un punct de plecare ptr o nouă actiune.
In concluzie, teoria lui Galperin reprezintă concepţia potrivit căreia procesul de învăţare eficienta
se desfaşoară de la acţiuni obiectuale la manifestarea lor mentală bazată pe mecanisrne verbale. În acest
fel, gândirea devine un mecanism de orientare a acţiunii.
2. Alţi reprezentanţi:
a). Luria, Romanovici continuă activitatea reprezentanţilor şcolii ruse, în general, şi stăruie, mai
ales în lucrarea Funcţii corticale superioare ale omului asupra activităţii nervoase superioare şi,
bineinţeles, asupra rolului acestora în învăţare.
A urmărit comportamentul bolnavilor cu leziuni pe creier, fapt care i-a permis să formuleze
principiul localizării dinamice conform căruia există sisteme funcţionale complexe care sunt
subtensionate de activitatea concentrată în diverse zone cerebrale, uneori aflate la distanţă în topografia
cerebrală. Potrivit unor atare aserţiuni, memoria, limbajul şi celelalte funcţii mentale nu trebuie
considerate drept entităţi specifice care sunt in funcţie de activitatea unor centrii bine determinaţi, ci nişte
sisteme funcţionale constituite din ansambluri dinamice diferite şi de procese interconectate care se
bazeaza pe structuri anatomice variate, care intervin în mod specific în raport cu funcţia mentală aflată in
joc.
Luria a stabilit că encefalul, cortexul cerebral reuneşte trei elemente esenţiale:
- primul receptează mesajele din interior, le analizează şi le sintetizează, apoi asigură reglare
funcţionării corticale (anatomic corespunde lobului limbic situat la baza creierului);
- al doilea culege informaţiile care provin din exterior pe care le analizează şi le sintetizează
(anatomic corespunde feţei externe a emisferei cerebrale):

8
 - al treilea recepteaza informatiile transmise de primele două şi elaborează programele
comportamentale şi le adapteaza la sarcinile ce trebuie efectuate Luria A. este considerat fondatorul
neuropsihologiei.
b). Leontiev, Alekseiev Nicolaievici s-a consacrat psihologiei activităţii umane constituită din
acte, operatii şi acţiuni. În lucrarea Probleme ale dezvoltării psihicului — abordează procesele psihice,
dezvoltarea acestora în condiţiile unei activităţi susţinute, sistematice şi organizate. Schimbarea mediului,
deopotrivă a structurii activităţii psihice se repercutează asupra conştiinţei.
B. Şcoala de la Skt. Petersburg
A fost reprezentata prin A. Kovalev, V Measiscev, Ananiev. Toti si fiecare s-au preocupat
preponderent de psihologia personalitaţii, cu deosebire de caracterul omului.
Kovalev studiază caracterul şi distinge conţinutul (rnotivele, atitudinile, concepţia despre lume şi
viaţă) de forma (temperamentul, voinţa, deprinderile) in cadrul său, Ananiev releva ca insusirile de tip
nervos (stabilite de Pavlov) nu reprezintă decăt premise naturale, deoarece esenta constituirii caracterului
rezidă in depăsirea sau luarea in stăpanire prin enculturatie, invatare continua, modelare a trăsaturilor
native. Measişcev propune ca unitate componentă a caracterului atitudinea, care rezultă din relatiile
sociale. Ea are o bază motivaţională-afectivă dezvoltată intelectual şi este realizată voluntar. In ansamblu,
atitudinea, dispune de o componentă incitativ-orientativă şi selectiv-evaluativă, precum şi de a doua
predominant efectorie, pregnant operatională. Inegal dezvoltate, ele au stat la baza impărţirii atitudinilor
de către Ananiev in atitudini faţa de:
a) societate
b) muncă
c) oameni
d) sine
In general, ei au văzut personalitatea ca un rezultat al mediuluii social. Acesta influenţează
devenirea personalităţii: aptitudini, temperament, caracter. Aşadar, in cadul psihologiei promovate, ei au
pus accentul asupra mediului şi au subliniat rolul acestuia — preponderent social — in formarea omului.
C. Scoala Gruzina de la Tbilisi
Reprezentată prin Uznadze, R. Natdze, Pranghisvili, Eliava. Ei au acţionat, aidoma
reprezentantilor celorlalte şcoli pornind de la marxism-leninism, materialismul dialectic, in ansamblu.
Printre altele, istoria psihologiei reţine din activitatea lor noţiunea de montaj o structură internă dobandită
la nivel inconştient, o atitudine latentă care se impune in cadrul comportamentului. Montajul ar fi
disponibilitatea de a savarsi o anumita actiune, orientată spre satisfacerea unei trebuinte concrete intr-o
situatie similară. După Uznadze, montajul se fixează la nivelul personalitătii, iar ansamblul montajelor
constituie suportul psihofiziologic al personalitătii. Din cadrul aceleiaşi şcoli, Pranghisvili a aratat că intre
montaj si stereotipul dinamic exista o corespondenta şi că aceasta din urrnă reprezinta substratul
neurofiziologic al montajului. Si, totuşi, montajul in optica gruzinilor nu-i un concept fiziologic, ci unul
psihologic, ptr că el se defineşte specific prin continutul psihologic al interacţiunii intre trebuinţă şi
situatie.

III. Şcoala franceză de psihologie

Reprezentanţii şcolii franceze din secolul al XX-lea sunt:
1. Janet, Pierre este creatorul psihologiei conduitei definită de el drept studiul omului în raport cu
universul si mai ales în raporturile sale cu ceilalti oameni ori, într-o formulare mai veche, psihologia este
stiinta actiunii umane, in care noţiunile de nivel şi reacţie, tendinţă, acţiune, conduită ocupă un loc
preponderent.
Actiunea şi conduita exprimă intotdeauna o relaţie dinamică intre subiect si obiect, individ şi
mediu, om şi societate în condiţii date. În conformitate cu anumite criterif de clasificare P. Janet distinge
acţiuni:
a) interioare (implicite) şi exterioare (corporale, externe, motrice, explicite, primare), corolar al
stimulărilor endogene şi exogene;
b) secundare — stimularea lor se află în executarea însăşi a actiunii primare şi nu intr-o
circumstanţă din afară, exterioară; scopul lor nu-i atât cunoaşterea, ci perfectionarea, reglarea actelor
primare;
c) motorii verbale - acţiuni apărute după ce începe să acţioneze limbajul.

9
 La rândul lor reglările sunt acte simple ori complicate. In acest sens, reflexul este o acţiune simplă,
rezultat al unei stimulări externe bine determinate, in timp ce conduita reprezintă un ansamblu de actiuni
ce include miscări si expresii verbale. In raport cu obiectul lor există conduite intelectuate, sentimentale,
sociale, personale. Ele au cam aceleaşi particularitaţi ca actiunea: durată, ritm, nivel. Ambele - actiunea şi
conduita - exprimă o relaţie dinamică.
2. Ribot, Theodule - într-un fel este creatorul psihologiei patologice, fapt subliniat în cadrul
capitolului consacrat metodei psihopatologice.
3. Pieron, Henri - a contribuit, printre altele, la impunerea psihologiei diferenţiale. Psihologia
diferenţială al cărei ctitor este, studiază particularitatile tipice şi individuale. Iniţiată de W. Stern,
psihologia diferenţiată a vizat incă de la inceput diferentele interindividuale si intergrupale.
4. Wallon, Henri - în calitate de medic şi om politic a dezvoltat o concepţie evoluţionistă de
origine marxistă în domeniul psihologiei copilului.
Wallon, H. este fondatorul şcolii de psihologie genetică. Tributar concepţiei lui Politzer, autorul
Psihologiei concrete, Wallon susţine devenirea psihicului, prioritar în ontogeneză, în interacţiune cu viaţa,
societatea, anturajul. Aşadar, adept al determinismului, potrivit opticii sale, omul se prezintă ca un sistem
ce funcţionează după legi proprii, care determină caracterul acţiunilor exterioare asupra omului. Sub
inrâurirea lor, sistemul psihicului omului se complică şi se transformă mereu.
Ptr el factorul biologic are un rol hotărâtor in dezvoltarea psihică, sens în care respinge ideea că
ontogenia repetă fologenia. Copilul devine pornind de la ceea ce este el din punct de vedere biologic,
individual şi în raport cu societatea, cultura acumulată de generaţiile care o reprezintă, in condiţiile unei
comunicări asidue cu semenii. După el, chiar de la naştere, copilul este o fiintă biologică şi socială. Orice
funcţie este contradictorie; orientarea spre exterior spre menţinerea contactului cu ambientul -
catabolismul - şi orientarea spre interior care concură la preluarea informaţiei provenite din afară -
anabolismul. Aspectul lor consecutiv reprezintă un moment în cadrul formării şi dezvoltării proceselor
psihice, chiar a conştiinţei şi personalităţii copilului.
Concomitent, s-a ocupat şi de jocuri pe care le-a clasificat în: funcţionale - sunt cele elementare,
cu obiectele imaginate ori cu păpuşile şi cognitive care-l angajează plenar, creative - care implică
educatul cu mintea şi inima la un loc. Ele au un rol mare în formarea copilului, instruirea şi educarea sa.
Atât el, cât şi Zazzo consideră că biologicul şi socialul sunt două variabile ce se găsesc intr-o
legătură permanentă. Posibilităţile genetice se actualizează graţie socialului.
Şi oricare-ar fi importanţa ideilor lui Piaget, e necesar sa reţinem ca cele ale lui Wallon şi-au găsit
aplicarea în practică:
- crearea posturilor de psihologi şcolari
- infiinţarea primului centru de orientare şcolară
- Laboratorul de Psihologia Copilului înfiinţat de Wallon în 1927 este trecut din 1950 sub direcţia
lui R. Zazzo.
5. Zazzo Rene s-a impus prin studii şi contributii deosebite în domeniul psihologiei debilitătii
mentale şi al gemenilor. El apreciaza ca debilitatea mentală este o formă de deficienţă mentală. Când
eficienta intelectuală a subiecţilor este apreciată pe bază de teste de inteligenţă, aceştia sunt consideraţi
debili, dacă Q1 variază intre 50 şi 70. Cifrele au fost stabilite în raport cu exigenţele sociale: ele sunt
criterii aproximative de inadaptare la cursul şcolar normal si de adaptare la un regim de educabilitate
mintală. Uneori cerinţele ajung pâna la 80. Cauzele debilităti, după acelaşi psiholog sunt următoarele:
a) variabilitatea normală a patrimoniului genetic,
b) afecţiuni ale sistemului nervos,
c) condiţii socio-educative nefavorabile dezvoltării,
d) tulburări ale vieţii afective.
În domeniul psihologiei a introdus termenul de heterocronie abordarea evolutivă a diverselor
forme de debilitate mentală.
6. Fraisse Paul - ctitorul psihologiei cognitiviste.
7. Lacan, Jaques-Marie, medic psihanalist, activitatea sa recunoscuta mai ales in cadrul
psihanalizei.
8. Lagache, Daniel - medic psihanalist, fondatorul psihologiei clinice in Franta.

IV. Şcoala americana de psihologie

10
 In America, inceputurile psihologiei datează cu precădere din secolul al - XIX-lea.
in ceea ce priveşte psihologia, in cea mai mare parte a acestor institute de invătămant superior, au
fost create laboratoare. Acestea au avut ca punct de plecare experienta lui Wund. Dar, spre deosebire de
ce exista in Europa, in general, americanii sunt preocupati de aspectele pragmatice care să-i ajute să
rezolve problemele practice de mare stringenta. Stanley Hall a creat un asemenea laborator de psihologie.
Potivit concepţiei lui James, schimbările corporale au ca urmare emotiile. Afirmaţia se interpune
ideii conform căreia conştiinta era apreciată ca epifenomen, produs secundar. Pragmatic prin excelenţă,
James publică lucrarea Pragmatism in cadrul căreia susţine şi argumentează faptul că o idee este
adevarată, dacă este eficace, utilă. In consecintă, ideea, respectiv ideile devin instrumente de actiune.
Asemenea concepţie va marca psihologia americană de la inceputul secolului al -XX-lea.
Psihologia americana, de la inceputul secolului nostru, devine, dintr-una a conştiintei, psihologia
comportamentului, creaţia lui Watson. In legătura cu teoriile despre constiintă, creatorul behaviorismului,
consemna: Conştiinta: da, toată lumea trebuie să stie ce este conştiinta! Cand avem senzatia de roşeală, o
perceptie, cand vrem să facem ceva, cand avem intenta de a face ceva ori cand dorim să facem ceva,
suntem conştienti. Toţi cercetătorii in psihologia introspectivă sunt ilogici. In alţi termeni, ei nu spun ce
este conştiinta, ci incep pur şi simplu să aşeze lucruri inăuntru cu ajutorul presupunerilor; apoi, cand
intreprind analiza conştiintei, ei găsesc aici, desigur, ceea ce au pus.
In America, dupa 1920, in perioada numita posteritatea behaviorista, psihologia cunoaşte o
dezvoltare considerabilă. După ce însuşi Watson luase cunoştintă de lucrările lui Bechterev şi Pavlov şi s-
a inspirat din ele, behaviorismul începe să se preocupe de tulburările mentale, deopotrivă de educaţie.
Psihologul ce va domina această perioadă va fi Skinner.
1. Psihologia factorială şi multifactorială — este creaţia lui L. Thurstone, Guilford, Hatching.
Metoda utilizată în cercetare de ei a fost analiza factorială care constituie un mijloc economic de
condensare a numărului de variabile cu care se operează şi de stabilire a unor relaţii structurale între
variabile. Începutul în folosirea sa apartine lui Spearman — psiholog englez. In timp, ea a fost
perfectionată şi a ajuns să aibă variante: metoda componentelor principale a lui Hatelling şi metoda
centroidală a lui Thurstone. In America a cunoscut o perfectionare imprevizibilă datorită implicării
calculatoarelor în obţinerea matricelor şi a tabelelor de corelaţii.
In general, analiza factorială a fost întrebuintată in psihologie, in domeniul inteligenţei.
2. Psihologia creativitătii şi a inteligentei — creativitatea ca noţiune a fost inventată de Allport.
Dintre acei care contribuit la dezvoltarea si impunerea sa au fost:
a) Guilford, Joy Paul - a elaborat teoria trăsăturilor şi factorilor creativitătii: flexibilitatea,
fluiditatea, originalitatea şi dezvoltarea.
Urmărind dezvoltarea unei teorii unitare a intelectului uman, Guilford elaborează modelul
tridimensional in cadrul căruia, prin analiza factorială, reuşeşte să deceleze o serie de factori ce se
organizează pe trei dimensiuni:
a. operatii - cunoaştere, memorie, gândire divergentă, convergentă, evaluare;
b. continuturi - comportamental, semantic, simbolic, figural
c. produse - unitati, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicatii.
Factorii operationali semnifică anumite aptitudini. Ptr creativitate esenţiale sunt aptitudinile
gândirii divergente - cea a solutiilor multiple - fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate
faţă de probleme, redefinire. Fiecare din ele comportă subcomponente
Oprindu-se asupra gândirii, Guilford distinge convergenţa - care presupune reducerea diversitătii
la imitate, integrarea mai multor termeni după o regulă. Ea nu-i decât gândirea in alb-negru, organizată,
riguroasă, ea vizează o singurei soluţie şi o singură metodă; divergenta este gândirea preferată, ptr că
acceptă contrariile, permite abordarea şi rezolvarea problemelor din diverse unghiuri şi cu metode variate.
Evaluarea are in vedere: exactitatea, calitatea corespondenţa şi aplicativitatea informaţiei - ea este o
funcţie a gândirii critice.
Procesele intelectuale au următoarele conţinuturi: imagini referitoare la proprietătile obiectelor,
simboluri-semne, coduri, limbaje, apar cu un conţinut semantic cu privire la înţelesuri şi unul
comportamental prin care se relevă schemele de conduită şi raportare; produsele activităţii intelectuale
sunt: elemente, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii.
b) Osborn A. E. este autorul brainstormingului ori al asaltului de idei -această metodă are la bază
principiul libertăţii de opinie într-o clasă, colectivitate ori grup. Indiferent in cadrul cărei forme de

11
organizare s-ar utiliza, e necesar să dispară din relaţia educator-educat, frica, deoarece ea paralizează
imaginaţia, in general, posibilitătile de manifestare in special. Tehnicile de aplicare concretă sunt:
- separarea momentului de generare a ideilor de cel de evaluare
- constituirea şi antrenarea specifica a grupului
- însuşirea motivatiei si atitudinii creative.
Grupul trebuie să actioneze ca un stimulent ptr toti şi fiecare din participanţi.
Osborn a stabilit şi cateva principii ale brainstormingului, după cum urmează:
a) e mai importantă cantitatea de idei decat calitatea lor,
b) nu se adoptă o atitudine critică fata de răspunsuri,
c) se realizează corelaţii între ideile emise de unul sau altul
d) e necesar să fie incurajată imaginatia liberă, chiar dacă ideile ar putea părea extravagante,
absurde; în toate cazurile participantii trebuie să urmeze căi noi.
Metodologia aplicării braistormingului - conducătorul grupului precizează problemele ce urmează
să fie rezolvate, reaminteşte principiile, stimulează productia de idei, acestea se consemnează in scris ori
se înregistrează, in final se evalueaza, de preferintă de către o comisie şi se ierarhizează ideile in raport cu
valoarea şi utilitatea lor.
c) Gordon, William
Dacă Osborn este autorul brainstormingului el este al sinecticii, ceea ce etimologic, în limba
greacă ar semnifica a pune împreună elemente diferite. Apropiată de metoda lui Osborn, specificitatea sa
rezidă in faptul că face straniul familiar şi concomitent, transformă familiarul in straniu, fiindcă utilizează
tropii, preeminent metafora şi analogiile: personală, directă, simbolică şi fantastică; liderul grupului
intervine şi îşi etalează ideile, dacă nu apar din partea grupului; grupul sinectic este format din 5-7
persoane, iar o şedintă durează de 50- 60 minute
d) Taylor, L A.
A realizat o interpretare sistematică a creativitătii şi a ajuns la cinci niveluri ale creativitătii
generale: expresivă, productiva, inventiva, inovativă si emergenta. Paul Torrance a făurit teste de
creativitate. Alţi psihologi care s-au implicat in abordarea creativitătii sunt: F. Barron, S. Parnes, P. W.
Jackson, H. Anderson şi multi altii. In domeniul inteligentei:
Guilford, J.P. - a elaborat modelul tridimensional al structurii intelectului in cadrul căruia
decelează o serie de factori ce se organizează pe trei dimensiuni.
Meili R. - este autorul unei baterii de teste de inteligentă care-i poartă numele; a stabilit căteva
caracteristici ale inteligentei determinate general:
- plasticitatea (restructurarea),
- complexitatea (structurarea),
- globalizarea (reunirea in ansamblu a elementelor),
- fluiditatea (modificarea directiei menită să evite fixismul).
Thurstone, Louis-Leon a determinat opt factori comuni ptr, inteligentă: rationament deductiv (D),
rationament inductiv (I), memorie (M), aptitudine numerica(N), rapiditatea perceptiei (P), aptitudini
spatiale (S), comprehensiune verbală (V), fluentă verbală (W),
Hun, Clark Leonard - precizeaza categoriile de inteligenta: abstractă, tehnică, sociala şi
administrativă.
Cattel R. Bernard - distinge intre inteligenta cristalizată, imanenta copilariei şi batranetii, fluidă,
intrinsecă vărstei adulte.
Wechsler, David originar din Romania consideră că apogeul inteligentei este in jurul vărstei de 24
ani.
Mentionăm că psihologii americani au creat cele mai multe si mai eficiente baterii de teste de
inteligentă, cum ar fi: Bateria Wechsler, Bellevue (WAIS - ptr adulti şi W1SC ptr copii)
3. Psihologia persoanei – parte a psihologiei generale, studiază in plan general-uman sistemul
psihic al personalitătii, invariantii, compartimentele şi legile acestuia. Bazele au fost puse de G. Allport şi
R. B. Cattell
Allport, G. a delimit personalitatea ca unitatea sistemului dinamic prin care se efectuează o
adaptare originală. Dupa ce a efectuat inventarul trăsaturilor de personalitate a ajuns la concluzia că
trasăturile descoperite sunt, intr-o forma sau alta, intrinseci personalitătii adulte, unde atat cele
considerate bune, favorabile, cat şi cele opuse coexistă, deşi sunt intr-un conflict perpetuu, ele se

12
echilibreaza intr-un anumit mod. Concomitent, el a ajuns să elaboreze an model ierarhic al sistemului de
personalitate, in care identifica următoarele trasaturi.
a) cardinale - una sau doua, stăpane;
b) centrale - care se oglindesc in conduita umana,
c) secundare - cele mai numeroase, putin conturate, distincte.
Privită ca sistem, personalitatea incumba găndirea şi comportamentul. Gandirea este decisivă,
caracterul e privit ca o trăsătura gravata; trăsăturile de caracter sunt cardinale, centrale si secundare -
primele sunt atitudini permanente, directoare ce domină integreaza şi corelează pe celelalte. Trăsăturile
secundare sunt numeroase, putin sesizabile, ele au o existentă minoră şi latenta; ele constituie fundalul
caracterului care se releva doar prin trasaturile cardinale şi centrale. Un alt subsistem il formeaza
temperamentul. Acesta se referă la fenomene caracteristice firii unui individ, la intelegerea
susceptibilitătii sale la stimuli emotionali, la forta şi rapiditatea raspunsurilor sale, precum şi la calitatea
dispozitiei sale persistente, la intensitatea dispozitiei şi la particularităti fluctuante. Toate acestea sunt
considerate constitutive şi, in mare masură, ereditare.
Personalitatea astfel inteleasă nu este niciodată perfect unificată, dar integrarea perpetuă tinde spre
acest ţel, fiindcă procesul dezvoltării personalitatii presupune integrarea şi diferentierea, ca două tendinte
opuse, insa complementare. In concluzie, după Allport, personalitatea este tratată ca un sistem deschis, ea
se dezvoltă dupa principiul organizării in expansiune, are o structură, dar şi o lipsă de structură, o functie,
dar şi o disfunctie, este un sistem incomplet ce tinde sa se dezvolte şi sa fie mai mult decat este, cum, de
facto, este insuşi omul ce o intruchipează.
Cattell, Raymond Bernard aidoma lui Allport porneşte de la definirea personalitătii ca un sistem al
deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentului acestuia. Telul său in
studierea personalitătii devine predictia comportamentului exprimată în ecuatia: R= f(P, S)
Factorii sau trăsăturile personalitătii ce reprezintă ptr el unităti structurale fundamentale, acestea
sunt definite ca reactii-tendinte şi sunt relativ stabile. Ele pot fi trăsături:
- de suprafată - care provin din mai multe surse şi
- de sursă - ce îşi au originea într-o singură resursă; ele sunt:
a) constitutionale - cu originea in conditiile interne ale organismului uman şi
b) environmentale - corolar al însuşirii mediului.
Homey, Sullivan, Fromm, Totter, Bandura abordează personalitatea într-o viziune
neopsihanalitică. Unii dintre ei stăruie asupra învătării sociale: Miller, Dollard, deopotrivă A. Bandura
care încearcă şi realizează o extindere a teoriilor celor dintâi, pornind de la teoria contiguitătii mediate de
stimul. În învătare sunt implicate mai multe procese:
- de atentionare - prin care observatorul identifica comportamente ale modelului in vederea
învătării şi
- de stocare - care fac posibilă interventia proceselor de reproducere psihomotorie a
comportamentelor, urmând a fi întărite acelea care sunt recompensatorii şi eliminate cele sanctionate
negativ.
Erikson, Erik - în studiile consacrate personalitătii a stabilit crizele de identitate:
- copilul mic: încredere-neîncredere;
- prima copilărie: autonomie-ruşine, îndoială;
- vârsta jocului: initiativă-vinovătie;
- vârsta şcolară: hărnicie-inferioritate;
- adolescenta: identitate-confuzia identitătii;
- tineretea: intimitate-izolare;
- maturitatea: generozitate-stagnare;
- bătrânetea: integritate-disperare.
Identitatea semnifica capacitatea conştienta a omului de a se percepe pe sine.
Kohlberg, Lawrence studiind personalitatea stabileşte trei niveluri ale dezvoltării etice:
1. preconventional - are in vedere indivizii ptr care regulile societăţii sunt externe Selfului; ei nu
înleleg şi nici nu sprijină normele sociale /copii sub 9 ani, unii adolescenţi, şi adulţi criminali;
2. conventional - priveşte indivizii rationali; care înleleg şi şi-au însuşit normele sociale - şi le-au
integrat - fapt ptr care acţionează in consecinţă ca să fie observaţi şi apreciaţi (adolescenţii şi adultii);

13
 3. postconvenţional - se referă la acei oameni care au o concepţie proprie şi îşi definesc ei înşişi
principiile şi normele.
În raport cu cele trei niveluri, indivizii au diferite perspective sociale sigur in funcţie de morala ce
prevalează. Cei dintâi se concentrează asupra drepturilor proprii şi eludează obligaţiile; cei din categoria a
II-a se consideră membrii de drept ai societăţii şi, în fine, cei din categoria a III-a pornesc de la sentinţa-
ego primo şi apoi alţii, societatea.
Hogan, Robert - a dezvoltat teoria calităţii dramaturgice, ca individ omul este urmarea propriilor
percepţii asupra modului in care e văzut de semeni. Adică, prin observarea comportamentului, oamenii îşi
atribuie anumite trăsături
Calitatea dramaturgică rezidă in comportament, de fapt in precizia, concizia, claritatea şi eficienta
investite in acesta. Un comportament are valoare dramaturgică dacă este indreptat spre mai multe scopuri
ori circumstante diferite.
Teoria constructelor personale - elaborată de Kelly şi dezvoltată de Banister constă în faptul că
omul încearcă să-şi anticipeze viitorul făurind un cadru conceptual, o serie de lentile măritoare legate
între ele, prin care îşi poate privi propriul univers. Lentilele le-a numit constructe, in esenţă acestea sunt
concepte bipolare, un fel de a categorisi asemănările şi deosebirile din ambianţă. Astfel: alb-negru, acid-
baza, prietenos-ostil, uşor-greu sunt in concepţia lui Kelly, constructe.
În consecinţă psihologia americană in o sută şi mai bine de ani s-a constituit, s-a dezvoltat in
consonanţă cu cea europeană, ceva mai mult s-a impus prin aportul unor mari psihologi, orientări şi
directii insolite şi a contribuit efectiv la afirmarea autonomiei sale, la relevarea caracterului său explicit.
Sigur că toate acestea au fost posibile datorită caracterului său pragmatic, conditiile economice, politice si
sociale in care psihologii au lucrat si de care au benificiat.
Orientarile noi , directiile ori tendintele isi au originea tot in America-psihologiile evolutionista,
ecologica si pozitiva.

DEZIDERATUL UNITATII STIINTEI PSIHOLOGICE

În prezent, au fost depasite limitarile si absolutizarile pe care se bazau orientarile mentionate.
Astfel, se admite ca sfera notiunii de „psihic uman” este mai larga decât sfera notiunii de „constiinta”, ea
incluzând într-o relationare de tip sistemic trei componente: inconstientul, subconstientul si constientul,
toate împreuna formând domeniul de studiu al psihologiei.
Pe de alta parte, planul subiectiv (psihic) intern si planul obiectiv (comportamental) extern nu se
mai rup artificial unul de celalalt si nu se mai opun ca entitati antagonice ireductibile; dimpotriva, se
recunoaste si se afirma unitatea indisociabila a lor sub egida principiului unitatii „constiinta-activitate”.
Finalmente, psihologia se defineste ca stiinta care studiaza, cu ajutorul unor metode obiective
specifice, organizarea psihocomportamentala sub aspectul determinismului, mecanismelor si legilor
devenirii si functionarii ei, în plan animal si uman, în unitatea contradictorie a individualului,
particularului si generalului, universalului. Aceasta definitie stabileste în mod real sfera de cuprindere a
domeniului si justifica diferentierile si delimitarile existente în interiorul lui:
a) psihologia animala si
b) psihologia umana.
Psihologia umana are, la rândul ei, o latura generala care ne ofera tabloul global al organizarii
psihocomportamentale a omului normal (mediu), facând abstractie de vârsta, sex, context socio-cultural,
ocupatie (profesie), si o latura particular-diferentiala, care se centreaza pe studiul si explicarea
ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentala functie de: vârsta, sex,
mediu socio-cultural, activitate profesionala, nivel de dezvoltare, natura deviatiilor si tulburarilor
patologice: psihologia genetica si a dezvoltarii, psihologia vârstelor, psihologia scolara, psihologia
muncii, psihologia militara, psihologia creatiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia
comercialasi economica, psihologia sociala, psihologia medicala, psihopatologia.

PSIHOLOGIA CONTEMPORANA SI LOCUL EI IN SISTEMUL STIINTELOR

Conceptiile multiple şi diversificate cu privire la locul psihologiei în sistemul ştiintelor s-au
organizat şi integrat, conducând la elaborarea unor adevărate „modele" explicativ-interpretative, astfel
intalnim :
- modele triunghiulare

14
 - modelul circular
- modelul interpenetrării ştiintelor
- modelul bazat pe clasificarea ştiintelor
Modele triunghiulare
Bilhler propunea modelul triunghiular al psihologiei aceasta din urmă fiind amplasată la
intersectia ştiintelor umaniste, ştiintelor sociale şi ştiintelor naturale. Meehl lansează distinctia dintre
psihologia „hard" şi psihologia „soft", potrivit căreia influenta ştiintelor naturii a orientat psihologia spre
un studiu mai riguros al comportamentului, ştiintele sociale au accentuat, au încurajat mediul social şi
valorile, ştiintele umaniste au directionat atentia spre necesitatea sublinierii importantei influentei
subiective.
Clasificarea triunghiulară a ştiintelor a fost făcută şi de Kedrov, care subdivide ştiintele umaniste
în ştiinte sociale şi ştiinte filosofice, făcând loc în „triunghiul" său, alături de psihologie, şi altor ştiinte.
Cât priveşte psihologia, ea ocupă un loc aparte în triunghi : mai aproape dc filosofie, dar fiind
legată de toate cele trei vârfuri ale triunghiului. Remarcăm că se atribuie un loc şi psihologiei sociale,
amplasată între psihologie şi ştiintele sociale
Modelul circular
O contributie deosebită la clasificarea ştiintelor o aduce Piaget, care, propunea un model circular
al ştiintelor. Punctul de pornire a1 clasificării lui Piaget îl constituie relaţia dintre subiect şi obiect in
procesul cunoasterii. În matematică şi fizică se reflectă obiectul real, latura lui cantitativă ; în biologie
deja apare şi latura subiectivă, fapt care îl pregăteşte pe subiect să devină obiect al cercetării, proces ce se
va desăvârşi în psihologie şi sociologie. Linia circulară se încheie în epistemologie şi genetică prin relatia
psihosociologiei cu logica şi matematica, relatia dintre acestea din urmă realizându-se prin intermediul
structurilor operatorii ale subiectului. Piaget plasează psihologia în rândul ştiintelor antropologice,
„nomotetice", adică al acelor discipline „care urmăresc să descopere legi atât în sensul de relatii
cantitative şi relativ constante, cât şi în sensul de fapte generale sau de relatii ordinale, de analize
structurale".
În fizică, obiectul şi subiectul sunt distincte; în biologie se creează premisele apropierii lor, ptr ca
în psihologie să se ajungă la coincidenta lor. Dacă privim spirala de sus sau dacă o „turtim", psihologia se
va afla în centrul ei.
Modelul interpenetrării ştiintelor
Multă vreme în interpretarea relatiilor dintre ştiinte a predominat ideea interdisciplinaritătii.
Mattei Dogan şi Robert Pahre avansează ideea că nu cercetarea interdisciplinară atotcuprinzătoare este în
măsură să asigure inovarea ştiintelor, ci, dimpotrivă, interpenetrarea lor. Două argumente stau la baza
acestei idei.Primul vizeaza rolul de emulatie al ştiintelor, acestea din urmă trecand prin cicluri de
specializare, fragmentare şi hibridare, inovatia fiind posibilă ca urmare a interpenetrării ştiintelor
specializate. Al doilea argument se referă la demersurile întreprinse de cercetător. Fiecare ştiintă are un
centru, un nucleu dur am spune, relativ îngust şi stabil, şi o margine sau o periferie mult mai labilă şi
fluctuantă. În timp ce centrul ştiintei este mai putin susceptibil la inovare, aici intervenind „paradoxul
densitătii" (tendinta subdomeniilor cu mare densitate demografică de a produce mai putină inovatie),
marginea ştiintei este mai susceptibilă la schimbare şi inovare. Inovarea se produce tocmai în procesul
trecerii de la centru spre margine.Autorii elaborează chiar şi o tipologie a personalitătilor creatoare :
pionierii (cei care lărgesc traditiile unei discipline, depăşind frontierele); constructorii (cei ce merg pe
căile trasate de defrişatori, fructificându-le la maximum) ; hibrizii (cei ce combină diferite subdiscipline).
Adevăratele căi de inovare în ştiintă sunt combinarea şi recombinarea specialitătilor învecinate, transferul
de concepte, metode, tehnologii şi teorii şi nu interdisciplinaritatea, care în plan teoretic este „rău definită
şi implică orice", ea fiind o notiune înşelătoare, iar în plan practic aproape că nu este posibilă, deoarece
presupune o cunoaştere exhaustivă a două sau mai multe discipline.
Referindu-se direct la psihologie, căreia autorii mărturisesc că i-au acordat mai putină atentie în
raport cu dreptul pe care 1-ar fi avut, sunt prezentate nenumărate exemple de hibridare între aceasta şi alte
ştiinte (sociologie, lingvistică, patologie, zoologie), fapt care a dus la aparitia unor noi ştiinte (psihologia
socială, psiholingvistica, psihopatologia, zoopsihologia). Exemple tipice de hibridare le reprezintă
psihologia cognitivă (apărută la intersectia psihologiei cu ştiintele cognitiei), psihoimunologia (rezultată
din intersectia psihologiei cu sănătatea psihică), psihologia organizatională (care are ca surse teoria
managementului şi organizării, fluxuri importante din psihologia socială, psihometrie, sociologie).

15
 Modelul bazat pe clasificarea ştiintelor
Influenţaţi de ideile emise de Dogan şi Pahre şi preluând o sugestie a lui Rosenzweig, am grupat
ştiinţele in patru categorii: în prima categorie am inclus ştiinţele fundamentale ale omului (biologia,
sociologia, filosofia) interpretat ca fiinţă bio-socio-spirituală; a doua şi a treia grupă includ diverse ştiinţe
referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om (educaţionale, economice, manageriale,
cultural-artistice, sportive, militare); a patra grupă strânge la un loc ştiinţele maximal preocupate de
asigurarea integrităţii fizice şi psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria). La confluenţa cu
fiecare dintre aceste ştiinţe psihologia generală şi-a delimitat propriile ei ramuri aplicative.
Cele câteva modele explicativ-interpretative referitoare la locul psih. în sistemul ştiinţelor ne
conduc spre următoarele concluzii :
- într-un secol jumătate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca ştiinţă până la obtinerea
statutului de stiinţă centrală în rândul tuturor celorlalte ştiinţe. Este firesc să fie aşa deoarece psihicul, ca
obiect de studiu al psihologiei, este forma cea mai inedită şi mai perfecţionată de reactivitate a
organismului uman şi infrauman. „Centralitatea" psihologiei în sistemul ştiinţelor este deci consecinţa
firească a complexităţii ontologice şi epistemologice a obiectului ei de studiu ;
- psihologia are, un caracter interdisciplinar. Ea nu poate fi concepută, fără suportul, fundamentele
şi împrumutul spre şi dinspre celelalte ştiinţe. Psihicul fiind expresia ultimativă a organizărilor fizice,
chimice, biologice, sociale nu poate fi nici inţeles, nici explicat, cu atât mai putin influenţat fără
incursiunea psihologiei în fizică, în biochimie, în fiziologie sau neurologie. La rândul ei, psihologia oferă
informaţii preţioase şi perspective interesante de abordare şi explicare celorlalte ştiinţe. Este greu de
conceput o sociologie sau o pedagogie, de exemplu, fără fundamentarea psihologică a actiunilor actorilor
sociali sau a demersurilor educative ;
- necesitatea specificării şi delimitării obiectului de cercetare ca cea a evitării „incălcărilor"
reciproce ale teritoriilor de către diversele ştiinţe. Poziţia deosebită a psihologiei în sistemul ştiintelor, la
„intersectia" celorlalte, în „centrul" sau în „vârful" lor favorizează, după opinia lui Pavelcu, „pendulaţia
spectaculoasă a interpretărilor între psihologizare a numeroase discipline, la o extremă, şi de
psihologizare a psihologiei, la cealaltă extremă". Gabriel Tarde a psihologizat sociologia prin
considerarea imitatiei, fenomen psihic prin excelentă, ca factor socio-genetic, deci generator al societăţii,
pe când Emile Durkheim a sociologizat psihologia, postulând exterioritatea şi rolul constrângător al
faptelor sociale. Interactiunea şi interdependenţa ştiintelor presupun respectarea unor rigori metodologice,
în caz contrar ajungându-se la efecte nedorite, chiar la erori ştiinţifice.

CRESTEREA ROLULUI PSIHOLOGIEI IN TOATE DOMENIILE DE ACTIVITATE

Concret, ceea ce studiază psihologul este modul de comportare a persoanei, toate reactiile psihice:
ce spune, actiunile sale, expresiile. Dar psihologul are nevoie şi de informatiile privind trăirile interne,
exteriorizate prin mărturii verbale, prin descrieri. In măsura în care acestea concordă la multe persoane ele
sunt importante. Pe baza lor, ca şi prin referinte la ambianta socială ori la unele particularităti ale
organismului putem găsi explicatii valabile.
Ptr a utiliza un termen mai cuprinzător, vom spune că psihologia studiază conduita umană,
actiunile şi cauzele care se traduc direct sau indirect in comportare (fie imediat, fie tardiv). Termenul
conduită cuprinde atât comportamentul exterior, cât şi cel interior.
O anumită reactie, cum ar fi inroşirea cuiva, privită in raport cu organismul, este obiectul
fiziologiei sau al medicinii. Aceeasi reacţie, în raport cu intreaga conduită şi cu ambianţa, este obiect al
psihologiei care îi va stabili sensul său psihologic, lămurindu-ne importanta ei ptr comportamentul viitor
al persoanei.
Psihologia are legături cu fiziologia. In special studiile de neurofiziologie o pot ajuta ptr a putea
intelege unele fenomene, mai ales tulburările patologice. Dar ea se află intr-o relatie şi mai importantă cu
sociologia si etnologia. Grupul mic in care trăieşte copilul, familia, cât şi celelalte institutii cu care ia
legătura ulterior (şcoala, biserica, intreprinderea economică) au o puternică influentă asupra formării sale
psihice. Ele îi insuflă in special anumite opinii, atitudini, obiceiuri, mentalităti. Pe de altă parte, şi
particularitătile psihice ale unor persoane, in special ale conducătorilor, işi pun pecetea asupra unor
grupuri, influentează anumite evenimente sociale, deci psihologia interesează pe sociologi şi etnologi,
influenta fiind reciprocă.

16
 Cu toate eforturile făcute (incepand cu secolul trecut) psihologia nu s-a putut desprinde total de
filosofie. Cea mai mare parte din fenomenele psihice complexe n-au putut fi explicate decat in mod
partial. La tot pasul intâlnim teorii diferite, fără a se putea stabili justetea uneia sau alteia. Nici in ce
priveşte metodele nu există un consens. Ca urmare, reflectia filosofică păstrează un important câmp de
discutie si analiză. Acesta este şi specificul filosofiei. Ea este o disciplină care caută să obtină o pozitie
cât mai apropiată de adevăr in probleme nerezolvate incă de ştiinţă, ca şi in domenii unde intervin
judecăti de valoare (morală, estetică). Iată ce spune J. Piaget in această privintă : „ştiinta incepe de indată
ce s-a convenit să se limiteze o problemă, astfel incat solutionarea ei să fie subordonată unor constatări
accesibile tuturor şi verificabile de către toti" (prin metode experimentale, statistice sau algoritmice). In
psihologie sunt multe fenomene care nu indeplinesc cerinta verificării exacte, ele rămân la dispozitia
rationamentului, a psihologiei reflexive, armă obişnuită a filosofului.
Observatiile efectuate de filosofi au fost şi sunt pretioase ptr psihologie, datorită subtilitătii lor.
Critica a dus la mai multă prudentă in cercetare şi in formularea de concluzii. Pe de altă parte, şi
cercetările exacte efectuate de psihologi au permis paşi mai siguri intr-o serie de domenii ale filosofiei
cum sunt teoria cunoaşterii, logica, etica, estetica.
Psihologia poate interveni in numeroase domenii de activitate in care factorul uman are un rol
decisiv; putem vorbi astfel nu doar de importanta teoretică a psihologiei, ci şi de importanţa ei practică.
Am văzut in descifrarea ramurilor psihologiei, existenta unei serii de domenii ale psihologiei aplicate,
practice. Atât în practica medicală, in invăţământ sau in procesul de producţie, competenta psihologului a
putut interveni cu succes. In competiţiile sportive, sfaturile psihologului sunt din ce in ce mai mult
apreciate. La fel, in pregătirea militară, in ancheta judiciară. „Psihanalistul„ „psihoterapeutul" au ajuns să
concureze in popularitate medicul (in tările occidentale). Astfel, psihologia are perspective largi.
Succesele ei sunt insă conditionate de un progres teoretic continuu, care presupune o metodologie de
cercetare, cât mai riguroasă.

2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

17
 NOTIUNEA DE PSIHIC
Probabil ca în istoria stiintei nu exista un alt concept a carui definire sa fi suscitat atâtea dispute si
controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tarâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialista,
care va subordona psihicul determinatiilor si însusirilor materiei, si idealista, care va lega psihicul de
determinatiile pur spirituale, extramateriale, transcendentale.
Pentru a ajunge la descoperirea notelor definitorii ale psihicului este necesara respectarea unui
anumit demers.Acesta ar consta in raportarea psihicului la un criteriu exterior lui insusi, in vederea
surprinderii propriei identitati.
Daca raportam psihicul la conexiunea sau interactiunea universala a lucrurilor, el apare ca fiind un
caz particular al acestei conexiuni, o forma sau o expresie a vietii de ralatie.
Daca raportarea psihicului se face la materie, la substratul lui material, atunci el va aparea ca un
produs al materiei sau o functie a materieisuperior organizate (creierul).
Daca il raportam la realitatea inconjuratoare naturala el va aparea ca o re-producere in subiect a
acestei realitati obiective.
Daca raportam psihicul la realitatea sociala, la lumea oamenilor, atunci el apare ca fiind
conditionat si determinat socio-istoric si socio- cultural.
Strangerea la un loc a celor 4 caracteristici ale psihicului ar pute conduce spre o posibila
definitie:”psihicul este expresia a vietii de relatie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale si
cuantice, o re-producere in subiectiv a realitatii naturale obiective, un produs al conditionarii si
determinarilor socio-istorice si si\ocio-culturale”
Psihologia stiintifica se întemeiaza esentialmente pe principii materialiste, considerând psihicul
ca fenomen natural, care se individualizeaza prin atribute calitative specifice, ireductibile la
atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizeaza printr-o serie de raportari corelate, si
anume:
a) raportarea la lumea externa, din care rezulta natura sa existentiala de forma subiectiva,
ideala de reflectare si de forma particulara de informatie la nivelul organismelor animale, bazata pe
semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezulta statutul lui de functie specifica a
creierului realizata în cadrul comunicarii informationale a individului cu lumea externa;
c) raportarea la serviciile de adaptare si de reglare ale organismului animal, din care decurge
statutul sau de forma specifica, calitativ superioara, a vietii de relatie, si rolul instrumental-reglator în
desfasurarea comportamentului.
Privit pe scara evolutiva, filogenetica, psihismul nu reprezinta un continuum plat, uniform, ci o
succesiune de trepte, distantate unele de altele, dupa gradul de diferentiere si complexitate structural-
functionala. Treapta cea mai de sus, care se distanteaza cel mai mult de cea imediat inferioara, o ocupa
psihicul uman. Putem astfel afirma ca principala caracteristica a psihicului uman, consta în aceea ca el
este forma cea mai înalta de organizare si functionare, dintre toate formele de psihism cunoscute noua.
Superioritatea absoluta a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezida în
diferentierea si dezvoltarea exceptionala a proceselor informationale cognitive, a capacitatii de întelegere,
explicare, interpretare, decizie, creatie (proiectie, planificare, anticipare), precum si în aparitia si
dezvoltarea comunicarii verbale, limbajul devenind cel mai perfectionat instrument de codificare-
vehiculare a semnalelor (informatiei). La om, psihicul se realizeazasi în forma constiintei. Aceasta
superioritate o punem pe seama a doi factori esentiali:
a) complexitatea structural-functionala extraordinara a creierului uman si
b) complexitatea si specificul influentelor mediului socio-cultural.

NATURA PSIHICULUI SI CARACTERISTICILE FENOMENELOR PSIHICE

Dintre cele mai semnificative „perechi" de polarităti sub care este întâlnit psihicul, enumerăm:
- el este obiectiv şi subiectiv: este obiectiv din punct de vedere ontologic, deci existential (psihicul
unei persoane dintr-o parte a lumii există independent de psihicul unei persoane dintr-o altă parte a
lumii) ; este subiectiv din punct de vedere gnoseologic, deci din perspectiva cunoaşterii (fiecare individ
implicându-se în cunoaştere prin însuşirile şi particularitătile ce-i sunt proprii, specifice); psihicul este
obiectiv prin continutul lui preluat din afară, din realitatea inconjurătoare; el este subiectiv prin forma

18
ideală cu ajutorul căreia obiectivul este transformat în subiectiv;
- psihicul este material şi ideal : este material prin originea lui, în sensul că apare, se naşte din
materie şi evoluează o dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului; este ideal, spiritual prin
natura lui, fiind saturat de un continut de imagini, idei dobândite în procesul cunoaşterii (individuale sau
sociale) organizate;
- apare atât în calitate de proces, cât şi de produs : desfăşurarea procesuală vizează curgerea în
timp (serială, fizică) a fenomenului psihic, succesiunea transformărilor produse în subiectul purtător al
psihicului; produsul reprezintă un concentrat, un condensat al caracteristicilor cantitative şi calitative ale
efectului final, ce se obtine în urma interactiunii subiectului cu obiectul; dacă privim aceste două aspecte
în succesiunea lor temporală generală, constatăm că trec unele în altele; ceea ce la un moment dat a fost
proces se finalizează la un alt moment dat într-un produs şi invers, ceea ce a fost produs se instituie într-o
premisă sau într-o verigă componentă a unui nou proces; produsul influentează şi conditionează dinamica
viitoare a procesului, iar un nou produs introduce o anumită modificare în structura produselor realizate
anterior; cunoscând procesul, putem anticipa caracteristicile produsului si invers, pornind de la analiza
produsului, putem insera fazele procesului
- psihicul este intalnit atat in stare latenta cat si in stare manifesta; complexitatea provine nu atat
din existenta celor doua ipostaze ale psihicului, cât din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală)
coincide cu starea manifestă (reală); dimpotrivă, uneori între ele există o netă contradictie (una gândim şi
alta spunem; una gândim, una spunem şi alta facem); o asemenea situatie creează mari dificultăti în
interpretarea comportamentului, relatiilor dintre trăirile psihice şi corelatele lor comportamentale (un
comportament poate fi cauzat de motive diverse, la fel cum mai multe comportamente pot avea la origine
una şi aceeaşi motivatie); în astfel de împrejurări plutim în incertitudine, fapt care ştirbeşte prestigiul
psihologiei ;
- psihicul dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare, patologice
(vise, halucinatii); la fel ca în cazul anterior, complexitatea psihicului provine nu din existenta acestor
tipuri de desfăşurări, ci din imposibilitatea (uneori) trasării unei linii demarcatie (de granită) între normal
şi patologic; pe un fond normal putem intâlni manifestări mai ciudate, dar aceasta nu înseamnă că
persoana este psihopată, la fel cum şi pe un fond patologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi
luciditate, fără ca aceasta să însemne că persoana respectivă este normală ; iată de ce este necesar să
recurgem la o serie de criterii care să permită diferentierea stărilor normale de cele patologice; cum insă
un asemenea fapt este destul de greu de realizat, unii autori propun să se renunte la delimitarea printr-o
granită fixă, a stărilor normale de cele anormale ale psihicului, în locul acesteia vorbind de un continuum,
de o trecere treptată, gradată de la unele la altele ;
- psihicul este atât determinat, cât şi determinant:el este cauzat, provocat, influentat de factori şi
conditii (naturale şi sociale) din afara sau chiar din interiorul lui, clar dispune şi de initiative şi actiuni
determinative; el este produs al imprejurărilor, dar şi producător de imprejurări ;
- psihicul este dat, dar şi liber: prin el, oamenii sunt pe de o parte incorsetaţi de deprinderile,
stereotipiile şi automatizările ce capătă o dată cu trecerea timpului tin caracter rigid, constrângător ; pe de
altă parte, prin psihic oamenii îşi propagă forta de inteligentă şi actiune, de experientă şi vointă. La
nivelul psihicului determinările polimorfe trec în autodeterminări, de unde efectele de libertate, creatie şi
activitate transformatoare. La om psihicul conduce şi mijloceşte depăşirea naturii prin cultură.
La toate aceste ipostaze diferite sub care apare psihicul se adaugă încă un element ce-i subliniază
şi mai pregnant complexitatea, şi anume relatia dintre spirit şi corp, psihic, creier.
Psihicul uman prezinta următoarele caracteristici :
- psihicul este un model informational intern al lumii externe cu rol adaptativ specific ;
- aparitia lui se înscrie ca un moment de apogeu pe scara evolutiei animale;
- psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului (istoric şi
individual) organizarea şi functiile ;
-esenta psihicului, care nu posedă nici o proprietate substantială (greutate, volum, densitate, gust,
miros), rămâne de natură ideală, nonsubstantială; el este o entitate de ordin relational, comunicational,
informaţional.

COORDONATELE RELATIONALE ALE PSIHICULUI:

PSIHICUL CA FORMA A VIETII DE RELATIE

19
 Toate organismele vii există în virtutea legitătii adaptării. Ele exercită functii de semnalizare,
adică de mediere a reactiilor şi comportamentelor vitale prin informatii dobândite la diferite niveluri
(iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, inteligentă senzorio-motorie, reflexivitate). Relatiile de
semnalizare fac parte din sfera vietii de relatie; în absenta lor, dat fiind că nu se poate asigura schimbul de
substante, conservarea, reproducerea şi celelalte functii adaptative, existenta organismului este pusă în
pericol. Psihicul reprezintă una dintre formele vietii de relatie; când organismul reactionează prin
sensibilitate, inteligentă, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit din cele mai vechi timpuri. Cel mai înalt
nivel de organizare a psihicului îl constituie legătura lui cu legea universală (logosul). Se pare că
Alemeon a fost primul care a legat psihicul de creier şi senzatia de organele de simt. După opinia lui
Democrit, perceptia avea loc numai ca urmare a captării de către organele de simt, a atomilor emanati de
obiectele fizice, deci datorită relatiei dintre subiect şi obiect. Aristotel a inteles însă cel mai bine
caracteristica psihicului de a fi o formă a vietii de relatie, pentru el psihicul nefiind altceva decât un mod
specific de interactiune a organismelor vii cu mediul ambiant. Importantă este însă conştientizarea
faptului că numai în relatie cu „ceva" anume omul aude, vede, compune gânduri, face mişcări,
elaborându-şi şi construindu-şi în felul acesta propria interioritate psihică. La fel de semnificativă este şi
încercarea psihologilor de a demonstra nu numai teoretic, verbal, ci şi experimental faptul că psihicul este
o formă a vietii de relatie.

PSIHIC SI CREIER
Foarte de timpuriu s-a conştientizat relatia strânsă care există între psihic şi creier, psihicul fiind
considerat ca un produs, un rezultat al functionării creierului, un fenomen inseparabil de structurile
materiale, cuantice şi energetice. Cercetătorii şi-au dat seama de faptul că psihicul are origine materială,
că el provine din materie, dar nu se identifică cu ea. Psihicul este „altceva" decât materia.
Atâta vreme cât creierul nu este dezvoltat, nici reactiile psihice nu vor fi dezvoltate. Numai în
conditiile complicării structural-functionale a creierului se va complica şi viata psihică.
În sprijinul relatiei dintre psihic şi creier, dintre psihologic şi neuropsihologic au fost aduse o
multitudine de argumente. Cele mai multe dintre ele pornesc de la următoarea ipoteză: dacă interventia în
structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldează cu modificarea stărilor şi functiilor psihice,
înseamnă că un anumit mod de functionare a psihicului este legat de functionalitatea creierului; dacă o
asemenea relatie cauzală lipseşte, atunci psihicul este independent de creier. Cercetările au confirmat
prima ipoteză. Distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului, sectionarea unor segmente ale
sistemului nervos central, stimularea directă a creierului cu curent electric au demonstrat că o dată cu
modificarea anatomo-fiziologicului se modifică şi psihocomportamentalul. Cum astfel de metode nu
puteau fi folosite pe om, s-ar putea deduce că psihicul este o functie a creierului numai la animal. Pentru a
demonstra existenta relatiei dintre psihic şi neurofiziologic şi la om, s-a recurs la aşa-numitele
„experimente invocate".„Experimentul invocat" nu este altceva decât ,experimentui provocat de natură".
Dacă în urma unui accident de automobil este afectată zona posterioară a lobului frontal stâng, atunci va
apărea o tulburare a capacitătii de vorbire; dacă zona afectată se află în lobul occipital, vor apărea
tulburări de vedere. Clinica neurochirurgicală a demonstrat suficient de convingător că anumite focare
patologice ale creierului (leziuni, tumori) se asociază întotdeauna cu tulburarea activitătii psihice.
Argumente la fel de solide sunt aduse şi de chimia cerebrală. S-a constatat, de exemplu, că diferite
modificări ale chimismului cerebral, în sensul creşterii sau scăderii lui, conduc la alterarea tabloului
activitătii psihice. Astfel, creşterea secretiei de noradrenalină afectează echilibrul emotional, slăbeşte
controlul voluntar, conştient al comportamentului; reducerea sub limita normală a acizilor
dezoxiribonucleic şi ribonucleic perturbă profund functiile mnezice. Chimismul cerebral poate fi insă
modificat nu doar prin schimbarea cantitătii, proportiilor şi asociatiilor dintre diferite substanţe interne, ci
şi prin introducerea în corp a unor substante externe. Aşa-numitele substante psihoactivatoare (alcoolul,
drogurile) produc toata gama modificărilor psihocomportamentale.
Si modificarea metabolismului creierului poate fi folosită ca argument în favoarea strânse dintre
psihic şi creier. Reducerea aportului de oxigen (anoxia), atât de necesar arderilor la nivelul celulelor
neuronale, sau a celui de glucoză, ca principală sursă de energie, se soldează cu diferite tipuri de tulburări
ale dinamismului (oboseală, slăbirea concentrării atentiei, stare de disconfort).
Studiul proceselor nervoase superioare (excitatia şi inhibitia), a caracteristicilor şi legilor lor de
functionare a pus în evidentă relatia indubitabila dintre material-fiziologic şi ideal-psihologic. Este de

20
domeniul evidentei că în modificării stării functionale a acestor procese vom asista şi la modificarea vietii
psihice. Nu întâmplător unele stări normale ale conştiintei (veghea, transa) au fost explicate tocmai prin
schimbarea raporturilor dintre excitatie şi inhibitie.
Legătura dintre psihic şi creier este atât de evidentă şi a fost demonstrată prin argumente, încât
astăzi nimeni n-o mai contestă.
În literatura de specialitate sunt prezentate multe modele explicativ-interpretative ale relatiei dintre
psihic şi creier , dintre acestea amintim:
- Modelele dualiste: - dualismul paralelist
- dualismul filosofic
- dualismul interacţionist
- Modelele moniste: - monismul materialist (fizicalist)
- monismul materialist periferic
- monismul materialist
- monismul
- monismul psihoneuronal
- Modelul pluralist
- Modelul interacţionist-emergentist
- Modelul interacţionist-sistemic

PSIHIC SI NATURAL
Într-o exprimare foarte generală putem considera că psihicul este o formă de reactie la stimulările
mediului înconjurător. Cum însă organismul (animal şi uman) reactionează nu doar sub forma psihicului,
ci şi prin intermediul multor altor tipuri de reactii, suntem tentati să diferentiem reacţiile psihice de
reacţiile nonpsihice. Cele două tipuri de reactii se disting prin functiile diferite pe care le îndeplinesc.
După părerea noastră, reactiile nonpsihice au doar functia de a reflecta (oglindi) realitatea înconjurătoare
şi stimulările care vin de la ea, pe când reactiile psihice îndeplinesc functia principală de a reproduce
realitatea naturală, de a o produce din nou în plan ideal şi subiectiv. Dacă reflectarea nonpsihică este
materială, pasivă, obiectivă, repetitivă, reproducerea psihică este ideală, activă.
Caracterul activ. Prin activismul său, care presupune schimbarea concomitentă a obiectului
reprodus, a subiectului care reproduce şi a înseşi relatiei dintre subiect şi obiect, psihicul se opune
nemişcării. El nu este o simplă contemplare, ceva mort, ci viu, în continuă mişcare şi transformare. Este
adevărat că subiectul este purtătorul trăirilor, depozitar de structuri şi invarianti; totodată el este şi
întreprinzător de demersuri şi actiuni. În cursul reproducerii, subiectul nu rămâne niciodată identic cu sine
însuşi, ci se metamorfozează permanent, cel putin până când anumite structuri se stabilizează relativ. Dar
chiar şi în acest caz noi schimbări sunt posibile.
Caracterul subiectiv. Prin caracterul său subiectiv, psihicul se impregnează cu tot ceea ce este
propriu subiectului, specific pentru el. Caracterul subiectiv este cea mai importantă notă distinctivă a
reproducerii psihice. Încă de la început, trebuie făcută distinctia referitoare la sensul termenului
„subiectiv" aşa cum apare el în psihologie şi în viata cotidiană sau în logică. De regulă, în logică, prin
termenul „subiectiv" se desemnează deformarea, limitarea accidentală, eronarea reflectării şi reproducerii,
iar în limbajul empiric, cotidian, el este echivalent cu fals, pătimaş, mărginit, chiar irational. În
psihologie, termenul „subiectiv" are patru sensuri, magistral specificate şi analizate de Paul Popescu-
Neveanu. Acestea sunt :
•subiectiv este ceea ce aparţine subiectului şi este reprezentativ pentru el ;
• subiectiv este ceea ce ţine de interioritatea subiectului ;
• subiectiv înseamnă trăire sau desfăsurare de trăiri ;
• subiectiv este echivalent cu acţional
Când vorbim de caracterul subiectiv al re-producerii psihice, nu trebuie să cădem nici în cealaltă
extremă, şi anume să considerăm că ea copiază, fotografiază, epuizează realitatea. Reproducerea
subiectivă aproximează, selectează, filtrează în functie de anumite conditii, împrejurări, solicitări. Ea nu
epuizează obiectul, deoarece există unele limite psihofiziologice ale aparatelor senzoriale, nemaivorbind
de limitele socio-istorice şi socio-culturale. Ea înaintează însă treptat spre surprinderea esentei obiectului.
Caracterul constructiv. Psihicul poate reproduce în sine, în interiorul său, realitatea inconjurătoare
aşa cum este ea, dar şi într-o formă modificată, aşa încât realitatea din mintea omului să nu mai semene cu

21
realitatea din afara minţii lui. „Creierul nu filmează realul, el îl reconstituie şi, într-o oarecare rnăsură, îl şi
creează". Corespondenţa dintre lumea exterioară şi lumea mintală, notează cei doi autori în continuare, se
datorează constrângerilor exercitate de mediu în evoluţia speciilor. Fiinţele vii au avut cu atât mai mult
şansa de a supravieţui cu cât au perceput mai bine lumea în care trăim, pentru a i se adapta sau pentru a o
modifica. Totodată, realitatea creată în mintea omului este expulzată sub forma produselor minţii. Este
deci foarte probabil ca, la ieşire, psihicul să ofere mai multe informaţii decât s-a constatat la intrare. Mai
mult decât atât, prin capacităţile sale psihice, omul poate converti idealul în concret, ideile în obiecte
fizice, imbogăţind astfel lumea naturală. În fine, în procesul asimilării conţinutului informational, în cel al
convertirii lui mai întâi în imagine, concept sau trăire şi mai apoi, din nou, intr-un produs obiectiv,
psihicul se modifică, se schimbă, se construieşte pe el însuşi. Aşadar, inţelegem caracterul constructiv al
re-producerii psihice în următoarele accepţii :
1) ca o dublă creaţie (şi anume, crearea noului mai întâi în minte şi abia apoi în realitatea
obiectivă);
2) ca o autoconstruire a psihicului. Între reproducerea sirnplă de către psihic a realităţii
înconjurătoare, într-o formă relativ asemănătoare (izomorfă) sau foarte apropiată, şi reproducerea-creaţie
există o mare diferenţă. Deşi ambele se subordonează aceloraşi criterii de eficienţă, ele nu trebuie
identificate şi nici reduse una la alta, mai ales reproducerea-creaţie la reproducerea simplă.

PSIHIC SI SOCIO-ISTORIC SI SOCIO-CULTURAL

Omul nu trăieşte numai în lumea obiectelor fizice, el nu se raportează şi nu reactionează doar la
stimuli naturali, ci şi la stimuli sociali, la alti oameni, la norme comportamentale de grup, la valori socio-
culturale. Omul este prin excelentă o fiintă socială, relatională de aceea, trăind şi actionând alături de alti
oameni, el îşi modelează simtirea, gândirea, vointa şi comportamentul după particularitătile şi
caracteristicile împrejurărilor şi contextelor situationale în care vietuieşte. Antropogeneza şi psihogeneza
individuală sunt poate cele mai solide argumente care ilustrează conditionarea social-istorică a psihicului
uman. La om nu există un biologic pur, ci filtrat prin social. Evolutia omului nu se realizează de la sine, ci
prin intermediul mijloacelor existente într-o societate (uneltele fizice, obiectele cu care actionează ), dar şi
al mijloacelor spirituale (semne, simboluri, cuvinte). Societatea îi furnizează omului nu doar mijloacele ce
urmează a fi preluate, interiorizate, asimilate, ci şi continuturile cu care acesta va opera. Sociologia arată
că omul îşi apropie subiectiv nu numai realitatea fizică, ci şi realitatea socială, istoria unui individ izolat
neputând fi ruptă de istoria celor ce 1-au precedat sau a contemporanilor săi. Comportamentul individual
este impregnat de obiceiuri, traditii, mentalităti, prejudecăti, ca şi de ceea ce s-ar putea numi „spiritul
epocii", al „vremii". Treptat, comportamentele individuale şi implicit procesele psihice consubstantiale
acestora se institutionalizează, devin norme comportamentale larg acceptate de membrii grupului sau ai
societătii. Cercetările etnologice au evidentiat existenta nenumăratelor variatii socio-culturale ale
diferitelor manifestări psihice individuale. Margaret a arătat că o serie de fenomene specifice culturii şi
civilizatiei occidentale (complexul lui Oudip, criza adolescentei) nu sunt întâlnite în alte culturi şi
civilizatii.
Dacă în cultura occidentală scopul vietii îl constituie căutarea fericirii şi evitarea durerii în toate
domeniile (public, politic, privat), în cea japoneză, de pildă, această idee este imorală, scopul
constituindul achitarea de obligatii. În cultura occidentală conflictele apar între bine şi rău, bunele intentii
având un rol important, mai ales în justificarea comportamentelor; în cea japoneză conflictele apar între
obligatiile egal imperative, bunele intentii neavând nici un fel de rol. În fine, dacă în cultura occidentală
contează puterea de a alege, de a decide, în cea japoneză o mare valoare o are puterea caracterului,
capacitatea acestuia de a se conforma. Aşadar, valorile societătii, modelele culturale existente şi practicate
îşi pun amprenta asupra psihicului individual. Uneori această influentă este atât de mare, încât generează
aparitia unei „personalităti de bază" sau a unei „personalităti de statut".
În psihologie, influenta factorilor socio-culturali asupra psihicului şi a corelatelor lui
comportamentale a fost pusă în evidentă prin două tipuri de studii: unele vizau surprinderea specificului
uman al unor functii psihice comune pentru om şi animal; altele se concentrau asupra surprinderii
variatiilor socio-culturale ale functiilor psihice, independent de specificitatea sau nonspecificitatea lor
umană.
Studiindu-se cele mai simple procese psihice - senzatiile, comune omului şi animalului, s-a putut
constata că sub influenta factorilor sociali nu numai că acestea se adâncesc, se perfectionează, îşi schimbă

22
ponderea, dar apar pur şi simplu forme senzoriale noi, specific umane. De aici nu trebuie să deducem că
doar fenomenele psihice simple suportă influenta socio-culturalului, această influentă fiind întâlnită, poate
şi mai pregnant, la nivelul celor superioare. Ceea ce trebuie retinut este faptul că fenomenele psihice sunt
inegal influentate social. Aceasta înseamnă că cele primare, comune pentru om şi animal, sunt doar
condiţionate socio-istoric, pe când cele superioare, specific umane, sunt determinate socio-istoric; primele
se pot dezvolta pănă la un anumit nivel calitativ şi în afara influentelor sociale, pe când celelalte nu pot fi
concepute independent de factori social-istorici. Copiii crescuti de animale, sunt poate cel mai concludent
argument în acest sens. Ei s-au dezvoltat sub raport biologic, şi-au amplificat şi ascutit unele capacităti
senzoriale şi motorii prezente şi la animale, în schimb, chiar după ce au fost readuşi în mediul social, n-au
mai putut să-şi formeze şi dezvolte capacitătile specific umane (gândire, limbaj ).
Influenta factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost şi mai bine pusă în evidentă cu ajutorul
studiilor de psihologie transculturală. S-a constatat cu acest prilej că ceea ce este valabil pentru o cultură
nu mai corespunde alteia, ceea ce reprezintă normă comportamentală obligatorie pentru o cultură
reprezintă o aberatie pentru alta.
Factorii socio-culturali modifică continutul subiectiv al proceselor psihice şi specificatia acestora
pentru individ, fapt care va face ca unul şi acelaşi proces psihic să dispună de sensuri diferite în culturi
diferite. Individul se implică în situatie cu aceste procese psihice modelate socio-cultural. Implicarea cu
ele în propria cultură este un semn de adaptare, utilizarea lor identică în alte culturi reprezintând un
simptom al disfunctionalitătii şi al dezadaptării.
Trebuie să arătăm că, în ciuda unei variatii socio-culturale, psihicul dispune în dinamica şi
functionalitatea sa de o serie de legi generale, universal valabile. Specificul socio-cultural s-ar înscrie
astfel ca o punte de legătură între „general-uman" şi „individual-uman", fără ca aceasta să însemne că cele
două extreme n-ar suporta şi ele influenta determinativă a factorilor socio-culturali. Capacitatea de
vorbire este general-umană, faptul că cineva vorbeşte într-o anumită limbă (română, engleză, franceză)
tine de specificul socio-cultural, iar faptul că acesta este bâlbâit se datorează particularitătilor
psihoindividuale. În toate cele trei situatii omul rămâne fiinta în mod absolut socială.
Am stăruit până acum asupra influentei suportate de psihic din partea factorilor socio-istorici şi
socio-culturali. Aceasta nu presupune că relatia dintre psihic şi social este unilaterală, numai de la social
către psihologic. Însuşirile, procesele, capacitătile psihice mai mult sau mai putin formate şi modelate
socio-cultural, cu un grad mai mare sau mai mic de organizare şi structurare, influentează, la rândul lor,
contextele sociale şi factorii socio-culturali. Prin capacitătile sale psihice, individul nu doar că se
adaptează situatiei, ci o şi creează, o schimbă, o restructurează, o amplifică sau o elimină. Numai
interactiunea, interdependenta psihic - social conduce la însăşi construcţia psihicului: „Socialul este
totdeauna şi psihic, iar psihicul este în mare parte şi social".

3. IPOSTAZELE PSIHICULUI

23
 CONSTIENT
Constiinta este una dintre cele mai importante ipostaze ale vietii psihice a individului, cand
afirmata, cand negata. Pentru introspectionisti, toata viata psihica este constienta, in timp ce pentru
behavioristi constiinta nu are nici o importanta si este eliminata din psihologie. Astfel, constiinta poate fi
definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta). Ea a fost cand
redusa la o simpla functie psihica numita deseori “vigilenta", cand extinsa pana la pierderea in
generalitatea vietii psihice. Piaget a fost cel care i-a redat statutul stiintific de prim rang. Astazi, termenul
de ,,constiinta" si problematica fascinanta a constiintei fac obiectul al psihologiei cognitive si al
nerostiintelor. Astfel ca azi, constiinta isi reia statutul central si fundamental in gandirea si cercetarea
psihologica.
Etape in definirea constiintei
In definirea constiintei au fost parcurse trei mari etape :
- prima se inscrie in intervalul de la inceputurile psihologiei stiintifice si pana prin anii '30;
- a doua cuprinde perioada anilor '40-'60;
- a treia incepe cu anii '70 si se continua pana in zilele noastre.
Prima etapa. O clasificare a celor mai semnificative definitii ale constiintei formulate in perioada
de inceput a psihologiei se regaseste intr-o lucrare a lui V. Pavelcu: Constiinta si inconstient. Dupa
Pavelcu, cele mai frecvente raspunsuri date la intrebarea : ,,Ce inseamna a fi constient ? " au fost
urmatoarele :
- a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii. Constiinta depinde de raporturile care se
stabilesc intre ele. Cu cat creste numarul acestor raporturi, cu atat mai clara, mai intensa devine constiinta;
- a fi constient inseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze. Wundt concepea constiinta ca
pe o ,,sinteza creatoare". Sinteza se traduce prin procesul constient. Sinteza este caracterul structural al
oricarui continut de constiinta
- a fi constient inseamna a te putea autosupraveghea.
- a fi constient inseamna a-ti putea povesti experienta, limbajul fiind deci o calitate structurala a
constiintei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate.
- a fi constient inseamna a te adapta cu usurinta la noile solicitari.
Toate aceste definitii pun in evidenta, functiile constiintei (relatia, sinteza, autosupravegherea,
adaptarea). Ar fi mai potrivit, considera Pavelcu, sa consideram constiinta drept o activitate de
intelegere, pentru ca rolul ei este de a avea intelesuri, de a integra un fenomen intr-un sistem de relatii.
Apoi, ar fi mai potrivit conceperea constiintei ca o functie de supraveghere decat de autosupraveghere,
deoarece scindarea sau polarizarea faptului psihic primitiv in doua sisteme opuse si permanente de
intelesuri, Eu si Noneu, implica si o relatie dinamica intre ele, individul fiind nevoit sa se raporteze nu
doar la sine, ci si la lume. Viata noastra psihica cuprinde ambele sisteme (Eul si Lumea) intr-un singur act
savarsit sub supraveghere. In sfarsit, constiinta trebuie interpretata nu in termenii generali ai adaptarii, ci
ca fiind o anumita adaptare, deoarece ea intervine nu oricand, ci doar atunci cand este necesara o
adaptare superioara pe planul intelegerii. Constiinta este o functie de adaptare la lumea externa prin
operatii simbolice,intelectuale, cu scopul asigurarii unui nou echilibru, mai perfectionat, intre individ si
mediu.
A doua etapa. Raspunsurile la intrebarea: ,,Ce inseamna a fi constient?" evidentiaza, dupa Ey, pe
langa functiile constiintei, si doua modalitati mai generale, teoretico-metodologice de abordare a
constiintei, una apartinand psihologiei functionale, cealalta fenomenologiei. Psihologia functionala,
descompune constiinta, in mecanismele partiale ale memoriei, perceptiei, schemelor intelectuale si
verbale. Fenomenologia descrie nu doar fluxul intentional, aparitiile, dezvoltarile si
complexitatea ,,trairilor", ci si toate modurile de-a fi in lume, ajungand in cele din urma la absorbtia
constiintei in generalitatea
Savantul francez propune o definire complexa a constiintei, asigurand astfel unitatea si totodata
eterogenitatea fenomenelor de constiinta. ,,A fi constient inseamna a trai particularitatea experientei
proprii, transformand-o in universalitatea stiintei ei. Cu alte cuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o
structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea". In urma trecerii in
revista a modalitatilor fiintei noastre constiente , Ey arata ca ,,a fi constient inseamna a dispune de un
model personal al lumii". Asadar, individul isi incorporeaza un model al lumii in care sunt incluse
propriile sale experiente si de care el dispune, in mod liber, ca persoana. Intr-o alta lucrare, Ey considera

24
constiinta ,,acea forma de activitate bazala a creierului si a gandirii care poate fi definita ca organizarea
experientei sensibile actuale". Organizare, deoarece activitatea constiintei este un sistem care integreaza
in ordine spatio-temporala instantele care o compun; organizarea experientei sensibile, pentru ca propriu
constiintei este constituirea formelor perceptive sau reprezentative ale evenimentelor traite; organizarea
experientei sensibile actuale, deoarece constiinta este un fel de “diafragma", ea facand din experientele si
sentimentele traite un moment al timpului: prezentul.
A treia etapa. Se axeaza intr-o mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei.
Piaget, descria constiinta ca pe o ,,acompaniatoare" a actiunilor, diferentiind o ,,constiinta in act" de
constiinta reflexiva.Adeseori, cand un individ este rugat sa-si descrie actiunile, o mare parte din
cunostintele lui nu sunt verbalizate imediat pentru ca ele n-au fost inca constientizate. Aceasta inseamna
ca, functional, actiunea reusita nu are nevoie sa fie ghidata in permanenta de constiinta reflexiva. Dupa
Piaget, priza de constiinta inseamna o noua elaborare a cunostintelor prin trecerea de la un plan psihologic
la altul. Nu este vorba deci despre o simpla ,,iluminare", ci despre un travaliu cognitiv care nu are nimic
automatic in el si care, dimpotriva, presupune o sustinuta elaborare. Cei mai multi autori, pornind de la
ideea ca prin constiinta individul se raporteaza la ceva din afara sa, el fiind “constient de ...", postuleaza
intentionalitatea ca una dintre caracteristicile esentiale ale constiintei.
Intr-un manual de psihologie, constiinta este definita ca ,,o forma suprema, de organizare psihica
prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza
raportarea/adaptarea continua a individului la mediul natural si social". Prin aceasta definitie se
specifica ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului: constiinta este doar ,,o parte" a
psihicului. In al doilea rand, se sublinieaza functia generala a constiintei , in sfarsit, se precizeaza
formalitatea constiintei (adaptarea la mediu).
Etimologia cuvantului (con-scientia:con-science;) arata ca organizarea constienta este o re-
producere cu stiinta, in care individul dispune de o serie de informatii ce pot fi utilizate in vederea
descifrarii, intelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic, omul isi
da seama de ,,ceva" anume si il reproduce in subiectivitatea sa sub forma de imagini, notiuni, impresii. In
virtutea experientei anterioare obiectul are un ecou informational in subiect, in sensul ca este constientizat
aproape imediat. Constiinta presupune includerea particularului in general si identificarea generalului in
particular. Aceasta particularitate evidentiaza functia informational-cognitiva a constiintei.
Prezenta scopului in plan mintal este esentiala in re-producerea constienta, care este cu scop sau
orientata spre scop. Formularea scopului de catre omul constient permite realizarea unui activism crescut
al subiectului. Scopurile izvorasc din realitate, din interactiunea individului cu lumea, nu din propria
constiinta. Calitatea scopurilor, claritatea si precizia lor depind insa de unele particularitati ale individului,
de experienia sa, de nevoile sale. Re-producerea cu scop indica functia finalista a constiintei.
Scopurile nu se stabilesc insa in insasi desfasurarea procesului, a activitatii, actiunii, ci inainte de
realizarea lor efectiva. Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-1
stabili mintal inainte de a-1 realiza in forma sa concreta. Constiinta este deci o re-producere anticipativa a
realitatii, prin aceasta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala. O asemenea caracteristica a
organizarii constiente evidentiaza functia ei anticipativ-predictiva.
Pentru a putea realiza ceva nu este suficient doar stabilirea scopului, ci este necesara si
organizarea mintala a activitatii,stabilirea succesiunii desfasurarii si realizarii lor, a ierarhiei, stabilirea
locului activitatii respective in raport cu alte activitati anterioare sau care urmeaza a fi initiate. Toate
acestea reliefeaza o alta particularitate a organizarii constiente, si anume caracterul ei planificat, care
exprima functia reglatoare a constiintei.
Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica,
schimba, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva.
Particularitatile organizarii constiente demonstreaza complexitatea acesteia, caracterul ei specific
uman. In realizarea acestor particularitati intervin aproape toate procesele psihice.Numai interactiunea si
interdependenta acestora, integrarea unora in altele genereaza efectul de constiinta.
Modele explicativ-interpretative ale constiintei
Exista doua mari categorii de modele
1- modele traditionale
- Modelul topic
- Modelul dinamist

25
 - Modelul constructivist
2.- modele contemporane
- Modelul psihocibernetic
- Modelul psihoumanist
- Modelul psihocognitivist
- Modelul psihoevolutionist
Modelul topic
Unii autori interpreteaza constiinta in termeni de „ camp", comparabila cu campul vizual ce
dispune de zone centrale si zone periferice. Pentru Wundt, constiinta este ,,locul" unde se desfasoara
procesele psihice ale individului. Exista un camp de privire a constiintei si un punct de maxima claritate a
ei . O reprezentare intrata in punctul de privire a constiintei este aperceputa, pe cand in punctul de
maxima claritate ea este perceputa.
Interpretarea constiintei in termeni de ,,camp" este reactivata in psihologia moderna de Henri Ey.
“Campul constiintei" nu este conceput insa spatial si static, ci ca ,,o totalitate organizata si limitata", ca
o ,,structura" in limitele careia se ordoneaza experienta individului, acest fapt permitand actualitatea ei.
Constiinta nu poate sa apara decat in constitutia unei experiente asa cum e traita ea, adica tocmai in forma
unui ,,camp" circumscris in dimensiunile temporale, legand Eul de lume. Ceea ce apare in acest camp
depinde nu doar de continutul campului, ci de forma lui proprie, autohtona de organizare. Interpretarea
constiintei in termeni de ,,camp al prezentului" permite lui Ey desprinderea a trei caracteristici importante
ale constiintei: verticalitatea; facultativitatea; legalitatea.
Modelul dinamist
Alti autori aduc o viziune dinamica in explicarea constiintei. William James interpreta constiinta
ca un ,,fapt fundamental" al vietii psihice interioare care ,,avanseaza", ,,curge” si se succeda fara incetare
in noi. Dupa opinia lui, constiinta se distinge prin patru caracteristici esentiale : 1) fiecare “stare" tinde sa
se integreze unei constiinte personale; 2) in orice constiinta personala starile sunt intotdeauna in curs de
schimbare; 3) orice constiinta este sensibil continua; 4) constiinta se intereseaza de anumite elemente si se
dezintereseaza de altele, ea nu inceteaza de a le primi pe unele si de a le respinge pe altele, deci de a
opera.Prima caracteristica subliniaza faptul ca starile de constiinta apartin unei persoane, unui Eu
individual si inalienabil. Prin cea de-a doua caracteristica, James urmareste accentuarea caracterului
dinamic, mobil, schimbator al starilor psihice. A treia caracteristica a constiintei retine in mai mare
masura atentia lui James. Prin continuu, noteaza el, inteleg ceea ce nu prezinta nici fisura, nici spartura,
nici diviziune. Singurele situatii ale acontinuitatii care au sens in viata psihica a unui individ se refera fie
la miscarea in timp a constiintei, cand pot aparea unele intreruperi, timpi morti, constiinta fiind
momentan abolita, fie la continutul sau, cand intervin franturi nete, bruste, neexistand nici un raport intre
stari.
Conceptia lui James cu privire la constiinta oscileaza permanent intre ideea unui haos originar al
datelor sensibile si ideea unei ordini selective a acestor totalitati sensibile. S-ar parea, de aceea, ca uneori,
aproape pe nesimtite, se face trecerea de la interpretarea constiintei ca fiind fluida la conceperea ei ca o
structura, chiar ca un ,,camp".
Modelul constructivist
Potrivit acestui model explicativ-interpretativ, constiinta apare ca o constructie sistematica in
continua miscare. Cel care a introdus in psihologie un asemenea punct de vedere a fost Vigotski. La
Vigotski sistemul de constiinta se elaboreaza ca urmare a relatiilor interfunctionale ce intervin logic intre
procesele si functiile psihice atat in dezvoltarea lor ontogenetica, cat si in cea functionala. Procesele
psihice nu-si pot defini sensul si rostul lor decat in contextul sistemului, superioritatea unora nu poate fi
determinata decat in raport cu nivelul de structurare a constiintei. Analiza separata a functiilor psihice este
justificata numai din punct de vedere didactic, dar devine artificiala si neconcludenta atunci cand dorim sa
caracterizam sistemul. Exemplul dat de Vigotski pentru sustinerea acestei idei este extrem de sugestiv:
proprietatea apei de a stinge focul nu poate fi explicata facand apel la elementele ei constitutive,
hidrogenul care arde si oxigenul care intretine arderea. Desi Vigotski vede constiinta in miscare, la fel ca
si James, la el este vorba despre o miscare organizata, nu haotica, despre o “constructie" treptata, gradata,
deci evolutiva, si nu in neoranduiala sau la intamplare. Vigotski arata ca dezvoltarea constiintei nu este
altceva decat dezvoltarea unui sistem de semnificatii, de intelesuri. Semnificatia este, in opinia lui,
unitatea reala, psihologica a constiintei, iar sistemul acestor semnificatii este insasi constiinta. Unitatea

26
constiintei este rezultatul procesului de dezvoltare interdependenta a tuturor functiilor psihice. Ea nu
reprezinta un simplu transfer izomorf al unitatii fizicale a obiectului in unitatea psihica a intelesului
constiintei, nu este o oglinda pasiva, ci o constructie continua, un proces de interactiuni si transformari
calitative permanente.
Modele explicativ-interpretative actuale au aparut datorita dezvoltarii ciberneticii, psihologiei
umaniste, psihologiei cognitive si psihologiei evolutioniste.
Modelul psihocibernetic
Se porneste de la premisa ca reglarea de tip constient a comportamentului cuprinde, pe langa
mecanisme de feed-back, bazate pe evaluarea starilor actuale ale personalitatii, si mecanisme de tip feed-
through si feed-before, care presupun compararea interna a variantelor de raspuns si testarea anticipata a
actiunilor si starilor viitoare. De asemenea, se considera ca spre deosebire de reglarea psihica de tip
inconstient, care apeleaza la modelul informational al propriului Eu, reglarea psihica de tip constient se
intemeiaza pe corelarea dinamica a modelului informational al propriului Eu (imaginea despre sine) cu
modelul informational al lumii externe, devenind posibile astfel autoraportarea si autoevaluarea ca forme
de reglare specific umane. Nivelul constient al organizarii psihice existent in sistemul personalitatii
umane a condus la ideea existentei unei psihocibernetici de gradul II, de optimizare-dezvoltare, reclamata
de limitele psihociberneticii de gradul I, homeostatica. In situaliile de reorganizare si restructurare, feed-
back-ul negativ, de mentinere in starea initiala, devine disfunctional, de aceea este necesara intrarea in
actiune a unui nou proces: invatarea, bazata pe feed-back-ul pozitiv antientropic, care faciliteaza formarea
unor noi componente ce corespund noilor solicitari.
Modelul psihoumanist
Isi are sursa in conceptia originala lansata de noua orientare psihologica numita psihologia
umanista. Pentru Mansell si Kahan, constiinta este ,,numele dat experientei unice a organismului pe care o
personalizam. Cu alte cuvinte, constiinta este experienta unui set de operatii ale eului a carei actiune
personalizata este aplicata". Experienta constiintei este produsa de interactiunea a trei tipuri de variabile:
experienta primara; experienta cunoasterii; experienta personala. Dintre cele trei tipuri de experienta,
esentiala pentru constiinta este cea din urma. La randul ei, aceasta se compune din doua forme de
experienta numite prin termenii de ,,Me" si „I", care in limba romana inseamna acelasi lucru: Eu.
Experienta de tip ,,Me" este experienta care apartine individului, experienta mea personala, tulburarea ei
ducand la depersonalizarea individului. Ea este legata mai mult de sistemul corpului. Experienta de tip „I"
se refera la experienta care rezulta din procesarea informatiilor de catre individ.
Modelul psihocognitivist
Porneste de la premisa ca procesarea informatiilor provenite de la mediul extern si intern
reprezinta functia principala a sistemelor senzoriale ale organismului, conducand la constientizarea a ceea
ce se petrece in afara si in interiorul corpului nostru. Procesul de selectie este facilitat de schimbarile
intervenite in mediul intern sau extern. Evenimentele din mediu cu mare importanta in supravietuirea
organismului au prioritate maximala in procesul selectiei. Constiinta nu se limiteaza insa doar la a
receptiona si a selectiona stimulii din mediu, ea initiaza, planifica si ghideaza actiunile
individului.Constiinta implica, doua importante procese cognitive: inregistrarea si selectia stimulilor din
mediul inconjurator si din mediul intern, astfel incat perceptiile, datele mnezice si cele reflexive sunt
reprezentate cu acuratete in constiinta; controlul propriului corp si al mediului, astfel incat suntem
capabili sa initiem si sa ducem la bun sfarsit activitatile cognitive si comportamentale, mai mult, sa
reprezentam in constiinta ca posibilitati viitoare evenimentele care nu sunt prezente.
Dintr-o perspectiva psihocognitivista, constiinta apare ca o capacitate deplina. Pentru psihologul
cognitivist Anthony Marcel, constiinta este un sistem cognitiv deplin, care sintetizeaza, organizeaza si
directioneaza in mare masura procese paralele neconstiente prin intermediul unor momente succesive
de ,,unitate sugestiva".
Modelul psihoevolutionist
El se datoreaza unei noi tendinte din psihologie care incearca sa priveasca si sa explice psihicul si
diferitele lui componente si functii dintr-o perspectiva darwinista, deci evolutionista. Rolul evolutiei in
proiectarea mintii tuturor fiintelor, cu atat mai mult a mintii umane, jaloneaza mai toate contributiile
acestei noi perspective. Daniel C. Dennett, este, cel mai tipic reprezentant al viziunii evolutioniste asupra
constiintei. In esenta, Dennett propune o structura ,,scandalos de simplificata", dupa cum singur se
exprima, pe care o numeste Turnul-Generarii-si-Testarii. Acest “turn” se compune dintr-o serie de etape

27
care, imputernicesc organismele de la noul nivel sa gaseasca miscari din ce in ce mai bune si mai
eficiente, dotandu-le, totodata, cu o mare putere cognitiva.
Un prim etaj il constitute cel al fiintelor darwiniene .Un alt etaj il reprezinta fiintele skinneriene.
Etajul urmator apartine fiintelor popperiene . In sfarsit, ultimul etaj contine fiintele gregoriene. Trecerea
de la fiintele darwiniene la cele skinneriene, de la acestea la cele popperiene si, in final, la cele gregoriene
este echivalenta cu drumul indelungat si sinuos al aparitei constiintei.
Capacitatile specializate la care se refera Gazzaniga sunt constituite din capacitatea de a gandi, de
a folosi cuvintele, de a percepe. Dar, toate acestea trezesc in noi anumite trairi, sentimente, ceea ce il
determina pe autor sa considere ca in cazul constiintei nu putem vorbi de un ,,alt sistem", ci doar de faptul
ca ea reflecta componenta afectiva a sistemelor specializate. Ea consta in capacitatea omului de a atribui
sentimente activitatilor mintale, fapt care ne distinge de aparatele electronice ce ne inconjoara.

SUBCONSTIENTUL CA IPOSTAZA A PSIHICULUI

Pozitia subconstientului in psihologie este destul de imprecisa. Termenul a aparut la sfarsitul
secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, capatand diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat
cand o postconstiinta, cand o preconstiinta. Un dictionar de psihologie defineste subconstientul ca
fiind ,,ansamblul starilor psihice de care subiectul nu este constient, dar care influenteaza comportamentul
sau". Tot de acolo aflam ca subconstientul reprezinta un continut de gandire ,,mai putin constient", aflat la
limita accesibilitatii in spirit, la limita stabilitatii in constiinta.
Exista doua etape in definirea subconstientului. Intr-o prima etapa, cei mai multi autori concep
subconstientul ca pe o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente,
dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient. El este rezervorul unde se conserva
amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci
toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare
latenta, de virtualitate psihica, putand insa sa redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei.
Ribot a definit subconstientul drept o ,,constiinta stinsa".
S-a acreditat si ideea ca, desi amplasat intre constient si inconstient, subconstientul este orientat
mai mult spre constiinta. El nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenta, putand fi
considerat, de aceea, o ,,constiinta implicita". Aceasta l-a determinat pe Freud sa respinga subconstientul,
desi intr-o prima faza a activitatii sale l-a folosit pentru a desemna prin el inconstientul. Argumentul adus
de Freud era urmatorul: subconstientul sugereaza existenta unei alte constiinte, ,,ca sa spunem asa
subterana", a unei “constiinte secunde” care, oricat de atenuata ar fi, ramane in continuare calitativa cu
fenomenul constient.Consecinta extrema a unei asemenea conceptii o reprezinta excluderea
subconstientului ca nivel de sine statator din structura psihicului.
Intr-o a doua etapa, constientizandu-se nu numai caracterul limitat al definirii subconstientului, ci
si consecinta extrema antrenata de ea, s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii. Meritul cel mai mare ii
revine lui Henri Wallon, care a formulat o serie de idei extrem de interesante cu privire la subconstient.
Este adevarat ca starile de constiinta ale individului subzista in subconstient, dar nu sub forma unei
gravuri clasate printre multe altele. Dimpotriva, starile subconstientului se modifica, deoarece cauzele de
care depind nu sunt date o data pentru totdeauna si pentru toti indivizii. De asemenea, ele se modifica
datorita faptului ca intre ele exista relatii de cauzalitate si de influenta reciproca. Subconstientul este
definit de Wallon ca o ,,cerebratie latenta" ce are loc ,,sub simplicitatea aparenta a perceptiilor". In afara
de surprinderea si sublinierea caracterului dinamic al subconstientului, se contureaza mai pregnant ideea
existentei lui ca nivel de sine statator, distinct atat de constient, cat si de inconstient.
Principalele trasaturi ale subconstientului apar din amplasarea lui topografica intre constient si
inconstient. Acestea sunt:
- latenta si potentialitatea;
- coexistenta cu constiinta;
- facilitatea, servirea constiintei ;
- filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul.
Toate aceste particularitati ale subconstientului au fost bine sintetizate de Popescu-Neveanu, care
vorbea de proximitatea subconstientului fata de constiinta si de compatibilitatea cu ea. Aceasta arata ca,
desi se amplaseaza intre constient si inconstient, subconstientul este mai aproape de constient, iar
continuturile lui sunt mai asemanatoare cu cele ale constientului decat cu cele ale inconstientului.

28
Subconstientul este considerat din aceasta perspectiva un servo-mecanism al constiintei, o ipostaza a
psihicului aflata in slujba constiintei, o rezerva de informatii si operatii din care se constituie, uneori,
faptele de constiinta, aceasta din urma avandu-si totusi izvorul in afara ei, in realitatea materiala si sociala
inconjuratoare.
Subconstientul nu conserva doar, ci poate prelucra, restructura, crea.

INCONSTIENTUL CA IPOSTAZA A PSIHICULUI

Iconstientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, in legatura cu care
pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate.
Negarea inconstientului s-a facut pe baza considerarii transparentei totale a obiectului, a
inteligibilitatii si adecvarii absolute a cunoasterii la obiectul sau. Sartre afirma ca tot ceea ce se intampla
in individ este constient, dar nu si in mod necesar cunoscut. El desprindea doua niveluri ale constiintei:
nivelul constiintei reflexive si cel al constiintei nereflexive. Psihanaliza nu face altceva, decat sa explice
cum se face trecerea de la un nivel la altul. Constiinta si inconstientul au aceeasi orientare si continuturi
de aceeasi natura. Identificarea celor doua niveluri de organizare a vietii psihice echivaleaza practic cu
negarea specificului ambelor. Aceste obstacole epistemologice au franat constituirea si evolutia
conceptiilor asupra inconstientului.
Afirmarea inconstientului se sprijina, in principal, pe conceptia lui Freud, care, a elaborat o
conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului,
furnizand chiar si o metoda de sondare si asanare a lui. Dar poate ca exemplul cel mai sugestiv al
afirmarii inconstientului il constituie patrunderea lui in psihologia cognitiva. Lansarea conceptului
de ,,inconstient cognitiv" este, credem, una dintre ,,sfidarile" cele mai incitante.
Consecintele acestor atitudini fata de inconstient sunt diferite: negarea inconstientului echivaleaza
cu uniformizarea, omogenizarea vietii psihice, cu considerarea ei simplista, sa nedispunand de structuri si
organizari calitativ diferite; afirmarea inconstientului presupune, dimpotriva, intelegerea faptului ca viata
psihica reprezinta o structura compusa si complexa, o unitate in multiplicitate. Fireste, dintre cele doua
tendinte s-a impus ultima. Numai ca aceasta ,,impunere" nu s-a facut brusc, dintr-o data, ci a cunoscut un
proces lung si anevoios.
Din ,,filosofia inconstientului" doua idei ne retin in mod deosebit atentia : una dintre ele considera
ca prin natura sa inconstientul este irational, cealalta vede in inconstient o adevarata forta ce guverneaza
intreaga viata a individului. Prima idee se contureaza cel mai bine in opera lui Arthur Schopenhauer, in
lucrarea Lumea ca vointa si reprezentare. Pentru filosoful german vointa reprezinta o forta irationala si
activa, omul insusi fiind o vointa fara constiinta. Intelectul uman se afla in serviciul vointei. “Vointa este
profesorul, va spune Schopenhauer, iar intelectul servitorul". Acest mod de a concepe inconstientul va
contamina multe conceptii psihologice elaborate ulterior. Cea de-a doua idee va avea insa o si mai mare
raspandire. Carl-Gustav Carus considera ca “viata psihica constienta isi are cheia in regiunea
inconstientului". Pentru E. von Hartman , atat viata organica, cat si cea spirituala (psihica) sunt dominate
de inconstient. Dupa opinia lui Hartman, inconstientul este prezent in perceptii, in formularea
conceptelor, in rationamente; el guverneaza sentimentele; in el isi au sursa descoperirile geniale. Kant
folosea expresia ,,reprezentari intunecate" pentru a desemna inconstientul.
Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea
asupra isteriei,hipnotismului, somnambulismului si disocierii personalitatii au conturat mult mai bine
premisele unei psihologii a inconstientului. Binet si Janet, psihiatrul american Morton Prince, vedeau in
inconstient reversul constiintei, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, unele fenomene
scapandu-i de sub focarul analizei. Inconstientul aparea in viziunea acestor autori mai degraba ca o
slabiciune a Eului si a constiintei, ca o deficienta psihologica, in sfarsit, ca un automatism psihic.
Freud va fi insa cel care va da o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului.Fara a intra
in amanunte, consideram ca principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului sunt:
descoperirea unui inconstient dinamic, conflictual si tensional, corelativ procesului refularii; trecerea de
la interpretarea inconstientului ca substantiv ce desemneaza faptele mintale refulate la interpretarea lui ca
adjectiv, ca o calitate psihica, ceea ce inseamna ca proprietatea, ,,calitatea" de a fi inconstiente o au nu
numai amintirile, ci si mecanismele de refulare sau ceea ce porneste de la Supraeu; multiplicarea zonelor
ce se sustrag constiintei, Freud vorbind, practic, despre existenta a trei tipuri de inconstient (Sinele sau
inconstientul propriu-zis; o parte a Eului; Supereul- primul reprezentand inconstientul refulat, celelalte

29
doua, inconstientul nerefulat); considerarea inconstientului ca fiind profund, abisal, si nu doar un
simplu ,,automatism psihic", cum aparea el la Janet.
In 1910 lua fiinta Asociatia Psihanalitica Internationala, al carei presedinte a fost ales Jung,
asociatie care va reuni primii freudieni. Totodata, incep sa se contureze si primele disidente, ceea ce face
ca cercetarile asupra inconstientului sa intre intr-o noua etapa, pe care am putea-o denumi postfreudiana.
Pentru Adler, psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate,
acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau
presupuse ale Eului. Omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa incat dezvoltarea lui
psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inconstient intre o tendinta negative si o tendinta pozitiva,
aceasta din urma fiind orientata spre compensare. In conceptia lui Adler, compensarea joaca acelasi rol pe
care il avea refularea la Freud. Numai ca Adler cade in aceeasi greseala savarsita si de Freud:
absolutizarea acestui mecanism. In realitate, ambele mecanisme pot fi la fel de utile pentru viata psihica a
individului. Jung, influentat de Adler, largeste sfera notiunii de inconstient individual, considerand
libidoul ca fiind, pe de o parte, constituit din ansamblul instinctelor dominante, inclusiv instinctul de
putere, iar pe de alta parte ca fiind oriental in doua directi opuse: centripet si centrifug, spre sine si spre
lume, conform celor doua orientari ale personalitatii-extraversiunea si introversiunea. Totodata, Jung
introduce conceptul de inconstient colectiv interpretat ca o zona profunda non-individuala,
supraindividuala a psihicului. Inconstientul colectiv contine imagini ancestrale care somnoleaza in zonele
profunde ale inconstientului - numite de Jung arhetipuri - si ofera individului posibilitatea de a avea acces
la ,,sufletul istoriei colective" sau la Dumnezeu si Diavol. Cand vorbea de inconstientul colectiv, Freud
avea in vedere existenta in inconstientul fiecarui individ a unor elemente ce se regasesc in orice
inconstient . La Jung, inconstientul colectiv este preexistent individului, acesta din urma nascandu-se cu el.
Anzieu a introdus conceptul de inconstient de grup, dupa opinia lui grupul dand ocazia membrilor
sai de a trai inconstient realizarea proiectelor refulate. Grupul este analog pentru oameni cu visul, spunea
el, oamenii vazand in grup un fel de ,,intrare in vis".
Totusi, cercetarile psihanalitice exprima dificultatea conceperii intr-o maniera unitara a
inconstientului. Linia de fractura se situeaza nu intre stiinta si psihanaliza, ci intre cele doua tipuri de
abordari stiintifice diferite: una care construieste teorii pornind de la real, largindu-le campul de aplicatie
la infinit, alta ce privilegiaza datele experimentale sau clinice .
Freud, a definit inconstientul intr-o maniera restrictiva si exclusivista, considerandu-1 doar
rezervorul tendintelor infranate, inabusite, refulate, frustrate. Inconstientul este cel care explica
lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele. In definitiile mai vechi ale inconstientului accentuarea
unui element se asocia cu ignorarea altuia.
Alti autori definesc inconstientul intr-o maniera negative, insistand mai mult asupra rolului sau in
ansamblul vietii psihice. In viziunea acestor autori inconstientul apare ca haos, ca irational, involburare de
pulsiuni oarbe ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte dezorganizatoare si inhibitive asupra vietii
psihice, ca tinand chiar de patologia mintala.
Psihologia contemporana defineste inconstientul intr-o maniera extensiva si pozitiva, ca fiind o
formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime
ale personalitatii.
Inconstientul nu este lipsit de organizare, ci dispune de o alta organizare, foarte personala. Ca un
alter ego, el neaga ordinea impusa de constiinta, dar aceasta nu inseamna dezordine, ci faptul ca aduce o
alta ordine, adica ordinea propriei sale subiectivitati.
Din faptul ca inconstientul se manifesta impulsiv sau spontan nu trebuie sa se traga concluzia ca
structurile sale nu sunt suficient de bine conturate. Ey, de exemplu, considera ca principalele “structuri"
ale inconstientului sunt: sistemul neurovegetativ sau autonom cu functiile sale (respiratie, circulate,
digestie); automatismele psihologiee sau ,,inconstientul subliminal" exprimat de organizarea normala a
campului constiintei; baza inconstienta a persoanei, care contine stadii arhaice. Asadar, experienta
psihosomatica inconstienta, infrastructura campului constiintei si formele primitive ale existentei
persoanei sunt sisteme de forte care constitute inconstientul.
Din faptul ca inconstientul este considerat deseori o infrastructura marginala si confuza a vietii
psihice nu trebuie sa deducem ca el ar avea numai un rol negativ. Desi structurile sale sunt mai simple
decat cele ale constiintei, inconstientul indeplineste urmatoarele roluri: rol de energizare si dinamizare a
intregii vieti psihice a individului; rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor

30
combinari si recombinari spontane; rol de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul
depozitar al programelor informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare
specifica, se emancipeaza constiinta. Inconstientul face parte integranta din fiinta umana, nelasand-o
neinfluentata in nici una dintre ipostazele sale existentiale normale sau patologice.
Primele doua tipuri de definitii ale inconstientului au ridicat implicit doua mari probleme, cea a
naturii si cea a rolului inconstientului in ansamblul vietii individului.
Este oare inconstientul de natura pur afectiva, asa cum au crezut cei mai multi autori si insusi
Freud ? Adevarul este insa ca, asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inconstientul nu poate fi
exclusiv afectiv. El trebuie interpretat ca fiind preponderent afectiv. Acest fapt a fost bine sesizat de Jung,
care considera ca arhetipurile, imagini condensate si colective, desi instinctive, sunt deopotriva apropiate
de sentiment si de idee.
Referitor la rolurile inconstientului, Jung, credea ca inconstientul este chiar superior constientului,
deoarece el ar contine toata intelepciunea ce i-a fost conferita prin experienta a nenumarate mii de ani.
Functiile esentiale ale inconstientului constau in prepararea si sustinerea operatiilor spiritului si in
eliberarea gandirii pentru a deveni apta de rezolvarea altor sarcini si probleme. Multi autori au subliniat
rolul negativ, turbulent al inconstientului.
Una dintre cele mai noi orientari psihologice, si anume psihologia transpersonala, acorda
inconstientului un loc si un rol de prim ordin.
Referitor la tipurile inconstientului, Freud deosebea trei tipuri de inconstient: unul latent sau
preconstient, care cuprinde starile psihice susceptibile de a deveni constiente; altul format din faptele
psihice refulate; in fine, un al treilea, constituind partea cea mai importanta a eului ideal. Ralea, care s-a
referit la clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la doua forme fundamentale: inconstientul functional,
cu subdiviziunea in inconstientul fiziologic si inconstientul psihic; inconstientul adaptativ, tot cu doua
subdiviziuni: inconstientul automatic si inconstientul afectiv. Pavelcu, utilizand criteriul dimensiunilor
vietii sufletesti, deosebea trei forme ale inconstientului, si anume : inconstientul abisal; inconstientul
periferic; inconstientul temporal. Din paleta extinsa a tipurilor de inconstient se schiteaza doar trei:
inconstientul cerebral; inconstientul colectiv ; inconstientul cognitiv.
Inconstientul cerebral este inconstientul fiziologic, inconstientul pe care 1-am putea numi reflex,
automat, care intra in functiune fara ca individul sa-si dea seama, dar care afecteaza viata psihica
constienta. Unificarea functionala a axei cerebro-spinale, ca si extinderea de la maduva spinarii la creier a
proceselor reflexe au constituit modalitatile care au impus notiunea de inconstient cerebral.
O data cu introducerea conceptului de inconstient colectiv facem un salt spectaculos din domeniul
neurofiziologiei in cel al psihologiei. Daca inconstientul cerebral era de natura fiziologica, materiala,
inconstientul colectiv este de natura pur psihica, spirituala. Pentru Gustave Le Bon, inconstientul colectiv
(al multimilor) este caracterizat prin inhibitia colectiva a functionarii intelectuale, prin exagerea rolului
afectivitatii, prin reducerea acestuia la viata psihica a primitivilor sau a copiilor. Dupa Jung, psihicul se
compune din trei niveluri. Iata ce scrie el: ,,Trebuie sa distingem oarecum trei niveluri psihice : 1)
constientul; 2) inconstientul personal, care consta in primul rand in acele continuturi care au devenit
inconstiente, fie pentru ca si-au pierdut intensitatea si au cazut astfel in uitare, fie pentru ca li s-a retras
constienta (prin asa-numita refulare), iar in al doilea rand din acele continuturi ce sunt de fapt perceptii
senzoriale, care, datorita prea slabei lor intensitati, nu au ajuns niciodata in constient, dar au patruns totusi
cumva in psihic; 3) inconstientul colectiv, care, ca o inzestrare ereditara cu posibilitati de reprezentare, nu
este individual, ci general uman, ba tine chiar de lumea animala in general, constituind, de fapt, substratul
oricarui psihism individual". Constientul este reprezentat de Eu, format din ganduri, sentimente, perceptii,
amintiri; inconstientul personal este alcatuit din complexe, fiecare complex fiind legat de cate un arhetip,
deoarece complexele sunt, dupa Jung, personificari ale arhetipurilor, modalitati in care arhetipurile se
manifesta in psihicul fiecarei persoane; inconstientul colectiv contine arhetipurile si Sinele.
Asadar, inconstientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, alta lume, dupa cum spune
Jung, o lume in oglinda care se contrapune imaginii noastre constiente, momentane, despre lume. Intr-un
fel, el este o imagine eterna, spre deosebire de constient, care apare ca un fenomen efemer deoarece
produce toate adaptarile si orientarile momentane.
Continuturile autentice ale inconstientului colectiv sunt reprezentate de acea ce Jung a numit la
inceput ,,imagini primordiale", iar mai tarziu, arhetipuri. Arhetipurile sunt ,,structuri psihice identice,
comune tuturor", constituind ,,mostenirea arhaica a umanitatii". Cele mai cunoscute arhetipuri sunt, dupa

31
Jung, umbra, anima , animus. Anima si animus apar in conceptia lui Jung ca mijlocitori intre constient si
inconstient, iar ,,daca sunt personificati in fantazari, vise sau viziuni, constituie o ocazie de a intelege cate
ceva din ceea ce pana acum a fost inconstient".
Rolul inconstientului colectiv, dupa Jung, este chiar mai mare decat al constientului. Inconstientul
colectiv initiaza, controleaza si mijloceste trairile si manifestarile comportamentale tipice tuturor
oamenilor, indiferent de epoca istorica, localizare geografica, clasa sociala, nationalitate. Inconstientul
colectiv mijloceste realizarea ,,lumii unitare" a psihicului uman si, prin faptul ca este depozitarul
experientei cumulate a stramosilor nostri, actioneaza ca un ghid si este esential pentru supravietuire.
Notiunea de inconstient cognitiv a fost lansata de cognitivisti, in general, si de psihologia
cognitiva, in special. O serie de constatari obtinute in cercetarile experimentale sunt aduse drept
argumente in favoarea considerarii inconstientului cognitiv ca fiind consubstantial cu constiinta.
Inconstientul cognitiv apare, ca inscriindu-se intr-un continuum singular al devenirii constiente si mai ales
ca fiind inseparabil de procesul devenirii constiente. El este un fel de protoconstiinta subterana care sta
chiar la baza initierii unor decizii si actiuni voluntare.
Prin incorporarea in preocuparile sale a problematicii inconstientului cognitiv, psihologia
cognitiva se reinoieste, asa incat avem de-a face cu o stiinta care vede constiinta ca pe unul dintre
principiile sale fundamentale, iar inconstientul cognitiv ca pe o ramura automatizata a acesteia, fara a fi
insa subordonat constiintei.

RELATIILE DINTRE ELE

Relatia dintre constient si inconstient
Relatia dintre constient si inconstient a fost cel mai adesea abordata fie prin opozitia metafizica a
celor doua niveluri de organizare structural-functionala a psihicului, vazute ca doua sfere impenetrabile si
cu o natura total diferita, fie prin reductia simplist-mecanicista a unuia la altul.
Fiecare dintre cele doua niveluri de organizare structural-functionala a psihicului isi are propriile
sale continuturi si mecanisme, ca urmare, legitati specifice care nu pot fi reduse unele la altele.
Inconstientul, poate functiona si atunci cand structurile constiente sunt destramate, cum se intampla in
cazurile patologice. Nu acelasi lucru s-ar putea spune insa despre constient, care in lipsa inconstientului,
de unde isi trage seva, se autodestrama. Totusi, nu putem sa nu subliniem faptul ca in ciuda unei relative
independente functionale a celor doua niveluri structural-functionale ale psihicului, starea normala,
fireasca, existentiala si actionala a lor o reprezinta interactiunea si interdependenta lor. Intre constient si
inconstient exista in mod curent relatii dinamice vitale, fara de care insasi integritatea sistemului psihic
uman este pusa in pericol.
Constientul si inconstientul sunt momente functionale inseparabile ale psihicului uman. Ca
urmare, in functie de diversele ipostaze ale manifestarilor comportamentale apartinatoare individului,
constientul si inconstientul vor fi coordonate si alternante prin praguri mobile. Aceasta inseamna ca ceea
ce la un moment dat este constient la un alt moment dat poate deveni inconstient. Continuturile psihice
constiente se stocheaza in inconstient. Ele nu sunt insa inactive, ci le insotesc pe cele constiente, le
tensioneaza in functie de imprejurari.Constiinta apare cand ca factor declansator al comportamentului
uman, cand ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului. Inconstientul
activeaza, modifica descarcarile energetico-informationale ale constientului, constientul restrictioneaza si
stabilizeaza inconstientul. Asadar, intre constient si inconstient nu exista o simpla suprapunere de faze
energetice ci relatii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentala.
Reglarea pe care o avem in vedere apare sub doua aspecte: atat ca o coechilibrare intensa a
nivelurilor de organizare structural-functionala a psihicului, cat si ca o echilibrare a sistemului psihic cu
solicitarile externe. Atunci cand una sau alta dintre aceste forme de echilibrare este perturbata, se perturba
intregul sistem psihic uman.
Referitor la tipuri de relatii intre constient si inconstient s-a constatat ca intre constient si
inconstient exista trei tipuri de relatii: circulare, de subordonare integrativa si de echilibrare.
Relatiile circulare dintre constient si inconstient constau in faptul ca oricare dintre continuturile
constientului trece in inconstient, pentru ca in urma germinatiei sa treaca din nou, nu neaparat toate, in
constient. Multe dintre structurile inconstientului sunt generate de activitatea constienta, in timp ce unele
continuturi ale constientului provin din inconstient. Schimburile si transformarile sunt continue si

32
reciproce: inconstientul preia sarcinile fixate constient si le prelucreaza in maniera sa specifica,
constientul capteaza rezultatele unor asemenea prelucrari.
Relatiile de subordonare integrativa dintre constient si inconstient presupun subordonarea si
dominarea unuia de catre celalalt. Sensul acestei subordonari se repercuteaza asupra valorii
comportamentului, a suprematiei constientului sau, dimpotriva, a omniprezentei inconstientului, intr-un
caz fiind vorba despre “inaltarea" omului, in cel de-al doilea de “degradarea" lui. Relatiile de subordonare
integrativa dintre constient si inconstient iau doua forme distincte: dominarea inconstientului de catre
constient; dominarea constientului de catre inconstient.
Relatiile de echilibrare dintre constient si inconstient presupun realizarea unui usor balans intre
starile constiente si cele inconstiente, fara predominanta vadita a unora sau altora dintre ele. Este vorba
despre acele stari psihice in cadrul carora individul nu este nici total constient, nici total inconstient.
Aceste tipuri de relatii sunt ilustrate de ceea ce Wolman numea prin termenul de “protoconstient".
In dinamica vitala a constientului si inconstientului principalul sistem de referinta ramane
constiinta, deoarece prin intermediul ei omul reproduce in mod adecvat realitatea. Constiinta se implica in
insasi realizarea destinului uman, acesta din urma nefiind altceva decat, cum afirma cu multi ani in urma
Pavelcu, ,,constiinta actiunii si a scopurilor" sau ,,constiinta personalitatii intregita in dimensiunea ei
temporara". Constiinta superioara a conduitei sale ii ofera omului posibilitatea de a se conduce in viata.
Modul de concepere a constientului si inconstientului si mai ales a relatiilor dintre ele sta la baza
diferitelor forme de psihoterapii. Freud, care a descris inconstientul dinamic construind un edificiu
teoretic ce prevede despartirea dintre constient si inconstient, a facut apel la cura psihanalitica in calitate
de tehnica terapeutica; mai recent s-a propus o noua forma de psihoterapie, si anume psihoterapia
fenomenologica existentiala.

FENOMENE PSIHOLOGICE SI FENOMENE PARAPSIHOLOGICE

Este bine cunoscut faptul că, pe lângă fenomenele psihice curente, obişnuite, comune în sfera de
cercetare a psihologiei, au intrat şi unele manifestări ale psihicului mai putin obişnuite, ba chiar total
diferite de cele considerate comune. Fenomene cum ar fi telepatia, clarviziunea, precognitia, retrocognitia
se numără printre acestea. Ele sunt denumite prin diferiti termeni. Unii autori le numesc parapsihologice.
Termenul de „parapsihologie" a fost introdus în 1889 de Dessoir pentru a defini disciplina care urma să
studieze fenomenele parapsihologice, acestea nefiind încadrabile în contextul normal al vietii psihice a
individului. Dacă ne-am ghida după prefixul para, care în limba greacă înseamnă „lângă", „dincolo de", ar
însemna să considerăm că aceste fenomene depăşesc limitele traditionale ale ştiintei psihologice.
Indiferent cum sunt definite, fenomenele parapsihologice se referă la achizitia de informatii la
nivelul conştiintei, ocolindu-se însă canalele senzoriale obişnuite. Rhine, clasifică fenomenele
parapsihologice în două mari categorii: cele ale perceptiei extrasenzoriale şi cele psihokinetice. La rândul
lor, primele cuprind unele fenomene cum ar fi telepatia, clarviziunea, precognitia, retrocognitia.
Telepatia reprezintă „simtirea la distantă", o formă de comunicare între doi indivizi, un transfer de
informatii între aceştia, în afara canalelor senzoriale cunoscute. Studiul ei ridică probleme în legătură cu:
natura elementelor transmise şi receptionate; capacitătile personale ale subiectului care receptionează;
influenţa diverşilor factori asupra comunicării telepatice.
Clarviziunea desemnează viziunea corectă, clară pe care o are un subiect, capacitatea lui de a
achizitiona informatii direct de la sursa exterioară, fără ca aceasta să fie un alt subiect. Termenul este mai
putin precis, de aceea a generat nenumărate controverse. Unii îl reduc la achizitionarea informatiei de
către subiect datorită propriei sale capacităti.
Precogniţia se referă la capacitatea de a cunoaşte, de a şti dinainte, de a achizitiona informatii
despre evenimente viitoare. Nu trebuie confundată cu capacitatea de anticipare a unor evenimente pornind
de la informatiile actuale. Ea presupune achizitionarea unor informatii direct din viitor. De asemenea, nu
trebuie confundată cu deductia sau cu speculatia logică. Se manifestă spontan şi presupune un decalaj
temporal între momentul desfăşurării evenimentului şi cel al achizitiei informatiei despre el. Este unul
dintre fenomenele cele mai controversate, datorită inversării determinismului cauzal, dar şi datorită
faptului că ea se manifestă atât prin telepatie, cât şi prin clarviziune. Celebrul fenomen „deja vu" poate
servi drept exemplu pentru ceea ce ar însemna precognitia. Deja vu înseamnă „deja văzut": o persoană
care se află pentru prima dată într-un loc oarecare are impresia că a mai fost în locul acela, că toate
obiectele şi persoanele îi sunt cunoscute. Precognitii pot exista în legătură cu orice eveniment, dar, după

33
cum arată cercetările, se pare că evenimentele nefericite sunt mai frecvent obiectul lor. Evenimentele
personale, cu mare încărcătură şi semnificatie afectivă, declanşează mai rapid precognitiile. Acestea pot
apărea atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn, sub forma viselor.
Retrocogniţia vizează cunoaşterea înapoi în timp, achizitia de informatii direct din trecut asupra
unor evenimente din trecutul imediat sau îndepărtat. Nu trebuie confundată cu telepatia actuală bazată pe
achizitia unor informatii din memoria unei persoane. Exemplul tipic de retrocognitie îl constituie
obtinerea unor informatii asupra unor evenimente cunoscute de mai multe persoane, dar care între timp au
murit.
În literatura de specialitate sunt descrise şi alte manifestări „ciudate" ale psihicului, cum ar fi:
radiestezia (detectarea a „ceva" anume, de exemplu detectarea existentei apei, metalelor, petrolului cu
ajutorul unei baghete tinute deasupra resursei respective); paradiagnoza (capacitatea unui subiect lipsit
total de notiuni medicale elementare de a diagnostica o afectiune, cauza sa, tratamentul fără a consulta
pacientul şi fără a detine date despre starea lui); psihometria (stimularea capacitătilor subiectului astfel
încât se creează senzatia că acesta ia parte la evenimentele evocate; cei ce detin o asemenea capacitate pot
aduce contributii remarcabile la descoperirea unor cazuri de furt, disparitie sau crimă).
Dat fiind faptul că fenomenele parapsihologice sfidează cunoştintele, legile şi teoriile psihologiei
ştiintifice, foarte curând abordarea lor a antrenat „divortul" dintre adevăratii oameni de ştiintă şi cei ce se
ocupau cu studiul acestor fenomene, considerati, pretinşi oameni de ştiintă. Respingerea, etichetarea şi
anatemizarea celor ce încercau să pătrundă tainele unor asemenea fenomene au fost modalitătile curente
de comportare ale scientiştilor. Mario Bunge, fizician şi filosof argentinian, a exclus parapsihologia din
rândul ştiintelor pe baza următoarelor argumente: cunoaşterea nu a progresat în cadrul ei; nu s-au pus
probleme de cercetare noi; ea violează principiile ştiintifice de bază; nu aplică riguros controlul statistic al
datelor; se ocupă de entităti imateriale.
În ciuda excluderii parapsihologiei din rândul ştiintelor, studiul fenomenelor paranormale nu
numai că nu a slăbit, ci s-a intensificat în timp.
Studiul ştiintific al fenomenelor parapsihologice a parcurs, după opinia noastră, trei etape :
- prima etapă se caracterizează prin cercetarea cazurilor de parapsihologie consemnate şi păstrate
în arhivele şi în cărtile din rafturile bibliotecilor ;
- a doua etapă este prin excelentă experimentală, încercându-se reproducerea fenomenelor
respective prin folosirea unor subiecti de exceptie capabili să le trăiască şi să le relateze ;
- a treia etapă o continuă şi chiar se impleteşte cu a doua şi constă în studiul statistico-matematic
al fenomenelor parapsihologice (rezultatele experientelor repetate pe subiecti normali sau cu capacităti
deosebite erau prelucrate statistico-matematic).
Cercetarea statistico-matematică a fenomenelor parapsihologice a dus la consacrarea existentei
lor. S-a relevat faptul că stările de conştiinţă alterată, cu un grad redus de control, induse prin hipnoză sau
prin intermediul substantelor psihoactivatoare, facilitează fenomenele de perceptie extrasenzorială.
Subiectii spontani, extravertiti, uşor adaptabili social sunt mai predispuşi fenomenelor parapsihologice
decât cei retraşi şi defensivi. În alte studii, s-a relevat existenta unei corelări ridicate a extraversiei cu
rezultatele perceptiei extrasenzoriale pozitive şi a unei corelări scăzute a extraversiei cu rezultatele
perceptiei extrasenzoriale negative.
Problema principală care se pune în legătură cu fenomenele parapsihologice este cea a explicării
lor. Căror factori se datorează ele ? Care sunt cauzele ce stau la baza lor ? Ipotezele şi teoriile explicative
formulate sunt extrem de numeroase şi diverse, dar şi extrem de neconvingătoare. O excelentă
sistematizare a lor poate fi găsită în lucrarea lui Adrian Pătrut. Iată câteva dintre ele: informatia
parapsihologică se propagă prin intermediul undelor electromagnetice foarte lungi; informatia
extrasenzorială este purtată de o particulă fizică încă nedescoperită, cu proprietăti particulare, ce poartă
denumiri diferite (psihon, psitron, mindon); undele mintale s-ar propaga în eterul psihic, un mediu ce se
află în afara spatiului-timp fizic; în alte teorii, câmpul şi energia perceptiei extrasenzoriale iau locul
eterului psihic.
Nu este de mirare că studiile asupra fenomenelor parapsihologice au fost blamate sau ridiculizate.
Când se referă la oamenii care sustin şi reprezintă parapsihologia („savanti", „specialişti", „artişti"),
Broch nu uită să-i pună de fiecare dată între ghilimele, arătând că aceştia se consideră ceea ce nu sunt în
realitate. Cât priveşte metodele utilizate în studiul fenomenelor parapsihologice (cele statistico-
matematice, corelationale, probabilistice, ca şi cele magice), acestea sunt departe de a furniza date

34
concludente. Deşi paranormalul este „atrăgător şi fascinant", deşi în epoca noastră caracterizată de o
tehnicitate galopantă el prezintă o tentatie suplimentară ce pare să ofere o reconciliere între intuitie şi
rationalitate, paranormalul rămâne în sfera pseudoştiintelor, al căror stigmat îl poartă. În ciuda criticilor
severe aduse pseudo-ştiintelor, concluzia lui Broch este demnă de retinut. „Pseudoştiintele nu oferă nici
un material pentru o dezbatere ştiintifică, dar furnizează un interesant mijloc de a atrage atentia asupra
câtorva aspecte ale ştiintelor. Ajungem astfel la acest paradox aparent: pseudoştiintele au o putere de
performantă nulă, adică nici un progres nu le poate fi atribuit, şi totuşi ştiintele false duc la progresul
ratiunii".

4. MECANISMELE PSIHICE COGNITIVE

MECANISMELE COGNITIVE SENZORIALE.

35
 Senzatia este procesul psihic de captare si prelucrare a informatiilor despre proprietati (însusiri)
singulare ale stimulilor externi specifici. La baza ei, sta sensibilitatea – functie de receptie-semnalizare,
care deriva din excitabilitatea sau iritabilitatea primara – si se realizeaza de mecanisme structurale
specializate denumite analizatori.
Senzatia este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand
acesta actioneaza asupra unui organ senzoria.
Psihologia cognitiva aduce doua precizari importante in definirea senzatiilor. In primul rand,
senzatia este interpretata ca fiind un eveniment psihic elementar capabil de a produce experiente
subiective sau de a infera existenta stimulului. Ea face referinta la o anumita calitate a informatiei
senzoriale care este extrasa din stimulii exteriori sau interiori. In al doilea rand, senzatia codeaza
informatia la niveluri de tratare precoce. Dintr-o perspectiva cognitiva, caracterul constient al senzatiei nu
este decisiv, prezenta ei putand fi evidentiata fie prin metode psihofizice directe implicand un
rationament, fie inferata prin intermediul manifestarilor indirecte.
Indiferent de perspectiva de analiza a senzatiei, constatam ca ea implica trei elemente, si anume:
stimulul fizic (materie sau energie ce actioneaza asupra organelor de simt); raspunsul fiziologic (structura
a activitatii electrice aparuta in organele de simt, nervi si creier ca urmare a stimularii); experienta
senzoriala (subiectiva dupa natura ei).
Sensibilitatea poate fi definită mai simplu ca fiind capacitatea de a avea senzaţii. Senzaţia implică
transmiterea mesajului nervos al excitaţiei, până la centrii care au capacitatea de a înregistra experienţele
de natură a asigura adaptarea conduitelor individului, nu numai actual, ci şi ulterior, asigurând, astfel,
reglarea globală a fiinţelor vii. Dacă lumina este împiedicată să ajungă în zona centrală a analizatorului
vizual, senzaţia vizuală nu se va produce, dar asta nu înseamnă că reflexul pupilar va fi împiedicat de a
intra în funcţiune.
Există două stadii ale unei senzaţii:
- stadiul presenzorial, stadiul de excitaţie sau de reflex, caracterizat printr-o reacţie localizată, dar
integrată prin efectelc ei în circuitul reglator;
- stadiul senzaţiei propriu-zise, ca reflectare a unor însuşiri ale obiectelor.
In analiza senzaţiilor există trei categorii de fapte care trebuie să ne reţină atenţia: obiective,
nervoase, mentale. O senzaţie se distinge de o simplă fantasmă, deoarece corespunde unui obiect real; ea
implica participarea unui aparat nervos; în calitate de stare de conştiinţă are antecedente şi concomitenţe
de natură subiectivă.
La originea tuturor senzaţiilor stau procesele de excitaţie senzorială care se produc în celulele
specializate, în neuronii situati în ganglionii spinali. Procesul de declanşare constă depolarizare locală,
negativă a unei mici zone a fibrei nervoase, apoi are loc conducerea influxului spre centrii corticali.
Psihologia modernă, consideră că funcţionarea normală a senzaţiilor presupune parcurgerea
următoarelor procese:
1) procesul de codare primară care are loc la periferie, în receptorul analizatorului şi presupune
transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic) în influx nervos;
2) procesul de recodare care se realizează în veriga intermediară de transmisie a analizatorului, cu
precădere la nivelul instanţelor neuronale subcorticale, având drept scop reorganizarea elementelor
informaţionale; cele relevante sunt reţinute şi transmise mai departe, cele irelevante sau nesemnificative
sunt blocate la nivelurile subcorticale);
3) procesul de decodare realizat la nivel cortical în cadrul zonelor de proiecţie topică, specifice
fiecărui organ de simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se află în relaţie izomorfă cu însuşirile obiectului
recepţionat.
În realizarea acestor procese o mare semnificaţie o au neuronii cu extraordinara lor varietate
chimică, morfologică şi conectivă, dar şi alte tipuri de celule non-neuronale (celulele gliale) care intervin
în apărarea imunitară a creierului, ca şi în eliminarea celulelor nervoase moarte, conducând, astfel, la
buna funcţionare a creierului. Se pare că mecanismul sinapselor, a legăturilor dintre neuroni, are o mare
importanţă în explicarea senzaţiilor.
Atât dupa natura mecanismului, cât si dupa natura însusirilor pe care le reflecta, senzatia se
realizeaza într-o mare diversitate de modalitati (tipuri). Distingem:
a) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre lumea externa (exteroceptia):
senzatiile cutano-tactile, senzatiile vizuale, senzatiile auditive, senzatiile olfactive, senzatiile gustative;

36
 b) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre pozitiile posturale si actele
motorii ale membrelor, capului si trunchiului (proprioceptia);
c) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre modificarile si variatiile mediului
intern al organismului (interoceptia).
Conditiile principale pentru a se produce o senzatie sunt: integritatea structural-functionala
a analizatorului si actiunea stimulului specific la intensitatea corespunzatoare (sa fie cel putin egala cu
valoarea pragului inferior absolut al sensibilitatii respective).
Clasificarea si proprietatile senzatiilor
Cel mai bun criteriu de clasificare a senzatiilor i1 reprezinte relaţia dintre subiect si obiect,
insusirile reale care sunt detectate senzorial.
Uhtomski a clasificat senzaţiile după natura stimulilor receptaţi (mecanici, fizici, chimici,
fiziologici) in:
- senzaţii cutanate;
- senzaţii vizuale şi auditive;
- senzaţăi gustative şi olfactive;
- senzaţii proprioceptive şi ănteroceptăve.
Un alt criteriu dupa care s-a facut clasificarea senzatiilor este cel care se refera la specialăzarea
interioară a senzaţiilor corelat cu relaţiile care se stabilesc intre ele. Din acest punct de vedere, putem
vorbi de :
- modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu, în sensibilitatea gustativă, intâlnim modalităţi
pentru dulce, acru, sărat, amar;)
- modalităţi senzoriale intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit, vorbindu-se
chiar despre capacitatea de a „pipăi cu ochii").
Senzatiile se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati principale: modalitatea (calitatea),
intensitatea, durata si tonul afectiv.
În funcţionalitatea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi precum:
1. Calitatea senzaţiilor. Modalitatea este proprietatea unei senzatii de a reflecta selectiv anumite
însusiri ale stimulului specific.
Senzaţiile vizuale, auditive, gustative, olfactive au, deci, o anumită calitate.
Mecanisme raspunzatoare de calitatea senzatiilor sunt următoarele:
- selectivitatea receptorilor (unii receptori sunt mai sensibili la un tip dat de stimuli, alţii sunt
sensibili la alte cat-sorii de stimuli);
- energia specifica a organelor de simţ; opusă acestei concepţii este teoria fibrelor nonspecifice,
potrivit căreia calitatea unui stimul se imprimă receptorului independent de proprietatea particulară a
acesteia
- bazele centrale ale calătăţii (sistemul nervos central este cel care determină calitatea senzaţiilor,
fapt evidenţiat de perturbarea senzaţiilor atunci când creierul este afectat).
- existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi (în stare de foame,
chiar şi cea mai mică stimulare alimentară este trăită foarte intens de individ).
2. Intensitatea senzaţiilor. Această proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea stimulilor
care le provoacă. Nu există însă o relaţie simplă, termen cu termen, între atributele (calitatea) senzaţiei şi
atributele stimulului. Dacă între intensitatea unui sunet şi intensitatea senzaţiei auditive relaţia este
directă, nu acelaşi lucru s-ar spune despre relaţia dintre intensitatea unui stimul termic şi calitatea
senzaţiei produsă de acesta care, tocmai în funcţie de mărimea intensităţii stimulului poate fi o senzaţie
obişnuită termică sau una de durere. Intensitatea unei senzaţii este însă reglată nu doar de intensitatea
stimulului, ci şi de amplitudinea influxului nervos.
Intensitatea senzaţiei trebuie apreciată nu doar în funcţie de forţa fizică a stimulului, ci şi de
condiţiile concrete în care are loc recepţia (aceeaşi cantitate de excitant poate fi percepută ca lumină
puternică în condiţii de întuneric şi abia sesizată într-o cameră luminoasă); gradul de excitabilitate a
sistemului nervos.
3.Durata senzaţiei. Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei,
senzaţiile persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. Sunt însă şi cazuri când ele pot persista şi după
încetarea acţiunii stimulului. În aceste condiţii, apar aşa-numitele imagini consecutive, care sunt de două
feluri: pozitive şi negative. Imaginile consecutive pozitive sunt cele care corespund senzaţiei originare (un

37
cărbune încins învârtit în întuneric dă impresia unui cerc luminos). Imaginile consecutive negative sunt
cele care nu corespund senzaţiei originare, ci sunt complementare acesteia (privind un pătrat roşu şi apoi
aruncându-ne privirea pe un perete alb vom vedea verde).
4.Tonul afectiv al senzaţiei. Este caracteristica generală a senzaţiilor de a produce stări afective
plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Tonalitatea afectivă a
senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor.
Legile sensibilitatii
Sensibilitatea este o functie dinamica evolutiva. Dinamica ei este surprinsa într-o serie de legi:
1.Legea intensităţii. Existenţa unui stimul în mediul inconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra
organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar
ca stimulul să dispună de o anumită intensitate. Cantitatea minimă de intensitate a stimului, capabilă a
produce o senzaţie, poartă denumirea de prag absolut minimal. Cantitatea maximă de intensitate a
stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul aceleaşi modalităţi senzoriale ci, ca urmare a
suprasolicitării analizatorului, declanşează durerea, poartă denumirea de prag absolut maximal
2.Legea adaptării. Sensibilitatea nu rămâne nemodificată sub influenţa acţiunii îndelungate a
unui stimul specific de intensitate constantă. Dimpotrivă, ea îşi modifică parametrii funcţionali odată cu
schimbarea condiţiilor de mediu. Creşterea sau scăderea sensibilităţii, concordant cu modificarea
condiţiilor de mediu, poartă denumirea de adaptare senzorială. Adaptarea este un fenomen relaţional,
deoarece ia în considerare nivelul iniţial al sensibilităţii, porneşte de la un nivel dat al acesteia, luând apoi
valori diferite în funcţie de intensitatea şi durata stimulului. Ea depinde şi de anumite particularităţi
morfofuncţionale ale organelor de simţ, ca şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării
informaţionale. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în accentuarea
sensibilităţii, creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi, ce acţionează succesiv
sau simultan, de unde şi două forme de contrast. Contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii la
stimulul prezent, ca urmare a acţiunii îndelungate a altui stimul de aceeaşi modalitate, dar diferit după
intensitate şi calitate. De pildă, sensibilitatea pentru substanţele acide creşte dacă anterior analizatorul
gustativ a fost supus acţiunii dulcelui. Contrastul simultan constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi
pregnanţei stimulilor prezentaţi în acelaşi timp în câmpul perceptiv, fie în evidenţierea unui stimul sub
influenţa stimulilor învecinaţi, de fond.(ex:o bucată de hârtie cenuşie ni se pare a fi mai albă pe un fond
negru decât pe unul alb);
3.Legea sensibilizării presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin
stimularea specifică a altor segmente, învecinate sau îndreptate, ale aceluiaşi analizator. De exemplu,
excitarea porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii centrale a celuilalt
ochi.
4.Legea depresiei presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la
sensibilizare. Frigul reduce sensibilitatea tactilă, durerea reduce orice alte senzaţii.
5.Legea sinesteziei se referă la unele efecte de intermodelare informaţională, la apariţia unei
imagini într-o modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. De exemplu, stimulenţii acustici
produc efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată). Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte
kinestezice.Sinestezia stă la baza talentului artistic.
6.Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a intensităţii:
stimulii slabi, dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici, dar nesemnificativi.
7.Legea compensării: insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la
perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei. La orbi şi la
surzi, se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.
8. Legea condiţionării social-istorice: deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale la om ele
sunt superioare deoarece suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. Aceştia, adâncesc,
cizelează, perfecţionează unele modalităţi senzoriale;

RELATIILE DINTRE SENZATII SI PERCEPTII

Senzatia este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand
acesta actioneaza asupra unui organ senzoria.

38
 Perceptia consta in cunoasterea a obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul
cand ele actioneaza asupra organelor senzoriale.
Senzatia si perceptia:
- au în comun receptorii, căile aferente şi eferente;
- se diferenţiază la nivel cortical, unde se produce o sinteză a mai multor informaţii senzoriale,
încăt percepţia se referă la obiecte în totalitatea însuşirilor pe care le au;
- perceptia este superioară prin faptul că nu se reduce la o sumă de senzaţii, ci oferă şi informatii
cu privire la relaţiile între părţile obiectelor.
Perceptia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care
reproduce în subiectivitatea individului însuşirile simple ale obiectelor şi fenomenelor, perceptia asigură
conştiinţa unitătii şi integralităţii obiectului. Dat fiind faptul că în jurul nostru nu se află însuşiri separate,
ci obiecte materiale ca întreguri specifice, perceptia reproduce obiectul, atât în elementele lui
componente, cât şi în integralitatea lui individuală. Dacă psihologia traditională analizează senzatiile şi
perceptiile ca procese separate, cercetările moderne abordează perceptia ca pe un proces unitar. Se
vorbeşte în termenii sistemului perceptual, inteles ca un set de structuri, functii şi operatii prin care
oamenii cunosc lumea. Sistemul perceptual este interpretat ca un sistem interacţionist
Perceptia, comparativ cu senzatia, este :
- inferenţială (permite indivizilor să completeze informatia care lipseşte din senzatiile brute);
- categorială (ajută oamenii să plaseze în aceeaşi categorie senzatii aparent diferite pe baza unor
trăsături comune) ;
- relaţională (oferă prilejul comparării fiecărui stimul cu toti ceilalti aflati în mediul înconjurător) ;
- adaptativă (serveşte indivizilor pentru a-şi centra atentia asupra aspectelor mai importante ale
stimulilor şi pentru a le ignora pe cele mai putin importante) ;
- automată (se produce de la sine, spontan, fără participarea conştiintei) ;
- fondată pe cunoştinţele anterioare (experientele relativ asemănătoare rezultate în urma
perceptiilor trecute influentează modul actual de percepere).
Rubinstein arată că trecerea de la senzatie la perceptie „se realizează pe măsură ce impresiile
senzoriale sau senzaţiile încep să funcţioneze nu numai în calitate de semnale, dar şi ca imagini ale
obiectelor". Prin „imagini", autorul intelege nu orice impresie senzorială, ci doar aceea în care
fenomenele şi proprietătile lor (formă, mărime), raporturile dintre lucruri apar ca obiecte ale cunoaşterii.
Aceasta ne ajută să intelegem de ce în sfera intero- şi proprioreceptiei avem indeosebi senzatii, în timp ce
perceptiile formează trăsătura specifică a exteroreceptiei. În interoreceptie se inhibă şi nu ajung până la
conştiintă toate impresiile care semnalează schimbările survenite în starea aparatelor. De aceea, spune
Rubinstein, în conştiintă apar numai imagini ale obiectelor din afara noastră.
Mai recent s-a emis opinia după care perceptia este procesul prin intermediul căruia sunt
interpretate senzaţiile brute, pe baza cunoştinţelor anterioare, astfel încât acestea devin experienţe ce
capătă un anumit înţeles. Perceptia apare astfel ca fiind un proces complex de cunoaştere şi nu „un simplu
mozaic de senzaţii elementare". Aceasta şi pentru faptul că în perceptie fiecare câmp structurat este
asociat imediat unui concept.
Cognitiviştii arată că perceptia se referă la ansamblul functiilor prin care organismul „impune" o
semnificatie datelor senzoriale. Produsul final al perceptiei nu este reflexul imediat al structurii lumii, ci
rezultatul operatiilor prin care organismul transformă semnalele de intrare în informatii ce îi pot permite
să elaboreze răspunsuri fondate, după caz, asupra circuitelor „scurte" de tip autoreglatoare, sau asupra
circuitelor „lungi" presupunând constructia reprezentărilor conştiente. Uneori interpretarea stimulului
începe chiar înainte ca informatia să ajungă la creier. Perceptia adaugă o anumită cantitate de informatie
aditională, existentă experienta anterioară, la informatia ce vine direct din sistemul senzorial. Sunt şi
cazuri când perceptia completează ceea ce lipseşte din stimul, acordându-i acestuia un inteles.
Perceptia reprezinta un nivel calitativ superior al procesarii informatiei extrase din interactiunea
actuala a subiectului cu obiectul. Ea are la baza senzatia si se constituie prin articularea si integrarea
senzatiilor, dar nu este reductibila la acestea, asa cum sustinea scoala asociationista. Imaginea perceptiva
sau perceptul este un model informational complex, care ne raporteazala obiect ca întreg, în identitatea lui
individuala sau categoriala specifica. A percepe înseamna a putea da raspunsuri corecte la întrebarea „Ce
este acesta- aceasta?”

39
 Spre deosebire de senzatie, care se produce oarecum spontan si pasiv de îndata ce stimulul
specific actioneaza asupra organului de simt corespunzator, perceptia presupune o implicare mai activa a
subiectului, care recurge la operatii si strategii speciale de explorare, cautare, selectie, evaluare,
comparare. De aceea, definirea perceptiei ca reflectare nemijlocita sau imediata este improprie, ea
fiind mediata în realitate de operatiile succesive ale subiectului. Astfel, desfasurarea perceptiei ia un
caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenta urmatoarelor faze:
a) detectia, care consta în sesizarea actiunii stimulului si încadrarea lui în spatiu si timp;
b) discriminarea, care rezida în desprinderea stimulului din contextul celorlalti;
c) identificarea, care se concretizeazaîn integrarea finala a modelului informational al stimulului
si în elaborarea raspunsului „este x”;
d) interpretarea, în cadrul careia se desprinde semnificatia stimulului identificat si se pune în
relatie cu scopul activitatii subiectului. Dupa continut si mecanism, distingem: perceptii monomodale
(ex. perceptia vizuala, perceptia auditiva, perceptia tactila) si perceptii plurimodale, care au la
baza interactiunea între doi sau mai multi analizatori si care integreaza informatii despre mai multe genuri
de însusiri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale perceptiei umane se includ: perceptia spatiului (forma, volum,
distanta, pozitie), perceptia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), perceptia miscarii (directie,
viteza), perceptia limbajului (oral, scris), si perceptia muzicii (raporturi de înaltime, linie melodica,
structura armonica).

COMPLEXITATEA MECANISMELOR PERCEPTIVE

Perceptia ocupă locul central în cadrul mecanismelor psihice informational-operationale de
prelucrare primară a informatiilor, şi aceasta deoarece senzatii în stare pură nu prea există, iar
reprezentările, care urmează în ordine ontogenetică după ele, nu sunt, in extremis, decât tot perceptii
trecute, reactualizate şi refolosite în functie de necesitătile prezentului. La fel de importante sunt
perceptiile şi pentru mecanismele psihice informational-operationale de prelucrare secundară a
informatiilor. Gândirea, memoria, imaginatia sunt greu de conceput în afara perceptiei. Trecând dincolo
de sfera mecanismelor psihice şi intrând în cea a activitătii psihice, este aproape imposibil să desfăşurăm
o activitate psihică, oricât de simplă ar fi ea (jocul) sau oricât de complexă (invătarea, munca, creatia) fără
suportul perceptiv. Pe bună dreptate se consideră că „activităţile perceptive stau la baza tuturor
comportamentelor. Fără percepţie prealabilă nu va fi posibil de a învăţa, vorbi, memoriza, comunica.
Percepţia permite de a lua cunoştinţă de mediu şi de interacţiunea cu el sau de a acţiona asupra lui".
Astăzi studiul perceptiei a depăşit cu mult granitele psihologiei generale. E1 a pătruns în
psihologia socială, nu doar pentru simplul fapt că există şi o percepţie socială, ci mai ales pentru că
perceptia joacă un rol cu totul deosebit în planul interactional şi integrativ-grupal. Psihologia muncii şi
îndeosebi psihologia inginerească ar fi pur şi simplu „pierdute" fără implicarea perceptiei în sarcinile şi
activitătile de muncă. De altfel, cele patru faze ale perceptiei (detectarea, discriminarea, identificarea,
interpretarea), care au devenit un loc comun în psihologia generală, au fost descoperite şi amplu cercetale
mai întâi în psihologia inginerească, ele fiind legate de sarcinile de supraveghere ale panourilor şi
tablourilor din industria automatizată. Acordând o atentie deosebită perceptiei, psihologia şcolară a
descoperit existenta unei forme speciale de invătare, şi anume învăţarea perceptivă, amplu investigată de
cercetători. Psihologia dezvoltării manifesta de asemenea, un interes major pentru dezvoltarea perceptivă
a copilului. Să nu mai vorbim de psihologia cognitivă, pentru care perceptia a devenit un fel de „vedetă".
Şi în alte ramuri aplicative ale psihologiei (psihologia artei, psihologia sportului, psihologia judiciară)
problematica perceptiei îşi găseşte un loc aparte, dependent de specificul şi interesele acestor discipline.
Identificarea şi discriminarea sunt posibile numai datorită interventiei unor numeroase procese
psihice.
Unii psihologi au formulat o lege : legea fuziunii senzoriale (senzatiile produse simultan tind să se
contopeaseă ).Lor li se adaugă multe reprezentări formate în experienta noastră anterioară. Senzatiile
contribuie la imbogătirea perceptiei, la multiplicarea detaliilor şi la claritatea ei. Când coborâm prima
oară din tren în piata unui orăşel necunoscut, nu observăm prea multe lucruri. Dar dacă stăm acolo mai
multă vreme şi trecem frecvent prin acel loc, înainte de plecare, uitându-ne în urmă, vedem în piată multe
detalii: în colt se allă o cofetărie, în dreapta e drumul ce duce la râu.

40
 Dar în perceptie este implicată şi gândirea. Dacă filosofii empirişti considerau perceptiile ca fiind
complexe de senzatii şi imagini, Kant a combătut această eroare, subliniind rolul important al gândirii.
Perceptia este considerată de filosofii empirişti ca o primă treaptă a cunoaşterii.
Dar desi este indisolubil legată de gândire, ea nu constituie o cunoaştere aprofundată.
Numai continuarea analizei şi comparatiilor permite gândirii să dezvăluie esentialul in spatele
aparentelor care ocupă primul plan în cunoaşterea perceptivă. In schimb, aceasta cunoaştere elementară
este suficientă şi foarte necesară pentru reglarea acţiunilor imediate. Fără o perceptie clară n-am nimeri
clanta uşii, nu ne-am putea lega şireturile la pantofi.
Intre perceptie şi miscare este o indisolubilă legătură. Am văzut că o cunoaştere prin simtul tactil
implică mişcarea mâinii pe suprafata obiectului. La fel, observarea persoane implică mişcări rapide ale
ochilor, conturând-o. In perceptie intervin şi o serie de atitudini. Mai întâi este prezentă o atitudine
motorie: pozitia, postura pe care se sprijină comportamentul nostru e în relatie cu ceea ce observăm.
Portarul, într-un meci de fotbal, adoptă mereu o pozitie din care să vadă mai bine mingea şi să o poată
prinde. Subalternul care îl vede pe şeful său apropiindu-se, ia imediat pozitia necesară pentru un salut
respectuos. Atitudinea motorie pregăteşte perceptia şi actiunea optimă. Când vrem să auzim bine ce spune
o persoană, adoptăm o anume atitudine, când privim departe - o alta, şi când gustăm o prăjitură alta.
Această atitudine face corp comun cu perceptia, ca şi mişcările reglate de ea.
Un rol şi mai important îl au atitudinea intelectuală, starea de pregătire cognitivă, punctul de
vedere, orientarea în situatie.Deci starea de pregătire perceptivă determină o puternică selectie în
materialul perceput. E dificil de interpretat un fenomen ca acela al stării de pregătire. După Oleron, a
adopta o atitudine înseamnă a adopta o metodă, un mod de a aborda un lucru, nu neapărat pe plan real,
căci noi actionăm şi pe plan mintal, initiem actiuni mintale ceea ce influentează, desigur, procesul
perceptiv.
In perceptie, mai intervine şi un alt fel de atitudine, atitudinea afectiva : o dispozitie subiectiva a
persoanei de a reactiona pozitiv sau negativ fată de o situatie, persoana sau fata de o simpla afirmatie.
Atitudinea, interesele influentează puternic selectia perceptivă. Să presupunem o excursie
organizată cu autocarul, la care participă persoane având diferite profesii. Ca de obicei, maşina se opreşte
în vârful unui deal şi pasagerii sunt invitati să coboare şi să admire priveliştea: în vale se vede o bătrână
pădure. In functie de preocuparile lor, legate de profesie, pictorul va aprecia bogătia coloritului, un
naturalist se va mira văzând la marginea pădurii un arbore care nu creşte de obicei la aceasta latitudine, pe
când inginerul silvic se va indigna observând numeroasele tăieri clandestine vizibile. In general, există
tendinta de a vedea ce ne convine şi de a remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspiratiile noastre.
Influenta afectivitătii pare a se face resimtită şi în cazul percepţiilor subliminale. Perceptia
subliminală este cea ale cărei efecte se fac resimtite, deşi excitantii ce o produc se află sub pragul
senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de punere (expunerea durează prea putin timp
pentru ca stimulul să fie sesizat).
Aspectele esentiale ale perceptiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împartim în
urmatoarele grupe:
a) legi ale asociatiei (asemanare, contrast, contiguitate spatio-temporala), care actioneaza în
etapele initiale ale formarii mecanismelor si schemelor perceptive în raport cu o clasa sau alta de obiecte);
b) legi de structura (legea bunei forme, legea pregnantei, legea bunei continuitati, legea destinului
comun, legea unum-duo), care exprima functionarea mecanismelor si schemelor perceptive consolidate
si atesta ireductibilitatea perceptiei la o simpla suma de senzatii);
c) legi generale, supraordonate (legea integralitatii, legea selectivitatii, legea semnificatiei,
legea constantei, legea obiectualitatii).

NIVELURI CALITATIVE ALE REALIZARII PERCEPTIILOR (PERCEPTIA SPONTANA SI CEA

ORGANIZATA, REALIZATA CA OBSERVATIE)
Perceptia este influentată de:
- relaţia subiect-obiect; când aceasta este optimă, percepţia este clară şi precisă; dacă relatia este
afectată de o slabă intensitate a stimulilor sau de distanţa subiect-obiect, percepţia devine imprecisă;
- activitate; dacă obiectul este manevrat va fi perceput mai clar şi mai complet;
- limbaj; prezenţa cuvintelor măreşte viteza şi precizia identificării obiectelor sau a interpretării
imaginilor;

41
 - experienţa anterioară a subiectului cu o categorie de obiecte, ale căror percepţii actualizate,
permit o mai rapidă organizare a percepţiei actuale;
- interesele şi atitudinile subiectului;
- situaţia sau grupul în care se află subiectul;
Fazele percepţiei se manifestă cu o foarte scurtă durată şi, în mod normal, omul nu le sesizează;
a) detecţia - constă în sesizarea prezenţei unui stimul în câmpul perceptiv;
b) discriminarea - presupune detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care îl
deosebesc de alţii, asemănători;
c) identificarea - se referă la cuprinderea intr-o imagine unitară a informatiei obţinute şi
raportarea ei la modelul perceptiv corespunzător;
d) interpretarea - constă în corelarea obiectului cu denumirea sa şi precizarea semnificaţiei lui, a
posibilităţii de a-1 utiliza în activitate.
Legile percepţiei
a) legea integralitătii perceptive; însuşirile obiectului nu sunt semnalate separat, ci în interrelaţii
complexe, formând o imagine unitară ce cuprinde atât insuşiri principale, cât şi detalii; însuşirile
percepute se impun împreună, iar dacă apoi un obiect cunoscut este văzut doar parţial, subiectul se
comportă ca cum 1-ar vedea în întregime.
b) legea structuralităţii perceptive, conform căreia perceptia ierarhizează intr-o structură unitară
însuşirile mai importante, care se impun în prim-planul imagint trecându-le pe celelalte în plan secundar.
c) legea selectivităţii - din mulţimea de excitanţi care acţionează asupra lui, omul se opreşte
asupra unui element sau fenomen, considerat semnificativ pentru activitatea sa, celelalte elemente fiind
reflectate mai vag.
d) legea constantei perceptive - experienţa anterioara a subiectului cu un obiect, face ca în limita
a 23-30 m, omul să îl perceapă la dimensiunile, forma culorile acestuia.
Explorarea perceptiva este mecanismul, fara de care perceptia nici n-ar putea fi conceputa. Exista
explorare tactilo-kinestezica, gustativa, olfactiva, auditiva. Conduita de explorare este definita ca
“ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii, in timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile
sale de observare a mediului". A explora perceptiv un obiect inseamna a intra in contact treptat cu el, fie
prin intermediul unui singur organ de simt, fie prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea
presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza, comparare. Cu cat in procesul explorarii sunt antrenate
mai multe organe de simt, mai multe tipuri de operatii, cu atat obiectul va fi reflectat mai bine, in
integralitatea insusirilor lui.
In functie de ,,tipul" sau “forma" ei, explorarea se poate solda cu nenumarate efecte. Piaget
desprinde doua moduri de explorare, diferite atat prin natura, cat si prin efectele lor: explorari simple;
explorari polarizate. Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei in care se face, de natura si
tipul sarcinii.
Explorarea nu se realizeaza la intamplare, haotic, ci urmand o serie de reguli de prioritate, cateva
strategii si principii. Toate acestea functioneaza cu precadere in campurile perceptive semnificative, dar si
in cele nesemnificative care sunt in curs de organizare.
Printre cele mai importante reguli ale explorarii enumeram: regula economiei (fixarea cu privirea
a punctului cel mai apropiat spatial fata de cel fixat anterior); regula disimetriei sus-jos (privirea de sus in
jos care corespunde unui mod de activitate in care structura spatiala este legata de cea a organismului:
forta de gravitate, solul pe care mergem, pe care asezam obiectele necesita un spatiu cu axa verticala
orientata de sus in jos);
Importante sunt si principiile ce stau la baza explorarii. Cateva dintre acestea sunt: principiul
extensiei (cu cat sunt explorate mai multe obiecte, cu atat perceptiile vor fi mai clare si mai corecte; cu cat
in perceptii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atat posibilitatea formarii unei imagini integrate
creste); principiul diversitatii (cu cat in campul perceptiv vor fi introduse si explorate obiecte ce apartin
unor clase, categorii variate, cu atat perceptia va fi mai performanta;); principiul tolerantei (adecvarea
cantitatii de informatii la capacitatea de admisie si de rezolutie a subiectului, adica furnizarea acelei
cantitati de informatie pe care el o poate receptiona; informatia care depaseste capacitatea de admisie a
organelor de simt este pierduta); principiul semnificatiei (legarea, asocierea elementelor din campul
perceptiv de motivatia actuala a subiectului). Ca urmare a intrarii in functiune a regulilor si principiilor

42
mecanismelor explorative se va crea un sistem intim, coerent si diferentiat de imagini obiectuale,
situationale si relationale.
Gruparea este mecanismul pus la baza perceptiei de catre gestaltisti. Dupa opinia specialistilor,
psihologia intregului afirma ca procesele fiziologice ce rezulta dintr-un ansamblu de excitatii tind sa se
organizeze spontan urmand cateva legi ale structurii, independente in principiu de semnificatiile
supraadaugate ale educatiei. Elementele componente ale unui stimul sau ale campului perceptiv in care el
apare nu sunt separate, izolate unele de altele, din contra, ele apartin unor ansambluri din ce in ce mai
vaste. Ele se interrelationeaza, formeaza asamblaje de elemente ce conduc la unitati macroscopice.
Asistam chiar la gruparea elementelor ce va sta la baza emergentei unor calitati suplimentare ale
stimulului. ,,Termenul de grupare desemneaza din punct de vedere fenomenologic faptul ca elementele
picturale par a «alerga impreuna», ca apartinand uneia si aceleiasi unitati, separate de alte unitati".
Nu intotdeauna insa o forma este ,,cea mai buna" posibil. Pentru aceasta, ea trebuie sa
indeplineasca o serie de caracteristici: sa fie regulata, simpla simetrica.
Gestaltistii nu au dreptate cand afirma ca perceptia nu este influentata de experienta anterioara.
Cand elementele din campul perceptiv dispun de caracteristicile prezentate, ele tind sa se structureze
spontan intr-o anumita forma (gestalt). La randul lor, gestalturile, in virtutea pregnantei, tind a se detasa
de fond, relatia dintre ele si fond fiind reversibila. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al perceptiei
poate deveni fond si invers, fondul devine obiect
Figuri compuse din diverse elemente pot da nastere la interpretari diferite la persoane diferite, in
functie de punctul de referinta. Cand ele dau nastere la aceeasi interpretare inseamna ca au intrat in
functiune legile generale ale organizarii campului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:
- legea proximitatii: elementele apropiate sunt percepute ca apartinand aceleiasi forme.
- legea similaritatii: elementele asemanatoare sunt percepute ca apartinand aceleiasi fome.
- legea continuitatii: elementele orientate in aceeasi directie tind sa se organizeze intr-o aceeasi
forma.
- legea simetriei: figurile care au una sau doua axe simetrice constitute „ forme bune" si sunt
percepute mai usor.
- legea inchiderii: perceptia evita, pe cat posibil, interpretarile echivoce care conduc la trasee
incomplete, dimpotriva, ea are tendinta de a fi prinsa intr-o configuratie inchisa, bine delimitata, dovedind
o mare stabilitate.

PERCEPTIE SI ACTIVITATE
La simpozionul organizat pe tema perceptiei se sustinea ca perceptia ,,nu este un eveniment izolat,
nici izolabil al vietii, ci trebuie considerata ca o faza a actiunii”. Numai pe masura ce actiunea
progreseaza este posibila adaptarea continua la necesitatile noi ale momentului, intr-o maniera incat
selectia sistemului de stimulari si adaptarea unei anumite atitudini perceptive, sunt in realitate rezultate
ale propriei activitati a subiectului. Ombredane considera perceptia ca pe ,,un moment al sistemului
comportamental propriu fiecarui individ, in conditiile particulare in care se gaseste atunci cand percepe,
sistem comportamental care are drept caracteristici fundamentale faptul de a fi teleologic, integrativ si
inventiv, aflat in fata unui univers de obiecte care nu este niciodata cunoscut in permanenta si imobilitatea
sa, si a carui structura se complica in mod necesar cu semnificatii si promisiuni benefice sau malefice
pentru perceptor". Esentiala pentru perceptie este explorarea continua a obiectelor, ea fiind cea care,
devenind in anumite conditii dezordonata, realizata sub impulsul imediat al excitatiilor periferice, duce la
perturbarea grava a perceptiei, chiar la patologia ei. Pentru Rubinstein lucrurile sunt si mai
transante: ,,Perceptia nu este o receptare a ceea ce e dat, ci o prelucrare a lui, deci o activitate de analiza,
sinteza, generalizare". Din moment ce ea se formeaza in procesul interactiunii omului cu lumea
inconjuratoare, inseamna ca ,,intregul continut intern al perceptiei lucrurilor si structura sa poarta
amprenta faptului ca aceste lucruri sunt obiectele activitatii individului". Piaget, foloseste expres termenul
de “activitate perceptiva”: “Numim activitate perceptiva orice punere in relatie a elementelor percepute in
campuri diferite". Explorarile simple sau polarizate, anticiparile, schematizarile sunt tot atatea forme ale
activitatii perceptive care, in functie de felul cum sunt folosite, se soldeaza cu decentrarea, dar si cu
aparitia unor deformari sau ,,iluzii secundare". Frances prefera termenul de “conduite perceptive". El
arata ca perceptia presupune doua conduite, una de identificare si una de diferentiere, in prima stimulul
fiind legat de un raspuns generic, in a doua avand loc compararea intre doua sau mai multe obiecte

43
simultan prezente, in care subiectul incearca sa descopere particularitatile care le apropie sau le disting pe
unele de altele. Lectura unui cuvant scris este o conduita de identificare, pe cand descoperirea in cuvantul
respectiv a unor erori sau imperfectiuni de imprimare este o conduita de diferentiere.
Bourdon, diferentia faza identificarii primare si faza identificarii secundare, prima referindu-se
mai ales la recunoasterea semnalelor, cealalta, la intelegerea lor. O alta distinctie admite existenta a trei
etape: cea a senzatiei brute; cea a perceptiei formei; cea a constiintei unui sens. Forgus, considerand ca
perceptia este “procesul extragerii informatiilor", stabilea cinci etape parcurse de perceptii: detectia,
discriminarea, rezolutia, identificarea, manipularea formelor identificate. Trecerea de la o faza la alta
echivaleaza cu extragerea progresiva a informatiei. Primele doua faze sunt determinate senzorial,
urmatoarele trei presupun participarea invatarii si experientei. Actiunea devine astfel nu numai mijloc de
realizare a perceptiei, ci elementul ei constitutiv fundamental. Actiunile perceptive, arata Piaget, nu sunt
de natura operationala, ca acelea ce caracterizeaza inteligenta, dar compozitiile lor releva reguli diverse,
in parte influentate de experienta. Rolul lor in cunoastere este imens, deoarece prefigureaza notiunile.
Regularitatile proprii activitatii perceptive anunta deja mecanismele de compozitie care vor deveni
operatorii de indata ce va aparea reversibilitatea totala. Aceasta este cea care explica diferenta dintre
“constantele" perceptive si schemele operationale de “conservare". La nivel perceptiv intalnim doar o
semireversibilitate, asigurata de regularitate, ce duce la sisteme de compozitie in structura carora intra
lucruri care depasesc experienta, tinand de legile de probabilitate. In psihologia contemporana
interpretarea perceptiei ca o activitate este larg acceptata de cercetatori. Pentru Claude Bonnet, perceptia
este o “activitate de tratare a informatilor", fapt care il determina sa propuna o definitie constructivista a ei.
Considerarea perceptiei ca activitate depaseste definirea ei empirista, ca fiind o reflectare directa a
realitatii, o copie a obiectului luat in multitudinea insusirilor lui. Caracterul de activitate al perceptiei
apare cel mai bine conturat in psihologia cognitive Perceptia este interpretata, in termenii “procesarii" sau
“tratarii" informatiei, desfasurata concomitent sau secvential si dupa principii diferite. In literatura de
specialitate se propun mai multe tipuri de tratare a informatiilor perceptive. Cel mai simplu model ii
apartine lui Selfridge. El este cunoscut sub denumirea de pandemonium si ajuta la explicarea modului in
care analiza caracteristicilor permite recunoasterea formelor. Sistemul este compus dintr-o serie de
demoni, fiecare avand sarcini specifice in ceea ce priveste recunoasterea unei forme. Astfel, demonii
imaginii inregistreaza imaginea initiala a stimulului; demonii caracteristicilor analizeaza fiecare
caracteristica particulara a stimulului;demonii cognitivi sunt responsabili de recunoasterea unei forme
specifice; demonii deciziei aleg acele informatii venite de la demonii cognitivi care par a corespunde cel
mai bine stimulului initial. Acest model s-a prezentat cu scopul de a evidentia mai clar caracterul de
activitate al perceptiei si pentru a ilustra tratarea paralela, a informatiilor.
Alte doua modalitati de tratare a informatiilor, cunoscute sub denumirea bottom-up process
(procesare dirijata de fapte) si top-down process (procesare dirijata de concept), care explica un alt tip de
procesare, si anume procesarea seriala, sunt vast analizate in literatura de specialitate.
Fodor este de parere ca tratarea informatiilor se realizeaza in functie de modulele din care se
compune sistemul perceptiv si mai ales din organizarea lor dupa o arhitectonica functionala. Exista mai
multe moduri de tratare a informatiilor: tratare ierarhica; tratare in paralel; tratare in cascada.
In concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism
reglator esential al activitatii adaptative. Constructele perceptive servesc drept cadre de referinta pentru
actiunile noastre pregatind si ghidand activitatea, drept semnale ce permit anticiparea situatiilor care vor
veni si, drept modalitati de orientare si controlare a activitatii.

SPIRITUL DE OBSERVATIE SI CONDITIILE DEZVOLTARII LUI

Observaţia:
- se defineşte ca activitate perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, organizată şi condusă
sistematic, conştient şi voluntar;
- se reflectă în verbe precum "a privi", "a asculta", "a mirosi" diferite de cele folosite pentru
percepţia spontană "a vede", "a auzi", "a simţi un miros";
- face să crească rolul limbajului în actul explorării şi al fixării rezultatelor parţiale şi finale, în
generalizarea schemei logice de activitate perceptivă.
Repetarea şi organizarea activităţii de observare face să se dezvolte spiritul de observaţie ca
aptitudine de a sesiza rapid ceea ce este slab, ascuns, dar semnificativ pentru scopurile omului.

44
 RELATIILE DINTRE PERCEPTII SI REPREZENTARI.
Daca senzatia si perceptia ne ofera informatii despre obiectele care actioneaza asupra organelor
noastre de simt, reprezentarea reflecta si ne ofera informatii despre un obiect sau altul în absenta
acestuia. Astfel, ea devine prima treapta în organizarea si functionarea activitatii mentale autonome
(operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte si fenomene percepute cândva în trecut si ale caror
modele informationale au fost stocate si pastrate în memoria de scurta si lunga durata).
Intre reprezentări şi percepţii exista o serie de asemănări:
a) Ambele sunt fenomene intuitive, imagini concrete ale unor obiecte sau fenomene.
b) Ambele au efecte fiziologice. Atât perceptia, cât şi imaginea unei fripturi declanşează salivaţia.
c)Şi imaginea(reprezentarea), şi perceptia sunt intim legate de mişcare. Dacă ne imaginăm un
buchet de flori perceput anterior în dreapta noastră, ochii vor efectua o uşoară deplasare spre dreapta.
d)Imaginea are şi ea un inţeles, o semnificaţie, ca orice perceptie.
Reprezentările se deosebesc însă mult de percepţii prin urmatoarele aspecte :
a) Ele se produc în absenţa obiectului care a stat la baza uneia sau mai multor percepţii.
b) Imaginea nu este o reproducere fidelă a datelor perceptive, constituind o prelucrare a lor. În
evolutia ei se produce o abstractizare : dispar unele contururi, unele detalii,altele se accentuează.
c)O altă deosebire între imagine şi percepţie este subiectivitatea ei. Percepţia este insoţită de
impresia caracterului exterior al obiectului, de conştiinţa realităţii lui. Noi nici nu vedem percepţii, ci
vedem obiecte independente de noi, deşi fenomenele acestea se petrec în interiorul nostru.
d)Aspectul subiectiv e resimţit şi prin faptul că imaginile depind, în mare măsură, de voinţa
noastră : le putem alunga, le putem evoca.
e) De obicei, o reprezentare este mai palidă, mai ştearsă şi fragmentară în raport cu percepţia.
Dacă vreau să-mi amintesc faţa unei persoane cunoscute de curând, îmi amintesc ovalul feţei, ochii, dar
nu întotdeauna şi forma gurii sau dacă purta cravată.
f) Imaginile sunt fluctuante, instabile, dispar uşor, se transformă, se şterg.
g) Sartre sublinia că o reprezentare nu ne aduce nimic nou în minte, pe când, privind un obiect,
putem descoperi o serie de detalii, neobservate anterior.
Desigur, între percepţie şi reprezentări există o strânsă interdependenţă;acestea imbogăţesc
percepţia, o fac mai vie, mai limpede. Şi invers, de numărul, calitatea şi intensitatea percepţiilor, depind şi
calităţile imaginii inmagazinate în memorie.
Termenul de reprezentare desemneaza doua realitati:
a) procesul de reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenta lui si
b) produsul, respectiv, imaginea constientizata.
Procesul poate avea o desfasurare spontana, involuntara, luând aspectul unui flux de reactualizari
(amintiri) mai mult sau mai putin haotice, amalgamate sau una intentionata, voluntara, imaginile
succedându-se într-o ordine logica si fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat dupa
urmatoarele calitati (proprietati):
a) claritatea sau pregnanta, în functie de care distingem reprezentari intense sau vii si reprezentari
pasive sau sterse;
b) completitudinea, pe baza careia delimitam reprezentari bogate, care tind sa se suprapuna peste
imaginile perceptive, si reprezentari sarace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este
mai saraca, mai rezumativa decât imaginea-perceptiva);
c) relevanta sau semnificatia, care permite delimitarea reprezentarilor relevante, în care se
selecteaza si se retin notele cele mai caracteristice si semnificative ale obiectului, si reprezentari
derizorii, care contin note accidentale, nesemnificative (de regula, reprezentarea reflecta în mai mare
masura semnificativul, relevantul, caracteristicul decât perceptia);
d) gradul de generalitate, dupa care distingem reprezentari individuale, care reflecta obiecte
concrete singulare (o anumita persoana, o anumita casa, un anumit obiect) si reprezentari generale, care
reflecta prototipul unei clase de obiecte asemanatoare (reprezentarea de casa în general, de om, în general,
de copac, în general); de regula, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât
perceptul;
e) caracterul mijlocit, care consta în aceea ca elementele informationale constitutive ale imaginii-
reprezentare sunt furnizate de senzatii si perceptii;

45
 f) caracterul panoramic, care rezida în transformarea seriilor si succesiunilor de dimensiuni
(însusiri) care se etaleaza în perceptie în configuratii simultane.
Reprezentarile au 4 functii:
1. Reglarea actiunilor complexe intrevine in procesul muncii;
2. Punct de pornire in evolutia gandirii;schematizand datele perceptiei usureaza operatiile gandirii,
mai ales abstractizarea;
3.Functia de concretizare;concretizarea este necesara in creatiile artistice;
4.Functia cathartica;rolul reprezentarilor de a scadea o stare de tensiune;

MECANISMELE COGNITIVE LOGIC-RATIONALE

GANDIREA SI LOCUL EI CENTRAL IN SISTEMUL COGNITIV UMAN

Gândirea este procesul psihic de cunoastere cel mai complex si calitativ cel mai înalt. Ea permite
omului reflectarea si luarea în stapânire mintala a generalului, esentialului si necesarului din realitatea
externa.
Spre deosebire de perceptie, care este legata strict de prezent, gândirea se organizeaza ca activitate
intelectuala multifazica, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea
realizeaza o permanenta corelare între diverse momente si stari ale „obiectului”: foloseste informatia
despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integreaza informatia despre trecutul si prezentul
obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea confera activitatii de cunoastere atributele abstractizarii, predictiei, anticiparii,
teoretizarii.
P P.Neveanu reactivând noţiunea mai veche de intelect, introduce gândirea în ea pe care o
consideră ca fiind trăsătura distinctivă, cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca
subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Gandirea produce modificări de substanţă a informaţiei cu care
operează, modifică natura informaţiei, face saltul de la neesenţial la esenţial, de la individual şi particular
la general, de la concret la abstract. De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi
psihice în realizarea procesului cunoaşterii, nu doar de ordin cognitiv, ci şi afectiv -motivaţional şi
voliţional. Gândirea orientează, conduce, valorifică la maximum toate celelalte procese psihice. Gandirea
are capacitatea de a-şi reintroduce propriile produse (idei, concepte, teorii) în circuitul informaţional,
devenind declanşatoare ale unor noi procese intelectuale.
Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptiv-explicativ a gândirii considerate ca
fiind procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a
relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor,
judecăţilor şi raţionamentelor. Se precizau, astfel, conţinutul informaţional al formele ideal-subiective cu
care operează ca şi o serie de caracteristici care o individualizează în raport cu procesele senzoriale.
Psihologia contemporană, interesată de eficienţă, preferă o definiţie operaţională. „Gândirea este
un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare si valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile
abstractizării, generalizării si anticipării si subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea celor
iniţial posibile". In aceasta def se pune accent pe dobândirea şi ordonarea informaţiilor, pe găsirea
răspunsului la o situaţie critică, gândirea fiind determinată de situaţiile „saturate" problematic.
Cele două definiţii furnizeza principalele caracteristici psihologice ale gândirii. Acestea sunt:
-caracterul informaţional-operaţional; gândirea este un proces de prelucrare şi interpretare a
informaţiilor; ea izolează genericul şi necesarul, îl pune în raport cu singularul şi accidentalul,
diferenţiază şi corelează categoriile; reproduce relaţiile obiective, le construieşte mintal; introduce în
realitate noi relaţii, pe baza anticipării posibilului;
- caracterul mijlocit: gândirea nu operează direct asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor,
ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra celor evocate din memorie sau obţinute
prin combinările imaginative; ea este mijlocită de limbaj care favorizează nu doar interiorizarea
informaţiilor, ci şi exteriorizarea lor, chiar propriile sale scheme mintale o mijlocesc;
- caracterul nujlocitor: gândirea mijloceşte celelalte procese psihice, ea atribuie un inţeles
imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale, se mijloceşte pe sine însăşi prin propriile sale produse;
- caracterul generalizat şi abstractizat: gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte, cu
modele ideale care nu pot fi traduse prin reprezentări intuitive şi care au un corespondent obiectual

46
concret, dar care au un mare rol în inţelegerea teoretică a realităţii; generalizând şi abstractizând, gândirea
se indepărtează aparent de realitate, indepărtare care este necesară pentru că îi dă posibilitatea de a
elimina elementelor nesemnificative; în fapt, orice salt în abstract, subordonat unor criterii de adevăr şi
verificabilitate, se soldează cu îmbogăţirea cunoaşterii, cu o înţelegere superioară a legilor acesteia;
- caracterul finalist: acesta trebuie inţeles nu doar ca o simplă alegere a unei alternative optime, ci
ca o anticipare a scopului (înainte de a fi executată, activitatea de gândire este planificată în minte,
fundamentată din punct de vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei şi consecinţelor), dar şi ca o
justificare sau motivare prin explicaţie şi argumentare a actelor deja săvârşite;
- caracterul sistemic: gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate, între care sunt posibile o
multitudine de combinaţii, fapt care îi asigură autoreglabilitatea.
Fiind un proces si o structura multidimensionala de maxima complexitate, gândirea poate fi
descrisa si definita din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operational, structural-
informational.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuala discursiva de
prelucrare criterial-logica a informatiilor furnizate de perceptie sau memorie, în vederea întelegerii,
explicarii si interpretarii fenomenelor din univers (natura si societate), a rezolvarii diferitelor tipuri de
situatii problematice, a elaborarii diferitelor proiecte si planuri de activitate creatoare, a elaborarii si
adoptarii deciziilor optime de actiune.
Din punct de vedere structural-operational, gândirea este un sistem ordonat de operatii sau de
transformari care se aplica unei situatii initiale pentru aducerea ei într-o stare finala (scop) ce reprezinta
un raspuns, un rezultat sau o solutie.
În lumina acestei definitii, gândirea ne dezvaluie o anumita organizare dinamica interna, în cadrul
careia vom identifica doua tipuri mari de operatii: generale si particulare (specifice).
Operatiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea. Analiza consta în
descompunerea pe plan mintal, a obiectului în parti componente pentru dezvaluirea si descrierea-
explicarea structurii lui interne; sinteza este operatia inversa, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului,
extragându-se si retinându-se informatia esentiala despre structura lui interna. Rezultatul unei sinteze
poate deveni „obiect” pentru o noua analiza (analiza prin sinteza); abstractizarea rezida în selectarea-
retinerea elementelor si însusirilor esentiale si lasarea în afara a celor neesentiale, secundare;
generalizarea este operatia de extindere a unor însusiri sau relatii extrase prin abstractizare la toate
obiectele care fac parte din aceeasi clasa;concretizarea este o operatie de aplicare a principiilor si
legilor generale la analiza si interpretarea cazurilor si situatiilor particulare.
Operatiile particulare (specifice) sunt cele care se formeazasi se utilizeaza în interiorul diferitelor
stiinte: matematica, fizica, chimie, biologie, psihologie, sociologie.
Operatiile gândirii au caracter formal, în sensul ca se aplica unor constructe ideale, simbolice,
desprinse de suportul obiectual concret, si reversibil, în sensul ca pentru orice transformare exista una
inversa sau opusa, a carei aplicare duce la revenirea la situatia sau starea initiala.
Din punct de vedere structural-informational, gândirea trebuie definita ca un sistem de notiuni noi,
organizat dupa criteriile esentialitatii si generalitatii. Notiunea devine în acest caz unitatea structurala a
baza a gândirii. Notiunile pot fi empirice, reflectând însusiri neesentiale, desprinse în cadrul cunoasterii
comune, al experientei cotidiene, si stiintifice, reflectând însusiri esentiale desprinse în cadrul
cunoasterii stiintifice. Dupa sfera de cuprindere, se delimiteaza: notiuni individuale, care se raporteaza la
obiecte singulare, luate separat, notiuni particulare, care reflecta însusiri comune unor grupe de obiecte si
notiuni generale, categoriale care cuprind însusirile esentiale comune mai multor clase de obiecte sau
tuturor obiectelor
Un nivel superior la integrare a continuturilor informationale (respectiv, a notiunilor) este
judecata. Aceasta afirma sau neaga ceva despre altceva suportând testul adevarului. Orice judecata este
adevarata sau falsa, dupa cum continutul ei corespunde sau nu realitatii.
La rândul lor, constructele informationale ale judecatilor se integreaza în structuri informationale
si mai complexe de tipul rationamentelor. În rationament se surprinde discursivitatea gândirii,
miscarea ei de la anumite date sau judecati initiale catre un anumit rezultat final (o concluzie) în care sa
apara informatii sau adevaruri noi.
Rationamentul se realizeazaîn trei forme principale: inductiva, în care, pornindu-se de la judecati
individuale, particulare se ajunge la o concluzie generala, deductiva, în care se porneste de la general,

47
particular si se merge spre particular, individual, si analogica, în care se compara doua obiecte pentru a li
se pune în evidenta, asemanarile, ceea ce au în comun. Gândirea se diferentiaza pe plan operational si
informational, îmbracând mai multe forme:
a) In plan operational distingem:
1) gândirea algoritmica si gândirea euristica si, de asemenea:
2) gândirea convergenta si gândirea divergenta.
Gândirea algoritmica se caracterizeaza prin aceea ca aplicarea unei anumite succesiuni de operatii
(transformari) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristica are un caracter explorator, se
desfasoara dupa principiul încercare-eroare, succesiunea de operatii la gasirea solutiei corecte; gândirea
convergenta porneste de la un numar mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un numar mic
de elemente sau date (ea comprima câmpul informational); gândirea divergenta porneste de la un numar
mic de elemente sau date si ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifica si
largeste câmpul informational).
b) În plan informational, se diferentiaza:
1) gândirea intuitiv-concreta si
2) gândirea simbolic-abstracta.
Gândirea intuitiv-concreta se caracterizeaza prin predominarea codificarii figural-imagistice a
continuturilor informationale si prin dependenta de suportul perceptiv; gândirea simbolic-abstracta se
caracterizeaza prin predominarea codificarii informationale si prin detasarea de suportul perceptiv.

STRUCTURILE INFORMATIONALE SI OPERATIONALE ALE GANDIRII

Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor. Ea izoleaza
genericul si necesarul, il pune in raport cu singularul si accidentalul, diferentiaza si coreleaza categoriile.
Prin gandire, omul reproduce relatiile obiective, le construieste mintal, introduce in realitate noi relatii pe
baza anticiparii posibilului. Ea nu se multumeste, cu insusirile exterioare ale obiectelor si fenomenelor, ci
accede la surprinderea insusirilor interne ale acestora si mai ales a relatiilor dintre ele. Gandirea nu este o
simpla operare cu informatii, ci o conectare si o corelare a informatiilor prin categorizare si esentializare.
Gândirea are două componente, una informatională şi alta operatională, prima dezvăluindu-ne latura ei de
conţinut (faptul că dispune de „ unităti informationale" despre „ceva" anume — obiecte, fenomene,
evenimente), cea de a doua latură funcţională (faptul că implică transformări ale informaţiilor în vederea
obţinerii unor produse care, prin depăşirea situaţiei problematice, să asigure adaptarea la mediu).
Latura informaţională este constituită din ansamblul noţiunilor şi conceptelor ca forme
generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor.Conceptele sunt produse ale
raţionamentelor si odată dezvoltate joacă un rol important în gândirea ulterioară.Exista 7 caracteristici ale
conceptului, stabilite de un autor, sunt următoarele:
1) conceptele nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de răspunsurile noastre la
diferite situaţii caracteristice;
2) utilizarea lor inseamnă de fapt aplicarea experienţei trecute la situaţia actuală;
3) conceptele reunesc date senzoriale independente;
4) la om, cuvintele sau alte simboluri sunt mijloacele de legătură ale elementelor independente ale
experienţei noastre;
5) conceptele au două moduri de utilizare: cea extensivă, comună pentru toţi oamenii, şi cea
intenţională, care variază de la individ la individ;
6) un concept nu este obligatoriu „raţional";
7) un concept poate exista fără a fi formulat manieră conştientă
În mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci înlănţuite unele de altele, formând sisteme
conceptuale. Vâgotski introduce termenul de „păramida noţiunilor" tocmai pentru a semnifica şi mai
plastic organizarea şi ierarhizarea noţiunilor. Cu cât o noţiune sc află mai spre vârful piramidei, cu atât ea
are un grad mai mare de generalitate, o mai mare valoare cognitivă; cu cât în sistemul noţiunilor sunt mai
multe noţiuni ştiinţifice, generale, cu atât sistemul este mai simplu, mai flexibil.
Latura operaţională a gândirii cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de
transformare a informaţiilor, de relaţionare şi prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi
noţiunilor, vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau a rezolvării unor probleme. Gândirea foloseşte două
categorii de operaţii:operatii fundamentale si instrumentale

48
 Operatiile fundamentale, ale gabdirii fiind prezente in orice act de gândire şi constituind
scheletul ei :
(a)analiza - operatie de descompunere pe plan mental a unui obiect în părţile din care este compus;
se desfăşoară cu ajutorul cuvintelor;
b)sinteza - operaţie inversă analizei; constă în reunirea pe plan mental, a unor elemente într-un
întreg;
c)comparatia - operaţie de stabilire pe plan mental a asemănărilor sau deosebirilor între două sau
mai multe obiecte; se realizează pe baza unor criterii;când criteriile se referă la însuşiri esenţiale ale
obiectelor, rezultă o comparaţie mai valoroasă;
d)abstractizarea - operaţie de evidentiere pe plan mental a unor însuşiri, concomitent cu omiterea
intenţionată a altora; presupune analiza, sinteza, comparaţia;
e)generalizarea - operaţie de unificare într-un model a însuşirilor abstrase şi de extindere a lor
asupra unei clase întregi de obiecte;
f)concretizarea - operaţie inversă abstractizării; presupune m i ş c are a gândirii de la abstract la
concret, de la general la particular.
Operatii instrumentale ale gandirii, folosindu-se numai in anumite acte de gândire şi
particularizându-se in funcţie de domeniul de cunoaştere in care este implicată gândirea. In rândul
acestora din urmă intâlnim mai multe modalităţi şi procedee operaţionale care se clasifică in perechi
opuse. Astfel, modalităţile algoritmice sunt bazate pe treceri de la o stare la alta, in succesiunea
momentelor, in timp, sunt univoc orientate, efectuarea corectă a unei operaţii conducând in mod necesar
la următoarea şi la indeplinirea corectă a activităţii, in timp ce modalităţile euristice presupun o
desfăşurare de tip arborescent, din fiecare „nod" subiectul trebuie să aleagă o stare din mai multe posibile.
Primele corespund principiului economiei gândirii, celelalte principiului autoorganizării gândirii, intr-un
caz fiind vorba de frecvenţa mare a unor clase de sarcini asemănătoare, in celâlalt, de apariţia unor situaţii
noi, imprevizibile. Deasemene exista gandire divergenta si convergenta. Gândirea convergenta porneste
de la un numar mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un numar mic de elemente sau date
(ea comprima câmpul informational); gândirea divergenta porneste de la un numar mic de elemente sau
date si ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifica si largeste câmpul
informational).
Discursul cotidian al gândirii este guvernat de o serie de reguli după care se conduc operaţiile
gândirii. Acest sistem de reguli este numit logica naturală.
Cele două laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte strânsă interacţiune
şi interdependenţă. Ele se intrică una in alta dând naştere la adevărate structuri pe care le denumim
structuri cognitive ale gândirii. Acestea pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informaţii şi operaţii
ce presupun organizare şi diferenţiere interioară intre elementele componente, coerenţă operativitate ca şi
tendinţa de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Ele se individualizează prin:
completitudine (pot fi mai complexe sau mai simple, mai extinse sau mai sărace, mai articulate, sau mai
dezarticulate); operativitate (sunt mai flexibile sau mai rigide); grad de formare (sunt deja constituite şi
stabilizate sau se află in proces de constituire); finalitate (funcţionarea lor se soldează cu efecte adaptative
sau dezadaptative). Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrările in gândire. De aceea, in funcţie
de natura, consistenţa şi corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotrivă, perturba depăşirea dificultăţilor.
Cele mai cunoscute fenomene de influenţă negativă a structurilor cognitive ale gândirii asupra procesului
rezolvării problemelor sunt:
- fenomenul „orbirii" gândirii, care constă în imposibilitatea sesizării a ceea ce este esenţial intr-o
problemă incărcată cu multe date superflue, de prisos, ascunse, mascate, aşezate dezordonat;
- fenomenul stereotipiei gândirii, adică perseverarea ei "in aceeaşi direcţie sau manieră de lucru,
chiar şi atunci când condiţiile problemei s-au schimbat;
- fenomenul fixităţii functionale constă in imposibilitatea de a da unor obiecte şi alte utilizări decât
cele normale, fireşti, in vederea utilizării lor in alte scopuri.(ex cu soldatii si masa de mancat-usa)
Psihologii care au cercetat, experimental, aceste fenomene au arătat că ele se datorează sărăciei,
rigidităţii, lipsei de supleţe a structurilor cognitive ale gândirii.
ACTIVITATILE GANDIRII (FORMAREA CONCEPTELOR, INTELEGEREA, REZOLVAREA
PROBLEMELOR)

49
 Activitatile gandirii sunt: formarea conceptelor, intelegerea, rezolvarea problemelor

1.Conceptualizarea
A conceptualiza inseamna a “ajunge" la concept, a intra in posesia conceptului, cu alte cuvinte, a
forma sau asimila conceptele. Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a insusirilor unei clase de
obiecte ce sunt apoi incorporate intr-o imagine sau intr-o idee-concept, de asemenea, capacitatea de a
sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte. Nici un om nu se naste cu concepte, ci acestea se
elaboreaza de-a lungul vietii.
„Elementul cel mai caracteristic al con duitei inteligente a omului este aptitudinea de a forma si
integra concepte". Galton consideră că noţiunile se formează prin simpla suprapunere şi contopire a
imaginilor obiectelor; pentru Vâgotski important este nu scopul care stă în faţa subiectului, ci mijlocul cu
ajutorul căruia acesta îşi organizează activitatea, şi un astfel de mijloc este cuvântul ca reflectare
generalizată într-un sistem de relaţii a realităţii înconjurătoare. Aplicând metodica „dublei stimulări",
Vâgotski reuşeşte să desprindă 3 mari etape ale procesului formării noţiunilor, fiecare dintre ele cu mai
multe subetape:
Etapa gândirii sincretice:
a) formarea imaginii pe bază de încercări şi erori;
b) pe baza întâlnirii spaţiale şi temporale a obiectelor;
c) pe baza aducerii la aceeaşi semnificaţie a reprezentărilor diferitelor grupe anterior conexate în
percepţia copilului;
Etapa gândirii complexuale:
a)complexul asociativ;
b) colecţiile;
c) complexul în lanţ;
d) complexul asociativ difuz;
e) pseudonoţiunea;
Etapa gândirii noţionale:
a) bazată pe separarea, abstractizarea, izolarea elementelor;
b) noţiuni potenţiale.
Psihologia modernă arată că formarea noţiunilor are loc în procesul acţiunii cu obiectele, în chiar
procesul aplicării lor. Noţiunea se formează prin interiorizarea treptată a acţiunilor practice şi verbale
până ce se ajunge la schematizări şi modalităţi de lucru mintal. O contribuţie deosebită la explicarea
procesului formării noţiunilor a adus-o Galperin, care arată că „ unitatea de bază a gândirii o formează
acţiunea", aceasta din urmă realizându-se prin intermediul a două verigi „ inegale de importanţă diferită"
şi anume: veriga de orientare ce se sprijină pe imagini şi constituie aparatul de conducere a acţiunii, ca
proces exterior, şi veriga de executare, care constituie transformarea reală, într-un scop bine determinat, a
materialului iniţial, în produsul sau starea propusă. Pentru a se realiza trecerea la executare sunt necesare
o serie de condiţii reale care vor facilita formarea acţiunii. Trebuie să pornim însă nu de la condiţii spre
acţiune, consideră Galperin, ci de la acţiunea propusă la condiţiile formării ei. Nu este de ajuns să ne
mulţumim cu supravegherea şi cu constatarea formării acţiunii, ci s-o construim, şi în acest scop să creăm
condiţiile necesare.
2. Înţelegerea. Aceasta este activitatea de sesizare şi relevare a relaţiilor esenţiale dintre obiectele
şi fenomenele lumii reale. Ea presupune asocierea treptată şi repetată a unor simboluri verbale cu diferite
obiecte, încorporarea noilor cunoştinţe, în cele vechi existente deja, pe care Ausubel şi Robinson le
denumesc „idei ancoră". După părerea celor doi autori, încorporarea noilor cunoştinţe în cele vechi se
face prin: subsumare derivată (ideea nouă este un caz particular al celei vechi); subsumare corelativă
(ideea nouă presupune o transformare a ideii vechi); supraordonare (ideea nouă este mai generală decât
cea veche); relaţii combinatorii se referă la ideile care sunt congruente cu un fond cuprinzător de idei
relevate, deci de idei ancoră). Din punct de vedere psihologic, înţelegerea este o nouă sinteză, o nouă
constatare şi relevare a legăturilor şi dependenţelor dintre obiecte, evenimente sau laturi ale acestora. Ea
este trăită subiectiv, ca o stare de iluminare, clarificare, de maximă luciditate. Modul ei de realizare poate
fi instantaneu sau ca urmare a depunerii unui travaliu, în primul caz fiind vorba despre o înţelegere
imediată, în cel de al doilea, de una discursivă. În procesul desfăşurării ei, intervin o serie de factori care o
pot facilita sau bruia, bloca. O mare importanţă o au: particularităţile structurilor cognitive vechi (dacă

50
individul dispune sau nu de idei ancoră, dacă acestea sunt suficiente); natura materialului care urmează a
fi inţeles (dacă dispune de asociativitatea sau de calitatea substanţialităţii, adică de constanţa sa sau chiar
şi atunci când se foloseşte un alt termen verbal echivalent, înlocuitor; dacă relaţia dintre ideea veche şi
cea nouă nu este arbitrară, ceea ce conferă materialului o structură logică); prezenţa intenţiei individului
de a raporta noile idei la cele vechi .
3. Rezolvarea problemelor. Constituie una dintre activităţile esenţiale ale gândirii, urmărindu-se
faptul că aceasta nu intră în funcţiune decât in situaţii problematice care cer o rezolvare. Pentru gestaltişti
problema este o structură, o configuraţie neincheiată, soluţia este o altă structură, o configuraţie inchisă. A
rezolva o problemă inseamnă a trece de la o structură la alta, fapt care are loc in urma unei restructurări,
reorganizări a câmpului perceptiv. Restructurarea se produce brusc, dintr-o dată, fapt care dovedeşte că
intr-adevăr rezolvarea problemelor este echivalentă cu această „recentrare" şi nicidecum cu eliminarea
progresivă a erorilor aşa cum credeau alţi psihologi. Behavioriştii au incercat să explice rezolvarea
problemelor in termenii binecunoscuţi ai relaţiei dintre stimul şi reacţie. Turquin considera că există o
continuitate intre modul de concepere a invăţării de către behaviorişti şi procesul rezolvării problemelor.
Ei recurg la modelele mediaţionale ce sunt interpuse intre S şi R. Există o disponibilitate a unui răspuns
de a fi asociat cu un anumit stimul, dependent de frecvenţa asocierilor anterioare. Conexiunea dintre S şi
R se realizează sub formă de lanţ, cu nenumărate elemente mediaţionale verbale. in felul acesta Gagne
explică apariţia formelor comportamentale superioare din cele inferioare. Se pare că in rezolvarea
problemelor, combinarea mediatorilor în reguli de ordin superior este esenţială. Importanţă are insă nu
doar categoria de răspunsuri cu care se leagă un stimul, ci şi ierarhizarea răspunsurilor. În cazul rezolvării
problemelor se trece la următorul răspuns, numai după ce primul s-a dovedit a fi ineficace. Psihologia
genetică oferă un punct de vedere extrem de fecund in interpretarea procesului rezolvării problemelor.
Cum soluţionarea unei probleme necesită „umplerea golurilor", Piaget consideră că acest lucru se poate
face prin desfăşurarea operaţiilor grupărilor descoperite de el in evoluţia inteligenţei. Problema apare
atunci când subiectul se intâlneşte cu un fapt nou, incă neclarificat, neseriat, ceea ce duce la o relativă
dezechilibrare a grupărilor. In momentul in care faptul nou este integrat in vechile structuri cognitiv-
operatorii, adică seriat, clarificat, explicat are loc rezolvarea problemei. In felul acesta structurile
operatorii, fără a se reconstrui total, se extind, se completează, işi corectează erorile de amănunt. Pornind
de la concepţia lui Piaget asupra rezolvării problemelor, alti psihologi propun o perspectivă psihologică
asupra „problemei" care cuprinde următoarele postulate:
1) problemele au un caracter psihogenetic, deoarece structurile cognitiv-operatorii, in funcţie de
care ele apar, sunt rezultatul evoluţiei psihogenetice;
2) funcţia erotetică a problemei este o funcţie constituantă, problema fiind, uneori, generatoare de
noi structuri;
3) problema dispune şi de o schemă „vectorială", ceea ce va prefigura ce se va accepta ca gen de
soluţie; 4) problema presupune un model mintal acceptor care are rol de a evalua soluţia.
In derularea etapelor rezolvarii problemelor intervin o serie de procese si de mecanisme.
Principalele procese rezolutive sunt: interpretarea situatiei sau reprezentarea problemei;
elaborarea scopurilor si planificarea: elaborarea scopurilor pozitive se face in trei maniere : prin evocarea
procedurilor cunoscute; prin utilizarea regulilor generale de constructie a scopurilor; prin rationamente
pornind de la constatari; memorarea evenimentelor critice.Richard referitor la mecanismele rezolvarii
problemelor arata ca ceea ce putem afirma astazi despre aceste mecanisme este foarte conjunctural,
deoarece este greu sa se detaseze rezultate generale, rezolvarea problemelor depinzand de cunostintele
relative la mediul problemei, la contextul, la formularea lor, la experientele subiectilor.
Conduita rezolutiva a individului este extrem de diferentiata, particularizandu-se in functie de o
serie de criterii, cele mai semnificative fiind : durata procesului rezolutiv; natura problemei; gradul de
structurare a problemelor; gradul de dificultate a problemelor; specificul proceselor cognitive implicate in
gasirea solutiei; specificul sarcinii subiectului;conditiile rezolvarii problemelor;
1. Durata procesului rezolutiv. Uneori, parcurgerea etapelor se realizeaza foarte rapid, alteori ea
necesita perioade mai lungi de timp (zile, saptamani sau chiar ani de zile). In primul caz, rezolvarea
problemelor capata expresia comprimata, maximal condensata, creand impresia rezolvarii spontane, deci
a lipsei procesualitatii. Este cazul orientarii gestaltiste, care vorbea de acea ,,iluminare" sau ,,inchidere
brusca" a circuitelor. In cel de-al doilea caz, rezolvarea problemelor ia forma discursiva, desfasurata in
timp, procesualitatea ei fiind extrem de evidenta. In conceptia behaviorista sau in psihologia cognitiva

51
este vorba tocmai despre o asemenea ipostaza a rezolvarii problemelor.
2. Natura problemei. Dupa natura lor, problemele pot fi impartite in probleme scolare, a caror
caracteristica esentiala este aceea ca sunt gata formulate de profesor si date spre solutionare elevilor, si in
probleme ale vietii reale, mult mai complexe, pe care individul si le formuleaza singur.
3. Gradul de structurare a problemelor . Luand in considerare acest criteriu, Newell si Simon au
desprins doua categorii de probleme : probleme bine definite (in care se specifica in intregime starea
initiala, starea finala, setul de operatori si conditiile de aplicare a acestora); probleme slab definite (sunt
cele in care starea initiala, deci conditiile actuale, de inceput, starea finala, adica obiectivele, scopurile si
rezultatele sunt fie nespecificate, fie doar partial descrise). In timp ce rezolvarea primelor se realizeaza
mai usor, procesul luand adeseori forma condensata, rezolvarea celorlalte se produce mai greoi, intr-un
timp mai indelungat, iar uneori nici nu are loc. In plus, cercetarile au aratat ca problemele slab definite
necesita o mare cantitate de informatii in vederea solutionarii.
4. Gradul de dificultate a problemelor. Reitman, ducand mai departe clasificarea propusa de
Newell si Simon, prin considerarea gradului de dificultate a problemelor, concretizat in ,,masura"
specificarii situatiilor initiate si finale si a operatorilor transformativi, a descris cinci categorii de
probleme: a)probleme reproductiv-necreative (bazate pe gandirea reproductiva, pe strategii uzuale,
algoritmice); b) probleme demonstrative -explicative (in care starea finala este bine specificata, dar nu si
drumul care duce la obtinerea ei, drum ce urmeaza a fi gasit); c) probleme euristic-creative (in care starea
initiala este specificata iar cea finala slab delimitata); d) probleme inventiv-creative (starea initiala bine
specificata in timp ce starea finala este slab specificata); e) probleme de optimizare sau de reproiectare
creative (starea initiala este perfect specificata, cea finala deasemenea)
Conduita rezolutiva difera in ceea ce priveste: strategiile rezolutive folosit; sensul
derularii ,,pasilor rezolutivi; gradul de libertate si de risc; finalitatea rezolvarii problemelor.
5. Specificul proceselor cognitive implicate in gasirea solutiei . Greeno a clasificat probleme
pornind de la specificul proceselor cognitive vehiculate in procesul cautarii si gasirii solutiilor. El a
desprins urmatoarele categorii: probleme de inducere a structurii probleme de transformari; probleme de
aranjari. Rezolvarea acestor probleme aduce particularizari in planul solicitarilor impuse rezolvatorului, a
mijioacelor si operatiilor folosite de acesta. Primele solicita descoperirea unui pattern ce va relationa
elemente problemei intre ele, analogia fiind mijiocul predilect in acest caz. Cea de a doua categorie de
probleme presupune manipularea obiectelor sau simbolurilor in conformitate cu anumite reguli pentru a
obtine solutiile, operatia frecvent folosita fiind transformarea obiectelor sau a informatiilor dintr-o stare in
alta. In cea de-a treia categorie de probleme, fiind date toate elementele sarcinii, subiect trebuie sa le
aranjeze intr-un anume fel, astfel incat sa obtina solutia, pentru aceasta recurgand la diferite tipuri de
substitutii. Guilford a emis ipoteza ca problemele deschise fac apel la gandirea convergenta, in timp ce
probleme inchise recurg la gandirea divergenta. Primele presupun capacitatea de a sti sa utilize
cunostintele stocate in memorie, celelalte, capacitate de inventie si creativitate.
6. Specificul sarcinii subiectului. ,,Mersul" rezolvarii problemelor depinde in foarte mare masura
de sarcina pe care o primeste subiectul. Norman Mackwort a aratat ca trebuie facuta o distinctie intre
rezolvarea problemelor si descoperirea problemelor. In primul caz problema fiindu-i data subiectului, in
cel de-al doilea caz el trebuind s-o descopere singur. Cum descoperirea problemei reprezinta ea insasi o
problema, inseamna ca cele doua procese sunt relativ asemanatoare ca procesualitate
7. Conditiile rezolvarii problemelor. Problemele pot fi rezolvate individual sau in grup, fapt care
nu ramane fara repercusiuni asupra procesului rezolutiv. In literatura de specialitate s-a acreditat deja
ideea potrivit careia rezolvarea problemelor in grup este mai productiva decat rezolvarea individuala,
datorita interactiunii dintre membrii grupului, fenomenelor emulative, compensatorii, ca si celor de
complementaritate care intra in functiune in grup.
Etapele rezolvarii problemelor nu au doar o importanta teoretica, ci si una practic-actionala. De
altfel, ele au si fost convertite in ,,sfaturi practice", atat de utile procesului rezolutiv. Ellis a identificat
cinci reguli empirice (intelegerea problemei; reamintirea problemei; identificarea ipotezelor alternative;
achizitionarea strategiilor de rezistenta; evaluarea ipotezelor finale) care se suprapun oarecum peste cele
cinci etape ale conduitei rezolutive si se dovedesc a fi extrem de utile in aproape toate situatiile
problematice. Aceste reguli sau sfaturi sunt urmatoarele:
a) inainte de a rezolva o problema trebuie sa fiti siguri ca o intelegeti cu adevarat; mai mult, o data
problema clarificata, este bine sa verificati din nou daca imaginea initiala de claritate este corecta;

52
 b) dat fiind faptul ca de multe ori esecul in rezolvarea unei probleme se datoreaza reamintirii
deficitare a problemei, devierii de la chestiunea esentiala spre elementele nerelevante, reverificati datele
din memorie pentru a va asigura ca veti progresa catre obiectivul principal;
c) decat sa formulati ipoteze la intamplare, incercati sa identificati si sa clasificati cateva ipoteze
ce par plauzibile ; este mai avantajos sa incercati mai intai ipoteza cea mai simpla, iar daca aceasta
esueaza, sa treceti la ipoteze mai complexe; evitati selectarea permanenta a unei ipoteze cata vreme nu
aveti ocazia sa evaluati toate ipotezele posibile;
d) invatati sa rezistati dificultatilor, esecurilor si frustrarilor ce intervin in cursul rezolvarii
problemelor; recunoasteti-va rigiditatea, evitati inflexi-bilitatea, ramaneti deschisi pentru optiuni,
alternative si abordari noi;
e) o data ce ati decis asupra ipotezei finale, este bine sa reevaluati aceasta alegere; mai aruncati o
privire finala inainte de a declansa o anumita actiune. Acestor sfaturi practice Moates si Schumacher le-au
adaugat inca doua:
f) explicati problema unei alte persoane aceasta va va ajuta in gasirea unei perspective optime de
abordare ;
g) nu va preocupati un timp de problema, lasati-o deoparte, dar nu transformati aceasta perioada
de astepta (sau de incubatie) intr-o modalitate sistematica de evitare a problemelor.
4. Creaţia. Reprezintă forma extremă a rezolvării problemelor care duce la un nivel nou de
sinteză, superior celui propus de rezolvarea problemelor. Se bazează pe utilizarea unor relaţii vag inrudite
cu ideile din structura cognitivă, in vederea obţinerii unor produse noi. In cazul ei nu se cunoaşte dinainte
care dintre propoziţiile din structura cognitivă sunt relevante; nu se asigură explicit regulile de
transformare a acestor propoziţii.

PROCESELE DE BAZA ALE MEMORIEI

Memoria este procesul cognitiv superior, care fixeaza, pastreaza si reactualizeaza exp sub forma
de amintiri.
Memoria este procesul prin care se realizeaza gestionarea informatiilor si experientelor cotidiene
prin: fixare, pastrare, reorganizare si reactualizare.
Procesele de baza ale memoriei sunt: encodare, stocare, recuperare
Encodarea este procesul prin intermediul caruia informatia este tradusa intr-o forma care-i permite
patrunderea in sistemul mnezic. Computerul transforma informatia in semnale electronice, omul in
imagini sau in unitati cu sens.
A encoda inseamna a traduce informatia intr-un anumit cod, material sau subiectiv. Encodarea
reprezinta prima faza parcursa de mecanismele mnezice in dinamica lor. Ea reprezinta o multitudine de
aspecte, dintre care amintim: natura encodarii, formele ei, factorii facilitatori/perturbatori ai encodarii.
Aceste aspecte au implicatii atat teoretice, cat si practice.
Natura encodarii
Traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura encodarii va fi
strict dependenta de natura codului. Cum de regula se recurge la trei tipuri de coduri, vizuale, auditive,
semantice, inseamna ca exista trei tipuri de encodari fiecare cu specificul ei: encodarea vizuala, face apel
la codul imagine, encodarea auditiva, foloseste codul sunet, in dubla sa ipostaza, sunet fizic si sunet
verbal, si encodarea semantica, ii este specific codul propozitie. In esenta,exista doua tipuri de coduri:
modal si amodal. Autorii sugereaza clasificarea codurilor mnezice in functie de nivelul procesarii
informatiilor. Exista, un cod structural, corespunzator primului nivel de procesare a informatiilor, produs
de analiza structurii fizice a stimulului, un cod fonemic, corespunzator celui de-al doilea nivel de
procesare a informatiilor, produs de denumirea stimulului, si un cod semantic, corespunzator celui de-al
treilea nivel de procesare a informatiilor, produs de mintea si intelegerea umana si apoi atasat stimulului.
Intre cele doua clasificari exista o similitudine perfecta: codul structural este, de fapt, codul vizual; codul
fonemic corespunde codului auditiv, iar codul semantic celui propozitional.
In urma cercetarilor s-a ajuns la concluzia potrivit careia codul imagine este mai productiv decat
codul sunet verbal.

Formele encodarii
Exista doua forme ale encodarii, una automata si alta care presupune efortul subiectulu.

53
Diferentierea celor doua forme de encodare se face dupa prezenta sau absenta atentiei, intentiei,
controlului voluntar, si dupa natura materialului ce urmeaza a fi encodat. Oamenii encodeaza automat
localizarea in spatiu si timp a obiectelor, in timp ce encodarea majoritatii celorlalte tipuri de informatii, in
special a intelesului cuvintelor, se face cu efort.
Encodarea (memorarea) incidentala sau automata nu necesita atentie, control voluntar, ea nu este
afectata nici de intentia de a memora, nici de prezenta simultana a altor activitati.
In encodarea incidentala conteaza, nu atat faptul ca el nu se mobilizeaza expres pentru a memora,
cat gradul de interactiune cu activitatea pe care el o desfasoara, gradul de implicare si angajare a lui in
rezolvarea activitatii. Putem concluziona ca: cu cat activismul intelectual si profunzimea intelegerii sunt
mai mari, cu atat mai productiva, va fi chiar memorarea incidentala.
Encodarea intentionala se caracterizeaza printr-o sarcina special formulata de a retine, fapt ce
determina aparitia unui montaj adecvat care canalizeaza conduita subiectului pe coordonatele
comportamentului mnezic, el mobilizandu-si resursele functionate, considerate ca fiind necesare si
eficiente in buna realizare a procesului mnezic. Importante, in encodarea intentionala sunt urmatoarele
elemente : stabilirea constienta a scopului, mobilizarea si consumarea unui efort voluntar in vederea
realizarii lui, si utilizarea unor procedee speciale care sa faciliteze memorarea.
Cercetarile experimentale au aratat ca simpla constientizare a scopului, nu este suficienta.
Cunoasterea duratei, cunoasterea preciziei cu care urmeaza a fi memorat un material, si cunoasterea
succesiunii, a ordinii in care trebuie memorat un material sunt de maxima importanta, usurand mult
procesul memorarii intentionale.
Dupa prezenta sau absenta intelegerii memoria poate fi:
- memoria mecanica
- memoria logica
Mem logica e mult superioara celei mecanice.
Factorii facilitatori sau perturbatori ai encodarii
Exista 2 mari categorii de factori care conditioneaza encodarea:
-factori ce tin de particularitatile materialului de memorat;
-factori dependenti de particularitatile subiectului care memoreaza. Acestia pot facilita sau nu
procesul memorarii.
1.Particularitatile materialului de memorat,cum ar fi natura lui, gradul de organizare, omogenitatea
sau heterogenitatea, volumul, semnificatia, gradul de familiaritate isi pun puternic amprenta asupra
procesului memorarii.
a) Natura materialului. Materialul ce urmeaza a fi memorat poate fi, prin natura lui, intuitiv-
obiectual sau abstract, descriptiv sau explicativ-relational; semnificativ sau lipsit de sens logic, teoretic
sau pragmatic-utilitar. Cercetarile experimentale au aratat ca se memoreza mai usor un material intuitiv-
senzorial (imagini ale obiectelor) decat unul simbolic-abstract (cuvinte), unul verbal-semnificativ decat
altui verbal-nesemnificativ.
b) Organizarea materialului. Aici intalnim doua aspecte: gradul de organizare a materialului
(mare, mediu, redus); modul de organizare al acestuia (in serii succesive de elemente, sau in serii
intrerupte). In cazul primului aspect se intelege de la sine ca un material care dispune de un grad mare de
organizare si structurare va fi mai bine memorat decat un altul cu organizare si structurare mai reduse.
Referitor la cel de-al doilea aspect cercetarile au evidentiat ca, atunci cand materialul este organizat in
serii de elemente succesive, apar doua categorii de asociatii: unele adiacente (un element se leaga si il
declanseaza pe urmatorul), altele neadiacente, la distanta.
c) Omogenitatea sau heterogenitatea materialului. In legatura cu acest factor psihologia memoriei
a consemnat trei tipuri de efecte: 1. Efectul Robinson - cu cat o serie este mai omogena (numai litere,
numai cuvinte, numai figuri geometrice), cu atat ea poate fi memorata mai rapid; 2. Efectul Restorff -
elementele heterogene plasate intr-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine retinute decat acestea
din urma; 3. Efectul Underwood- materialele cu un grad mai mare de omogenitate se retin mai greu decat
materialele cu un grad mai scazut de omogenitate.
d) Volumul materialului. Eficienta memorarii este strict dependenta de lungimea materialului
(mare, mediu, mic). S-a constatat ca numarul de repetitii necesar memorarii unui material este cu atat mai
mare cu cat materialul este mai amplu. S-au stabilit doua legi in acest sens : daca materialul de memorat
creste in progresie aritmetica timpul de memorare creste in progresie geometrica; in conditii egale de

54
exersare materialul lung se aminteste mai bine decat materialul scurt.
e) Alte particularitati ale materialului. Multe alte particularitati ale materialului de memorat, cum
ar fi familiaritatea, semnificatia, caracterul lui agreabil sau dezagreabil, influenteaza procesul memorarii.
Materialul agreabil se retine mai bine decat cel dezagreabil, iar cel dezagreabil e retinut mult mai bine
decat cel indiferent.
2. Particularitatile subiectului sunt: starea subiectului; experienta; motivatia; atitudinile si
inclinatiile acestuia, gradul de realizare a scopurilor propuse; vechimea procesului de
memorizare;implicarea in activitate; repetarea; organizarea sarcinii de catre subiect.
a) Gradul de implicare in activitate. Cu cat implicarea subiectului in activitate este mai mare, cu
cat interactiunea dintre el si materialul de memorat este mai intensa mai profunda, cu atat performantele
mnezice vor fi mai crescute. Materialul care constitute obiectul actiunii directe este mai bine memorat,
chiar involuntar, dar cu atat mai mult voluntar, decat acelasi material care constitute obiectul actiunii
pasive asupra organelor de simt.
b) Modul de invatare (memorare).Psihologii au descris doua moduri distincte de invatare
(memorare): globala, a intregului material dintr-o data, si partiala, bazata pe impartirea materialului pe
fragmente si pe insusirea lor succesiva. Memorarea globala permite degajarea structurii de ansamblu a
textului, a organizarii si logicii lui interne, in schimb nu poate fi utilizat la orice varsta si in raport cu
orice volum al materialului; memorarea partiala faciliteaza delimitarea riguroasa a unitatilor logice,
creeaza stari afective pozitive in legatura cu faptul ca unitatea respective a fost deja invatata, in schimb
produce multe dificultati in asamblarea partilor. Productivitatea memorarii globale creste o data cu varsta
cronologica si cu coeficientul de inteligenta, (cei dotati memoreaza mai usor folosind aceasta metoda); ea
este asociata cu repetitii comasate; eficienta ei create atunci cand subiectul are de memorat un material
simplu si nu prea mare ca volum.
c) Repetitia. Se considera ca un material este cu atat mai bine memorat cu cat numarul de repetitii
este mai mare. Asa cum exista un optim motivational, afectiv si volitiv, exista si un optim repetitional. In
jurul acestuia se ,,invart" cele doua extreme: suprainvatarea si subinvatarea.Fiecare dintre aceste doua
extreme ale repetitiei este insotit de efecte negative. Astfel, suprainvatarea duce la instalarea inhibitiei de
protectie, in timp ce subinvatarea creeaza ,,iluzia invatarii". Aici se incadreaza acei elevi care, desi invata
foarte mult, repetand un material pana la epuizare, a doua zi, la lectii sau examen, nu-1 mai stiu, nu-1 mai
pot reproduce, ca si aceia care, dupa doua, trei repetitii facute in graba, superficial, au ,,impresia" ca au
invatat. Totusi, dintre cele doua situatii, suprainvatarea este de preferat, din mai multe motive. In primul
rand, pentru ca dupa un interval oarecare, cand materialul este uitat, reinvatarea lui necesita un numar
extrem de mic de repetitii, acestea evidentiind ceea ce s-a numit ,,economia invatarii". In al doilea rand,
deoarece suprainvatarea sporeste de cele mai multe ori trainicia celor invatate. Se contureaza, asadar,
ideea practicarii nu a oricarei invatari, ci a uneia optime. Eficienta repetitiilor depinde insa nu numai de
numarul, ci si de forma lor. In literatura de specialitate se descriu doua forme de repetitii: cea comasata,
care presupune repetarea integrala de atatea ori a materialului pana cand el este memorat, si cea esalonata,
bazata pe separarea si desfasurarea in timp a repetitiilor, deci pe esalonarea lor.
Stocarea
Este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in momentul in care este
necesara punerea lor in disponibilitate. Stocarea este un produs extrem de viu, activ.
Stocarea ridica, in principal, doua probleme. Prima: cat timp pastram ? A doua: ce se intampla cu
materialul memorat in timpul stocarii ?
Durata stocarii
Timpul care se scurge intre intrarea si iesirea informatiei din memorie este extrem de variabil.
Uneori el este foarte scurt, materialul memorat stergandu-se aproape imediat, alteori este mediu,
informatia persistand o perioada mai indelungata; in fine, sunt si cazuri cand el este foarte mare, putand
acoperi chiar intreaga viata a individului. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor
tipuri de memorie: de scurta durata (MSD) si de lunga durata (MLD).
Unii autori vorbesc chiar de existenta unei stocari permanente, in sensul ca o informatie o data
intrata in memorie ramane permanent in ea, uitarea datorandu-se incapacitatii de a gasi informatia si nu
procesului degradarii sau disparitiei ei. Faptul ca o informatie este inaccesibila la un moment dat nu
inseamna ca ea va fi permanenta indisponibila, reamintirea ei fiind posibila in alte momente. Zlate este de
parere ca , in loc sa ne intrebam daca exista sau nu o memorie, de fapt, o stocare permanenta, mult mai

55
nimerit ar fi sa pornim de la ipoteza prezentei unei stocari variabile ca durata, incercand apoi sa explicam
variabilitatea ei in functie de o serie de factori.
Printre acestia un loc aparte il ocupa natura si semnificatia informatiilor memorate. Cercetarile
experimentale au aratat, de exemplu, ca materialul cu sens, inteligibil (versuri si proza) este pastrat nu
numai un timp mai indelungat, dar si mult mai bine decat materialul fara sens, neinteligibil (silabe fara
sens). Evenimentele cu un caracter personal se retin mai mult timp decat cele neutre impersonale.
Nu durata in sine a stocarii conteaza, ci durata raportata la continutul memoriei si la
caracteristicile acesteia. Pentru individ, pentru existenta si activitatea lui are mai putina importanta faptul
ca o informatie neesentiala a fost stocata pentru o perioada mai lunga de timp decat faptul ca o informatie
esentiala, poate chiar vitala a fost repede uitata. Stocarea cu o durata mai lunga este mai productiva decat
cea cu o durata limitata. De aceea, una dintre problemele cu rezonanta practic-aplicativa ce se ridica este
cea a cresterii duratei stocarii, in vederea sporirii productivitatii ei.
Dinamica stocarii
La intrebarea ,,Ce se intampla cu materialul in timpul stocarii?" pot fi formulate trei raspunsuri:
a) are loc conservarea, pastrarea lui intr-o forma cat mai asemanatoare, uneori chiar identica cu
cea a encodarii lui, astfel incat sa se poata asigura o mare fidelitate in reactualizarea lui;
b) asistam la un proces de inchegare, intarire, amplificare, organizare si restructurare a lui, astfel
incat reactualizarea este mult diferita de encodare;
c) suntem martorii unui proces de eliminare, destramare, de stergere si disparitie a lui,
nemaiputandu-se asigura reproducerea
Fidelitatea stocarii .Exista profesiuni sau situatii care pretind o foarte mare exactitate a stocarii
informatiilor, fara de care activitatea si performanta subiectului ar fi compromise. In aceste cazuri, chiar
daca in materialul stocat apar o serie de modificari, acestea sunt minime si nu afecteaza continutul si
esenta mesajului. Fidelitatea stocarii poate fi explicate in mai multe moduri. In primul rand trebuie
precizat ca ea depinde de calitatea encodarii. Daca memorarea a fost efectuata in conditii
corespunzatoare, daca ea este buna, exista toate sansele ca informatia sa se pastreze asa cum s-a encodat.
Un alt mecanism care explica fidelitatea stocari este cel al consolidarii. Daca asociatiile nu sunt
intarite, ele se pot restructura astfel incat la ,,iesire" sa nu mai semene cu cele de la ,,intrare".
Amplificarea,sistematizarea si logicizarea continutului materialului stocat. De multe ori ni se intampla ca
un material informational care a ,,intrat" intr-o anumita forma in memoria noastra sa ,,iasa" din ea intr-o
cu totul alta forma. Aceasta inseamna ca in timpul stocarii materialul a germinat, diferitele lui parti, laturi,
aspecte au intrat in legatura unele cu altele, s-au grupat si dispus intr-o noua ordine, s-au relationat cu alte
informatii existente deja in memorie, capatand in final o cu totul alta fizionomie.Dupa opinia majoritatii
psihologilor, ceea ce contribuie la restructurarea pozitiva a materialului stocat este mecanismul
organizarii informatiilor.
In psihologie sunt descrise doua forme de organizare a materialului stocat: organizarea indusa si
organizarea subiectiva.
Organizarea materialului in timpul stocarii poate fi de mai multe feluri: organizarea logic seriala;
organizarea categoriala; organizarea in retea sau in ciorchine.
Organizarea sau gruparea informatiilor in timpul stocarii se realizeaza in functie de o serie de
criterii, cum ar fi : familiaritatea, relevanta personala, forma si sonoritatea, gradul de asemanare sau
diferentiere. Doua sunt argumentele care pledeaza in favoarea rolului pozitiv al organizarii informatiilor
din timpul stocarii:
a) economia de spatiu: informatia organizata, grupata in categorii, ocupa un spatiu mai mic decat
cea neorganizata;
b)facilitarea recuperarii: organizarea ofera posibilitatea de a recupera toata informatia continuta
de o unitate.
Diminuarea, degradarea si disparitia materialului encodat. Diminuarea, degradarea si stergerea din
memorie a materialului stocat, are la baza mecanismul uitarii. Cele mai frecvente ,,semne" ale uitarii sunt:
imposibilitatea reamintirii unor evenimente, date, informatii; recunoasterile si reproducerile mai putin
adecvate sau chiar eronate; lapsusul sau uitarea momentana, care dureaza doar o perioada de timp, dupa
care informatiile sunt reamintite.
Cateva dintre varietatea formelor uitarii sunt: uitarea curenta, banala, cotidiana; uitarea represiva;
uitarea provocata; uitarea prin simultaneitate;uitarea regresiva; uitarea dirijata voluntara; uitarea

56
dependenta de imprejurari;
Recuperarea
Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si
stocate in vederea utilizarii lor in functie de solicitari si necesitati. In afara de acest rol esential,
recuperarea (reactualizarea) joaca si un alt rol: acela de a pune in lumina modificarile, schimbarile. In
ceea ce priveste recuperarea , trebuie analizate urmatoarele aspecte: specificul recuperarii; recunoasterea
si reproducerea;
Specificul recuperarii
Uneori recuperarea are loc automat, aproape spontan, fara nici un fel de efort din partea
subiectului, in timp ce alteori ea implica discursivitate, cautare, tatonare, efort.
Doua tipuri de esecuri mnezice sunt mai semnificative : unul provocat de absenta informatiei din
memorie ca urmare a stergerii ei; altul datorat incapacitatii de recuperare, cand informatia, desi exista, nu
poate fi evocata. Este vorba despre distinctia facuta de Tulving intre disponibilitate si accesibilitate. In
primul caz, informatia nu poate fi recuperata pentru ca nu este disponibila, in cel de-al doilea, desi
informatia este disponibila, ea nu este accesibila. Esecul reactualizarii se datoreaza si altor cauze:
achizitie defectuoasa; slaba conservare; deficiente de recuperare.
De exemplu, cand cineva nu-si reaminteste numele unei persoane care i-a fost prezentata recent,
faptul se poate datora:
a) neatentiei din timpul prezentarii persoanei respective(esec de achizitie);
b) supraincarcarii memoriei cu alte nume ale altor persoane (esec de conservare);
c) neutilizarii unei strategii adecvate de reamintire (esec de reactualizare).
Cercetatorii cred ca recuperarea se realizeaza atat prin intermediul procesarii seriale, cat si al
procesarii paralele, indiferent de tipul de memorie (de scurta sa lunga durata).
Recunoasterea si reproducerea reprezinta alte doua mecanisme ale recuperarii.
Recunoasterea este o evocare tacita sau implicita a unei idei sau imagini in prezenta materialului,
pe cand reproducerea se realizeaza in absenta materialului, ea constand “intr-o evocare a evocarii".Cand
un elev raspunde la lectie uitandu-se pe carte sau pe caiet, el reactualizeaza informatiile pe baza
recunoasterii; cand raspunde in lipsa cartii sau caietului, facand apel la cele invatate anterior, el
reactualizeaza pe baza reproducerii.
Intre cele trei procese ale memoriei- encodare, stocare, recuperare - exista o foarte stransa
interactiune. Desi procesele succeda in ordinea engramare, pastrare, reactualizare, aceasta succesiune nu
trebuie nici ea absolutizata. Sunt cazuri cand un material stocat intra in rezervorul inconstientului
nemaifiind reactualizat. De asemenea, un material poate fi stocat, reprodus, dar nu recunoscut, individul
nedandu-si seama de faptul ca materialul respectiv a mai facut obiectul constiintei sale. Dereglarea
succesiunii si functionarii normale a proceselor memoriei sta adeseori la baza imbolnavirii ei.
Interactiunea normala, fireasca a proceselor memoriei reprezinta de aceea garantia functionarii optime si
eficiente a ei.
Evaluarea functionarii si eficientei memoriei o realizam dupa urmatorii parametri:
1. Durata engramarii materialului considerat;
2. Volumul materialului retinut si reprodus dupa o singura percepere (prezentare);
3. Trainicia pastrarii materialului memorat;
4. Fidelitatea recunoasterii si reproducerii;
5. Completitudinea reproducerii;
6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modala: cu cât mai întinsa, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularitatile individuale si starile
subiective de moment), cât si de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare, gradul
lui de organizare, sistematizare). Actionând în mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi
îmbunatatita.

UITAREA SI COMBATEREA EI
Uitarea este un fenomen opus memoriei si consta în stergerea sau scaderea sub pragul de
actualizare a informatiilor, experientelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latura pozitiva,
cât si una negativa. Latura pozitiva rezida în aceea ca ne ajuta sa ne debarasam de informatii si date
nesemnificative si inutile, lasând locul liber pentru achizitionarea altora mai importante; latura negativa

57
consta în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al constiintei a unor informatii si date importante
si necesare pentru finalizarea optima a unei activitati.
Dinamica ei depinde de natura si caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se produce
mai rapid în cazul unui material fara sens (ex. silabe, cuvinte fara înteles) decât în cazul materialului cu
sens; se produce mai repede si mai intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul
unui material bine sistematizat si organizat logic; se produce mai repede si mai intens în cazul unui
material lipsit de semnificatie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificatie mare.
Cele mai frecvente ,,semne" ale uitarii sunt: imposibilitatea reamintirii unor evenimente, date,
informatii; recunoasterile si reproducerile mai putin adecvate sau chiar eronate; lapsusul sau uitarea
momentana, care dureaza doar o perioada de timp, dupa care informatiile sunt reamintite.
Cateva dintre varietatea formelor uitarii sunt: uitarea curenta, banala, cotidiana; uitarea represiva;
uitarea provocata;uitarea prin simultaneitate;uitarea regresiva; uitarea dirijata voluntara; uitarea
dependenta de imprejurari;
Uitarea curenta, banala, cotidiana, care intervine frecvent in cele mai diverse situatii si in legatura
cu cele mai diferite continuturi ale memoriei (uitam ziua de nastere a parintilor, uitam unde ne-am parcat
masina);
Uitarea represiva, aceasta forma a uitarii a fost numita si uitare motivata, deoarece serveste ca
protectie impotriva gandurilor anxioase;
Uitarea provocata (uitam evenimente si informatii ca urmare a unui soc, traumatism sau accident
cerebral, a unor afectiuni virale, sau interventii neurochirurgicale ce afecteaza capacitatea de tratare a
informatiilor complexe);
Uitarea prin simultaneitate;concomitenta in timp si spatiu a unor evenimente face ca unele dintre
ele sa fie uitate, deoarece suntem mult prea preocupati de alte evenimente cu sau fara legatura cu primele.
Uitarea regresiva (uitam din ce in ce mai multe evenimente, date, informatii din trecutul nostru o
data cu inaintarea in varsta, de cele mai multe ori datorita degenerescentei progresive a tesuturilor
cerebrale).
Uitarea dirijata voluntara (uitam ceea ce ni se spune ca trebuie sa uitam, altfel spus uitam ceea ce
vrem sa uitam).
Uitarea dependenta de imprejurari consta in stergerea din minte a imprejurarilor in care informatia
a fost engramata, a detaliilor, a aspectelor particulare, ceea ce conduce la pierderea unitatilor
informationale integrale.
Forme ale uitarii pot fi clasificate, in principal, dupa trei criterii: al continutului, al cauzelor; si al
mijioacelor si chiar al mecanismelor care conduc la ele.
La fel de cunoscute sunt si informatiile referitoare la ritmul uitarii. Uitarea unor silabe fara sens
este destul de mare, imediat dupa invatare si apoi din ce in ce mai lenta, aproape stagnanta. O serie de
factori cum ar fi: volumul materialului lungimea, semnificatia lui, particularitatile de varsta si individuale
ale subiectilor face ca aceasta curba sa ia forme diferite.
Daca individul uita informatiile inactuale, neesentiale, detaliile, informatiile dezagreabile care
prin continua lor reamintire produc disconfort psihic, atunci putem afirma fara nici un dubiu ca uitarea
joaca un rol pozitiv in existenta si activitatea umana. Supraincarcarea depozitului memoriei ar face
imposibila achizitionarea si stocarea unor noi informatii aparute ca urmare a experientelor curente si
recente de viata. De aceea, uitarea apare ca o adevarata supapa ce lasa sa se scurga, sa se elimine ceea ce
nu mai corespunde noilor solicitari, ceea ce s-a perimat. Uitarea treptata, graduala a anumitor informatii
contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acordandu-i un caracter suplu, dinamic.
Uitarea poate fi combătută prin eliminarea cauzelor care duc la instalarea ei şi mai ales prin
manipularea factorilor ce le-am prezentat anterior. Cel mai sigur mijloc de combatere al uitării îl
reprezintă, însă, repetarea materialului memorat. (repetiţia este mama învăţării) spune pe bună dreptate o
veche cugetare. Nu orice repetiţie asigură însă combaterea uitării, ci doar cea optimă din punct de vedere
al numărului ei (cercetările au demonstrat că repetiţiile suplimentare nu trebuie să depăşească 50% din
numărul iniţial de repetiţii necesare însuşirii materialului). Repetiţia eşalonată, bazată pe separarea în timp
a repetiţiilor, este mai productivă decât cea comasată (care presupune repetarea integrală a materialului de
atâtea ori până când acesta este memorat), deoarece înlătură uniformitatea, monotonia şi oboseala
(specifice repetiţiilor comasate), asigură memoriei răgazul de a-şi organiza, sistematiza şi chiar reelabora
informaţiile respective. Productivă este repetiţia care se efectuează la anumite intervale de timp

58
(intervalul optim fie între 5 min. si 20 min., fie de câteva zile între 1-2 zile) imediat după memorare.
Repetiţia activă, independentă, bazată pe redarea pe dinafară a textului cu cuvinte proprii este superioară
repetiţiei pasive, bazată doar pe recitirea textului. Repetiţia încărcată de sens, semnificaţie, este mai
productivă decât cea mecanică (repetând materialul în diferite forme şi combinaţii vom combate uitarea
lui).
În vederea sporirii gradului de eficienţă a memoriei si ca urmare combaterea uitarii ( doar daca
avem o memorie foarte buna putem sa evitam fenomenul uitarii)se apelează la o serie de modalităţi şi
procese acţionale.
1. O foarte mare importanţă în sporirea productivităţii memoriei o are intensificarea interacţiunii
dintre subiect şi materialul de memorat, apelul la diverse mijloace de prelucrare a lui.
Simpla citire a unui text, chiar şi repetată, nu este suficientă pentru memorarea lui. Apelând, însă,
la diferite mijloace, cum ar fi alcătuirea planului textului, fracţionarea lui în părţi, desprinderea punctelor
inteligibile, stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, vom grăbi procesul de reţinere.
2. Stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin, a unor mnemoscheme sau mediatori ridică
potenţele memoriei. Sublinierea textelor, rezumatele, schemele grafice, uşurează funcţionalitatea
memoriei.
3.Fixarea conştientă a scopului activităţii este extrem de importantă pentru conduita mnezică a
individului. Nu este suficient, însă, să ne stabilim scopuri generale, globale, ci scopuri cât mai
diferentiate. Important este să ştim nu doar că trebuie să memorăm, ci şi pentru cât timp, cât de precisă
trebuie să fie memorarea sau reactualizarea, care este ordinea de memorare.
Elevii ştiu din proprie experienţă că dacă învaţă pentru o anumită zi, pentru o anumită oră şi nu
sunt ascultaţi în acea zi şi în acea oră, peste câteva zile uită totul şi trebuie să reia procesul învăţării de la
început.
4.Un alt factor care asigură reuşita memoriei este sistematizarea cunostintelor, a informaţiilor ce
urmează a fi însuşite. Dacă acestea sunt legate unele de altele, după criterii de raţionalitate şi
verificabilitate, dacă sunt ordonate şi clasificate vor fi cu atât mai bine şi uşor reţinute. Dimpotrivă, lipsa
de logică, de structură, de sistematizare şi organizare a unui material împiedică însuşirea lui.
5. Sistemul motivational atitudinal al individului afectează, în egală măsură, capacităţile mnezice,
de aceea activitatea lui are o deosebită importanţă. Trebuinţele, motivele, interesele, aspiraţiile individului
asigură atât caracterul selectiv al memoriei, cât şi trăinicia ei. Emoţiile mai intense se memorează mai
bine; activităţile întrerupte sunt reţinute mai bine decât cele duse la capăt, în primele persistând o oarecare
tensiune, în celelalte producându-se descărcarea ei.
6. În procesul memoriei, alături de unele acţiuni mnezice (întipărire, păstrare, reactualizare), au
loc şi o serie de actiuni cognitive (de cunoaştere). Pe măsură ce acţiunile cognitive sunt mai complexe,
creşte şi productivitatea memoriei. De aici şi necesitatea implicării acestor acţiuni în actul memoriei.
Modul de organizare aptim al invatarii, ar fi structurat in felul urmator:
1.Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură rapidă a intregului
material, pentru orientare.
2. Apoi se impune aprofundarea ideilor : se fragmentează cursul după principalele teme şi se
urmăreşte deplina inţelegere şi sistematizare a primei teme. Pentru lămurirea unor probleme se consultă
materialul bibliografic. Lectura unui capitol se insoţeşte de întocmirea unor fişe, consemnând tot ceea ce
clarifică sau imbogăţeşte cursul de bază. După deplina inţelegere a primului fragment, se trece la al doilea
ş.a.m.d., până la inţelegerea întregului curs.Inţelegerea aprofundată asigură în mare măsură şi memorarea.
3. In a 3-a fază se impune reluarea fiecărei teme în vederea unei memorări analitice, când
memorăm ceea ce încă n-am reţinut şi revedem fişele, subliniind ceea ce ne interesează.
4. Penultima etapă este aceea în care urmărim o fixare în ansamblu, când recapitularea întregului
material este insoţită de întocmirea unor scheme : câteva idei principale pe o foaie de hârtie, sintetizând
esenţa fiecărei lecţii.
5. In fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne ajută sa putem
aborda subiecte de sinteză presupunând cunoştinţe din diferite lecţii.
Chiar daca se invăţata respectând întocmai programul menţionat mai sus, sunt cazuri cand nu se
ajunge la o reusita.De ce ? Pentru că reuşita depinde în mare măsură gradul de inţelegere, de aprofundare
a ideilor, ceea ce implică priceperi intelectuale de analiză critică, de comentariu mental şi sinteză, care ar
trebui să se formeze.

59
 SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL IMAGINATIEI
Imaginatia este elementul central în structura creativitatii, ca dimensiune globala a personalitatii.
Imaginaţia este procesul psihic cognitiv superior de elaborare a unor imagini, idei si proiecte, prin
combinarea si transformarea experientei.
Imaginaţia este capacitatea ,omului de „a produce imagini".
Imaginatia este definita, în general, ca fiind facultatea pe care o are spiritul de a produce imagini
Exista 2 forme ale imaginaţiei:
- una legată direct de percepţie(imaginaţia reproductivă);
- alta eliberată de lumea sensibilă (imaginaţia creatoare)
O contribuţie deosebită la înţelegerea imaginaţiei ca funcţie psihică a fost adusă de Gaston care
sesiza faptul că imaginaţia este nu doar capacitatea de a forma imagini, ci şi capacitatea de a deforma
imaginile furnizate de percepţii, de a schimba şi modifica imaginile eliberându-ne, în felul acesta, de
impresiile primare.
Vocabula fundamentală care corespunde imaginaţiei, arată Bachelard, nu este imaginea, ci
imaginarul, închipuitul. Datorita imaginarului, imaginaţia este esenţialmente deschisă, evazivă. În psihicul
uman ea este experienţa a insăsi deschiderii, experienţa a insăşi noutătii. Chiar imaginaţia produce şi
depozitează imagini, dar ea este mai mult decât imaginile, ea trece dincolo de imagini, aspirând spre ceva
nou. Bachelard sesizează diferenţa care trebuie făcută între constituirea imaginilor şi mobilitatea
imaginilor. Cel mai adeseori, arată el, psihologii s-au ocupat cu primul aspect, ignorându-1 sau
sacrificându-1 pe cel de al doilea.
Funcţia veritabilă a imaginaţiei se conturează abia în momentul creaţiei mintale sau practice când
este vorba despre invenţie, înţelegere sau acţiune. Dacă ideile vor să se confrunte, dacă ele vor să trăiască
unele prin altele şi să progreseze, atunci este necesar să se producă un veritabil experiment.
Interpretarea imaginaţiei ca un tip de mobilitate spirituală sau ca o formă de experimentare
mintală, centrată pe previziune, a grăbit înţelegerea modernă a imaginaţiei ca o combinatorică mintală.
Ceea ce primează în abordarea imaginaţiei, considera P. P. Neveanu, este „dinamismul ei, potenţialul
combinatoric transformativ ce duce la apariţia de imagini noi". Imaginaţia este procesul de combinare şi
recombinare a datelor din experienţa anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi fără un
corespondent în realitate sau în experienţa anterioară. Altfel spus, ea este procesul de creare a noului în
forma ideală. Caracterul constructiv şi transformativ al imaginaţiei devine trăsătura ei definitorie.
Imaginaţia este procesul psihic „de operare imagini mentale, de combinare sau construcţie imagistică
tinzând spre producerea noului în forma unor reconstruiri intuitive, a unor «tablouri» mintale, planuri
iconice sau proiecte". Prin intermediul imaginaţiei proiectăm, prefigurăm, anticipăm produsele muncii
înainte de realizarea lor efectivă. De asemenea, stabilim planuri prealabile sau ipoteze în mersul firesc al
rezolvării problemelor. În sfârşit, prin imaginaţie omul îşi proiectează în viitor traiectoria propriei sale
vieţi, îşi elaborează o imagine în legătură cu ea, imagine ce capătă valenţe mobilizatoare şi stimulatoare în
procesul activităţii practice. Imaginaţia are, aşadar, o imensă valoare adaptativă. Dewey considera că
imaginaţia reală nu se preocupă de ireal, funcţia ei nu este constituită de orientarea spre fantezia sterilă, ci
ea serveşte la extinderea şi completarea realului.
Manifestându-se flexibil şi permiţând o echilibrare diversificare a individului cu realitatea, în
continuă transformare sau specific conturată, la un anumit moment dat, ca şi cu realitatea prezumată,
original elaborată, imaginaţia capătă o puternică funcţie adaptativă.
Imaginaţia trebuie deosebită de imaginar, termen care se referă la produsul creat de imaginaţie.
Acest produs nu este un echivalent al realităţii obiective, ci, dimpotrivă, o iluzie, o lume aparte, o ficţiune,
este integrat de subiect în propria sa lume psihică şi capătă valenţe reglatoare. Ca lume imaginară a
subiectului, creată de el, ca un mod de a fi al subiectului, imaginarul mijloceşte relaţiile cu lumea. Funcţia
imaginarului este dublă: pe de o parte el permite omului să se închidă în sine, să trăiască în ficţiune, în vis
şi reverie; pe de altă parte, să recurgă la expresie şi realizare, mai ales atunci când el însuşi devine
nesatisfăcător.
Relaţiile imaginaţiei cu alte funcţii psihice
Faptul că imaginaţia este strâns legată de toate celelalte funcţii psihice a fost conştientizat de
timpuriu.
Nneînţelegeri şi atitudini reducţioniste sau exclusiviste privitoare la imaginatie pun în evidenţă
complexitatea reală a imaginaţiei şi sugerează analiza adâncă, multilaterală a relaţiilor imaginaţiei cu

60
celelalte funcţii psihice pentru a pune în lumină nu doar interdependenţa dintre ele, ci, pentru a contura
specificul imaginaţiei.
a) Percepţie, memorie şi imaginaţie. Cel mai adeseori imaginaţia a fost redusă la percepţie şi
memorie sau chiar identificată cu ele. In imaginaţie, esenţială este reuniunea reprezentărilor. Cconfuzia
dintre imaginaţie şi memorie se păstrează deoarece şi în aceasta din urmă ordinea reproducerii
reprezentărilor este de multe ori modificată.
Imaginaţia nu se confundă, deci, cu amintirea concretă întrucât nu rezultă dintr-o percepţie, ci este
reconstrucţie. Amintirile sunt retrospective, compoziţiile imaginaţiei prospective şi atemporale.
Interpretată ca proces şi produs al restructurării experienţei, imaginaţia depăşeşte memoria. În percepţie,
conştiinţa întâlneşte obiectul, în imaginaţie conştiinţa îşi dă sieşi obiectul, în ea realul se deplasează spre
posibil, subordonându-se intenţiei; obiectul perceput are o infinitate de determinări şi raporturi posibile,
obiectul imaginat nu posedă decât determinările pe care conştiinţa i le dă.
b) Imaginaţie şi gândire. Meyerson credea că imaginaţia este o gândire cu ajutorul imaginilor. Un
autor definea imaginaţia ca un produs al gândirii. Pornind de la ideea că imaginaţia evoluată implică
simbolismul verbal, uneori imaginile fiind descompuse prin abstractizări reflectante pe baza unei scheme
logice, diverşi psihologi dizolvă complet imaginaţia în gândire. Aceasta însă echivalează cu o diminuare a
rolului ei în cunoaştere. Pentru Osborn imaginaţia nu este altceva decât procesul de producere a unor idei,
în procesul final obţinut regăsindu-se convergenţa imaginaţiei cu gândirea logică.
Deşi rezultatul imaginaţiei este imagine plastică, intuitiv concretă ea se bazează pe scheletul logic
furnizat de gândire, fiind practic o imagine construită şi mulată pe scheletul logic. Aşa cum scheletul
betonului armat prefigurează construcţia, dar apoi după ce s-a construit pe el dispare, tot astfel şi scheletul
logic constituie suportul, mijlocitorul imaginaţiei, deşi el nu apare întotdeauna într-o formă explicită,
manifestă, ci implicită, latentă.
c) Imaginaţia şi procesele afectiv-motivationale.
Se pare că cei care au înţeles cel mai adecvat şi profund relaţia dintre imaginaţie şi procesele
afectiv-motivaţionale au fost Ribot şi Freud. Primul, definind imaginaţia ca „proprietatea pe care o au
imaginile de a se reuni în combinaţii noi", preciza şi mecanismul prin intermediul căruia se produc
combinaţiile dintre imagini. Este vorba despre „disocierile" şi „reasocierile" imaginilor ce au un substrat
motor şi sunt susţinute afectiv. Conjugarea proceselor imaginative cu cele afective este surprinsă şi redată
de Ribot în următoarele cuvinte: „ emoţia este fermentul fără de care nici o creaţie nu este posibiliă".
Aşadar, la baza asocierilor şi disocierilor dintre imagini stau relaţiile emoţionale de tip preferenţial sau
repulsiv. Freud raportează imaginaţia exclusiv la afectivitate, ea nefiind altceva decât proiecţia libidoului,
a conflictelor inconştiente în sfera cunoaşterii. Diversele forme ale imaginaţiei (visul, reveria) nefiind
altceva decât fie dramatizări ale trăirilor afective, fie modalităţi de satisfacere sau compensare a
tendinţelor refulate. În genere, Freud concepe imaginaţia ca o realizare în plan mintal a dorinţelor refulate
sau frustrate. Sublimarea sau compensarea sunt, după el, procesele care stau la baza imaginaţiei creatoare.
Stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile) declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia.
Uneori, influenţa tensiunilor emotive asupra imaginaţiei este atât de mare încât aceasta se supune unei
alte logici decât celei raţionale şi anume logicii afective, fapt care permite depăşirea schemelor rigide ale
gândirii. Procesele afective reprezintă o sursă energetică majoră pentru imaginaţie, în condiţii de
indiferenţă sau de neutralitate afectivă nerealizându-se produse imaginative de calitate. Şocurile
emoţionale produc fantasme, viziuni cvasionirice sau cvasihalucinatorii.
În imaginaţie se exprimă, însă, nu numai segmentul energizor al afectivităţii ci şi cel direcţional al
motivaţiei. Interesele, ca forme şi structuri motivaţionale complexe, îşi recrutează imaginativ obiectele
lor. Omul îşi creează sau îşi ajustează lumea după nevoile sale. Produsele imaginative, o dată elaborate
sub influenţa factorilor motivaţionali, se convertesc apoi în noi resurse energetice ale individului.
d) Imaginatie şi personalitate. Demersurile imaginative aparţin şi sunt întreprinse de cineva
anume, aşa încât este firesc ca ele să poarte amprenta personalităţii. Trăsăturile caracteriale ale omului
influenţează atât evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei. Osborn, de exemplu, arată că teama
paralizează imaginaţia, inhibă, blochează producţia de idei creative ale oamenilor. Se subliniaza
importanţa încrederii în sine şi în alţii în procesul imaginativ. Atitudinile subiectului faţă de propria sa
activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esenţiali ai comportamentului creativ. Ele declanşează,
orientează, gradează, susţin sau dimpotrivă împiedică, creează dificultăţi imaginare. Autoritarismul
caracterizat prin atitudini rigide şi intolerante inhibă imaginaţia. Nonconformismul, asumarea riscului,

61
curiozitatea, căutarea noului, ca atitudini cognitive şi pragmatice ale personalităţii, pot potenţa pozitiv
imaginaţia. Pe de o parte, imaginaţia prin intermediul produselor sale însăşi, esenţa creativă a
personalităţii, pe de altă parte, contribuie la formarea personalităţii deoarece stabileşte modelele ideale ale
interacţiunii (statutele şi rolurile), programele şi metodele de viaţă. Fiind implicată atât de mult în
personalitate, ea a şi fost considerată de unii autori ca reprezentând o aptitudine.
e) Locul imaginatiei în sistemui psihic uman. Imaginaţia este tributară tuturor celorlalte
componente aie vieţii psihice, dar şi individualizată prin strategia transformativă şi combinatorie. Ea este
tributară reflectării realităţii din care îşi extrage conţinuturile şi schemele, dar şi realităţile sociale din care
îşi recrutează scopurile, modelele, cerinţele prospective. Cu toate acestea, ea se opune realului natural şi
social, tocrnai pentru a-1 depăşi. Lumii obiective i se opurie, la un moment dat, lumea subiectivă care,
parţial, se va şi transforma în lume obiectivă.
Fără imaginaţie, acţiunea, cogniţia şi valorile sunt paralizate, subiectul devenind steril, incapabil
să prospecteze şi să se autoprospecteze.

IMAGINATIE SI CREATIE
Caracterizare
Imaginaţia este procesul psihic cognitiv superior de elaborare a unor imagini, idei si proiecte, prin
combinarea si transformarea experientei.
Imaginatia este acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii, fenomene
psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.
In domeniul activitătii organizatorice am putea descifra interventia imaginatiei : initiativa
constituie o noutate pe planul actiunii.
Germenii imaginatiei pot fi descoperiti şi în conduita unor animale superioare. Iată un exemplu,
povestit de un scriitor. Avea un câine de rasă, foarte răsfatat, căruia îi plăcea să doarmă într-un fotoliu
confortabil. intr-o zi, venind din altă parte, cătelul constată că stăpânul său stă aşezat tocmai în fotoliul
său preferat. După ce se învârte de câteva ori nemultumit, se îndreaptă spre uşa de ieşire afară şi scânceşte
pentru a i se da drumul. Scriitorul sc scoală şi se duce să o deschidă, dar, în acel moment, câinele se
repede triumfător şi se aşază la locul său preferat.
Creativitatea este o capacitate mai complexă. Ea face posibilă crearea de produse reale ori pur
mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principală a creativitătii o constituie
imaginatia, dar creatia de valoare reală mai presupune şi o motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva
deosebit. O altă componentă implicată in creatie este voinţa, perseverenţa în a face numeroase încercări şi
verificări.
Imaginatia, deci şi creativitatea, presupun trei insuşiri :
a) fluiditatea - posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situatii;
b) plasticitatea constă în uşurinta de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei
probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant;
c) originalitatea este expresia noutătii, a inovatiei, ea se poate constata, când vrem să testăm
posibilitătile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei.
Rolul şi factorii creativitătii
Toate progresele ştiintei, tehnicii şi artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare.
Dacă nu creativitatea, cel putin imaginatia este necesară fiecăruia dintre noi în conditiile vietii
obişnuite.
Referitor la factorii creativitătii, se poate vorbi, mai întâi, de aptitudini pentru creatie. Există
anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginatia, ele creând predispozitii
de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e nevoie de interventia mediului, a
experientei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent.
Un al doilea factor care trebuie amintit îl constituie experienţa, cunoştintele acumulate. Importantă
este nu doar cantitatea, ci şi varietatea ei. Multe descoperiri într-un domeniu au fost sugerate de solutiile
găsite în altă disciplină. Nu întâmplător se insistă în pedagogie asupra valorii culturii generale.
Se disting două feluri de experiente:
a) o experientă directă, acumulată prin contactul direct cu fenomenele

62
 b) o experientă indirectă, obtinută prin lectura de cărti ori audierea de expuneri. Prima formă are
un mai puternic ecou psihic, ceea ce nu înseamnă că ar fi de neglijat cărtile, care ne pun în contact cu mari
spirite ce strălucesc de-a lungul multor secole.
Pot fi considerate ca factori interni ai dezvoltării creativitătii, motivaţia voinţa. Creşterea dorintei,
a interesului pentru creatie, ca şi a fortei de a trece peste obstacolele are, evident, un rol important în
sustinerea activitătii creatoare.
Societatea are si ea o influentă deosebit de importantă pentru cresterea spiritului creativ într-un
domeniu sau altul. În primul rând, intervin cerintele sociale.
Un alt factor determinant în stimularea creativitătii il constituie gradul de dezvoltare a ştiintei,
tehnicii, artei.
Există şi o puternică influentă directă exercitată de precedesori, de profesori: Socrate 1-a
influentat pe Platon. Chiar dacă ulterior elevul se îndepărtează de modelele initiale, acestea au un rol
deosebit în formarea tineretului.
Societatea poate avea şi functia de frână în dezvoltarea cunoaşterii.
Procesele fundamentale ale imaginaţiei
Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implică două procese fundamentale : analiza şi
sinteza. Analiza realizează o descompunere a unor reprezentări care apoi, prin sinteză, sunt reorganizate
în alte structuri deosebite de cele percepute sau gândite anterior. Sinteza are loc în diferite moduri, numite
de obicei „procedeele imaginaţiei", acestea fiind:
a) Aglutinarea se produce când părti descompuse din diferite fiinte sunt recombinate altfel, dând
naştere unor fiinte sau obiecte cu aspect eterogen. Ex.sfinxul- având corp de leu şi cap de femeie
b) Modificarea dimensiunilor umane a dus la imaginarea de uriaşi şi de pitici.
c) Multiplicarea şerpilor a creat imaginea balaurului cu şapte capete.
d) Schematizarea fetei umane se realizează în caricatură, unde ies în relief trăsăturile dominante.
e) Analogia este un procedeu prezent mai ales în ştiintă şi tehnică. Structura atomului a fost
imaginată similară cu aceea a unui sistem solar.
Formele imaginaţiei
Imaginatia poate fi:
1.Reproductivă
2 Creatoare
Imaginea creatoare poate fi de 2 feluri:
1. Creatoare involuntara
2 Creatoare voluntara
Din cadrul imaginii creatoare involuntare fac parte:
- visarea
-imagini care se impart in 2 categorii : - imagini hipnagogice
- imagini hipnopompice
- visele
- halucinaţiile
Din cadrul imaginii creatoare voluntare face parte creatia, acasta imbarcand mai multe forme:
- artistică
- ştiinţifică
- tehnică
- organizatorică
Cea mai frecventă formă de imaginatie solicitată aproape zilnic şi la care se face apel în mod
curent în invăţământ este imaginaţia reproductivă. Ea constă în capacitatea noastră de a ne reprezenta
diferite locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări verbale, fără sprijinul unui material
concret. Elevii îşi pot imagina foarte bine cum arată tundra pe baza descrierilor făcute de profesor, chiar
dacă nu li se prezintă o planşă.
Cea mai importantă formă a imaginatiei este, desigur, cea creatoare. Ea se manifestă în diferite
feluri, fie în mod involuntar, fie în mod voluntar.
Visarea are loc atunci când, în momente de repaus, de relaxare, lăsăm gândurile să vagabondeze,
preferând să ne imaginăm lucruri plăcute.Visarea este puternic influenţată de dorinte, sentimente; visarea
are un rol compensator.

63
 Imaginile hipnagogice. Denumirea vine de la hipnos (somn) şi agogos (a aduce). Sunt imagini
care apar în timpul adormirii. Cele hipnopompice (pompos = care întovărăşeşte) intervin la începutul
trezirii din somn. În ambele cazuri, e vorba de simple linii, figuri geometrice, stele strălucitoare; ele
provin din impurităţi existente în cristalin ori în corpul sticlos. Sunt fenomene de scurtă durată.
Visele din timpul somnului se deosebesc net de imaginile din preajma somnului. Imaginile visului
se succed într-o strânsă legătură, constituind „o aventură" la care participăm afectiv, intens. Lipseşte total
controlul realităţii, totul devenind posibil. Nu sunt respectate nici principiile gândirii, de pildă principiul
identităti. Visul este profund afectiv, cel ce visează trăind intens emoţii de nelinişte, teamă ori bucurie.
Legile asociaţiei sunt atotputernice, de aceea se poate sări de la o scenă la alta. O altă caracteristică este
prezenţa unor simboluri. Unii consideră câinele negru, apare uneori în vis, ca fiind un duşman.
In cadrul viselor predomină imaginile vizuale
Factorii care influenţează conţinutul viselor pot fi;
- excitanţii externi foarte puternici provoacă trezirea. Ceilalti pot influenta visele dacă se produc în
timpul somnului REM. Experimental, s-a apropiat un fier încins de fruntea unei persoane care dormea. La
trezire, aceasta a povestit despre o bandă de şoferi pătrunzând prin efractie într-o casă, pe care politia i-a
prins asupra faptului şi i-a obligat să restituie banii, punându-i cu picioarele pe cărbuni aprinşi.
- senzaţiile interne provocate de foame, sete, neaerisirea camerei pot conditiona aspecte ale
visului.
- impresiile din ajun pot pătrunde în vis.
Halucinatiile sunt imagini extrem de vii şi pe care bolnavii le consideră reale. Ei văd persoane,
animale, obiecte acoperind părti din ceea ce percep. In afara bolilor, halucinatiile pot fi provocate de
anumite substante chimice şi de droguri.
Imaginatia preponderent voluntară- creatia- vorbim de imaginatie voluntară în sensul că persoana
îşi propune în mod conştient să rezolve o anumită problemă foarte dificilă implicând un efort de durată.
Munca de creatie parcurge mai multe etape :
1) perioada de preparare, când se adună informatii, se fac observatii, se delimitează scopul
ori problema, se schitează un proiect general ;
2) incubatia este răstimpul încercărilor sterile, când nu se găseşte solutia, concretizarea operei
e nesatisfăcătoare ;
3) iluminarea este momentul fericit când apare solutia, când opera e văzută într-o lumină
mirifică. Acest fenomen se produce uneori în mod spectaculos: i se spune inspiratie dacă artistul trăieşte
opera în mod intens, conştient de toate componentele şi detaliile ei;
4) verificarea este necesară după conceptia initială, pentru a elimina eventuale erori sau
lacune ;
Dezvoltarea creativitatii
Orice om normal poate realiza o imbunătătire în munca sa, o mică inovatie sau inventie. Pentru a
se stimularea creativitătea. mai întâi, trebuie să fim conştienti şi să combatem anumite piedici în calea
manifestării imaginatiei, creativitătii. Blocajele creativităţii sunt;
1) Blocajele culturale. Conformismul este unul din ele : dorinta oamenilor ca toti cetătenii să se
poarte şi să gândească la fel. Cei cu idei sau comportări neobişnuite sunt priviti cu suspiciune şi chiar cu
dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, există în general o
neîncredere în fantezie şi o pretuire exagerată a ratiunii logice, a rationamentelor.
2)Blocajele metodologice sunt acelea ce rezultă din procedeele de gândire. Aşa e cazul rigiditătii
algoritmilor anteriori; fixitate funcţională: folosim obiectele şi uneltele potrivit functiei lor obişnuite şi nu
ne vine în minte să le utilizăm altfel. Să dăm un exemplu simplu : în timpul războiului, o grupă de soldati
a fost cartiruită într-o casă părăsită dintr-o localitate evacuată de inamic. Acolo rămăseseră mai multe
scaune, dar nu exista nici o masă. Mai multe zile soldatii s-au chinuit să mănânce cu mâncarea pe brate,
până când unuia i-a venit ideea să scoată o uşă din balamale şi, punând-o pe 4 scaune, au avut o masă
foarte comodă. Această idee a venit foarte târziu, întrucât pentru noi toti functia uşii este de a închide o
încăpere şi nu de a servi drept scândură pentru masă; critica prematură, evidentiară de Obsborn, unul din
promotorii cultivării creativitătii. Atunci când ne gândim la solutionarea unei probleme complexe, sunt
momente când ne vin în minte tot felul de idei. Dacă, îndată ce apare o sugestie, discutăm critic valoarea
ei, acest act blochează venirea altor idei în conştiintă. Şi cum prima sugestic nu e cea bună, ne aflăm în
impas.

64
 3) Blocaje emotive; factorii afectivi au o influenta importantă : teama de a nu gresi, de a nu se face
de râs, poate împiedica pe cineva să exprime şi să dezvolte un punct de vedere neobişnuit. De asemenea,
graba de a accepta prima idee este greşită, fiindcă rareori solutia apare chiar de la început. Unii se
descurajează rapid, dat fiind că munca de creatie, de inovatie este dificilă şi solicită eforturi de lungă
durată. Şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe altii implică evitarea ideilor prea deosebite şi dăunează
procesului de creatie.
Metode pentru stimularea creativităţii
Aspiratia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, să
combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze asociatia cât mai liberă a ideilor, utilizând astfel la
maximum resursele inconştientului.
l) Brainstormingul : presupunem că in fabrică s-a ivit o problemă dificilă şi s-a hotărât convocarea
grupului de brainstorming ; se trimite câte o invitatie membrilor în care se specifică problema, ziua, ora şi
locul intrunirii ; persoanele respective au fost alese, mai demult, urmărindu-se să facă parte din cele mai
diverse profesiuni, asigurându-se în acest fel, din capul locului, o varietate a punctelor de vedere. Aceşti
specialişti iau act de problemă, dar nu o analizează în mod special. In ziua stabilită vin, adunati in jurul
unei mese, şi după o luare de contact, începe şedinta propriu-zisă, condusă de un mediator. De obicei, pe
o tablă mare se scriu cele patru reguli ale brainstormingului : „judecata critică este exclusă"; „cât mai
multe idei" ; „dati frâu liber imaginatie” şi ultima : „combinările şi ameliorările sunt binevenite". Există şi
un secretar care stenografiază tot ceea ce se spune. Unul dintre cei de fată începe prin a debita tot ce-i
trece prin minte în relatie cu problema, fără nici o selectie sau preocupare de exactitate. După ce el
termină, începe un altul, nu se discută nimic, urmează al treilea ş.a.m.d. La un moment dat ideile abundă,
apoi se răresc şi în cca 45-60 de minute inspiratia secătuieşte, şedinta se încheie, dar mediatorul
reaminteşte participantilor că, dacă ulterior le mai vine o idee, să o comunice telefonic secretarului. După
aceea, se adună specialiştii întreprinderii şi parcurgând lista, caută ideea care sugerează o solutie
2) Sinectica inovată de Gordon. Acesta era convins de valoarea psihanalizei şi deci de rolul
hotărâtor al inconştientului. Cum, după această doctrină, „sinele" se exprimă prin metafore, în centrul
metodei se află strădania de a găsi metafore în relaţie cu problema prezentată. Şi aici, din grup fac parte 6-
8 persoane de diferite profesii. Mai întâi se face „străinul familiar" adică se clarifică bine dificultăţile
problemei. Apoi se transformă „familiarul în ceva străin", adică se caută metafore, comparaţii,
personificări. De pildă, dacă se studiază imbunătăţirea unui carburator, cineva îşi imaginează că este „un
plămân şi respiră când rar şi profund, când superficial şi repede" ; altcineva invocă „balena care, după o
inspiraţie puternică, nu mai inspiră multă vreme". După ce se formulează circa 20 de analogii-metafore,
aceleaşi persoane studiază impreună cu specialiştii soluţionarea optimă a problemei, sugerată de una sau
alta din metafore. Aceasta e partea cea mai dificilă şi durează mai multe ore.
3) Metoda 6-3-5. Este vorba de impărţirea unei adunări în grupuri de 6 persoane, în care fiecare
propune 3 idei într-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discută problema şi, pe o fişă, sunt trecute
trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de către celelalte grupuri. După 5 minute, fişa
este trecută unui alt grup care adaugă alte 3 idei în coloane, sub celelalte ş.a.m.d. până ce fiecare fişă trece
pe la toate grupurile. Conducătorul strânge foile, le citeşte în faţa tuturor şi se discută pentru a se decide
care din propuneri să fie însuşită.
4) Phillips 6-6. Este tot o metodă menită să consulte un număr mare de persoane (30 până la 60).
Această mulţime se grupează în câte 6 persoane, urmând a discuta problema timp de 6 minute. Mai întâi,
animatorul explică metoda şi avantajul ei, apoi expune problema. Se urmăreşte ca grupurile să fie cât mai
eterogene. Fiecare îşi alege un coordonator şi se discută timp de 6 minute. La urmă, fiecare grup îşi
anunţă părerea. Urmează o discuţie generală , după care se trage concluzia. In felul acesta, într-un timp
scurt, se consultă opinia multora
5) Discuţia panel. Termenul panel înseamnă în engleză „juraţi". Şi în acest caz e vorba de
participarea unor colectivităţi mai mari. Discuţia propriu-zisă se desfăşoară într-un grup restrâns
(„juraţii"), format din persoane foarte competente în dom. respectiv. Ceilalti asculta ce se discuta. Acestia
pot interveni prin bileţele trimise „juraţilor". Uneori bileţelele sunt din hârtie colorată : cele albastre
conţin întrebări, cele albe- sugestii, cele roşii - păreri personale. Mesajele sunt primite de unul din
membrii participanţi la dezbatere, care introduce în discuţie conţinutul unui bileţel atunci când se iveşte
un moment potrivit (i se spune „injectorul de mesaje"). Discuţia e condusă de un „animator". La urmă,

65
persoanele din sală pot interveni şi în mod direct. În încheiere, animatorul face o sinteză şi trage
concluzii.
Discuţiile panel sunt organizate aproape zilnic de posturile de televiziune. Auditorul urmăreşte
discuţia acasă şi poate interveni prin telefon. Ceea ce lipseşte discuţiilor televizate sunt sintezele şi
concluziile animatorului, totul rămâne în aer şi cetăţenii nu ştiu ce să creadă ! De altfel, nu sunt discuţii
urmărind creaţia, ci numai informaţia.
Dezvoltarea creativităţii în învăţământ
Câtă vreme creaţia era socotită un privilegiu dobândit ereditar de o minoritate, şcoala nu s-a
ocupat în mod special de acest aspect, deşi, e drept, s-au creat clase speciale pentru supradotaţi. De când
se arată că automatele dirijate de calculatoare înfăptuiesc toate muncile monotone, omului îi revin mai
mult sarcini de perfecţionare, de înnoire, cultivarea gândirii inovatoare a devenit o sarcină importantă a
şcolilor de masă. Pe lângă efortul tradiţional de educare a gândirii critice, stimularea fanteziei apare şi ea
ca un obiectiv major. Aceasta implică schimbări importante, atât în mentalitatea profesorilor, cât şi în ce
priveşte metodele de educare şi instruire.
În primul rând, trebuie schimbat climatul, pentru a elimina blocajele culturale şi emotive. Se cer
relaţii destinse, democratice, între elevi şi profesori; modul de predare trebuie să solicite participarea,
iniţiativa elevilor , e vorba de acele metode active, din păcate prea puţin utilizate în şcoala românească.
Fantezia trebuie şi ea apreciată corespunzător, alături de temeinicia cunoştinţelor, de raţionamentul
riguros şi spiritul critic.

66
 5. MECANISMELE STIMULATOR-ENERGIZANTE

MOTIVATIA
FUNCTII
Motivatia este un fenomen psihic stimulator energizant ce declanşează, orientează şi sustine
energetic activitatea.
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului.Selectarea şi asimilarea, ca
şi sedimentarea influenţelor externe se produc dependent de structurile motivaţionale ale persoanei.
Motivaţia sensibilizează diferite persoana la influenţele externe. Una şi aceeaşi influenţă externă produce
efecte diferite la persoane diferite sau la aceeaşi persoană în momente diferite ale existenţei sale.
Principalele funcţiile ale motivaţiei sunt:
1. funcţia de activare internă difuză si de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau
psihologic. În această fază, starea de necesitate exista dar nu declanşează acţiunea; această funcţie este
specifică trebuinţelor care au o dinamică deosebită: debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie
crescândă, ajungând chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor;
2. funcţia de factor declanşator al acţiunilor efective specifică motivului, definit de Piěron ca
„rnobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată";a identifica un motiv
înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce?", probantă pentru motiv este declanşarea acţiunii;
3. funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv.
Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă, în egală măsură, de energizare şi direcţionare.
Brown sintetizează aceste funcţii ale motivaţiei atunci când se referă la cerinţele pe care ar trebui
să le satisfacă o variabilă pentru a putea fi considerată motivaţională. Dacă ea facilitează o anumită
varietate de răspunsuri, dacă slăbeşte manifestarea anumitor reacţii, dacă influenţează însuşirea unor noi
forme de acţiune înseamnă că ea are calitatea de variabilă motivaţională.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declansează acţiunea, iar
acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenţează insăşi baza motivaţională şi dinamica ei.
Motivaţia, ca factor care declanşează activitatea subiectului, o orientează spre scop, permite
prelungirea activităţii dacă scopul nu a fost imediat atins, sau, dimpotrivă, încetarea ei odată cu realizarea
obiectivului propus are atât efecte cantitative, cât şi calitative. Primele, se exprimă în aceea că ea pune
organismul în situaţia de a trece, mai uşor sau mai greu, la acţiune sub influenţa stimulărilor interne sau
externe mai mult sau mai puţin intense. Motivatia susţine activitatea organismului pentru un timp mai
scurt sau mai indelungat, în ciuda obstacolelor mai mult sau mai puţin dificile, ce urmează a fi învinse.
Efectele calitative ale motivaţiei se exprimă în faptul că ea permite organismului să treacă de la un scop la
altul. Totodată, motivaţia facilitează ierarhizarea diferitelor scopuri posibile.

FORME SI STRUCTURI MOTIVATIONALE

Motivatia poate fi impărtite în două mari grupe :
a) motivaţia extrinsecă,
b) motivatia intrinseca
a) În cadrul motivatiei extrinseci există :
1. Dorinţa de afiliere, când copilul merge la şcoală şi invată conştiincios mai ales pentru a face
plăcere familiei care se interesează de ce face la şcoală, îl laudă şi, uneori, îl recompensează. La aceasta
se adaugă, câteodată, şi dorinta de a corespunde aşteptărilor invătătorului sau profesorului.
2. Alteori conformismul decurge nu din afirmatii sociale, ci din tendinţele normative, obişnuinta
de a se supune la norme, la obligatii. Părintii, profesorii, societatea îi cer să se supună la o îndoctrinare
socială, iar copilul, deprins să asculte, se supune.
3. Supunerea la obligaţii poate fi insoţită şi de teama consecinţelor neascultării.
4. Ambiţia, dorinta de a fi printre primii, este şi ea un stimulent în unele cazuri. Asistăm, cu
amuzament, cum, uneori, în clasele mici, numeroşi elevi se agită, ridicând mâna ca să răspundă ei la o
întrebare. Unele familii exagerează pretinzând ca băiatul sau fata lor să fie neapărat printre premianţi.
Exagerările în acest sens pot duce la sentimente negative de concurentă, ostilitate faţă de colegii „rivali".
Mai bine este să stimulăm o „intrecere cu sine", dorinţa de a obţine rezultatele din ce în ce mai bune, fără
a privi cu invidie, la performanţele altora.

67
 b) În centrul motivaţiei intrinseci găsim curiozitatea, dorinta de a afla cât mai multe. Curiozitatea
are la bază un impuls nativ şi e prezentă mai ales în primii ani de şcoală. Mentinerea ei trează e în functie
de măiestria profesorilor şi constituie un factor important al trăiniciei celor asimilate. Curiozitatea se
permanentizează atunci cand se îmbină cu convingeri referitoare la valoarea culturii, care facilitează
comunicarea cu ceilalţi şi asigură surse de satisfactie si echilibru sufletesc. Tot în acelaşi cadru
motivational apare si aspiratia spre competenta, dorinta de a deveni un bun profesionist.
Sistemul motivational cuprinde: trebuinţe, motive, interese, convingeri, idealuri, concepţia
despre lume şi viaţă.
Trebuinţele sunt componente care semnalizează dezechilibre fiziologice sau psihologice.
Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ele personalităţii, forţele ei
motrice cele mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile
solicitărilor mediului exterior. Ele sunt „sursa primară a acţiunii". A avea o trebuinţă înseamnă a simţi
nevoia de a obţine un lucru sau altul, un rezultat sau altul. Trebuintele le putem impărţi în trebuinţe
fiziologice (ce rezultă din relaţiile individului cu biosfera şi presupun schimburi biochimice în organism
menite a menţine echilibrul mediului intern) şi trebuinţele psihologice (care rezultă din relaţiile
subiectului cu situaţiile semnificative ale lumii; de pildă, ele pot deriva din situaţiile care semnifică
nevoia de stimă socială). În funcţie de geneza şi conţinutul lor, pot fi clasificate în trebuinţe primare
(înnăscute, cu rol de asigurare a integrităţii fizice a organismului) şi trebuinţe secundare (formate în
decursul vieţii şi cu rol de asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului). În categoria primelor se
încadrează: trebuinţele biologice sau organice (de foame, sete, sexuale), trebuinţele fiziologice sau
functionale (de mişcare, relaxare). Ele sunt comune pentru om şi animal, dar la om sunt modelate şi
instrumentate socio-cultural. Cea de a doua categorie cuprinde trebuinţe materiale (de locuinţă, confort,
de unelte şi instrumente); trebuinţe spirituale (de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei
personalităţi); trebuinţe sociale (de comunicare, anturaj şi integrare socială, de cooperare).
La fel de semnificativă este şi clasificarea trebuinţelor în funcţie de nivelul la care se realizează
relaţia dintre individ şi mediu. Dacă această relaţie are loc la nivel biologic, atunci vorbim de trebuinţe
biologice, în cazul cărora formele de interacţiune şi dinamismul corespondent sunt limitate la câteva
mijloace fiziologice înscrise în anatomia individului. Numeroase trebuinţe apar şi la nivelul relaţiilor
psihosociale dintre oameni, al contactelor sociale şi interpersonale dintre ei. În rândul acestora se
încadrează trebuinţele sexuale, experienţa sexuală fiind considerată ca prototipul plăcerii, apoi cele
erotice, cele de apreciere, ajutor, cooperare, ataşament social şi afectiv. Sunt şi trebuinţe care apar la
nivelul construcţiilor ca urmare a contactelor informative şi cognitive ale indivizilor, începând cu
senzaţiile elementare şi terminând cu abstracţiile şi raţionamentele cele mai înalte. În această categorie
intră trebuinţa de informare, nevoia de realitate sau nevoia de valori. Trebuinţele pot fi clasificate şi în
funcţie de gradul lor de generalitate, unele fiind generale, deoarece sunt întâlnite în mai multe tipuri de
activităţi (de exemplu, persoanele care au trebuinţa de performanţă puternică vor tinde spre obţinerea unor
rezultate bune în cele mai diferite forme de activitate), altele dimpotrivă, specifice, cu un caracter mai
restrâns (trebuinţa de a mânca ceva anume este mai puţin generală decât trebuinţa de foame).Trebuinţele
ca stări de necesitate, ce îndeplinesc concomitent funcţii energetice, funcţionale şi informaţional-reglatorii
sunt prezente în cele mai diverse conduite ale omului. Ele au un caracter social-istoric deoarece apar, se
modifică şi dispar odată cu apariţia , modificarea sau dispariţia obiectelor capabile a le satisface.
Trebuinţele evoluează dată cu evoluţia societăţii si cu evoluţia vieţii individului, a condiţiilor existenţei
sale concrete care devin hotărâtoare în acest sens. Mai mult decât atât, ele sunt dependente de sistemul
intern al personalităţii.
În plan funcţional, trebuinţele cuprind două faze esenţiale:
- creşterea tensiunii pe măsura apropierii de momentul satisfacerii
- reducerea tensiunii odată cu satisfacerea lor.
Nesatisfacerea lor pe o perioadă mai mare de timp poate pune în pericol existenţa fizică şi psihică
a individului.
Se impart în trebuinte primare (înnăscute, ca cele de foame sau cele sexuale, comune pentru om
şi animal) şi trebuinte secundare (materiale, ca cele de locuinţă, de unelte, spirituale, de cunoaştere sau
sociale, de integrare cooperare).
Conform unei alte clasificări trebuinţele se împart în:
-inferioare (prezente şi la om şi la animal);

68
 - superioare (care nu pot fi satisfăcute dacă nu au fost satisfăcute măcar partial cele inferioare).
Maslow realiza "piramida trebuinţelor" în cadrul căreia menţinea:
- trebuinţele de autorealizare;
-trebuinţele relative la "eu" (cum sunt cele de stimă);
-trebuinţele sociale;
-trebuinţele de securitate;
- trebuinţele fiziologice.
Când apar obstacole în calea satisfacerii unei trebuinţe, apare şi starea de încordare numită
frustrare, care determină răspunsuri diferite (agresivitate în plan real sau imaginar).
Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Când
individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre înlăturarea lui,
trebuinţa s-a transformat deja în motiv. Nu toate motivele sunt conştiente. Dimpotrivă, multe dintre ele
sunt inconştiente, cu un substrat nu prea clar delimitat, dar cu un rol important în activitate.
Diferenţa dintre trebuinţe şi motive este făcută fie în funcţie de raportul lor cu acţiunea, fie după
gradul lor de generalitate. Dacă avem în vedere primul criteriu, constatăm că spre deosebire de trebuinţă,
care nu reuşeşte întotdeauna să declanşeze acţiunea, motivul asigură efectuarea comportamentelor
corespunzătoare, de satisfacere. Din perspectiva celui de al doilea criteriu, trebuinţa se orientează spre o
categorie mai largă de obiecte preferenţiale, pe când motivul se îndreaptă spre un obiect bine determinat.
De exemplu, trebuinţa de a intreţine contacte sociale cu semenii, extrem de largă, se dezvoltă progresiv în
trebuinţa de a întreţine relaţii cu o anumită persoană. În fapt, este vorba despre concretizarea trebuinţei
înseşi.
Motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea. De aici, decurg şi
cele două segmente ale motivului: unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional. Între
aceste două segmente există o foarte strânsă interacţiune, aşa încât problema care se pune nu este aceea de
a opta pentru unul sau altul dintre ele ca fiind mai importante, ci tocmai susţinerea lor reciprocă.
Trei caracteristici ale motivelor sunt esentiale:
- caracterul lor personalizat;
- caracterul generalizat
- autonomia funcţională a motivelor;
Personalizarea motivelor insistă asupra nevoii de valorizare a acestora; caracterul lor generalizat
evidenţiază relaţiile motivele cu alte structuri psihice; autonomia funcţională a motivelor atenţionează
asupra dinamicii şi evoluţiei acestora.
Interesele
- sunt orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii;
- nu se confundă cu preferinţele sau atractia, care acţionează temporar, oscilează, au intensitate
mai mici;
- depind de înzestrarea nativă, caracter, de informatia deţinută într-un domeniu;
-prezenţa lor se constată prin prioritatea acordată unor activităţi pe o perioadă îndelungată, prin
plăcerea provocată de activitate, prin rezistenţa la efort îndelungat, prin rezultate bune şi foarte bune;
- se clasifică după domeniul de activitate în interese artistice, sportive; după sfera de cuprindere
vorbim de interese personale, de grup şi generale.
Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv, care
împing spre actiune, mergând uneori chiar împotriva instinctului de conservare;
-se conturează începând cu adolescenţa.
Idealurile
- sunt proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă;
-se formează pornind de la exemple oferite de persoane din anturaj, personalităţi literare, artistice,
sportive, prin analiza critică a modelelor;
- reprezintă un gen de "stea călăuzitoare" şi dau forţa spirituală celor antrenaţi de ele;
-este important ca fiecare om să-şi definească idealurile în consens cu posibilităţile reale de care
dispune; dacă idealurile se formulează sub nivelul posibilităiilor, se produce o stagnare şi chiar o involuţie
a personalităţii; dacă ele sunt mult peste limitele proprii, pot să apară stări de oboseală, decepţie,
inadaptare.
Conceptia despre lume şi viată

69
 - cuprinde ideile şi teoriile despre om, natură şi societate;
- se formează în cadrul unor conditii de viaţă dar şi al culturii şi educaţiel;
- reuneşte cognitivul cu valoricul şi se împlineşte în acţiune.
Motivatia are forme care se clasifică în perechi contrare:
a) pozitivă (laudă, încurajare) cu efecte benefice;
b) negativă (pedeapsa, ameninţarea) cu efecte precum refuzul, evitarea, abţinerea;
c) intrinsecă (sursa ei se află în subiect);
d) extrinsecă (sursa se află în afara subiectului, ca în cazul unui absolvent care se îndreaptă spre
un profil sau altul la liceu sub îndemnul părinţilor şi nu că ar fi interesat de domeniul respectiv).
Funcţionalitatea concretă a diferitelor modalităţi şi structuri motivaţionale generează apariţia unor
fenomenedintre care amintim:
- ca urmare a persistenţei în timp a aceluiaşi tip de relaţie preferenţială dintre individ şi mediu
(aceeaşi trebuinţă, acelaşi obiect şi mod de satisfacere) apare fenomenul de saturare, care se asociază cu
tendinţa de căutare a schimbării, fie a obiectului trebuinţei, fie a modului de satisfacere.
- faptul că structurile motivaţionale nu sunt statice, ci extrem de mobile, ele se pot deplasa spre
alte obiecte decât cele care au stat iniţial la baza lor, intervine, fenomenul substituirii care se manifestă
sub diferite forme. De exemplu, după multe eşecuri într-o sarcină dificilă, subiectul va trece să realizeze
scopuri mai simple, mai uşoare. De asemenea, agresivitatea unui copil faţă de tatăl său poate fi substituită
prin agresivitatea faţă de un partener de joacă.
- important este şi fenomenul de perfecţionare a structurilor motivaţionale, individul urmărind nu
doar realizarea unui scop, ci şi a unui grad de perfecţiune în activitatea desfăşurată. E1 tinde spre
depăşirea stadiului atins, spre progres.
- fenomenul diferenţierii structurilor motivaţionale, realizat atât în plan orizontal (bazat pe trecerea
de la un obiect la altul), cât şi în plan vertical (unul şi acelaşi obiect urmărit la diferite niveluri de
perfecţiune) exprimă şi mai pregnant dinamica structurilor motivaţionale.

RELATIA DINTRE MOTIVATIE SI PERFORMANTA

Motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca un scop în sine, ci pusă în slujba obţinerii unor
performanţe înalte. Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva
diferitelor forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea
motivaţiei şi eficienţa ei propulsivă. În acest context, problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are
nu doar o importanţă teoretică ci şi una practică.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea
activităţii (sarcinii) pe care subiectul o are de îndeplinit. Cercetările psihologice au arătat că în sarcinile
simple (repetitive, rutiniere) pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.
În sarcinile complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de rezolvare) creşterea
intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă
scade. Se întâmplă aşa deoarece în sarcinile simple existând unul, maximum două răspunsuri corecte
diferenţierea lor se face cu uşurinţă, nefiind influentată negativ de creşterea impuslului motivaţional. In
sarcinile complexe, prezenţa mai multor alternative de acţiune, ingreuiază acţiunea impulsului
motivaţional, intensitatea în creştere a acestuia fiind nefavorabilă discriminării, discernământului şi
evaluărilor critice.
Eficienţa activităţilor depinde atat de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi complexitatea sarcinii
cat şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii cu care se confruntă
individul. Cu cât între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare
corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată. In acest context, în psihologie a
apărut ideea optimului motivaţional, adică a unei intensităţi optime a motivaţiei care să permită obţinerea
unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.
De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:
a) când dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect. In acest caz optimum
motivaţional înseamnă relaţia de corespondenţă, chiar de echivalenţă între mărimile celor două variabile.
Dacă dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate mare a motivaţiei pentru
îndeplinirea ei: dacă dificultatea sarcinii este medie, o motivaţie de intensitate medie este suficientă
pentru soluţionarea ei

70
 b) când dificultatea sarcinii este apreciată incorect de către subiect. In acest caz, ne confruntăm
cu două situaţii tipice: fie cu subaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii, fie cu supraaprecierea ei.
Ca urmare, subiectul nu va fi capabil să-şi mobilizeze energiile şi eforturile corespunzătoare indeplinirii
sarcinii. Intr-un caz, el va fi submotivat, va actiona în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va duce în
final la nerealizarea sarcinii. In cel de al doilea caz, subiectul este supramotăvat, activează în condiţiile
unui surplus energetic care l-ar putea stresa, i-ar putea uheltui energiile chiar înainte de a se confrunta cu
sarcina.
Când un elev tratează cu uşurinţă sau supraestimează importanţa unei teze va ajunge la acelaşi
efect: eşecul. In aceste condiţii pentru a obţine un optimum motivaţional este necesară o uşoară
dezechilibrare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii.
Exemplu, dacă dificultatea este medie, dar este apreciată (incorect) ca fiind mare, atunci o
intensitate medie a motivaţiei este suficientă pentru realizarea ei (deci o uşoară submotivare). Dacă
dificultatea sarcinii este medie, dar este considerată (tot incorect) ca fiind mică, o intensitate medie a
motivaţiei este de ajuns (deci o uşoară supramotivare). Optimum motivaţional se obţine prin acţiunea
asupra celor două variabile care intră in joc: obişnuirea indivizilor de a percepe cât mai corect dificultatea
sarcinii (prin atragerea atenţiei asupra importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele) sau prin
manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creşterii sau scăderii ei (inducerea unor emoţii puternice, de
anxietate sau frică, ar putea creşte intensitatea motivaţiei, anunţarea elevilor că în curând va avea loc o
inspecţie a foruriler superioare se soldează cu acelaşi efect).
In cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă, ci cu perfomtanţe cât
mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a personalităţii, ci o autodepăşire a
posibilităţilor ei. Stimului rnotivaţional, care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri
evidente, poartă denumirea de nivel de aspiratire. Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile
subiectului . Nu trebuie uitat niciodată că discrepanţa prea mare dintre capacităţi şi aspiraţii este
periculoasă. Un autor spunea ipotetic că atunci când o broască îşi propune să se umfle pentru a ajunge
elefant sfârşeşte prin a plesni.

AFECTIVITATEA
PROPRIETATI
Afectivitatea este proces psihic reglator care refleta relatia dintre subiect si obiect sub forma de
trairi.
Proprietăţile proceselor afective sunt:
- polaritatea proceselor afective;
- intensitatea proceselor afective;
- durata proceselor afective;
- mobilitatea proceselor afective;
- expresivitateâ proceselor afective;
a) Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului
pozitiv, fie in jurul celui negativ, si apare ca urmare a saţisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a
trebuintelor, aspiraţiilor (totalâ sau partială, de lungâ sau de scurtâ durata). De obicei, procesele afective
sunt cuplate două câte douâ în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie,iubire-
urâ. Polaritalea se exprimâ în caracterul plăcut sau neplâcut al stărilor afective, stenic sau astenic ai
acestora unele mobilizând, "impingând” spre activitate, altele dimpotrivâ, demobilizând, întârziind sau
inhibând activitatea, în fine, in caracterul lor incordat sau destins,unele fiind tensionate, altele relaxante.
In mod curent, se considerâ câ stârile afective plâcute sunt întotdeauna stenice, pe când cele
neplâcule, astenice, fapt inexact. Succesul, ca stare afectivâ plâcuta poate fi stenicâ pentru unii oameni
împingându-i spre activitate, dar astenică pentru alţii făcându-i sâ se mulţumeasca cu ceea ce au obtinut.
La fel de eronată este şi opinia câ trâirile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolut polare. In realitate, o
trâire afectivâ este predominant plâcutâ, dar la gândul că se va termina, ea genereazâ şi o uşoarâ undâ de
regret sau de tristeţe. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este placut pentru o persoanâ sâ fie la
fel de plăcut şi pentru o alta. Polaritatea trâirilor afective se manifestâ în functie de particularitătile
situatiei, dar mai ales dependent de particutaritâţile personale.
b) Intensitatea proceselor afective indică forţa, târia, profunzimea de care dispune la un moment
dat trâirea afectivâ. Din aceastâ perspectivâ, vom întălni unele stâri afective intense şi chiar foarte intense

71
şi altele mai putin intense, Ea este în funcţie atât de valoarea afectivâ a obiectului, de semnificaţia lui in
raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivâ a subiectului.
Se ştie câ unii oameni vibreazâ afectiv mai intens, chiar şi la evenimente comune, fâră prea mare
importantâ, pe când altii rămân oarecum reci, impasibili sub raport afectiv, chiar şi in faţa unor
evenimente dramatice. Creşterea intensitâtii stârilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului, care ar
duce la tocirea afectivitâţii, ci prin schimbarea semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu
care suntem in relatie. O asemenea creştere a intensităţii trâirilor afective trebuie să se producâ însâ in
anumite limite optime, depâşirea acestora soldându- se cu perturbarea activităţii.Iatâ, deci, câ necesar este
nu doar optimumul motivaţional, ci şi optimumul, afectiv.
c) Durata proceselor afective constâ în întinderea, persistenţa in timp a acestora, indiferent dacâ
persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau
toatâ viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în fata unui accident persistâ şi
după ce pericolul a trecut; dragostea se pâstreazâ chiar daca fiinţa iubită nu mai este. Aceastâ proprietate
are o foarte mare importantâ deoarece alimentând permanent semnificaţia afectogenâ a unui stimul
(obiect sau persoană) putem ţine mereu treaza starea afectivâ faţâ de ei.
d) Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidâ în interiorul aceleiaşi trâiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare efectivă la alta. In primul caz este vorba de la
trecerea de la stadiul primar, care exprimă o trâire nespecificâ de incertitudine, bazat indeosebi pe
deficitul de informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire specificâ, adecvatâ deznodâmântului
favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanţa informaţiei. In cel de al doilea caz, avem de-a face cu
trecerea de la emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment, dar de alt tip
(de la dragoste la urâ şi invers).
Mobilitatea presupune trecerea de la o fazâ la alta, de la o trâire la alta numai în condiţii de
necesitate, deci atunci când situaţia şi solicitârile o cer.Din acest considerent, ea ţrebuie deosebita de
fluctuatiâ trairilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta insâ farâ nicî un motiv, fărâ să
fie cerută de o solicitare obiectivâ sau de vreo necesitate subiectivă. Fluctuaţia trâirilor afective este un
indiciu al slâbiciunii, imaturitaţii sau chiar paţologiei proceselor afective.
e) Expresivitateâ proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea
fi "vâzute", "citite" "simtite''. Exteriorizareâ, manifestarea in afarâ, se realizează prin intermediul unor
semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionâle.
Cele mai cunoscute expresii emoţîonale sunt:
- mimica (ansambul modificârilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei:
deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcările buzelor), prin
intermediul cârora exteriorizâm bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza;
- pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participa tot corpul; tinuta, mersul, gesturile);
- modificârile de naturâ vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei,
vasocontracţia, vasodilataţia, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor soldate cu
înroşire, tremurâturi, lacrimi, transpiratie, gol în stomac);
- schimbarea vocii (a intensitâtii, ritmului vorbirii, timbrului vocii dupâ intonaţie, un "da" poate fi
mult mai negativ decât un "nu").
Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, ci se coreleazâ şi se subordoneazâ stârilor
afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De exemplu, conduita
expresivă a tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapelor şi colţul buzelor lăsate in jos ) se
deosebeşte de conduita expresivâ a bucuriei (tinuta dreaptâ, ochii deschişi, strâlucitori, mobilitatea
braţelor, în genere, a muşchilor ).
Expresiile şi conduitele emotionale se invaţâ, se insuşesc în timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin
efort voluntar. Câ aşa stau lucrurile ne este demonstrat de faptul câ la orbii din naştere expresivitatea
emotională este foarte sârâcacioasâ, faţa este crispatâ, puţin expresivâ. Dacă si lor li se aplicâ o serie de
procese speciale, li se vor putea forma unele conduite expresiv-emoţionate. Pe lângă capacitatea de
învâtare a expresiilor emotionale, omul o are şi pe aceea de a le provoca şi dirija voluntar, conştient, de a
le simulâ şi folosi conventional pentru a transmite o anumitâ stare afectivâ, chiar daca aceasta nu existâ.
De aici posibilitatea apariţiei unor discrepante între trâîrile afective şi expresiile emoţionale. Nu
întotdeauna un actor trâieşte efectiv stările emoţionale pe care le exteriorizeazâ. Conventionalizarea
socială a expresiilor şi conduitelor emotionale, codificarea lor in obiceiuri, ritualuri tocmai în functie de

72
particularitătile contextului social în care se manifestă are o mare valoare adaptativă, in sensul că
facilitează comportarea individului aşa cum trebuie sau aşa cum i se solicitâ. Semnificativ este faptul ca
sub influenta condiţiilor sociale au apârut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zâmbetul cu
diversele sale varietâţi binevoitor, condescendent, aprobativ, dispreţuitor, răutâcios.

FUNCTIILE AFECTIVITATII
Expresiile emoţionale indeplinesc roluri importante in comportamentul omului, dintre care mai
semmficative sunt: rol de comunicare; rol de influenţare a conduitei altora în vederea sâvârşirii unor
acte; rol de âutoreglâre in vederea adâptârii mai bune la situatiile cu care ne confruntăm; rol de
contagiune; rol de âccentuare sau de diminuare a însăşi stării afective;
- rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectiva trăitâ de o persoanâ pe care ea o
doreşte ca ceilalti s-o perceapâ; citind expresiile emotionale imprimate pe chipul elevilor sâi, profesorul
işi poate da seama dacâ aceştia au inteles sau nu; prin propriile sale expresii emotionale profesorul poate
întâri forta de sugestie a cunoştintelor):
- rol de influenţare a conduitei altora în vederea sâvârşirii unor acte (o persoanâ poate plange
pentru a impresiona, a obţine mângâierea, acordul sau a ceea ce şi-a propus; o alta manifestâ temeri
pentru a se asigura de ajutorul cuiva; in acest sens, vorbim de utilizareâ sociala a expresiilor emotionale
cu scop, pentru a obtine ceva);
- rol de âutoreglâre in vederea adâptârii mai bune la situatiile cu care ne confruntăm (plângem în
situaţii triste, râdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-
emotionalâ);
- rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi la alte persoane, de a da
naştere la stâri afective colective-pozitive sau negative prin aceasta întârindu-se forţa lor de coeziune sau
de dezbinare a membrilor grupurilor);
- rol de âccentuare sau de diminuare a însăşi stării afective (plângând ne putem "descărca", elibera
sau dimpotrivă, "incârca" afectiv)
In viaţa socială, unele expresii şi conduite emotinale sunt întârite şi valorificate, altele inhibate şi
respinse, având loc parcâ un fel de "dresaj". In cultura noastrâ occidentalâ, de exemplu, plânsul este
rezervat femeilor şi refuzat bărbaţilor, în timp ce in alte culturi el este încurajat tocmai la bărbati. Apoi,
unele expresii emoţionale se standardizeazâ, se generalizeazâ şi se asociazâ cu o serie de semne
afectogene dând naştere, astfel, unui "limbaj afectiv”. Tristetea produsâ de pierderea unei persoane dragi
este simbolizată prin doliu - negru la anumite popoare, alb la altele. Sârutul s-a standardizat sub diferite
specii: părintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic. Rezultâ ca expresiile emotionale au nu doar o
semnificaţie individuală, ci şi una socială.
Componenta afectivă a personalitâtii nu se epuizeazâ în emoţiile de moment, dimpotriva, ea are o
consistenţă şi durabilitatea în timp, fapt care permite constituirea unor adevârate profiluri emotionale
(echilibrat, hiperemotiv, hipoemotiv). Aceste profiluri, au ridicat problema rolului afectivitâtii in viata
individului. Unii autori au considerat câ emoţiile, prin starea de agitaţie difuzâ, prin inţensitatea şi
desfâşurarea lor tumultoasâ, dezorganîzeaza conduita umanâ. Janet, dupâ perspectiva psihopatologiei,
insistâ asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar in emoţii. Pieron, de pe o
pozitie strict funcţionalistâ, consideră câ emotia constâ într-o descârcare anormalâ de energie nervoasâ, o
descârcare ce depâşeşte cantitatea ce poate fi utilizată de individ pentru reactiile normale şi care se poate
produce; chiar şi atunci cand nu existâ ocazie de reactie. Wallon, din perspectiva psihologiei şi psihiatriei
infantile, aratâ că emotiile apar în urma acumulârii unei cantitâti de tonus muscular, care dacâ nu se
consumâ în activitâti adecvate, pentru a se epuiza gradat, degenereazâ in spasme, râs, plâns.
Alti autori sustin, din contrâ, câ emotia, prin mobilizarea energeticâ a întregului organism
organizeâzâ conduita: Primul care a sesizat valoarea adaptativâ a emotiilor a fost Darwin care, arăta câ
originea emoţiilor se aflâ în tiparele vechi comportamentale desfâşurate de-a lungul evolutiei, tipare ce s-
au comprimat şi pâstrat deoarece s-au dovedit a fi utile actiunilor actuale. Chiar expresiile emotionale nu
sunt decât reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar utile incâ.Cannon considerâ că
emoţîile sunt modalitâţi de activare a organismului in vederea restabilirii echilibrului. El acordă o mare
importantâ factorilor biochimici în sensibilizarea afectivâ. O pozitie contradictorie întâlnim la Pavelcu
care arată pe de o parte, câ emotia are rolul de a preveni psihicul de tulburâri şi de dezagregare durabilâ,
de a restabili echîlibrul, prin derivare, prin risipirea fortelor pe câi vegetative, prin reacţii inutile sub

73
raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul lor de liniştire, la lichidare a conflictului dintre tendinţe, de
rezolvare a înaltei tensiuni psihice, pe de altâ parte emotia este un proces de degradare a psihicului spre
fiziologie, de dezintegrare atât pe planul de adaptare individ-mediu, cât şi pe planul intrapsihic. In
realitate, afectivitatea îndeplineşte ambele roluri, dar în conditii diferite. Emotia dezorganizeaza conduita
când este foarte intensâ sau în situatii noi, neobişnuite pentru care organismul nu are încâ elaborate
modalitâti comportamentale adecvate. Stările de groazâ, de furie, de depresiune prin intensitatea lor
crescutâ paralizeazâ, anihileazâ, îl fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedicâ în
calea, realizării eficiente a activitătii. Funcţia esenţialâ a proceselor afective este însă aceea de a pune
organismul în acord cu situatia, deci de a adapta, de a regla conduita umanâ. Chiar dezorganizarea initialâ
va duce, la o organizare superioarâ, in sensul câ individul va şti, în altă situatie, cum sa reactioneze.
Procesele afective au rol în susţinerea energeticâ a activitâţii. Ele potenţează si condiţionează
actiunea, "regleazâ" schimburile cu ambianţa, permitând stâpânirea ei. Chiar situatiile stresante sau
frustrante, dacâ au o intensitate moderatâ, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi
solicitârilor ei. Frustrarea se asociazâ nu doar cu conduitele agresive, represive sau autopunitive, ci şi cu
conduite orientate spre creaţie, performanţâ, âutorealizare.

TIPURI ( CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE)

Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent traire şi comunicare, stare de acţiune,
concentrate interne, dar şi şuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare, clasificarea lor se realizeazâ după o
multitudine de criterii. Printre acestea enumerâm:
1) proprietâtile de care dispun (intensitate, duratâ, timp, mobîlitate, expresivitate);
2) gradul lor de conştientizare (unele aflându-se sub controlul direct al conştiinţei, altele scăpând
acestui control);
3) nivel calitaliv al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorasc din nesatisfacerea
trebuinţelor, altele din nesatisfacerea idealuriior, convingerilor, conceptiei despre lume şi viata).
Luând în considerare aceste criterii, coroletive în esenta lor, impârţim procesele afective în trei
categorii: primare, complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumârate subspecii.
A. Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de
biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conştient, rational, in
categoria lor includem:
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referâ la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi
coloreaza afectiv orice act de cunoaştere: o senzatie, o reprezentare, o amintire, un gând trezesc în noi
stâri afective de care nici nu ne dăm seama: culorile, sunetele, mirosurile percepute genereaza nu doar
acte cognitive, ci şi afective.
b) trăirile afective de provenientă organica sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare a
organelor interne, ele sunt datorate mai ales, "ciocnirîlor" dintre organele interne în stare de boalâ; in
cardiopatii apar stâri de alarmâ afectivâ, în bolile gastro-inţestinale apar stâri de mohoralâ, în hepatitâ
predominantâ este euforia
c) afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente,
de scurtâ duratâ, cu aparitie bruscâ şi desfâşurare impetuoasâ. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de
plâns zgomotos, râsul în hohote sunt astfel ds efecte care, deşi reorganizate cultural, se aflâ foarte aproape
de instincte.
B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conştientizare şi intelectualizare,
cuprind:
a) emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durata, active, intense, provocate de
insuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, desfâşurare tumultoasa sau calmâ, orientare bine
determinatâ spre un obiect sau o persoană anumitâ. Printre acestea, enumerâm: bucuria, tristeţea,
simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia, dispretul, speranta, deznădejdea, plâcerea, dezgustul. Ele sunt
mult mai variate şi diferenţiate decât afectele, manifestându-se în comportament mai nuantat şi rafinat, în
principal, dupâ tipare şi conveniente socio-culturale;
b) emotiile superioare legale nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfâşoara individul.
Ele pot sâ aparâ în activîtâtile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea
comportamenţului moral, De obicei, presupun evaluâri, acordari de semnificaţii valorice activităţilor
desfâşurate. Când între ele şi situaţiile de viaţâ există coincidenţe, asistâm la acumularea şi sedimentarea

74
lor treptatâ, fapt care genereazâ stâri emoţionale concordante. Conflictul dintre aşteptârile şi obişnuinţele
emoţionale, pe de o parte, şi caracterul inedit al situatiilor cu care ne confruntâm, pe de altâ parte, produce
şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai mare mâsurâ învâtârii, existând chiar o
formă de invâţare numitâ învăţarea afectivâ.
c) dispoziţiile afective sunt stâri difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă Spre
deosebire de emotii, care au o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Aceasta nu inseamnă câ nu au o cauzâ
sau chiar mai multe, însă individul, cel putin momentan nu-şi dă seama de existenta acesteia. Un elev
poate fi bine sau prost dispus fârâ sâ-şi dea seama de ce anume, în urma unei analîze atente, cauza
dispoziţiei poate fi depistată şi înlăturată (dacâ este vorba de o dispozitie negativâ care de obicei creează
un fond pesimist) sau reţinutâ şi amplificatâ. Dacâ dispoziţiile se repetă se pot transforma în trâsături de
caracter. Firile închise, taciturne, anxioase, mohorâte, blazate ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele,
entuziaste se formeaza tocmai prin repetarea şi prelungirea în timp, în personalitatea individului, a
dispoziţiilor afective trâite de acesta în existenţa personală.
C. Procesele afective superioare se caracterizeazâ printr-o mare restructurare valorică, situatâ nu
la nivel de obiect, de activiţate, ci la nivel de personalitate depâşind prin conţinutul şi structura lor stârile
emoţionale tranzitorii.
a) sentimentele sunt trâiri afective intense, de lungâ durată relativ stabile, specific umane,
condiţionate social istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini afective
care se păstrează multa vreme, uneori toatâ viaţa, chiar şi atunci când situaţia provoacâ noi sentimente.
Datoritâ stabilitătii lor, putem anticipa conduita afectivâ a individului. Sentimentele, cum ar fi dragostea,
ura, gelozia, admiraţia, indoiala, recunoştinta, includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar
şi caracterizeazâ omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emoţie
repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizata şi generalizatâ (sâ ne gandim la certurile şi împâcârile tinerilor
ce se succed cu o mare repeziciune), el este o emotie care gesteazâ, persistă in timp şi rezistă la diverşi
factori perturbatori. Existâ chiar o procesualitate a formârii unui sentiment ce cuprinde faze de
cristalizare, de maturizare şi de decristalizâre. Nici asocierea sentimentelor nu este total inţâmplâtoare, ci
are loc dupa o serie de reguli şi legi.
Ca generalizâri ale emotiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala,
dragostea de adevar) care apar în procesul cunoaşterii şi reflecta relatia faţâ de ideile proprii sau ale
altora: estetice (admiraţia), apârute în procesul reflectârii frumosulul in viaţă, natură, societate; morale
(patriotismul datoria) ce reflecta atitudinea faţâ de bine sau râu, faţa de conduitele personale sau ale
semenilor.
Jean analiza şi alte categorii: sentimentul propriei persoane (de inferioritate sau superioritate),
sentimentele psihosociale (încredere, simpatie, sociabilitate).
b) pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte
mare, antrenând întreaga personalitate.Punându-şi în funcţiune pasiunile nobile, cu orientare socială
pentru adevâr, dreptate, progres, omul se revitalizeazâ, îsi consumă energia creatoare, biruie multe
greutăti, în acelaşi timp, el trebuie sa lupte cu pasiunile negative, aşa numitele patimi sau vicii dirijate de
scopuri egoiste, dăunâtoare, ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină, devitalizează şi deviazâ
comportamental.

75
 6. MECANISMELE REGLARII PSIHICE

MECANISMELE VERBALE SI ROLUL LOR REGLATOR IN DESFASURAREA TUTUROR

CELORLALTE FENOMENE PSIHICE
Una din capacitatile esentiale ale omului ca fiinta sociala este aceea de a comunica, adica, de a
emite catre cei din jur anumite mesaje cu diferite continuturi si semnificatii si de a receptiona de la acestia
mesajele lor.
Aceasta capacitate are premise si mecanisme naturale, neurofiziologice, si este modelata si
structurata socio-cultural.
Desi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb în
general, sub influenta teoriei informatiei si a teoriei organizarii, cel putin în lingvistica si psihologie,
sfera lui se limiteaza la procesele de emitere, transmitere si receptare a mesajelor informationale în cadrul
relatiei dintre: doua persoane umane, o persoana umana si computer sau alta masina, o persoana umana si
un animal.
Dupa suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumana este de doua feluri: nonverbala
si verbala.
Limbajuleste o forma specifica de activitate prin care se realizeaza comunicarea intre oameni prin
intermediul limbajului.
Comunicarea la om presupune un emitator, un receptor, un mesaj, canalul prin care se transmite
mesajul si feed-beek prin care emitatorul primeste informatii despre intelegerea mesajului de catre
destinatar.
Limbajul este functia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalti oameni. Este o functie
complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte functii, în special a celor intelectuale şi
motorii. Intelegerea cuvintelor impune o perceptie clară şi antrenează memoria semantică, imaginile şi
gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară.
In limbaj sunt prezente şi stările afective, influentând vorbirea şi transmitându-se celorlalti.
Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esenţial, de prim ordin. Prin
comunicare, individul se umanizează, îşi formează şi îşi dezvoltă personalitatea, deoarece ea este cea care
asigură transmiterea experienţei sociale. Comunicarea permite influenţarea educativ-formativă a
individului. In lipsa comunicării, individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice, rămâne izolat, inapt
pentru interacţiunea socială, privat de capacitatea de integrare în colectivitate. Nu va fi posibilă
interacţiunea raţională, bazată pe gândire şi reflexie, coordonarea reciprocă a persoanelor, cooperarea şi
interinfluenţarea reciprocă. Omul este o fiinţă care comunică şi datorita acestui fapt se formează şi se
manifestă ca om. Activităţile de comunicare îl transformă pe om dintr-un simplu subiect într-un actor
capabil să „acţioneze asupra" şi nu numai de a „fi in". Omul comunicant, apelând la limbă, se construieşte
pe sine într-un context intercomunicaţional permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context, de
microsituaţiile sociale în care el trăieşte. Ilustrative, din acest punct de vedere, sunt experimentele făcute
pe copii care provin din clase favorizate şi defavorizate. Clasa de apartenenţă a copiilor are influenţă
asupra achiziţiei limbajului, dar este departe de a determina strict funcţionarea cognitivă a copiilor,
aceasta din urmă depinzând de particularităţile situaţiilor concrete de comunicare. Se pare că omul
comunicant nu este doar oglinda care reflectă realitatea, ci chiar constructorul neîncetat al realităţii.
Prin comunicarea socială, oamenii sporesc uniformitatea de informare, depăşind, astfel, stadiul în
care unii sunt informaţi, iar alţii nu. Comunicarea socială contribuie la sporirea uniformităţii de opinie a
membrilor grupurilor, fapt care se instituie într-o premisă esenţială a uniformităţii de acţiune. Schimbarea
ordinii ierarhice a grupurilor se poate obţine prin intermediul schimbului de informaţii. Comunicarea
satisface şi nevoia exteriorizării emoţiilor.
Comunicarea este atât de importantă încât unii autori au numit-o „lubrefiantul" vieţii individuale
şi sociale a oamenilor. Rolurile ei reies cel mai bine în evidenţă din scopurile pe care le îndeplineşte.
De Vito stabilea cinci scopuri esenţiale ale comunicării:
a) descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim,
mai ales prin intermediul comunicării sociale);
b) descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună inţelegere a realităţii exterioare, a
obiectelor şi evenimentelor);

76
 c) stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătăm posibilitatea de a stabili şi a menţine
relaţii strânse cu alţii);
d) schimbarea atitudinilor si comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-
media, excelează în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor noastre şi ale altora);
e) joc şi distractii (comunicarea este un mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simţi bine)
Aceste scopuri afectează atât Sinele personal, cât şi Sinele altor oameni.
Rolul comunicării verbale, a limbajului este foarte important. Limbajul, fiind o conduită de tip
superior, restructurează până în temelii activitatea psihică a omului. El joacă un rol important mediator în
desfăşurarea şi dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, indiferent dacă acestea sunt conştiente
sau inconştiente. Sub influenţa lui, percepţia capătă sens, semnificaţie, se îmbogăţeşte, se transformă în
observaţie - ca percepţie cu scop; reprezentările devin generalizate când sunt evocate sau formate cu
ajutorul cuvintelor; fără limbaj nu se poate vorbi de formarea noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor,
fără el nu există abstractizări şi generalizări, nu pot fi rezolvate probleme; formulările verbale sunt
garanţia memorării de durată; în combinatorica imaginativă, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini;
verbalizarea permite definirea motivelor şi departajarea lor de scopuri; voinţa este un proces de autoreglaj
verbal; însăşi personalitatea umană se formează şi îşi exteriorizează mare parte din conţinutul ei prin
limbaj. Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil fenomenul de
conştiinţă. Rolul limbajului este atât de mare încât activitatea lui nu se întrerupe odată cu întreruperea
comunicării cu alţii, dimpotrivă, ea se păstrează pe tot parcursul stării de veghe şi chiar şi în timpul
somnului.
Structura psihologica a limbajului include trei componente principale: componenta fizica,
componenta formal-gramaticala si componenta semantica.
Componenta fizica reprezinta ansamblul sunetelor articulare (vocale si consoane) care formeaza
cuvintele (unitati fonetice de baza ale limbii) si literele care se pun în corespondenta sunetelor articulate,
obtinându-se codificarea grafica a mesajelor. În masura în care limbajul realizeaza transmiterea
informatiilor, componenta fizica devine suportul substantial-energetic indispensabil de obiectivare si
codificare a lor.
Componenta formal-gramaticala consta din ansamblul normelor si regulilor de formare a
cuvintelor si propozitiilor, astfel încât ele sa fie inteligibile, adica încarcatura informationala pe care o
poarta sa poate fi usor si corect decodificata.
Componenta semantica este alcatuita din ansamblul legaturilor de designare dintre cuvinte – ca
semne – si multimea obiectelor, lucrurilor, fiintelor fenomenelor, relatiilor din jurul nostru. Legatura
designativa este mediata de o imagine, o schema sau un construct conceptual si formarea ei în ontogeneza
are la baza un act de învatare conditionata.
Probele de vocabular si de întelegere verbala ocupa un loc important în diagnosticul inteligentei si
al profilului personalitatii.
Eficacitatea comunicării este strict dependentă de gradul de implicare al individului în ea. Gradul
de implicare exprimâ caracterul funcţional al comunicării şi limbajului.
Gerard consideră că limbajul şi comunicarea îndeplinesc, în raport cu individul, urmâtoarele
funcţii:
1) funcţia de integrare a individului în mediul sâu;
2) funcţia de dezvâluire şi autodezvâluire;
3) functia valorizatoare;
4) funcţia reglatoare a conduitei altora;
5) funcţia terapeutică
La fel de importante sunt şi functiile comunicârii în raport cu grupul:
1) funcţia productiv-eficientă;
2) funcţia facilitatoare a coeziunii grupului;
3) funcţia de valorizare a grupului;
4) funcţia rezolutivă a problemelor grupului.
Funcţiile comunicării şi limbajului, clasificate dupa raportarea la grup, sugerează faptul câ dincolo
de cuvinte şi de sensul asigurat de lexic, omul poate produce sensuri derivate, cu efecte multiple, datorate
tocmai dinamicii grupului. Toate functiile enumerate sunt, sub o formă sau alta, expresii particulare ale
functiei generale de reglare a comunicării şi limbajului.

77
 Rolul reglator al comunicării şi în special al limbajului a fost evidentiat in multe cercetări, de
exemplu:
- limbajul ajută la reajustarea functionarii cognitive, cunoscut este experimentul unei cercetătoare
care a pus copiii de 12—30 luni în situaţia discriminării perceptive a două lăzi colorate diferit (una roşie,
alta verde, sub cea verde aflându-se o bomboanâ); reacţiâ de alegere neînsotitâ de limbaj este dificilâ;
când intervine însă limbajul - prin indicarea culorii cutiei sub care se află bomboana - discriminarea
perceptiva are loc foarte rapid.;
- comunicarea şi limbajul reglează procesul devenirii personale a individului; comunicarea este
factorul exogen care intervine în evoluţia personalităţii, ea produce modificări durabile in conduita
persoanelor";
Influenta reglatoare a limbajului se remarca cel mai bine în cadrul proceselor persuasive.
Esenţială în acest caz rămăne argumentarea. Persuasiunea este influentată de:
1) caracteristicile sursei persuasive;
2) caractaristicile mesajului;
3) caracteristicile receptorului.

ATENTIA SI VOINTA CA MODALITATI DE AUTOORGANIZARE, AUTOCONTROL SI

FUNCTIONARE A ACTIVITATII PSIHICE
Atenţia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea;este o funcţie
prin care se modulează tonusul nervos necesar pentru desfăşurarea celorlalte procese psihice (percepţie,
memorie, gandire);- prin prezenţa ei se asigură o bună receptare a stimulilor, o inţelegere mai profundă a
ideilor, o memorare mai trainică şi mai fidelă; absenţa ei duce la omisiuni în receptarea stimulilor;
Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, de concentrare şi orientare a energiei psihonervoase,
în vederea desfăşurării optime a activitătii psihice, cu deosebire a proceselor senzoriale şi cognitive.
Formele atenţiei:
a)după plasarea obiectului atenţiei în raport cu subiectul, vorbim de atentie externă sau de atenţie
internă;
b)după intenţia şi efortul solicitat, după complexitatea mecanismelor prin care se desfăşoară, se
deosebesc:atenţia voluntară, atenţia involuntară şi atenţia postvoluntară.
Atenţia involuntară este o formă simplă, întâlnită şi la animale, care poate să apară sub influenţa
unor factori externi sau interni;
- factorii externi pot fi: intensitatea deosebită a unui stimul, noutatea stimulului, apariţia sau
dispariţia bruscă a stimulului, gradul de complexitate a acestuia:
-în categoria factorilor interni se cuprind: interesul pe care îl reprezintă pentru o persoană un
obiect sau un fenomen şi trăirile afective pozitive, precum bucurie, speranţă, pe fondul cărora atenţia se
instalează mai uşor;
Atenţia involuntara asigură eficienţă fără să apară oboseala, dar nu este suficientă pentru toate
genurile de activităţi şi pentru toate momentele acestora.
Atentia voluntară este intenţionată şi autoreglată conştient; este superioară atât prin mecanismele
de producere cât şi prin efectele ei pentru activitatea omului;în declanşarea ei un rol important îl au
mecanismele verbale;autoreglajul voluntar se exprimă în orientarea intenţionată spre obiectul atenţiei, în
inhibarea voită a altor preocupări, în izolarea de excitanţi perturbatori sau limitarea influenţei acestora, în
menţinerea concentrării atenţiei pe durata necesară îndeplinirii activităţii;
Atenţia voluntara susţine activitatea în toate momentele ei, fie că sunt atrăgătoare sau neplăcute,
uşoare sau grele;menţinerea atenţiei voluntare este favorizată de stabilirea clară a scopului, întelegerea
semnificaţiei activităţii şi a consecinţelor ei pozitive, de crearea unei ambianţe favorabile, respectiv un
spaţiu bine iluminat, aerisit, de gradul de antrenament al subiectului pentru sarcina desfăşurată in
intervalul dat.
Atentia era consideratâ, de către introspecţionişti, o facultate de sine stâtâtoare, independentă, cu
continutul său specific, având un rol determinant, decisiv, in buna desfăşurare a celorlalte fenomene
psihice. Prin intermediul ei, se explicâ toata bogăţia vieti sufleteşti, toale celelalte fenomene psihice,
omiţându-se, însă, tocmai explicaţia ei.

78
 Pozitia atentiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversata: din element
central în psihologia introspectionista devine lipsita de consistenta în behaviorism. De asemenea, s-a
discutat mult daca trebuie considerata un proces, o stare, o activitate sau o conditie facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie sa tinem seama în definirea atentiei trebuie sa fie aceea ca ea nu
poseda un continut informational propriu; cea de a doua constatare trebuie sa fie aceea ca atentia
caracterizeaza toate procesele psihice de cunoastere si toate actele comportamentale finaliste,
constiente. Din cele doua constatari se desprinde concluzia ca termenul cel mai adecvat pentru definirea
atentiei este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atentia este mecanismul psihic prin intermediul
caruia se potenteazasi se orienteaza selectiv activitatea perceptiva, activitatea mintala (de gândire) si
activitatea motorie externa, creându-se conditii psihofiziologice optime de finalizare.
Atentia pune în evidenta o serie de trasaturi sau calitati, care au valori diferite la diferite persoane,
ceea ce face necesara testarea si evaluarea ei.
Cele mai importante calitati care se cer a fi determinate si masurate sunt:
1) concentrarea, care exprima gradul de activare si intensitatea focalizarii constiintei si
controlului voluntar în cadrul perceptiei, gândirii si actiunii;
2) distributivitatea, care consta în concentrarea simultana a constiintei si controlului voluntar
asupra a doua sau mai multor obiecte sau activitati;
3) stabilitatea, proprietate a atentiei de a se mentine la nivel optim de concentrare pe toata durata
desfasurarii unei activitati; opusa ei este instabilitatea, care are influenta puternic perturbatoare atât asupra
învatarii, cât si asupra activitatii profesionale;
4) mobilitatea, proprietatea atentiei de a-si deplasa punctul optimei concentrari în concordanta cu
succesiunea evenimentelor si secventelor activitatii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea
atentiei într-un punct.
În explicarea atentiei se confrunta doua tipuri de modele: fiziologice si psihofiziologice. Primele
pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent si pe raporturile de inductie reciproca
dintre excitatie si inhibitia centrala de care se leaga în plan comportamental reflexul de orientare si
mozaicul cortical cu crearea succesiva si selectiva a dominantelor functionale. Celelalte
(psihofiziologice) pun accentul pe interactiunea dintre mecanismele neuronale si factorii psihici, cum
ar fi: motivatia, valoarea scopului, dependenta sau independenta de câmp, respectiv, introversia si
extraversia, forta vointei, autocomanda si autostimularea verbala.
Voinţa este forma superioară de reglaj psihic. Janet considerâ voinţa ca un nivel înalt de
organizare a vieţii psihice
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al vointei îl reprezintâ efortul voluntar.
Specificul psihologic al voinţei constâ nu doar în efortul voluntar ce urmeazâ a fi mobilizat în vederea
atingerii scopurilor, ci şi în dinamica acestuia.
Vointa este modalitatea superioara de autoreglare a sistemului psihocomportamental,
care în forma sa completa, este proprie omului si se împleteste strâns cu dezvoltarea functiilor constiintei.
Stimulii specifici care determina constituirea blocului functional al reglajului voluntar sunt
obstacolul si dificultatea sarcinilor carora individul uman trebuie sa le faca fata înca din primele zile dupa
nastere. Ca factori interni favorizanti se mentioneaza forta proceselor nervoase fundamentale –
excitatia si inhibitia – echilibrul acestor procese, motivatia, rezistenta la tentatii.
Rezulta atunci ca vointa nu se reduce la un simplu impuls spre actiune si nu este nici o forta
spirituala pura, ci o constructie psihofiziologica complexa, care se dezvolta treptat în ontogeneza în
contextul activitatii fizice si intelectuale – în „lupta” cu obstacole de diferite grade de dificultate.
O astfel de întelegere a naturii si rolului vointei ne permite sa depasim atât teoria liberului
arbitru, potrivit careia vointa este o forta primordiala, situata în afara oricarui determinism, cât si teoria
fatalista, a destinului implacabil, care considera actiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui
determinism intern, orb, ca în psihanaliza, sau ambiental, ca în behaviorism.
Prezenta mecanismelor reglajului voluntar confera subiectului uman atributul
autodeterminarii, dar aceasta înteleasa nu în sensul sustragerii actiunii unor factori extravolitionali,
ci în sensul libertatii de a face optiuni si de a elabora decizii care sa concorde cu principiul necesitatii
obiective.
Actul voluntar are o structura psihologica multifazica, el punând în evidenta câteva verigi, si
anume:

79
 1) aparitia impulsului spre actiune si formularea scopului;
2) analiza si lupta motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinte sau
solicitari, care trebuie supuse evaluarii comparative);
3) elaborarea si adoptarea deciziei de actiune si instalarea starii subiective de autodeterminare:
„Vreau acest lucru”, „Vreau sa actionez asa”;
4) executia (trecerea efectiva la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot
apare pe traiectoria actiunii);
5) analiza rezultatului si generarea informatiei feedback de validare sau de corectie.
Ca mecanism reglator cu sfera de actiune la nivelul sistemului supraordonat al personalitatii,
vointa se concretizeaza printr-un set de trasaturi generale, precum:
1) forta sau taria, care exprima gradul de efort pe care o persoana poate sa-l sustina pentru
învingerea obstacolelor interne sau externe;
2) perseverenta, care consta în mentinerea sau repetarea efortului voluntar pâna la finalizarea
actiunii;
3) consecventa, care reprezinta rezistenta liniei de conduita adoptate la influenta perturbatoare,
precum si concordanta dintre vorbe si fapte;
4) fermitatea, care exprima capacitatea subiectului de a-si mentine hotarârea luata, în pofida
diverselor presiuni ce se exercita din afara asupra lui;
5) independenta, care reprezinta capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei
si hotarârii de actiune, fara a apela la sprijin extern;
6) initiativa, care exprima gradul de activism intern al subiectului, promptitudinea de implicare în
actiune într-o situatie sau alta.

80
 7. PERSONALITATEA - CA STRUCTURA INTEGRATOARE A MECANISMELOR
PSIHICE

DELIMITARI CONCEPTUALE (INDIVID, INDIVIDUALITATE, PERSOANA, PERSONALITATE,

PERSONAJ)
Frecvent, intâlnim în literatura de specialitate utilizarea nediferenţiată a unor termeni, cum ar fi:
individ, individualitatc, persoană, personalitate, personaj. Cel mai adeseori aceşti termeni sunt folosiţi
unul în locul celuilalt.
Conceptul de individ. Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor biologice care asigură
adaptarea la mediul natural.
Caracteristici esenţiale ale individului:
1. el este un produs în intregime determinat biologic;
2. este un reprezentant al speciei;
3. este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor, fără conotaţii descriptive sau evaluative.
Conceptul de individualitate. În decursul existenţei individului, are loc un proces de diferenţiere şi
diversificare a organizării structural-funcţionale. Însuşirile biologice se specializează, se ierarhizează, se
integrează dobandind, astfel, unele note distinctive, originale. Individualitatea este, individul cu
organizarea sa specifică, diferenţială, irepetabilă şi ireductibilă.
Conceptul de persoană. Persoana este corespondentul, în plan social, a individului în plan
biologic.
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la
mediul social-istoric. Persoana este individul luat în accepţiunea sa psihologică, deci cu viaţa sa psihică
constituită, superioară, conştientă. Omul este persoană datorita faptului că îşi defineşte conştient
atitudinea faţă de realitate.
Persoana este un produs determinat social-istoric, ea este omul luat in contextul relaţiilor sociale,
omul ca membru al societăţii. Noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, si doar celui dezvoltat
din punct de vedere psihic.
Conceptul de personalitate. Ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă de-a lungul
timpului un proces de structurare în urma căruia nu numai că se diferenţiază între ele, dar se şi valorizează
devenind unice. Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea superioară a
persoanei. Prin conceptul de persoană desemnăm, pe de o parte, sistemul atributelor, structurilor şi
valorilor de care dispune o persoană, iar pe de altă parte, persoana luată pe latura funcţiilor ei social-
istorice. Cineva este personalitate numai comparativ cu alţii.
Conceptul de personaj. Există două accepţiuni ale conceptului de personaj: personajul ca
manifestare în afară, în comportament a persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor, ca desfăşurare a
potenţialului de activitate, a excesului de energie, a excitabilităţii şi emotivităţii; personajul ca „persoana
în rol", omul interpretat ca un rol social, şi cum fiecare om poate juca mai multe roluri inseamnă că el se
manifestă prin mai multe personaje, îşi relevă faţă de alţii diverse „faţete" ale personalităţii sale.
Există personaje sociale (cele care joacă rolurile aşteptate sau impuse de societate), personaje
volitive (joacă rolurile pe care şi le impun singure conform propriilor aspiraţii), personaje mască (joacă
roluri străine personalităţii lor tocmai pentru a-şi ascunde propria personalitate).
Dat fiind faptul că sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că personajul este vesmânt
social al personalităţii, uneori chiar învelişul ei protector, mecanismul ei de apărare. Personajul se
prezintă ca o „faţetă", ca o imagine fragmentară a persoanei, ca o mască, ca o aparenţă în spatele căreia se
ascunde persoana. Persoana şi personajul nu se identifică. Uneori, între persoană şi personaj pot exista
relaţii de armonie, alteori de disonanţă. Când acestea din urmă devin predominante şi se adâncesc se
ajunge la destructurarea şi perturbarea funcţionalităţii personalităţii.

DIMENSIUNILE PERSONALITATII:

DINAMICO-ENERGETICE
Temperamentul constituie lâtura dinamico-energetică a personatităţti. Dinamică, deoarece ne
furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobila sau rigidâ,este conduita individuluî.
Energetică, ptr ca ne aratâ care este cantitatea de energie de care dispune un individ şi mai ales modul

81
cum este consumată aceasta. Unele persoane dîspun de un surplus energetic, unele se încarcâ energetic,
altele se descarcă exploziv, violent; unele îşi consumâ energia intr-o manierâ echilibratâ, fac chiar
economie, altele dimpotrivă, îşi risipesc energia.
Temperamentul este una dintre laturile personalitâţit care se exprimâ cel mai pregnant în conduitâ
şi comportament. O serie de indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identitica cu uşurinţâ
temperamentele. Indicatorii pot fi:
- ritmul şi viteza desfâşurarii trăirilor şi stârilor psihice;
- vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
- durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocomportamentale;
- intrarea, persistenţa şi “ieşirea" din acţiune;
- impresionalitatea şi impulsivitatea;
- tempoul (frecvenţa pe unitaţea de timp a trâirilor psihice);
- egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
- capacitatea de adaptare la situaţii noi
- modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.
La unii oameni ritmul şi viteza desfâşurârii vieţii psihice sunt mai accelerate: vorbesc mai repede,
se mişcâ rapid, se emotioneazâ şi îsi exteriorizeazâ cu mai mare uşurinţă stările afective, în timp ce la alţii
toate aceste manifestâri sunt mult mai încetinite, vieza şi ritmul lor fiind extrem de reduse. Se ştie din
proprie experienţâ câ unele persoane sunt mai impulsive şi impresionabile, faţă de altele mai calculate şi
mai impasibile “reci" sub raport emoţional. Unii oameni intrâ rapid în activitate, se apucâ cu uşurinţă de
muncâ, dar tot atât de rapid pârăsesc câmpul sarcinii, nefinalizând activitatea. Alţii, dimpotrivâ, intră mai
greu în activitate, dar până nu o terminâ, nu o pârăsesc, Diverşi indivizi vorbesc singuri, ca o "mitralierâ',
având un debit verbal foarte mare, alţii abia dacă deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate
acestea sunt indicii câ persoanele respective au temperamente diferite. Indicatorii amintiti nu aparţin doar
unui singur proces psihic, unei anumite conduite, ci întregii personalităti. De asemenea, ei nu se manifestă
sporadic, accidental, ci sunt stabili, având manifestări continue.

Tipologii comportamentale
Deşi între oameni există diferenţe psihocomportamentale, implicit şi temperamentale, foarte mari,
nu-i mai puţin adevărat câ o grupare a oamenilor în funcţie de trâsâturile lor asemânâtoare este posibilă.
Pornindu-se de la râspunsurile specifice ale indivizilor integrate în râspunsurile lor habituale, iar a
acestora din urmâ în trăsâturi, s-ar putea ajunge în cele din urmâ la stabilirea unor tipuri de personalitâti
sau ale unor tipuri temperamentale. Tipul este, dupâ definiţia lui Sternn, o dispoziţie psihicâ sau
psihologică dominantâ, de naturâ neutralâ, proprie unui grup de oameni în mod comparativ fără ca acest
grup sâ se distingâ strict de alte grupuri. Ceea ce caracterizeazâ un tip este nu numai numărul însuşirilor
pe care el le cuprinde, ci mai ales organizarea lor. Nu orice asociere de trâsâturi âlcătuieşte un tip, ci
numai aceea care este concomitent pregnântâ, consistentă si semnificâtiva.O altâ caracteristicâ a tipului
este şi generalitatea lui: el exprimâ ceea ce este general şi comun la un grup de oameni. Aceastâ
generalitate se construieşte treptat, pornind de la experienţele de viatâ individuale, pânâ la condiţiile de
viaţă şi activitate, uneori şi socioculturale asemânătoare in care trâiesc oamenii. In sfârşit, tipul contine
structuri atăt de bine corelale între ele, incât ele tind sâ se manifeste împreună, specificitatea, nota
distinctivă a personalitătii (sau temperamentului) derivând tocmai dintr-o asemenea manifestare.
Cele mai reprezentative tipologii temperamentale, în functie de criteriul care a stat la baza
elaborării lor, sunt: tipologii temperamentâle; tipologii constituţionale; tipologi ipsihologice; tipologii
psihofiziofogice; tipologii psihosociologice; tipologii psihopatologice
1. Tipologii temperamentâle; ele pornesc de la luarea în considerare a unor substanţe existente în
corpul omenesc. Aceste substanţe pot fi, dupa natura lor, lichide sau solide,in functie de aceasta au fost
elaborate tipologii corespunzâtoare. Hipocrate şi Galenus au pus la baza clasificârii temperamentelor
diteritele umori prezente în corpul omenesc (sânge, limfa, bila galbenâ, bila neagră). Ei credeau câ
amestecul potrivit, temperat al acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un
temperament perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte. Dacâ la o
persoană predominâ sângele, deci irigaţia bogatâ, vasele dilatate, pulsul amplu şi plin, aceasta va avea faţa
destinsă, surazâtoare, fericită, va fi destinsă, satisfăcuta, optimistâ. Când predomină limfa, cu funcţii
încetinite şi amorţite, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental

82
persoana respectivâ va fi lentă, răbdatoare, inertă. Predominanţa bilei galbene, produsă de ficat, revărsata
in sânge, se asociază cu faţa rigidâ, cu proeminenţa vaselor frunţii, arcadelor, nasului, persoanele
respective fiind violente, pasionante, impulsive, iar la persoanele la care organismul este impregnant de
bila neagra care generează intensitatea si profunzimea reacţiilor nervoase, fata va fi zveltă, delicata, ochii
plecati, gura amara, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanalizâ,
concentrare. Acestea sunt temperamentele descrise de Hipocrate şi Galenus: sanguin, flegmatic, coleric,
melancolic.
2. Tipologii constituţionale. Pornesc în clasificarea temperamentelor de la constituţia corporală,
morfologică a individului considerând că o anumită constituţie predispune la un anumit comportament.
Kretschmer, utilizand un ansamblu variat de instrumente de investigaţie (examen antropologic pe baza
observaţiei, convorbirii, relatârilor subiectului; clisee fotografice ale cazurilor tipice; cercetări psihologice
experimentale ce au constat in aplicarea testului Rorschach, mâsurarea timpului de reacţie, mâsurarea
percepţiei la tahicoscop), a ajuns la stabilirea a patru tipuri constituţionale: picnic (caracterizat prin
expansiunea cavitâtilor viscerale, prin tendinţa de a acumula grăsime, staturâ mijlocie, faţa moale şi largă,
gât mare); astenic (dezvoltat mai mult în lungime în toate segmentele corpului: faţâ, gât, trunchi,
extremitâţi;); atletic (cu mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, epidermei; partea de sus a
corpului dezvoltată in lârgime, gât lung, degajat, umerii şi trunchiul in formă de trapez); displastic(cu
malformaţii congenitale).
Constitutia determinâ nu numai temperamentul, ci şi predispoziţia spre anumite boli psihice.
Picnicul-ciclotim este predispus spre bolile maniaco-depresive; astenicul-schizotim, spre schizofrenie.
Toate aceste constatate il conduc pe Kretschmer spre definirea temperamentului ca fiind acea “parte a
psihicului, care se afla în corelatie cu structura corpului prin intermediul elementului humoral comun”
Sheldon dupa gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare, clasifica:
- endoderm - constituţia endomorfâ - temperamentul visceroton
- mezoderm –constitutia mezomorfă - temperamentul somatoton ,
- ectoderm -constituţia ectomorfâ - temperamentul cerebroton,
3. Tipologii psihologice. Acestea utilizeaza în calitate de criteriu fapte, fenomene de natură
psihica.Schiller desprindea tipul nâiv (orientat spre afarâ) şi tipul sentimental (orientat spre viata
sufleteasca); Nietzsche vorbea de dionisiâc (captat de exterior) şi de apolinic (captat de interior); Oswald
distingea romanticul (preocupat de sine) şi savantul, gânditorul (centrat pe realitate, pe obiecte, pe
ştiinţele de observatie). Gustav Jung, este cel care fundamenteaza tipologia temperamentelor din punct de
vedere psihologic El arată ca aşa cum în viaţă, în natura, în societate întâlnim fenomene polare (viata-
moarte, sănâtate-boalâ, zi-noapte, flux-reflux) tot aşa şi personalitatea umanâ este diferit orientata: fie
spre afarâ, spre exterior, fie spre propria sa interioritate subiectivă, primii fiind numiti extravertiţi, iar
ceilalţi introvertiţi. Persoanele la care aceste orientari nu sunt evidente, echilibrul lor fiind notâ lor
distinctivă, poartâ denumirea de ambivert. Dacâ extravertiţii sunt inclinati către dinamismul vieţii
practice, către circumstanţele externe, fiind de aceea mai sociabili, comunicativi şi uşor adaptabili, vioi şi
expresivi, introvertitii se indepărteazâ de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde
tendinţa de izolare, de închidere în sine.
4. Tipologii psihofiziofogice, iau în considerare în clasificarea temperamentelor criterii atât de
ordin psihologic, cât si fiziologic, încercând sâ realizeze o sinteză între subiectiv şi obiectiv.Pavlov
studiind tipul de activitate nervoasă superioarâ după trei proprietăti (intensitate, echilibru, mobilitate)
aparţinând proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit existenţa următoarelor tipuri
de activitate nervoasâ superioară: tipul puternic, echilibrat, mobil; tipul puternic, echilibrat, inert; tipul
puternic, neechilibrat-excitabil; tipul slab.
5. Tipologii psihosociologice,au apârul ca urmare a raportârii omului la mediul socio-cultural
existenţial la sistemul valorilor. Dilthey, Spranger, Allport, pornind de la premisa că valorile determină
anumite tipuri umane deoarece omul are o atitudine fatâ de ele, au distins şase tipuri umane diferenţiate
intre ele tocmai prin âtitudinea dominantâ faţă de valori: teoretic (orientat spre cunoaşterea obiectivâ a
realităţii, trâind doar pentru o idee); economic (dominat de dorinţa de a obţine maximum de randament.
cu minimum de efort, lupta pentru a dobândi avuţie); estetic (manifestâ interes pentru viaţa sentimentală,
subiectiva); social (se dedică binelui altuia); politic (aspirâ spre conducere, la el totul devenind mijloc
pentru atingerea scopului); religios (orientat spre spiritualitate elevată). Valorile implicate în aceste
atitudini sunt: adevăr, utilitate, armonie, altruism, putere.

83
 6. Tipologii psihopatologice. Acestea pornesc, de la criterii psihopatologice vizând, în principal,
destructurările manifestărilor temperamentale. Kahn descrie urmâtoarele tipuri: nervoşii (caracterizaţi
printr-o fenomenologie nevrotiformă); sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă); obsesivii
(nesiguri, temâtori); explozivii (violeti, primitivi în reacţii); hipertimicii (euforici, optimişti); depresivii
(pesimişti, cu spirit critic exagerat), instabilii (oscilanţi); âmoralii (lipsiţi de scrupule); nestatornicii
(înclinaţi spre schimbare); impulsivii (nestâpâniţi, dau frâu liber tendintelor instinctive);
fantasticii(visatori, trâiesc în reverie); bizarii(excentrici, cu un surplus de originalitate).
Tipologiile temperamentale prezentate, permit stabilirea câtorva concluzii:
- cele bazate pe un singur criteriu (substanţialist, constitutionalist, psihologic) sunt mai simple,
relativ mai sărăcăcioase decat cele la care criteriile de clasificare se dubleaza (psihofiziologice,
psihologice, psihopatologice), acestea din urma reusind sa ofere tablouri mai variate si totodata mai
realiste;
- ele se diferentiaza unele de altele nu doar prin natura si numarul criteriilor folosite, ci si prin
numarul tipurilor stabilite; recent in psihologia personalitatii s-a ajuns la concluzia ca cea mai buna
descriere a personalitatii s-ar putea face prin integrarea factoriala a criteriilor, un numar mare de publicatii
apeland la descrierea personalitatii in cinci factori (asa numita orientare 'big five") care este foarte
prolifica, daca nu cea mai prolifica in studiul personalitatii, printre cei cinci factori multi fiind
temperamentali;
- pe masura ridicarii de la biologic spre psihologic si apoi spre psihosocial, tipologiile isi pierd
oarecum din specificitatea lor temperamentala, apropiindu-se mai mult de tipologiile caracteriale sau
chiar de cele ale personalitatii luata in ansamblul ei;
- desi tipologiile au o mare valoare operationala usurand cunoasterea omului, unele dintre ele
dispun si de o serie de limite: afirma mai mult decat pot dovedi, sunt mai degraba constructii teoretice;
desi au pretentia unor modele atotcuprinzatoare, ele reprezinta aspecte si descrieri partiale ale
personalitatii.

INSTRUMENTAL- OPERATIONALE
Reuşita oamenilor în diferite domenii de activitate se datorează unor insuşiri numite "aptitudini".
Demonstrându-se prin activităţi, aptitudinile reprezintă latura instrumentală şi executivă a
personalităţii.
Aptitudinile se manifestă cu grade diferite: slab, mediu, puternic. Despre prezenţa lor se vorbeşte
însă doar acolo unde ele se constată la nivelul cel mai ridicat.
Aptitudinea reprezintă o insuşire sau un complex de insuşiri psihice, fizice, care asigură reuşita
într-o activitate.
Termenul "aptitudine" este sinonim cu "capacitate".
Originea aptitudinilor este explicată diferit:
a) orientarea ce pune accentul pe ereditate, le consideră insuşiri innăscute; în acest sens se folosesc
termenii ”dotat" sau "nedotat" pentru un anumit subiect care are sau nu o anumită aptitudine; in spijinul
acestei păreri se aduc, drept argumente, exemple de familii din care, în generaţii succesive, s-au remarcat
reprezentanţi cu inteligenţă deosebită în domenii diferite, precum în familia lui Darwin.
b) o altă orientare, susţinută de psihologul american Watson, pune accent pe mediu şi educaţie.
c) in psihologia contemporană se susţine dubla determinare a aptitudinilor (ereditară şi din partea
mediului şi a educatiei).
Pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie satisfacă o serie de cerinţe:
1) să fie individuală, diferenţiatoare pe planul randamentului activitătii;
2) să asigure efectiv finalitatea activitatii;
3) sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior activităţii;
4) sâ dispuna de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţa.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeşte
de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai ales prin îmbinarea lor corespunzătoare,
ceea ce face posibilâ creaţia de valori noi şi originale, forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor
care se manifesta intr-o activitate de importantă istorică pentru viaţa societâţii, pentru progresul
cunoaşterii umane, ştiinţei, tehnicii, culturii, conducand la o puternică originalitate o reprezintâ geniul.

84
 Evaluareâ prezenţei sau absenţei aptitudinilor la un individ se face, cel mai adeseori, dupa
rezultatul obţinut, eventual după o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficienţâ).
Aprecierea prezentei sau absentei aptitudinilor la un subiect trebuie fâcutâ nu numai dupâ produs, după
caracteristicile lui, ci şi după laturâ procesuala, după fazele parcurse pentru a se ajunge la un asemenea
produs, după particularităţite laturii procesuale (viteza, durata, noutatea procedeului utilizat).
Diferenţele aptitudinale dintre oameni, fizionomia lor specifică, ar putea fi evaluate şi dupâ al
criteriu si anume după locul şi rolul aptitudinilor in structura personâlitătii, după felul cum se raporteazâ
şi se leagă de alte elemente ale vieţii psihice. N-ar fi exclus ca două persoane să dispună de aceleaşi
componente ale unei aptitudini, de aceeaşi ierarhizare a acestora şi totuşi diferenţele performantiale ale lor
să fie foarte mari. Se întâmplă aşa deoarece aptitudinile intră în anumite relaţii cu toate celelalte
componente ale vieţii psihice (cunoştinţe priceperi, deprinderi, trâsături caracteriate), fapt care se
repercuteazâ asupra productivităţii lor. Aptitudiniie se realizeaza prin intermediul proceselor psihice, si
sunt sintetizări şi generalizări ale diferitelor particularitaţi dominante ale proceselor psihice.
Un rol aparte, în configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, îl au şi deprinderile. La prima
vedere, cele două componente psihice par a fi total opuse: deprinderile sunt componente automatizate ale
actîvitâţii, pe când aptitudinile componente plastice, maleabile; deprinderile asigură realizarea activitâţii
la acelaşi nivel, aptitudinile conduc la perfecţionarea activităţii, aceasta recurgând nu numai la modalităţi
executive anterior formate, ci elaboreaza soluţii noi; deprinderile, pe mâsurâ ce se elaboreazâ, îşi reduc
numârul proceselor implicale în ele, aptitudinile abia pe măsură ce se formeazâ îşi amplifica şi îşi
complică structura internâ. Aceste diferenţieri ar putea conduce la ideea lipsei de interactiune între
deprinderi şi aptitudini. In realitate, deprinderile sunt încadrate in aptitudini, ele devin elemente
operationale ale aptitudinilor, mărind in felul acesta productivitatea. Cu cât un individ dispune de mai
multe deprinderi, cu atât este mai probabil ca acestea sâ fie folosite în găsirea unor soluţii noi. Dar nu
orice deprindere este favorabilâ aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formată. O deprindere insuficient
consolidata sau greşit elaboratâ poate perturba sau inhiba aptitudinile.
Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaţionale, la mecanismele energizant-
stimulatoare explica şi mai bine diferenţele aptitudinale existente intre oameni. Se ştie şi din experienţa
cotidiana că fârâ motivaţie (trebuinte, interese, aspiraţii, idealuri), multe potenţialitâţi aptitudinale rămân
latente. De asemenea, chiar dacâ există unele aptitudini deja formate, ele nu pot fi puse in valoare dacâ
lipseşte motivaţia. Fără imboldul interior, performanţele obţinute pot fi mediocre. Aşadar, motivaţia are
un dublu rol, atât în formarea, în elaborarea aptitudinilor, cât şi în valorizarea lor maximală.
Faptul că factorii sociali şi nu cei ereditari, innâscuti au rol esenţial în formarea aptitudinilor este
demonstrat de:
1) rezultatele cercetărilor efectuate asupra copiilor gemeni crescuţi in medii socio-culturale
diferite, care aratâ câ evoluţia copiilor este determinată de particularitatile condiţiilor sociale în care au
crescut;
2) diferenţierea aptitudinilor în functie de necesitatea dotârii ereditare, unele dintre acestea
(îndeosebi cele artistice, muzicale, literare) presupunând prezenta in mai mare măsurâ a dotârii ereditare,
altele (cum ar fi cele organizatorice, ştiinţifice, tehnice, pedagogice) în care dotarea ereditară este mult
mai redusă;
3) modelarea sociala a predispoziţiilor chiar de la naşterea individului, la om neexistând
predispoziţii pur biologice, ci influentate social, în afara acestor factori ele atrofiindu-se (fapt dovedit de
cazul copiilor crescuţi de animale).
Aşadar, predispoziţiile care constituie o fortă latentâ, nediferentiată şi necanalizată într-un anume
sens, capătă valoare numai ca urmare a influenţei sociale, a activităţii, proces în care se dezvoltă şi se
manifesta înseşi predispoziţiile.
Dupa opinia lui Zlate, in procesul formarii aptitudinilor nu conteaza atat ereditatea si mediul, cat
calitatea lor.

Clasificare
a) aptitudini simple, au la bază un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operaţii
(acuitate vizuală sau tactilă sau olfactivă, rapiditatea întipăririi).
b) aptitudini complexe, rezultate din îmbinarea mai multor aptitudini simple (ex. inteligenţa).
c) aptitudini speciale, care asigură eficienţa într-un domeniu de activitate (aptitudini sportive).

85
 d) aptitudini generale, aigură eficienţă în mai multe domenii.

REGLATIV-PRODUCTIVE
Termenul de inteligenta provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza
sau de la intelegere, care presupune stabilirea de relatii intre relatii. Chiar terminologia sugereaza faptul
ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la stabilirea relatiilor dintre insusirile esentiale ale
obiectivelor si fenomenelor si nu relatiilor intre relatii. Pentru gandirea occidentala inteligenta aparea a fi
atributul esential, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gandirea orientala
inteligenta era redusa la minimum. In aceeasi epoca cu Socrate si Platon, care considerau ca inteligenta ii
permite omului sa inteleaga ordinea lumii si de a se conduce pe sine insusi.
Controversate au fost si functiile inteligentei. In timp ce unii autori si-au manifestat increderea
aproape nemarginita in puterea inteligentei, altii au minimalizat-o. Daca pentru Hegel inteligenta era un
fel de gardian al intregii vieti psihice, pentru Montaigne inteligenta forma imagini eronate despre
Dumnezeu, lume si oameni, de aceea ea trebuie sa se centreze pe sine insasi. Definiţia cea mai apropiată
de înţelegerea modernă a inteligenţei a fost datâ de Descartes. Acesta definea inteligenţa ca fiind
"mijlocul de â achiziţionâ o ştiinţă perfectă privitoare lâ o infinitate de lucruri”. Găsim în această definitie
intuirea celor douâ poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine
generalâ. Când vorbim despre inteligenţâ ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general
de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situatii problematice, avem în vedere operaţii şi
abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot
unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului şi consecintelor, compararea rapidâ a
variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectâ a unor probleme cu grade
crescănde de dificultate. Toate aceste operati şi abilităţi relevă cel putin trei caracteristici fundamentale
ale inteligenţei:
1. capacitatea ei de a solutiona situatiile noi, cele vechi, familiare, fiind solutionate cu ajutorul
deprinderilor, obişnuinţelor;
2. rapiditatea, supleţea, mobilitâtea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvata şi eficienta la împrejurări.
Inteligenţa apâre ca o calitate a întregii activitaţi mintale, ca expresia organizârii superioare a
tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivaţionale şi voliţionale. Numai pe măsurâ ce se
formeaza si se dezvolta mecanismele si operatiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o
inteligenţa supla şi flexibilâ
In explicarea inteligentei exista urmatoarele modele explicativ-înterpretative: modelul
psihometric; modelul factorial; modelul genetic; modelul psihocognitivist; modelul neuropsihologic;
modelul ecologic; modelul triarhic
a) Modelul psihometric; acest model îşi are originea in cercetările psihologului francez Alfred
Binet facute asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problemă practicâ: elaborarea unui
instrument pe baza căruia să poata fi depistaţi copii cu intelect normal pentru a fi încadraţi în
învăţământul de masa. Ca urmare, împreună cu Simon, imaginează o suită de probe care aproximeazâ
compoziţia operatorie a intelectului (spirit de observaţie, memorie raţionament, vocabular, cunoştinţe
etc.). Acestea sunt dispuse într-un instrument de măsură care poartă denumirea de Scara metrică Binet
Simon . De la ei au râmas două definiţii ale inteligentei: "inteligenta este ceea ce mâsoară testele mele de
inteligenţă", "inteligenţa constituie modul de functionare al ansamblului compozit de câpacităţi psihice.
Terman arată ca vârsta mentală este distanţa parcursa între vârsta noului născut şi inteligenţa adulta, iar
Q.I.-ul este viteza, adică raportul dintre distanţa parcursă şi timpul necesar parcurgerii ei, adica raportul
dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică. Psihologul David Wechesler îl continuă pe Terman,
imaginând o scarâ a inteligenţei pentru adulţi (WAIS). Descendenţii lui îi vor revizui mai târziu scala
(WAIS-R) şi vor produce o versiune pentru copii (WISC-R).
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenţa apare ca o colecţie de abilităţi, cercetatorii
fiind interesaţi mai mult de construirea instrumentului de diagnozâ decât de definirea şi conceptualizarea
obiectului investigat. Introducerea noţiunii de coeficient de inteligenţa râmâne o achiziţie importantâ a
modelului psihometric al intelectului.
b) Modelul factorial. Psihologii au început să fie interesaţi de modul de prelucrare a rezultatelor
obţinute în urma aplicării testelor de inteligenţă. Una dintre modalitătile concrete propuse a fost cea a

86
analizei factoriale, al cărei părinte este Spearman.Cu prilejul corelârii rezultatelor obţinute la testele de
inteligenţă au fost descoperiţi o serie de factori, diferiţi ca grad de generalitate, ca număr şi ca mod de
structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligenţei. In interiorul acestuia,
exista câteva tendinţe semnificative:
- tendinţa unitară promovată de Spearman; după opinia lui, activităţile intelectuale, oricât de
diverse ar fi, contin un factor comun, expresie a unei capacitâţi intelectuale omogene. In functie, de
varietatea activităţilor în care inteligenţa operează intervine şi un factor special, diferit de la o sarcină la
alta. Primul a fost numit factorul g, celălalt, factorul s. Inteligenţa,după Spearman, este o combinaţie
liniară a acestor doi factori.
- tendinţâ pluralistâ recurge la multiplicare numărului de factori; psihologul Thurstone dezvoltănd
diferite procedee de analiza factorială, a găsit alţi opt factori comuni în spatele factorului g;aceşti factori
au fost numiţi de el abilitâţi mentale primare;cel care exceleazâ, însâ, prin multiplicarea şi diversificarea
factorilor este Guillord care a propus un model morfologic al inteligentei;din perspectiva acestei tendinţe
ceea ce contează este nu utilitatea, nu ierarhia sau organizarea factoriior ci, pur şi simplu, de exemplu,
stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford combinând continuturile, operatiile şi
produsele intelectului a obtinut 120 factori.
- tendinţa ierarhicâ este preocupatâ atât în înmultirea cantitativâ a factorilor, dar şi de înlânţuirea şi
ierarhizarea lor. Burt siVemon pe lângâ factorii g şi s ai lui Spearman au mai adâugat o a treia categorie
de factori, numiţi factori de grup, pe care i-au amplasat între ceilalti. Aşadar, factorii nu sunt dispuşi
linear, ci sunt ordonaţi şi dispuşi piramidal. Spre deosebire de tendinţa pluralista care juxtapune factorii
farâ a fi interesată de poziţia lor relativâ în universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe
primul loc.
Modelele factoriale ale inteligenţei, pe lângâ rigurozitatea prelucrârilor matematice, aduc o nouâ
viziune asupra inteligentei şi anume interpretarea ei dintr-o perspectivâ structuralâ.
c) Modelul genetic, este preocupat de problema genezei inteligenţei. Piaget este cel care pune
bazele acestui model. In lucrarea sa “Psihologiâ inteligentei”, Piaget porneşte, de la premisa câ inteligenta
este o relaţie adaptativâ, printre altele între organism şi lucruri. Adaptarea reprezintâ, echilibrare dintre
asimilare şi acomodare. Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa. Conduita inteligentâ care se
elaboreazâ treptat, în stadii, se produce precumpănitor prin acomodare, adică prin restructurare şi
reorganizare mintalâ. Când asimilarea este superficialâ, iar acomodarea se produce greoi, insuficient,
atunci şi echilibrarea intetiligenta va fi insuficientâ.
d) Modelul psihocognitivist, este complementar modelelor psihometrice şi factoriale. Dacâ
acestea ajungeau la stabilirea diferitelor tipuri de inteligenta, ca si a gradului lor de dezvoltare, modelul
psihocognitivist îşi propune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, el încercând sâ
râspundâ totodatâ şi la întrebarea "de ce?" funcţioneazâ inteligenta într-un fel sau altul? Se încearcâ a se
face o sintezâ între cerinţele procesului intelectual şi multiplicarea operaţiilor ce sunt puse în
disponibilitate în timpul actelor intelectuale.Inteligenţa are funcţii de culegere de informaţii, de prelucrare
a lor şi de decizie, de aceea, ea poate fi tratatâ în termenii procesârii informaţiilor. Din perspectiva acestei
teorii în loc de a descrie mintea în termenii unor moduri diferite de inteligenţă, este mai eficace descrierea
ei în termenii procesării informaţiilor, unde fiecare pas al procesului reprezintâ o componentâ diferenţiatâ
a intelectului. Specificul noului model al inteligenţei constâ în a descrie paşii sau procesele mentale care
dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent. Sternberg a gâsit trei mari categorii
componentiale ale inteligentei: metacomponentele; componentele performânţei; componentele achiziţiei.
Diferentele individuale din activitatea intelectualâ a oamenilor se datorează capacitâţilor, vitezei şi
manierei de funcţionare a proceselor şi componentelor cognitive.
e) Modelul neuropsihologic; este foarte apropiat de modelele psihometrice şi psihocognitive pe
care încearca sâ le fundamenteze sub raport neurologic; acest model descrie inteligenţa în termenii ariilor
fizice ale creierului în sprijinul lui sunt invocate rezultatele cercetârilor asupra "creierului divizat" sau
asupra specializârii functionale a emisferelor cerebrale. S-a descoperit câ afectarea emisferei drepte se
asocia cu deficiente de recunoaştere, de reamintire, în timp ce afectarea emisferei stângi, cu deficienţe de
gândire, înţelegere si limbaj. Şi alte cercetâri au subliniat rolul specializârii funcţionale a celor douâ
emisfere cerebrale în activitâţile intelectuale. Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuro-
psihic ca fiind „amalgamul a douâ stiluri diferite de percepţie, reamintire şi gândire, fiecare cu avantajele
lor separate" .

87
 f) Modelul ecologic. presupune studiul inteligenţei în contextul ei ambiental, firesc de operare.
Intrebarea la care încearca să răspundâ noul model este:”Cum gândesc şi cum îşi rezolvâ problemele
oamenii obişnuiţi în contexte naturale şi nu atunci când sunt puşi sâ răspundâ la teste?. Sunt utilizate două
strategii de lucru: 1. observarea modului cum gândesc diferite categorii socio-profesionale în contexlele
fireşti de viaţâ; 2. studiul transcultural, pentru a se determina în ce măsura variază comportamentul
inteligent în funcţie de cultură.
g) Modelul triarhic; reprezintă o încercare de unificare prin sinteză a modelelor anterioare. A fost
elaborat de Stenberg.Autorul arata că teoria inteligentei cuprinde trei subteorii:
1. subteoria contextuală, care examinează relaţiile înteligenţei cu mediul exterior;
2. subteoria componenţială, ce detaliază relaţia dintre inteligenţă şi diferite alte componente
interne ale personalităţii şi trimite spre modelul psihometric şi factorial pe care le depăşeşte însâ prin
orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive;
3. subteoria celor două faţete, centratâ pe radiografierea relaţiilor inteligentei atât cu contextul
exterior, cât şi cu componentele ei interne, accentul căzând pe achiziţiile din psihologia învâţării,
deoarece învăţarea este veriga de legătură dintre mediul extern şi cel intern.
Prima subteorie atentioneazâ asupra relevanţei limitate a testelor de inteligentă, ca şi asupra
necesitâţii considerării cunoştinţelor şi valoriior in definirea inteligenţei, deoarece acestea sunt simultan
rezultate ale contextului, dar şi generatoare de noi contexte. Cea de a doua subteorie atrage atenţia asupra
necesităţii sesizării proceselor care formează insăşi comportamentul inteligent. Iar a treia subteorie oferâ
prilejul unei definitii a inteligenţei: inteligenţa este capacitatea de a invăţa şi gândi in concepte noi, adica
în sistemul conceptelor noi.
Deşi inteligenţa este o parte, o latură a personalităţii ea intră în interactiune nu doar cu fiecare
dintre celelalte părti sau laturi ale personalitătii, ci şi cu întregul, care este însăşi personalitatea.
Inteligenta este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare in situaţille vitale ce presupun
subordonarea ei unei duble necesitâţi: de a evita ce este vâtămâtor, pe de o parte, de a reţine ceea ce este
bun, util, pe de alta parte. Alegerea între util şi vătămător, intre bine şi rău, specifică inteligenţei, devine
pe scara evolutivă din ce în ce mai perfecţionatâ, pentru ca la om sâ fie total deliberatâ. Prescripţiile sunt
impuse din exterior, rezultatul este însă un răspuns venit din interior. Tocmai acest râspuns venit din
interior, care nu este altul decăt răspunsul inteligentei, este accelerat sau obstrucţionat de o multitudine de
factori de personalitate. Aceste idei apartin psihologului Alain Sarton şi pot fi gasite în lucrarea sa, care
analizează, expres, relaţia dintre inteligenţâ şi personalitate. Iata, câteva dintre relaţiile mai semnificative
desprinse de Sarton:
- precizia indeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, in timp ce calitatea rezultatului, de
personalitate: tendintele caracteriale sunt cele care îl fac pe om să prefere spontan fie securitatea
verificării, fie riscul progresului; aceasta explicâ de ce unii oameni inteligenti fac erori, pe când alţii, cu
nivel de inteligenţâ mediu, nu comit erori;
- rapiditatea depinde de inteligentă, efortul depinde de personalitate: inteligenţa este cea care
determinâ formularea corectă a unei sarcini, în schimb, voinţa, perseverenţa, capacitatea de ataşare de
sarcină, de a-i consacra cea mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzătoare; astfel se
explică de ce unii oameni care au făcut mari descoperiri n-au fost în mod necesar inteligenţi, in timp ce
alţii extrem de inteligenţi, pasionati nu şi-au dus pânâ la capăt descoperirile, lăsându-le doar schitate
- asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supletea sau rigurozitatea asocierilor
depinde de personalitate, de stilul său: la unii oameni există un flux de operaţii mintale nereglate de
ordinea sau de necesitâţile faptelor obiective, pe când la alţii întâlnim un lanţ ordonat de operaţii fără de
care operatia particulară râmâne sterilă;
- nivelul de dezvoltare al inteligenţei (înalt, mediu, scăzut) este o trăsătură intrinsecă inteligentei,
modul de utilizâre al lui este influenţat de personalitate: sunt persoane cu nivel înalt de inteligenţă pe care
il folosesc, însâ, în sarcini minore; alţii, cu nivel mai scăzut de inteligenţă, conştienţi însă de aceste limite,
se orientează spre activitătile pe care le pot îndeplini şi de aceea sunt mult mai productivi decât primii;
- dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitâte duc lâ regresiunea ambelor; tirania
personalităţii duce la caderea in sclavie a inteligentei, personalitatea închizăndu-se deliberat într-o
subiectivitale unde toate erorile şi toate excesele sunt posibile; tirania inteligenţei se repercuteazâ atât
asupra ei înşişi, cât şi asupra personalitâţii care nu mai are dreptul să-şi exprime trebuintele, ci doar de a şi
le camufla, inteligenţa făra personalitate devine un fel de rege marionetâ, iar personalitatea fâră

88
inteligentâ, un despot.
Inteligenta ca aptitudine generală
Ideea că inteligenţa este o aptitudine generală este susţinută de de psihologia genetică promovată
de Piaget.
Aptitudinea inteligenţei arată ce poate omul, nu ce ştie; inteligent este cel ce extrage dintr-un
minim de cunoştinte un maxim de efect.
Inteligenţa nu este un proces psihic, ci organizarea mai multor fenomene psihice (gândire,
memorie, imaginaţie, atenţie, limbaj).
Inteligenţa poate fi considerată:
a) proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor, în scopul unor adaptări optime;
b) aptitudine ce constă în structuri operaţionale dotate cu calităţi precum fexibilitate, fluiditate,
productivitate, calităţi ce asigură eficienta acţiunii

TRANSFORMATIV-CREATIVE
Conceptul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare care înseamnâ zămislire, făurire,
naştere. Intr-o accepţiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai
înaltâ a activitâţii omeneşti. Privită dintr-o perspectivă ceva mai îngustă şi mai specific psihologică,
creativitatea apare în patru accepţiunî importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potentialitate
general umana, ca o capacitate şi abilitate creativă; ca dimensiune complexă de personalitate.
a) Creativitatea ca produs.. Drept caracteristici esenţiale ale unui produs al activităţii umane care
sâ permitâ încadrarea acestuia în categoria produselor creatoare au fost considerate, pe de o parte,
noutateâ şi originalitatea lui, pe de altă parte, valoarea, utilitatea sociâlă şi aplicabilitatea vastâ. Taylor a
descris cel mai bine “trecerea" produsului creator din planul subiectiv (nou doar pentru subiect) în planul
obiectiv (nou pentru societate). El a desprins cinci planuri ale creativităţii (expresiv, productiv, inventiv,
inovator, emergent) diferenţiate între ele prin modul de raportare la atributul noutâti. Pe planurile
expresiv, productiv, inventiv , noul este legat de experienta de viaţâ, în timp ce planurile inovator si
emergent fac raportarea la universul de semnificatii al unei culturi. La nivelul acestor ultime planuri,
creativitatea individuală este egalâ cu zero sub aspectul traditiei culturale, ea stă, totuşi, la baza celei
sociale în cadrul căreia noul este corelat cu dezvoltarea culturii. Noutatea produsului trebuie considerată
însă numai corelativ cu utilitatea lui.
b) Creativitatea ca proces. Această accepţiune vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii,
faptul că ea nu se produce instantaneu, ci necesitâ parcurgerea unor etape distincte între ele. Unii autori
stabilesc patru etape ale procesului creator: pregătirea, incubaţia, iluminarea, verificarea. Osborn,
desprinde şapte etape: orientarea, preparaţia, analiza, ideaţia, incubaţia, sinteza, evaluarea. Singurele
etape care au întrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prepararea şi verificarea. Etapele procesului
creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea individuală şi mai puţin pentru cea de grup Chiar dacă
existâ unele divergenţe între autori în ceea ce priveşte necesitatea sau succesiunea etapelor, importantă
rămâne sublinierea caracterului dinamic, efervescent, evolutiv al creativitâtii. Din punct de vedere
procesual, creativitatea devine creatie, capătă o expresie desfăşurată, trece din virtualitate în realitate.
c) Creativitatea ca potenţialitate general umana. Aceasta accepţiune a noţiunii de creativitate oferă
răspunsul la una dintre problemele mult dezbătute în psihologie: existâ oameni noncreatori?
De-a lungul timpului, au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni.
Astfel, creativitatea a fost considerată ca fiind un dar sau un har divin rezervat unor privilegiaţi ai soartei,
unei minorităţi. De asemenea, unii autori o credeau ca fiind o capacitate înnâscutâ, transmisă pe cale
ereditară. Asemenea concepţii au frânat nu numai studiul ştiinţific al creativităţii, ci şi dezvoltarea
creativitâtii multor oameni. Creativitatea este o capacitate general umană. Sub o formă latentă, virtuala,
evident, în grade şi proporţii diferite, ea se găseşte la fiecare individ. Dacă n-am accepta acest punct de
vedere, n-am putea interveni in stimularea, educarea şi antrenarea creativitâţii.
d) Creativitatea ca dimensiune complexa a personalităţii. Creativitatea integrează în sine întreaga
personalitate şi activitate psihica a individului, iar, la rândul ei, se subsumeazâ şi integreazâ organic în
structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalitătii.
Creativitatea este o dimensiune de sine stâtătoare a personalităţii, integrată organic în ea. Dupâ Guillord,
personalitatea creatoare se distinge prin: fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate fatâ
de probleme, capacitate de redefinire. Lowenfeld stabilea unele caracteristici relativ asemănătoare:

89
sensibilitatea pentru probleme, receptivitatea pentru orice, identificarea cu problemele unor oameni şi
culturi, capacitatea rapidâ de adaptare la orice situaţie, originalitatea. Dupa Taylor, anumite trâsâturi ale
personalităţii, cum ar fi lipsa de îngâmfare, toleranţa faţă de situaţiile ambigue, încrederea în propria
activitate creatoare, sunt definitorii pentru personalitătile creatoare. In calitate de oameni de ştiinţâ
productivi apar cel mai adesea cei care au o personalitate puternică, emotionalitate stabilă, rezistenţa la
presiunile conformiste, nevoie crescută de independenta gândire abstractă. Persoanele înalt creatoare se
descriu şi sunt descrise de alţii ca inventive, independente, neinhibate, entuziaste. In contrast, persoanele
mai puţin creative se descriu şi sunt descrise ca dispunând de un bun caracter, de preocupâri pentru
semeni, ca încrezătoare în convenţionalitate.
Prin creativitate, personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe
sine însuşi.
Factori ca natură, structură şi valoare acţioneazâ asupra individului pentru a genera contextul
propice functionării ei.
Factorii interiori-structurâli sunt de natură psihologica. Ei se subdivid în trei categorii:
intelectuali;afectiv-motivational;de personalitate.
Factorii exteriori conjuncturali sau socioculturali sunt legaţi de particularităţile sociale, istorice, de
orânduirea, clasa socială, de grupul câruia apartine individul, de condiţiile materiale favorabile sau
precare.
Factorii psihosociali se referă la ambianta relatională, la climatul psihosocial în care trâieşte
individul. Climatele destinse, cooperatoare, bazate pe incurajarea schimbului de idei favorizeazâ creaţia,
în timp ce cele tensionale conflictuale, rigide o frâneazâ.
Factorii socio-educaţionali sunt legaţi de nivelul educaţional, de prezenţa sau absenţa influenţelor
educative ale familiei, procesului de învâţâmânt, colectivelor de muncă.
Analiza globala a acestor factori ne conduce la câteva concluzii:
1. creativitatea nu poate fi redusă la factorii psihologici;
2. nici în interiorul factorilor psihologici nu pot fi făcute reducţii unilaterale la factorii
intelectuali, cel mai ades invocaţi în legătură cu creativitâtea, ci este necesară considerarea multitudinii
lor;
3. ceea ce conteazâ în actul creator este nu atât prezenţa în sine a tuturor factorilor, ci
configuraţia lor. Se pare câ raporturile dintre factori sunt mult mai importante decât valoarea absolută a
fiecâruia în parte;
4. cele patru categorii de factori ar putea fi regrupate şi după alte criterii (după gradul lor de
generalitate, acestia sunt: factori generali şi factori speciâli; dupâ rolul lor:factori stimulativi şi factori
inhibitivi).
Analiza factorilor creativitâţii ne îndeamnâ spre distingerea netă a potenţialului creator
(capacitatea unui individ de a produce noul), de creaţia ca atare (desfâşurarea efectivâ a unui act creator).
Existenta potenţialului creator nu asigurâ, prin sine însuşi, desfăşurarea actului creator. Un asemenea fapt
va avea loc în condiţii adecvate de stimulare psihoindividuală, socială şi culturală.

RELATIONAL-VALORICA
Caracterul reprezinta structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie ptr om, cu mare
valoare adaptativa, ptr ca pune in contact individul cu realitatea usurandu-i stabilirea relatiilor, orientarea
si comportarea potrivit specificului sau individual.
A stabili caracterul unei persoane inseamnă a surprinde trăsături esenţiale pentru personalitatea
acesteia în ansamblul ei.
Cunoaşterea caracterului este dificilă pentru că insuşirile de caracter nu se observă, ci se deduc din
comportament. Unele persoane îşi pot masca anumite insuşiri sau pot simula prezenţa celor pe care le ştiu
apreciate intr-un grup.
Caracterul nu este înnăscut ci se formează in procesul adaptării la relaţiile sociale.
Factori ce contribuie la formarea caracterului:
- afectivitatea;
- motivaţia;
- voinţa;
- educaţia primită în familie şi in şcoală;

90
 - modelul pe care un individ îl consideră drept exemplu de urmat.
In sens larg, caracterul este un mod de a fi (in această acceptiune, apare sinonim cu
personalitatea);
In sens restrâns caracterul reuneşte insuşiri sau particularităţi psihice, vizând relatiile subiectului
cu lumea şi valorile după care el se conduce; din acest punct de vedere, el reprezintă latura relaţională şi
valorică a personalitătii şi presupune alegeri între adevăr-minciună, bine-rău, dreptate-nedreptate.
L. Klages definea caracterul drept voinţă moraliceşte organizată, dorind să sublinieze rolul voinţei
în stabilirea raporturilor om-mediu natural şi social şi ţinerea sub control a comportamentelor, care sunt
subordonate faţă de valorile morale.
Se apreciază că un om cu caracter îşi orientează comportamentul în concordanţă cu valorile
morale şi va respinge manifestările sancţionate de societate; spre deosebire de acesta, un om lipsit de
caracter, este cel ce acceptă să fie imoral.
Insuşirile de caracter formează un fel de tipar, o pecete, in funcţie de care apreciem oamenii ca
fiind "ambiţioşi" sau “zgărciţi", "Ingăduitori" sau "tenace", "tari" sau "slabi".
Caracterul valorifică însuşirile de temperament şi aptitudinile şi veghează la propria formare; de
aici rezultă funcţia de autoreglaj. Pe baza unor însuşiri de temperament se pot forma mai uşor sau mai
greu însuşirile de caracter.
In acelaşi timp, anumite trăsături de temperament pot fi compensate prin insuşiri de caracter, sau
suferă influenţe din partea caracterului.
Spre deosebire de particularităţile temperamentale care se modifică radical, caracterul se modifică
în timp, o a autoperfecţionării fiind exigenţa faţă de sine.
Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihicâ individuală, relativ stabilă şî definitorie
pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitându-i
stabilirea relaţiilor, orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.
In sens larg, exhaustiv caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului
psihomoral, general al persoanei, considerată prin prisma unor norme şi criterii etice, valorice. El
determinâ şi asigurâ, totodatâ, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi
normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de societate. In interiorul lui, se includ
componente psihice distincte ca natura, structură şi funcţionalitate, cum ar fi: conceptia despre lume şi
viaţă, convingeri, mentalitâţi, aspiraţii.
In sens îngust, restrictiv caracterul poate fi definit în termeni de atitudini şi trâsături, deci ca
ansamblu închegat de atitudini şi trâsâturi care determină o modalitate relativ stabilâ, constantă de
orientare şi raportare a subiectului la cei din jur, la sine însuşi,la activitatea desfăşuratâ, la însăşi societate,
ca realitate socio-umană globalâ.
Atitudinile şi trasăturile sunt elemente structurale fundamentale ale caracterului
Atitudinea este o constructie psihică sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective, volitive.
Atitudinea este o modalitate internâ de raportare la diferitele laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine, la
activitate, şi de manifestare în comportament. Ea este, concomitent, fapt de conştiinţâ, dar şi reacţie
comportamentalâ. Atitudinea este invâriantul pe baza câruia individul se orienteâză selectiv, se
autoregleâză preferenţial, se adaptează evoluând. Deci, nu orice reacţie imediatâ, impulsivă traduce o
atitudine, ci doar orientarea conştientă, deliberatâ, susţinută de o funcţie interpretativă, generalizatâ
valorizatoare, justiticativă, doar reacţia stabilă, generalizată, proprie subiectului şi întemeiatâ pe
convingerile lui puternice. Atitudinea este rezultatul interacţiunii subiectului cu lumea.In forma lor
obiectivâ, de comportament, atitudinile nu sunt altceva decât relaţii, iar relaţiile interiorizate apar ca
atitudini. Measiscev arata câ atitudiniile conţin doua segmente esenţiale:
1. Cel incitâtiv-orientativ, implicit selectiv-evaluativ,
2. Segmentul efector, executiv, preponderent operaţional.
Numai unitatea lor asigură unitatea caracterului. De altfel, cele doua segmente ale atitudinii traduc
în limbaj ştiinţific definiţia popularâ a caracterului: unitatea dintre vorbâ şi faptâ, deci dintre segmentul
orientativ şi cel executiv, volitiv. Specificul propriu al caracterului deriva din interacţiunea între atitudini
sau din interacţiunea segmentelor în cadrul aceleiaşi atitudini. Cănd atitudinde intră în concordanţă cu
legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.
Atitudinile se exprimă cel mai adeseori în comportament, prin intermediul trâsâturilor caracteriale.
De exemplu, atitudinea faţâ de sine se exprimâ prin trăsături cum ar fi: modestia, demnitatea, încrederea

91
în forţele proprii, siguranţa de sine. Trâsăturite caracteriale pot fi definite ca seturi de acte
comportamentate covariante sau ca particularităţi psihice ce fac parte integrantâ din structura
personalitaţii. Sunt trăsâturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinţe:
1. sunt esenţiale, definitorii pentru om,
2. sunt stabilizate, durabile, determinănd un mod constant de manifestare a individului şi
permiţând anticiparea reacţiilor viitoare ale individului;
3. sunt coerente cu toate celelalte;
4. sunt asociate cu o valoare morală
5. sunt specifice si unice pentru ca trec prin istoria vietii individului.
Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsâturi, caracterul apare ca o
componentă relativ stabila, diferenţiatorie pentru om şi cu o mare valoare adaptativa. El îndeplineşte
numeroase funcţii în viaţa psihică a individului şi indeosebi in plan comportamental:
1. funcţia relaţională- pune in contact persoana cu realitate, facilitandu-i stabilirea rel. sociale;
2. funcţia orientativ-adaptativă- permite orientarea si conducerea de sine a omului potrivit
scopului sau;;
3. functia de mediere şi filtrare- permite posibilitate de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot
ceea ce face;;
4. funcţia reglatoare-creaza conditii ptr ca omul sa-si regleze propria sa conduita;.
In virtutea îndeplinirii acestor funcţii, caracterul a tost considerat componenta esenţiala a
personalităţii, mai mult, „nucleul personalitatii”. El este cel care da valoare personalitaţii pe de o parte,
prin subordonarea, controlarea şi integrarea celorlalte componente ale personalitâtii; pe de alta parte, prin
valorizarea şi valorificarea maximalâ a acestora.
Unele dintre limitele analizei caracterului au condus la elaborarea unor modele explicativ-
interpretative ale acestuia:aceste modele sunt:
- modelul balanţei caracteriale;
- modelul cercurilor concentrice carâcteriale;
- modelul piramidei caracteriale
1. Modelul balanţei caracteriale. Acest model a fost sugerat de pârerea potrivit-câreia atitudinile
există două câte două, una opusa alteia; niciodată nu se poate afirma că o persoană oarecare ar dispune
numai de una dintre trăsăturile perechi, cea pozitivă sau cea negativă; nu există şi nu pot exista reducţii
absolute la termeni singulari. Nu existâ un om absolut bun, absolut generos, indiferenţ de conditii, de
solicitări, de persoanele cu care se stabilesc relaţiile, pentru că o asemenea bunătate sau generozitate
nelimitată ar echivala cu prostia.
La naştere trăsăturile caracteriale se aflâ in pozitia zero, evolutia lor fiind teoretic egal probabilă,
in realitate însâ, omul va evolua spre un pol sau spre altul, dupâ cum reacţiile lui vor fi întărite sau
respinse social .Ne-am putea imagina o balantâ cu douâ axe sau talere înclinandu-se cand intr-o parte
cand in alta si in cele din urma stabilindu-se la unul sau la altul dintre poli, în functie de natura, tipul,
numărul şi valoarea situatiilor de viaţâ parcurse de copil; intarirea sau sanctionarea lor exterior-educatâ,
asimilarea sau respingerea lor prin invâţare. Dacâ un copil care dăruieşte altuia o jucârie este aprobat sau
lăudat de cei din jur, el are toate şansele să evolueze spre generozitate. Dacă, insa acelaşi copil, pentru
acelaşi gest este certat pentru gestul, el va evolua spre zgarcenie. Procesul este, evident, mai complex,
fiind determinat atât de numârul situaţiilor pozitive sau negative cu care se întâlneşte copilul, cât şi de
intărirea sistematicâ a unora dintre ele. Modelul balanţei caracteriale are, o întreitâ relevanţâ:
1. Aratâ şi explicâ mecanismul psihologic al formârii caracterului, fortâ motrice a dezvoltârii
acestuia care constâ, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea şi lupta lor. Daca dorim sa
obtinem caractere tari, puternice, unitare, frumoase este necesar ca opozitia contrariilor sa fie dirijata si sa
nu se lase la voia intamplarii.
2. Sugereza interpretarea caracterului nu doar ca formandu-se ci si autoformandu-se cu
participarea activa a individului.
3. Conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale. Cand pe unul dintre talerele balantei se
aduna mai multe trasaturi pozitive, putem vorbi de un „ om de caracter”, in timp ce atunci cand
precumpanitoare sunt cele negative, vorbim de un „om fara caracter”, de fapt, cu un caracter negativ;
cand balanta se afla in echilibru, avand acelasi numar de trasaturi si pe un taler si pe altul, avem de-a face
cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.

92
 2. Modelul cercurilor concentrice carâcteriale, îşi are originea în concepţia lui Allport cu privire la
însuşirile de personalitate clasificate în trăsaturi comune şi trăsâturi individuâle, care pentru a fi mai clar
diferenţiate de primele sunt denumite dispoziţii personale. Acestea din urmă sunt de trei tipuri: cardinale;
centrate; secundare.
Dispoziţiile cardinale sunt puţine la număr, una, două, dar cu rol esential în comportament,
controlându-le pe celelalte in situaţii deosebite; dispoziţiile centrate sunt mai numeroase, dar intervin în
situatii obişnuite de viaţa; în sfârşit, cele secundare sunt şî mai numeroase, dar având o existentă latentă şi
controlând mai puţin comportamentul individului. Clasificarea lui Allport ne-a sugerat dispunerea
dispoziţiilor personala în trei cercuri concentrice: în cercul de la mijloc sunt amplasate trăsăturile
cardinale, în urmatorul trăsâturile centrale, iar la periferie, în cercul cel mai mare, trăsâturile secundare.
Trăsături caracteriale autentice sunt doar primele două care dispun de constanţâ, nu şi ultimele, cu
manifestare episodica cu ecouri slabe asupra comportamentului individului. Trâsăturile aflate în cele trei
cercuri concentrice nu sunt fixe, nu au un loc predestinat şi predeterminat, dimpotrivă, ele au un caracter
mobil, flexibil, putănd trece, în funcţie de cerinţe, situatii împrejurări dintr-un cerc în altul. Dacă la un
copil frica reprezintă o trăsătură caracterialâ, centrală, prin măsuri educative adecvate am putea face ca ea
sa-şi piardă din semnificaţie şi să devinâ o trâsăturâ secundarâ. Prin educaţie, omul îşi dâ seama de
valoarea trăsaturilor caracteriale, care sunt bune şi care sunt rele, care trebuie formate şi promovate în
conduitâ şi care estompate sau chiar înlăturate. Trecerea trăsâturilor dintr-un cerc în altul nu reprezinta o
dovadă a instabilităţii caracterului ci un argument în favoarea plasticitătii şi flexibilitaţii lui, a marii lui
capacităţi adaptive.
Relevanţa teoretico-aplicativâ a modelului cercurilor concentrice caracteriale se concretizează în
urmatoarele:
1. modelul permite înţelegereâ mai exactă a comportâmentului concret al omului, datorat, în
esenţă, pe de o parte, coexistentei dîferitelor trăsâturi caracteriale, iar pe de altă parte, manifestârii lor
diferenţiate in funcţie de particularităţile situaţiilor întâlnite
2. modelul oferâ posibilitatea explicării atât a dinamicii structurii generale a caracterului, cât şi â
fiecârei trâsâturi caracteriale în parte, dinamică ce se poate manifesta în ambele sensuri.
3. modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor însuşiri de personalitate, mai ales
atunci când nu cunoaştem sau nu suntem siguri de semnificaţia detinuta de acestea. De exemplu:
timiditatea este o calitate sau un defect? Daca ea este o trăsâtură cardinală, manifestată constant, şi
puternic în conduitâ, influenţându-le pe toate celelalte, va fi clar că reprezinta un defect, şi încă grav.
Dacâ însa face parte din rândul trăsaturilor secundare, având o existenţă latentă şi un rol minor, chiar dacâ
nu putem afirma cu certitudine ca reprezintă o calitate, vom şti câ, oricum, ea nu este un defect evident.
3. Modelul piramidei caracteriale; acest model are la bază părerile marii majorităti a acelor autori
care considera ca esential pentru caracter este nu atât numărul atitudinilor şi trăsăturilor, ci modul lor de
organizare, relationare şi structurare. Atitudinile se leagă, se înlânţuie şi sunt condiţionate unele de altele
formănd un adevarat sistem. Ideea ierarhizârii trăsăturilor caracteriale se impune de la sine. Zlate a
considerat că aceastâ ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde în vârf trăsâturile esenţiale,
dominante, cu cel mai mare grad de relevanţâ şi generalitate, iar spre bazâ, trăsături din ce în ce mai
particulare. Deşi, ar parea ca noul model ar fi identic cu cel al cercurilor concentrice, el nefiind altceva
decât „ridicarea în spaţiu" a acestuia, în realitate în modelul anterior, ierarhizarea era sugerata doar de
suprapunerea unele peste altele a celor trei cercuri sau straturi caracteriale, dar nu expres explicitată,
neexistând relaţii, legături nici între trâsâturile apartinând unor cercuri diferite, nici între cele aflate în
interiorul fiecărui cerc, acestea din urmă fiind dispuse la întâmplare, unele lângâ altele, în neorânduială,
pe cand in noul model, se are in vedere: legăturile dintre absolut toate trăsăturile caracteriale, dispunerea
lor într-o anumită ordine, fapt care duce, implicit, la valorizarea lor; toate tipurile de relatii dintre
trăsături, şi anume relaţiile de integrare succesivă a unora în altele, de coordoonare valorică, de
competitivitate şi excludere reciproca, de compensare, intensitatea acestor relaţii, cunoscând faptul că
unele pot fi mai puternice, iar altele mai slabe; caracterul relaţiilor, unele dintre ele putând fi directe,
altele indirecte, multiplu mijlocite de altele; gradul lor de coerenţă, unele fiind mai strâns legate între ele
şi formând adevarate „centre vitale" caracteriale sau definind caracterul cuiva, altele fiind dezlânate,
oarecum insulare.
Importanta modelului piramidei caracteriale consta în:
1. Oferă posibilitatea înţelegerii caracterului nu ca un simplu conglomerat de trâsături ci ca un

93
sistem orgânizât şi bine structurat, ceea ce permite ca intervenţia educativâ într-o anumitâ parte a
sistemului sâ se repercuteze direct (favorabil sau nefavorabil) asupra întregului sistem caracterial şi
indirect asupra personalitâtii deci şi asupra celorlalte componente ale ei (temperament şi aptitudini);
2. Conduce spre ideea diferenţierii mijloacelor actiunii educative, date fiind marea variabilitate
caracterială dintre oameni; într-un fel se va acţiona asupra unui copil a carei piramidâ caracterială este în
formare şi în cu totul altfel asupra altuia ce dispune de o asemenea piramida formată insâ incorect
formatâ, cu predominanţa trâsâturilor negative de caracter sau asupra altuia a cârei piramidâ se afla într-
un pronuntat proces de destrâmare, demolare.
Se considera ca cele trei modele explicativ-interpretative ale caracterului se depasesc unul pe altul
reusind, astfel, sa-i sporeasca valoarea de cunoastere. Astfel, daca in primul este vorba doar despre o
singura trasatura caracteriala, cu aspectele ei contradictorii, in cel de al doilea apar mai multe asemenea
trasaturi, insa dispuse intr-o oarecare dezordine, mai ales in interiorul fiecarui cerc, pentru ca in cel de al
treilea cerc acestea sa se lege unele de altele, sa genereze structuri si sisteme caracteriale, specifice
fiecarui individ in parte. Modelele propuse nu numai ca justifica, dar pretind cu necesitate interventia
educationala de evocare si intarire cu perseverenta a acelor factori, conditii si motive care conduc la
formarea, unui caracter unitar, echilibrat, dezirabil social, si de a lua masuri, cu aceeasi perseverenta,
impotriva factorilor, conditiilor si motivelor care ar putea inclina balanta spre polul negativ, ar permite
instalarea unor trasaturi negative in calitate de trasatura cardinala sau ar negativa si deci, dezechilibra
piramida caracteriala.

STUCTURA PERSONALITATII
Structura personalitâtii este dată nu numai de configuraţia componentelor ei psihice şi a relatiilor
dintre ele, ci şi de modul de asimilare în sine a influenţelor altor componente şi substructuri. Iulius
introduce conceptul de integrare organismicâ ce ţinteşte spre considerarea rolului şi a altor subsisteme
(biochimic, fiziologic, interpersonal) în structura personalitâţii.
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala care se formeaza stadial în ontogeneza si determina
un mod specific si relativ stabil de raportare a omului la lume si la sine însusi”.
Componentele personalitâţii interacţionează unele cu altele, se organizeazâ, se relaţionează
reciproc, se ierarhizeazâ dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. In existenţa
concretâ a individului ceea ce conteazâ este nu atât prezenţa sau absenţa uneia dintre aceste laturi, nu atât
gradul lor de dezvoltare, cât modul propriu în care ele se structurează. Tocmai de aceea psihologia trebuie
să se centreze pe evidenţierea structurii personalitâţii, a relatiilor reciproce existente între laturile şi
componentele ei care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse.
Personalitatea este constituita din temperament, aptitudini si caracter.Exista anumite relaţii între
componentele personalitatii.Referitor la relatii, putem vorbi de urmatoarele relatii:
1.relaţia dintre temperament şi caracter;
2. relaţia dintre aptitudini şi caracter;
3.relaţia dintre temperament şi aptitudini
1. Relaţia dintre temperament şi caracter
Adevărata soluţie a relaţiei dintre temperament şi caracter o constituie nici convertireâ unuia în
altul, nici topirea temperamentului in caracter, transformarea lui într-o parte a caracterului, ci relevarea
interinfluenţelor reciproce cu efecte benefice, constructive sau, dimpotrivâ, erodante şi dezechilibratoare
ale personalitâţii. Dacă avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului, atunci constatâm
prezenţa urmâtoarelor situaţii tipice:
1. temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în comportament a trâsăturilor
caracteriale;
2. temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale;
3. temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături caracteriale
Influenţa caracterului asupra temperamentului constâ, în principal, în controlarea, reglarea
acestuia din urmâ şi se concretizeazâ în urmâtoarele situaţii:
1. caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentate;
2. maschează şi compenseazâ temporar însuşirile temperamentale care odatâ manifestate în
comportament ar produce efecte dezadaptative;

94
 3. valorifică la maximum trăsâturile temperamentale care se asociază în plan comportamental, cu
efecte pozitive.
Se poate deduce că fiecare dintre cele două componente ale personalitâţii deţine o anumită
„putere" asupra celeilalte, chiar dacă aceasta nu este la fel de mare şi la fel de semnificativâ. Un asemenea
fapt este mai greu de remarcat în situatiile de interinfluentare fireascâ, normalâ, în schimb, el apare cu
mare pregnanţă atunci când una dintre componente o domină pe cealaltă, până la anihilarea ei. Persoanele
supracontrolate, „cenzurate", cu un caracter ferm, dârz, bine conturat au tendinţa de a-şi controla şi
reprima atât de mult trâsăturile temperamentale încât pe plan psihocomportamental apar ca un fel de
automate.
2. Relaţia dintre aptitudini şi caracter.
Aceasta relatie se relevă chiar în descrierea (concordantâ sau discordantâ) a oamenilor dupâ cele
douâ componente ale personalităţii. De exemplu, despre un om se poate spune că este inteligent, dar şi
bun, cinstit, harnic, în timp ce despre un altul câ este inteligent, dar râu, incorect, leneş. Exact aceleaşi
afirmaţii se pot face şi despre un om neinteligent. Din corelarea variabilelor prezentate apar patru situaţii
tipice:
a) oameni cu aptitudini şi cu trâsâturi pozitive;
b) oameni farâ aptitudini, dar şi fără caracter;
c) oameni cu aptitudini, dar „fărâ caracter";
d) oameni fârâ aptitudini, dar cu caracter.
Primele douâ situaţii sunt de congruenţâ (acord,potrivire), ultimele douâ de noncongruentă
(dezacord,nepotrivire). Ele conduc în plan psihologic la efecte total diferite: de consonanţâ sau de
disonanţă, ultimele fiind trâite ca o stare neplâcută, de disconfort psihic se cer a fi eliminate sau măcar
reduse. Primele douâ situaţii ilustreazâ relaţiile de compatibilitate, atât de sens, cât şi de nivel, pe când
ultimele două situaţii ilustrează relaţiile de incompatibilitate dintre aptitudini şi caracter. Aceste tipuri de
relaţii se repercutează diferit asupra structurii de ansamblu a personalităţii. Ele conduc fie la armonizarea
şi echilibrarea personalitâţii, la creşterea performanţelor ei, fie la apariţia unor personalităţi dizarmonice,
frustrate, neeficiente. Dintre cele patru situaţii descrise, doar prima exprimâ interacţiunea optimâ dintre
aptitudini şi caracter, celelalte fiind dezavantajoase pentru personalitate, evident, în grade şi proporţii
diferite. Personalitatea va fi afectatâ cu atât mai mult cu cât dezacordul dintre aptitudini şi caracter este
mai profund, de asemenea, cu cât posibilitâţile de compensare reciprocă sunt extrem de reduse.
Relaţiile de interinfluenţare reciprocâ între componentele personalitatii, sunt importante.
Caracterul, prin sistemul sâu atitudinal, favorizează sau defavorizează punerea în valoare a
capacitâţilor.Aşadar, caracterul valorizeazâ aptitudinile. Când atitudinile caracteriale sunt adecvate
aptitudinilor atunci influenţa este pozitivâ, aptitudinile realizându-se la un nivel performantial. La rândul
lor, aptitudinile modificâ atitudinile caracteriale. Acest fapt are loc atunci când ele sunt integrate în
caracter, deci când mijloacele acţiunii sunt convertite în scopuri de viaţâ, când ele intrâ în sfera
preocupărilor şi eforturilor permanente ale subiectului. Când un elev îşi descoperâ, fie şi accidental,
înclinatia pentru o anumitâ activitate, uşurinţa cu care ea poate fi executatâ, plâcerea resimţită în urma
rezultatelor obţinute îşi va schimba total atitudinea faţâ de acea activitate.
Relatiile dintre aptitudini şi caracter (atitudini) pot fi evaluate după urmâtoarele criterii:
- nivelul la care se situează cele douâ variabile (în chip absolut: superior, mediu, inferior; în chip
relativ: prevazând posibilitatea echilibrării sau dezechilibrârii);
- sensul în care se manifestâ interactiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ; negativ-univoc sau
cvasineutral);
- caracterul raporturilor dintre aptitudini şi atitudini (direct sau indirect; sunt directe influenţele
dintre atitudinile localizate pe o anumitâ activitate sau pe propriile posibilitâţi şi aptitudinile individuale şi
speciale corespunzătoare; sunt indirecte relaţiile dintre atitudinile generale faţă de lume şi aptitudinile
specializate, cele dintre atitudinile concrete şi aptitudinile generale, cum ar fi inteligenţa)
3. Relaţia dintre temperament şi aptitudini; este asemanâtoare cu cea dintre temperament şi
caracter. Temperamentul ca laturâ dinamico-energeticâ a personalitâţii constituie doar o premisă extrem
de generalâ în raport cu aptitudinile. El nu predeterminâ aptitudinile. Temperamentul joacâ, raportat la
aptitudini, rol de predispoziţie. Nu s-ar putea totuşi nega existenta unor influente reciproce între cele două
laturi ale personalitâţii. Astfel, temperamentul poate avantaja sau provoca dificultâţi în formarea
aptitudinilor, acestea din urmâ fiind însâ depâşite prin antrenament sau prin compensare. Pe de altâ parte,

95
modificarea manifestărilor temperamentale este in mâsurâ să conducâ la modificarea aptitudinilor.
In concluzie se pot considera câ între laturile pers. exista relaţii de:
- ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte douâ şi cu capacitatea acestuia de
a le regla si valorifica maximal;
- interinfluentare, cu efecte pozite sau negative, de avantajare sau, dimpotrivă, de periclitare, şi
chiar anulare reciprocâ;
- compensare, astfel încât unitatea globalâ a personalitâţii sâ nu fie afectată;
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturi care le-a
generat,
Structura personalitâtii este dată nu numai de configuraţia componentelor ei psihice şi a relatiilor
dintre ele, ci şi de modul de asimilare în sine a influenţelor altor componente şi substructuri. Iulius
introduce conceptul de integrare organismicâ ce ţinteşte spre considerarea rolului şi a altor subsisteme
(biochimic, fiziologic, interpersonal) în structura personalitâţii. Functionarea optimalâ a acestor
subsisteme comportamentale duce la organizarea lor coerentâ şi la maximizarea performanţelor întregului
sistem. Alţi autori iau deschidere şi mai mare personalitâtii prin inserţia ei în Lume. Dupâ opinia lui
Nuttin, personalitatea este o ,structură bipolarâ “Eu-Lume”. “Descripţia acestei structuri nu se poate face
decât în termenii de interacţiuni active, fapt care implică o expunere mult mai laborioasă decât descrierea
personalităţii în termeni statici’. Din această perspectivâ, personalitatea apare ca un ansamblu structurat
de potenţialităti interrelaţionale cu sine însâşi şi cu lumea. In timp ce schema tipică a acestor potenţialităti
râmâne relativ identicâ cu sine însăşi, conţinutul ei este foarte maleabil şi stâ la baza prefacerilor profunde
ale personalitâţii. Nuttin sustine ca: „Prin funcţiile lui cognitive, dinamice şi motrice comportamentul
construieşte lumea situaţiilor semnificative şi face ca această lume să intre în personalitate, la fel cum
personalitatea se inseră in lume, actualizând, astfel, într-o manierâ creativă si nu fară conflicte,
potenţialităţile dinamice implicate în structura ei bipolară, Eu-Lume”.
Opinia lui Zlate este parţial congruentâ cu cea a lui Nuttin. Acesta a aratat cum relaţiile de
interinfluenţare reciprocâ dintre componentele personalitâţii conduc la structurarea şi funcţionarea ei
diferitâ. El considera ca este necesar, sa deschida personalitatea către Lume, câtre ceea ce se întâmplâ in
“afara sa", chiar dacâ aceastâ Lume este partial construită tot de personalitate. Numai în felul acesta,
cosidera Zlate, se va putea înţelege atât specificul personalitâţii, cât şi specificul Lumii în care trâim şi pe
care singuri ne-o construim. Acelasi autor sustine ca daca la cele de mai sus se adăuga şi interpretarea
personalităţii dintr-o perspectivă sinergeticâ, bazată pe considerarea nu numai a arhitectonicii
personalităţii, ci şi a mecanismeior care conduc la o asemenea arhitectonică, ca şi pe principiul ei
extraordinar, cel al interacţiunilor dintre interacţiuni, se va înţelege şi mai profund adevârata structură a
personalitâţii.

PERSONALITATEA SI RELATIILE INTERPERSONALE

Relaţiile sociale sunt formate din totalitatea relaţiilor pe care le stabilesc oamenii între ei; in cadrul
acestora se află categoria "relaţii interpersonale".
Noţiunea "relaţii interpersonale" exprimă situaţii conform cărora fiecare persoană face parte din
diferite grupuri, intră in relatii şi comunică cu ceilalţi.
Relaţiile interpersonale sunt legături psihice reciproce, conştiente şi directe între persoane:
- se deosebesc de relatiile cu obiecte, unde influenţa este unilaterală;
- presupun reciprocitate, indivizii devenind parteneri;
- sunt directe, faţă in fată, spre deosebire de mediate de telefon, fax, scrisori, care nu intră în
categoria relaţiilor interpersonale;
- satisfac diferite trebuinţe ca cele de comunicare, de cunoaştere, de ajutor In stabilirea relaţiilor
interpersonale este importantă "prima -impresie"; dacă informaţia ulterioară este opusă primei impresii,
oamenii tind să o ignore pe cea din urmă.
Cunoaştera celorlaţi este stimulată de "stereotipuri" adică aprecieri generalizate, extinse la toate
persoanele din acelaşi grup. Aceste aprecieri se referă la aspecte legate de grupuri rasiale, de religie, de
etnie, de profesie.
In grupuri sociale, precum familie, clasă de elevi, colectiv de muncă, se realizează acţiuni
subordonate unui scop comun. Există grup de apartenenţă, căruia persoana aparţine efectiv la un moment
dat. Există apoi grup de referintă din care individul doreşte să facă parte şi din care imprumută valori şi

96
norme de comportare, cu care se compară şi după care se apreciază pe sine şi pe acesta reprezintă un
puternic factor motivaţional al conduitei individului.
Grupul mic se caracterizează prin:
- interacţiuni puternice şi complexe;
- norme şi valori recunoscute de toţi membrii;
- ierarhie în funcţie de pozitia ocupată (lider):
- asigură funcţia de integrare, mijlocind socializarea membrilor săi şi functia de securitate, prin
confortul psihologic pe care îl simt membrii săi.
Relatiile interpersonale determină reacţii de atenţie sau de respingere, unilaterale sau reciproce.
Indivizii preferaţi sun idealizaţi în raport cu cei care ne sunt indiferenţi.
Absenţa sentimentului de apartenenţa la grup determină un slab interes pentru problemele
acestuia. Prin invăţare, individul asimilează formele de comportament admise de grupul căruia îi apartine
şi tinde să adopte tipul de personalitate socialmente dezirabil. Bazele acestui comportament se pun în
familie unde, fată de comportamentul părinţilor, bunicilor, fratilor, copilul va da răspunsuri ce, prin
repetare, se vor constitui în însuşiri de personalitate.
Calitatea relaţiilor existente în grup sau între grupuri influenţează:
- starea membrilor săi;
- climatul socio-afectiv, pozitiv sau negativ, stimulativ sau coercitiv;
Intre formele relaţiilor cu ceilalti se regăsesc:
- egoismul, ca preocupare faţă de propria persoană;
- altruismul, ca preocupare faţă de ceilalţi;
- cooperarea, prin inţelegere, comunicare, toleranţă, consens;
- conflictul, rezultat din lupta unor tendinte, interese, pe plan cognitiv, afectiv, social;
Un tip special de relaţie cu celălalt, este, în concepţia lui Lee, cel bazat pe iubire.
Comunicarea, ca relaţie, pune in valoare tipul de personalitate, ce poate fi comunicativ, sau
necomunicativ si tipul de grup din care facem parte (permisiv sau autoritar). Lipsa de comunicare poate
avea consecinţe precum: introvertire, acumulare de tensiuni care se pot transforma în surse de conflict
Pentru a fi recunoscut drept o personalitate, individul trebuie sa se integrează armonios si sa fie
util în colectivitate; omul este prin excelenţâ o fiinţă socialâ şi nu solitară; desprins, izolat de alţii el nu s-
ar forma niciodatâ ca personalitate, mai mult chiar, nu s-ar putea forma nici ca om, trecerea treptată de la
reverie, închidere în sine, solitudine la apropierea de ceilalţi, la căutarea grupului social, nu doar ca un
refugiu, ci ca un mijloc de satisfacere a unor importante nevoi sociale (afiliere, afirmare, realizare de sine,
protecţie, siguranţă) constituie una dintre notele definitorii ale închegării personalităţii; grupul,
colectivitatea umană îi oferâ individului modele de acţiune socială, pregâtindu-1 şi ajutându-l în felul
acesta pentru integrarea cât mai facilâ în reţeaua relaţiilor sociale;
Individul cu o structura bine definita a personalitatii trebuie sa stie să se pună in valoare, sa se facă
recunoscut de alţii; nu-i suficient ca o persoanâ sâ dispunâ de multe cunoştinţe, deprinderi, capacitâti
pentru a reprezenta o personalitate; dacă ea nu ştie sâ-şi valorifice aceste disponibilitâţi va rămâne
anonimâ, va trece neobservatâ; aceastâ particularitate este legatâ de „reuşila în viată”. James considerâ câ
existâ douâ sisteme de reuşitâ în viată: sistemul de merit, bazat pe cunoştinţe şi capacităţi, pe învâţare şi
muncâ asiduâ, şi sistemul „de a te pune în valoare", bazat pe capacitatea de a te valoriza, de a-ţi da
importanţă, de a deveni cineva. El aratâ câ nu de puţine ori este mai eficient cel de al doilea. Cei dotaţi nu
reuşesc, uneori, datorită faptului câ nu-şi fructificâ posibilitâţile de care dispun, lâsându-le sâ se consume
interior fârâ vreun profit nici pentru ei, nici pentru alţii;
Un individ poate fi considerat o personalitate atunci cand poate fi luat drept model pentru
formarea altor personalităţi; din perspectiva acestui criteriu trebuie inteles faptul câ personalitatea are
valoare de model educaţional, ea neformându-se într-un context social, ci într -un context în care alţii s-au
ilustrat şi tocmai de aceea sunt luaţi ca puncte de reper în plâmâdirea noilor personalitâţi.
Dacă aceste criterii ar fi interpretate ca variabile şi caracterizate dupâ sensul lor de evoluţie,
nivelul de dezvoltare, gradul de corelare şi interdependenţă ca şi dupâ configuraţja lor de la un anumit
moment dat, se va înţelege şi mai bine structura şi devenirea personalitâţii. Pot apârea structuri
echilibrate, armonioase sau dezechilibrate, dizarmonice; structuri congruente sau incongruente; structuri
flexibile sau rigide. In dezvoltarea personalităţii este posibil să se ajungă până la un anumit nivel, nu
întotdeauna însâ cel optim, pot apărea „scurt circuitâri", momente de derută şi derivâ evolutivă, întârzieri,

97
accidente. Când toate acestea se instalează accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi
socotite ca fenomene de dezadaptare trecâtoare, uşor de influentat şi de corectat; când sunt însâ constante
şi persistente în timp, ele reprezintâ semnele clare ale unui proces de alterare a personalitâtii, cu efecte
negative asupra posibilitâtilor de adaptare. In aceste conditii, o mare împortantă o are nu personalitatea in
general a individului, ci tipul de personalitate căruia el este subordonat şi subsumat.

* * *

98