Acordurile bilaterale, dacă ţările în cauză nu vor adera la

OMC în 2006, urmează a fi adaptate ca urmare a extinderii.

Negocierile de adaptare vor fi realizate de către Comisia
Europeana, România urmând să furnizeze date statistice privind
comerţul cu produse siderurgice cu aceste ţări.
Trebuie precizat că în domeniul comerţului cu
produse siderurgice, UE acordă o atenţie deosebită
discuţiilor/negocierilor din cadrul OCDE. La solicitarea SUA, în
cadrul OCDE a fost creat, în 2001, un Grup la nivel înalt privind
oţelul pentru discutarea aspectelor comerciale generate de
existenţa unor capacităţi de producţie ineficiente şi de eliminare a
subvenţiilor. La acest grup participă şi ţări producătoare
nemembre OCDE (India, Brazilia, Rusia şi Ucraina).
Grupul a decis negocierea unui Acord pentru eliminarea
subvenţiilor în domeniu acordate producătorilor (Steel Subsidies
Agreement), însă negocierile au fost blocate, în mare parte, din
cauza divergenţelor între SUA şi UE.

CAPITOLUL VI Globalizarea și lumea fără frontiere a

corporațiilor transnaționale

Societatea contemporană trece în prezent prin schimbări

structurale profunde, necunoscute în perioadele istorice
anterioare. Problema asupra căreia se concentrează dezbateri
politice, economice, militare, ştiinţifice etc. este următoarea :
"încotro se îndreaptă această societate "? O serie de opinii
converg în direcţia aprecierii faptului că lumea s-a schimbat
profund, că ea se află într-o tranziţie politică şi economică majoră.
Problemele complexe ce s-au ivit în arena relaţiilor economice
internaţionale sunt tot mai dificil de administrat. Ele sunt mai
curând globale decât naţionale, solicitând o rezolvare mai degrabă
globală decât naţională.
Globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind
procesul de creştere a interdependenţelor dintre statele naţionale
ca urmare a extinderii legăturilor transnaţionale în diferite sfere ale
vieţii economice, politice, cultural-sociale. Aşadar criteriul de bază
al definirii globalizării îl constituie creşterea interdependenţei în
diferite sectoare ale vieţii social-politice şi economice. Dar
interdependenţa este o relaţie (legătură) reciproc avantajoasă, ce
se stabileşte între firme din diferite ţări sau/şi între economii
naţionale. Robert Gilpin utilizează vocabula “interdependenţă” cu
inţelesul “dependenţă reciprocă, deşi nu egală”, văzând în ea un
“fapt “ sau o “condiţie”, dar neacceptându-i multe din aşazise
consecinţe economice şi politice.
Integrarea pieţelor naţionale într-o economie globală tot mai
interdependentă va pune sub semnul întrebării o serie de efecte
pe care această interdependenţă amplificată se presupune că le-
ar avea asupra relaţiilor internaţionale. Aşadar interdependenţa
(“faptul sau condiţia de a depinde unul de altul”), este un fenomen
ce rămâne de studiat, un set de concluzii despre natura şi
dinamica relaţiilor internaţionale.
O problemă fundamentală a societăţii contemporane o
constituie raportul naţional-internaţional în domeniul economic.
Economiile naţionale în cadrul statelor naţionale, reprezintă o
realitate a lumii contemporane - ele încadrându-se în sistemul
relaţiilor economice internaţionale şi în diviziunea internaţională a
muncii. În concepţia literaturii economice francofone mondializarea
are o sferă de cuprindere mult mai largă decît globalizarea.
Globalizarea este privită ca un moment în cadrul procesului de
mondializare, ]n cadrul căreia actorul principal îl reprezintă firma
multinaţională, deci ca o expansiune a întreprinderilor pe piaţa
internaţională a factorilor de producţie.
Din punct de vedere istoric expansiunea internaţională s-a
făcut prin intermediul schimburilor iar după anii 80 printr-o
dezvoltare importantă a investiţiilor directe şi a colaborării între
întreprinderi. Din această cauză un studiul al Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C. D. E) dat publicităţii în
1994 asimilează globalizarea cu multilateralismul. Deasemenea,
(OMC) şi FMI, de mai mult timp susţineau că globalizarea şi
schimburile externe sunt sinonime. Aceste opinii sunt contrazise
de însăşi activităţile societăţilor multinaţionale care, profitând de
măsurile de liberalizare şi de reglementare, de posibilităţile oferite
de noile tehnologii, de mobilitatea capitalului, beneficiează de
avantajele globalizării.
Potrivit opiniei mai multor economişti, se pare că termenul
de “globalizare” a fost pentru prima dată folosit de Theodore Levitt
în lucrarea sa “The Globalization of Markets” 29 pentru a
caracteriza schimbările care au avut loc în economia
internaţională ca urmare a expansiunii comerţului, investiţiilor şi
tehnologiei. Cu siguranţă globalizarea înseamnă o mobilitate mai

29
Gh. Postelnicu, C. Postelnicu – Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
mare a capitalului, o creştere considerabilă a investiţiilor
internaţionale şi fluxurilor financiare, dar:
- cea mai mare parte a investiţiilor străine directe este
concentrată într-un număr redus de ţări puternic dezvoltate din
punct de vedere economic;
- producţia nu este în întregime globalizată;
- extinderea puterii economice a corporaţiilor multinaţionale
este mai mică, forţa de muncă totală ocupată de corporaţiile
multinaţionale reprezentând în 1993 - 3% din forţa de muncă
disponibilă la nivel mondial.
Globalizarea poate fi privită şi ca modalitate sau sistem de
acceptare şi aderare a unor probleme globale ale omenirii.30
Primii care au semnalat aceste probleme globale au fost membrii
Clubului de la Roma (fondat în 1968), concluziile lor fiind expuse
în numeroase lucrări de referinţă.
Problemele omenirii sunt acele aspecte (laturi) fundamentale
ale vieţii fără de soluţionarea cărora nu sunt posibile progresul şi
bunăstarea tuturor popoarelor. În virtutea interdependenţelor din
economia mondială, rezolvarea unor probleme vitale creează
premisele de a gândi şi soluţiona noi probleme ale dezvoltării. În
cadrul acestor probleme, cele grave (urgente) sunt acelea care,
prin consecinţele lor previzibile (probabile), pun în pericol nu
numai dezvoltarea, ci însăşi existenţa vieţii oamenilor. Istoria
civilizaţiei umane evidenţiază faptul că problemele omenirii înainte
de a fi rezolvate trebuie să fie descoperite, localizate în timp şi
spaţiu, corect formulate cu ajutorul ştiinţei şi integrate într-o
strategie realistă de dezvoltare. De aceea, se consideră că prima
dintre problemele urgente şi permanente ale omenirii este
sprijinirea dezvoltării continue a ştiinţei şi punerii cuceririlor ei în
slujba îmbunătăţirii vieţii oamenilor. În acelaş timp, în rândul
specialiştilor există un consens în a considera că următoarele
probleme globale sunt presante pentru omenire:
- criza alimentară şi subdezvoltarea, degradarea
mediului natural;
- creşterea rapidă a populaţiei;
- energia şi materiile prime;
- imensele cheltuieli militare;
- asimilarea oceanului planeter şi a cosmosului pentru
progresul şi bunăstarea popoarelor;
- inflaţia şi crizele financiare – monetare şi economice;
• 30
Dobrotă Niţă – Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
 - extinderea necontrolată a urbanizării, tranziţia la
economia de piaţă a fostelor ţări comuniste.
În viziunea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), globalizarea
acestor probleme pentru omenire se bazează pe unicitatea
economiei mondiale şi este legată de faptul că apar într-o anumită
măsură, în aproape toate ţările, conţinând elemente tehnice,
social-economice, politice şi ecologice comune, determinând
propagarea în lanţ a efectelor şi necesitând eforturi conjugate
pentru rezolvarea lor. Procesul globalizării a demarat în anii '70 şi
s-a accentuat pe la mijlocul anilor '80. “Revoluţia globală nu are o
bază ideologică. Ea capătă formă printr-un amestec fără
precedent de seisme geostrategice, de factori sociali, economici,
tehnologici, culturali şi etnici” susţin A King şi B. Schneider.
Combinaţiile acestor factori duc la situaţii imprevizibile. Deci,
în această perioadă de tranziţie, omenirea se confruntă cu o dublă
provocare: să înainteze pas cu pas pe calea înţelegerii noii lumi, şi
să înveţe cum să conducă noua lume, în loc să fie condusă de ea.
După unele opinii, globalizarea reprezintă o tendinţă
obiectivă a economiei mondiale contemporane, făcându-şi apariţia
în viaţa internaţională o dată cu formarea pieţei mondiale şi a
exportului de capital. Astăzi globalizarea adaugă o serie de
elemente calitativ noi care pun în discuţie actuala ordine
economică mondială şi conceptul de stat-naţiune. Un prim element
îl constituie faptul că pentru o serie de probleme nu există soluţii
naţionale. Asemenea probleme sunt legate de sănătate,
telecomunicaţii, mediul înconjurător, lichidarea decalajelor
economice. Aşadar, în ameninţările şi schimbările contemporane
se poate vedea o revoluţie globală.
Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice, în
sfera informaţiei şi telecomunicaţiilor au contribuit printr-o
adevărată “ revoluţie a informaţiilor” la globalizarea vieţii
economice contemporane. Diversificarea mijloacelor de
transmitere a informaţiilor conduce la sporirea” vizibilităţii
transfrontieră” a evenimentelor naţionale. Evenimentele şi
problemele nu mai pot fi ţinute în interiorul graniţelor ţării. Astfel de
exemplu, dezastrul nuclear, de la Cernobâl, determinarea mediului
natural, crizele ecomonice şi politice..
Un al doilea element constă în schimbarea caracterului
inderdependenţelor dintre ţări. Până la jumătatea secolului XX,
aceste interdependenţe se regăseau în sfera circulaţiei mărfurilor
prin intermediul comerţului exterior. Cooperarea economică şi
specializarea internaţională a ţărilor în producţie generează alte
consecinţe, precum: politice, economice naţionale ce cuprind
ajustări structurale, dezvoltarea economică a fiecărei ţări depinde
tot mai mult de ceea ce se întâmplă în celelalte ţări, creşte
ponderea factorilor externi ai dezvoltării.
Al treilea element rezultă din rolul şi funcţiile corporaţiilor
transnaţionale. Ele reprezintă principala forţă motrice a economiei
mondiale (mai degrabă decât guvernele naţionale), stabilind
direcţiile generale ale economiei statelor naţiune. Corporaţiile
creează azi o lume fără frontiere. Pieţele tind să se globalizeze ca
urmare a faptului că pieţele interne nu mai pot susţine costurile
crescânde ale cercetării şi dezvoltării şi nici ciclurile de viaţă tot
mai scurte ale produselor, sub aspect tehnologic. O reţea de
alianţe strategice cum ar fi fuzionarea de firme, acorduri de
cesionare reciprocă de licenţe, constituirea de societăţi mixte,
permit corporaţiilor să împartă riscurile şi beneficiile. O dată cu
globalizarea pieţelor, produsele devin şi ele tot mai “globalizate”.
Un produs finit reprezintă rezultatul combinării unor importuri
materiale şi servicii ale căror surse de provenienţă sunt tot mai
diversificate. Se evidenţiază că un autoturism “global”, de
exemplu, este construit din părţi componente provenind din nu mai
puţin decât 16 ţări diferite.
Al patrulea element indiciu clar că economiile diferitelor ţări
converg spre un sistem global puternic integrat îl constituie
globalizarea pieţei financiare. Marile instituţii financiare sfidează
graniţele naţionale şi fusurile orare şi înglobează în ofertele lor
varietate de servicii financiare, extinzându-şi operaţiunile în
întreaga lume. După David Korten procesul de globalizare
transferă puterea din mâinile guvernelor responsabile pentru
binele public în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare
mânate de un singur imperativ, căutarea profilului financiar pe
termen scurt.
Al cincilea element calitativ, îl constituie apariţia şi
dezvoltarea integrării economice internaţionale. Fenomenul
integrării economice a cuprins practic, toate continentele.
Globalizarea după Bertrand Schneider, cuprinde atât
economia cât şi cultura, deci întregul bloc de relaţii umane,
impunând reconsiderarea rolului statului naţional în economie şi
societate. Globalizarea nu acţionează de la sine, ci prin
intermediul unor politici economico-financiare care, ca orice factori
subiectivi pot reflecta corect realitatea sau se pot abate de la ea.
Cei care elaborează şi aplică aceste politici nu pot fi decât marile
centre de putere economico-financiară ale lumii şi organizaţiile
create de acestea pentru a le servi interesele.
Procesul de globalizare permite obţinerea de avantaje de
scară, valorificarea avantajelor sinergice. Conform teoriei
economiei de scară costul mediu unitar scade pe măsura creşterii
cantităţii de bunuri sau servicii realizate.31 Globalizarea este
avantajoasă corporaţiilor multinaţionale care înglobează în propria
reţea sisteme internaţionale de producţie. În general, globalizarea
le oferă corporaţiilor transnaţionale posibilitatea de a-şi orienta
activitatea spre cele mai profitabile activităţi. Asigurarea dezvoltării
economiei trece la un nou nivel – “cel al economiei de piaţă
globală” – în timp ce asigurarea bunăstării naţiunilor rămâne în
continuare în cadrul mediului naţional.
Un lucru este sigur : discrepanţele economice din lumea de
azi, inegalităţile, coexistenţa sărăciei în vaste regiuni şi a excesului
de bogăţie, susţin tot felul de tensiuni şi conflicte. Ele sunt
semnele primei revoluţii globale şi conturează incertitudinea care
înconjură viitorul planetei PĂMÂNT, a cărei proastă administrare
poate pune în pericol chiar specia umană În ameninţările şi
schimbările contemporane se poate vedea o revoluţie globală.32
Globalizarea economică a fost făurită şi pusă în aplicare sub
forma unui program politic, de cele mai multe ori în afara
dezbaterilor publice. Prin intermediul globalizării “cărţile” politicii şi
economiei sunt din nou amestecate. Nu este nici o conspiraţie,
deşi în practică consecinţele sunt aceleaşi ca şi când ar exista
una. Tendinţa de globalizare a economiei mondiale îşi trage
rădăcinile din trauma depresiunii dinaintea celui de-al doilea război
mondial. Elitele politice americane au avut grijă să se asigure că
nimic asemănător nu se va mai putea repeta.
Conceptul de suveranitate proclamat de toate guvernele ca
sacrosanct este astăzi atacat şi nu doar ca rezultat al dezvoltării
comunităţilor regionale dar şi datorită mutaţiilor petrecute în
structura relaţiilor economice internaţionale. De fapt, multe dintre
ţările mici deja nu mai au un prea mare control asupra propriilor
afaceri, deoarece deciziile se iau în afara teritoriului lor. De
exemplu, stabilirea preţurilor mărfurilor şi a nivelului dobânzilor
sau modificările de politică economică impuse de nevoia de a
obţine sprijin din partea FMI. Pentru multe ţări, eroziunea

31
M. Pricop, A. Tanţău – Globalizarea şi strategia firmei, Ed. Eficient, Bucureşti, 2001
• 32 A. King, B. Schneider - Prima revoluţie globală o strategie pentru supravieţuirea lumii. Un
raport al Consiliului Clubului de la Roma, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1993
suveranităţii poate reprezenta un progres în drumul către noul
sistem global, în care statul naţional va avea o importanţă din ce
în ce mai redusă. În evoluţiile politicii mondiale se ajunge la un
paradox, pe de o parte există tendinţa de a crea unităţi mai mari,
cum este cazul comunităţilor economice.
O societate globală nu poate fi imaginată fără o bază
constituită din valori comune şi compatibile, care vor modela
atitudini. O mare parte a valorilor etice tradiţionale este valabilă şi
astăzi, deci ele pot lua forme diferite. Societatea actuală este mai
deschisă, mai bogată şi mai bine informată. Printre valorile
permanente aş enumera : libertatea, drepturile şi obligaţiile omului,
viaţa familială, toleranţa, respectul pentru viaţă şi pace, lupta
pentru adevăr. Creşterea conştiinţei universale conduce la
acceptarea nei noi etici internaţionale în opinia lui D. Korten:
- etica naturii impusă de problemele mediului;
- etica vieţii, exemplificată prin ingineria genetică;
- etica dezvoltării rezultată din adâncirea prăpastiei
dintre săracii şi bogaţii lumii;
- etica banilor, întrucât ea nu se racordează la
realităţile economice şi domină ambiţiile foarte multor indivizi;
- etica solidarităţii dictată de necesitatea cooperării
între indivizi ca o condiţie
pentru supravieţuire.
Valorile "colective" sunt deseori rezultatul unei alegeri făcute
sau, mai rău, impuse de către aceia care deţin frâiele puterii, care
doresc cu orice preţ să-şi impună valorile lor, chiar nesocotind
valorile altora.
Dimensiunea spirituală şi dimensiunea etică reprezintă o
necesitate care ar trebui să conducă la un nou umanism. Există şi
în rândul publicului o reacţie etică neclară, dar se observă o
pornire generală împotriva corupţiei, împotriva unei economii care
s-a ridicat deasupra tuturor normelor şi valorilor, uitându-se că
scopul ei este servirea oamenilor.33

Critici ale globalizării

Un prim grup de critici îi aduc globalizării chiar manifestanţii
care se adună de fiecare dată cînd o reuniune internaţională
discută globalizarea. Motivaţia atitudinii de respingere a
globalizării este nerespectarea spiritului democraţiei în relaţia

33
D. Korten – Corporaţiile conduc lumea, Ed. Antet, Oradea, 1997
dintre state şi încălcarea independenţei şi suveranităţii ţărilor slab
dezvoltate, în care trăieşte marea majoritate a polulaţiei planetei.
Criticile s-au accentuat în măsura în care s-a observat că
modelul anglo-american al globalizării necoliberale a înregistrat
eşecuri şi a generat dereglări economice şi pierderi pentru ţările
Americii Latine, ale Asiei şi pentru alte ţări. Un alt rând de critici
mai profunde le aduc diverşi economişti, sociologi şi ecologişti,
cercetători ai problemei. Între aceste critici aş aminti cîteva mai
semnificative:
John Keneth Galleraith – atacă caracterul brutal şi antiuman
al capitalismului atît pe plan intern cît şi pe plan extern sub flamura
globalizării. Astăzi, spune autorul “trăim o democraţie, dar o
democraţie a proprietarilor şi a celor satisfăcuţi. Proprietari
exercită un monopol aproape complet asupra săracilor"”
Peter Drucker – cunoscut economist american se declară
mult mai critic faţă de globalizare. În eseul intitulat “Economia
globală şi statul – naţiune” autorul apreciază că “Globalizarea
pune în scenă un asalt asupra suveranităţii statului, îi exploatează
vulnerabilităţile pe piaţa financiară şi în alte părţi”. Cum statele din
lumea a III-a şi din lumea exsocialistă sunt extrem de vulnerabile
din punct de vedere financiar şi implicit economic în general, prin
asaltul la suveranitatea naţională aceste probleme nu se vor
rezolva. Doi economişti germani Peter Martin şi Harold Schuman
au publiat un studiu intitulat ”Capcanele globalizării. Agresiunea ca
democraţie şi prosperitate”. Teza lor fundamentală porneşte de la
promovarea liberalizării mai ales de către SUA care prezintă
această tendinţă ca semn al generării bunăstării generale. În
realitate, afirmă autorii, bunăstarea promisă prin liberalizarea
pieţelor susţinută în cadrul OMC de americani, s-a dovedit o iluzie.
Contradicţii există şi între UE şi SUA pe tema liberalizării şi a
organizării noii ordini economice internaţionale. Americanul D.
Korten, unul din fondatorii “Formului Dezvoltării Centrate pe
Oameni”, susţine că” mitul globalizării este propagat ca să justifice
lăcomia şi să mascheze măsura în care transformarea globală a
instituţiilor umane a devenit o consecinţă a deliberatelor intervenţii
ale unei elite care dispune de mijloace financiare ce-i permite să
trăiască într-o lume de iluzii, separate de restul omenirii”.
Într-un discurs intitulat “A face globalizarea să funcţioneze
pentru toţi”, directorul FMI Christine Lagarde s-a alăturat unui grup
tot mai mare de politicieni de vârf, care cer guvernelor să ia în
considerare nemulţumirea şi nesiguranţa economică tot mai mari
din lumea dezvoltată.
 Lagarde a declarat că guvernele din lumea dezvoltată ar
trebui să îşi concentreze atenţia pe amplificarea suportului pentru
muncitorii cu venituri mici şi pe reducerea inegalităţii, în mijlocul
unui “curent de nemulţumire” împotriva globalizării. Practic
reiterând raportul McKinsey, Lagarde a precizat că există un
“sentiment tot mai puternic în rândul unor cetăţeni că le lipseşte
controlul, că sistemul este oarecum împotriva lor”, un sistem pe
care acum directorul FMI îl critică – chiar dacă Fondul a avut un
rol important la crearea şi dezvoltarea exact acestui sistem încă
de la introducerea sa - susţinând că “inegalitatea tot mai mare în
privinţa averilor, veniturilor şi a oportunităţilor în multe ţări a
contribuit la formarea unui curent de nemulţumire, în special în
lumea industrializată”.
Apoi, Lagarde a criticat băncile, regimurile fiscale şi corupţia
atotcuprinzătoare, susţinând că “instituţiile financiare sunt
considerate nejustificate de către societate. Sistemele fiscale
permit companiilor multinaţionale şi persoanelor bogate să nu
plătească ceea ce mulţi ar considera a fi o parte corectă. Corupţia
rămâne endemică”.
Totuşi, Lagarde a avut unele cuvinte blânde pentru
globalizare, evidenţiind deschiderea comerţului global şi intrarea
unor ţări precum China şi India în economia globală, lucru care a
avut “efecte cuprinzătoare” pentru muncitorii cu venituri mici din
ţările europene sau din SUA. Dar, chiar şi aici, directorul FMI a
evidenţiat aspectele negative ale problemei, susţinând că
“mărimea forţei de muncă globale s-a dublat practic, punând
presiune asupra salariilor, în special în cazul muncitorilor cu
pregătire redusă în economiile avansate... Unele pieţe locale ale
muncii au avut de înfruntat efectele profunde şi durabile ale
competiţiei din străinătate”.34

Societăţile Transnaţionale – vector al globalizării

Rainelli arată că "o corporație transnațională (CTN) este o
întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai
multe ţări, indiferent de talia acestora". Alţi teoreticieni exclud
criteriul producţiei considerând că orice mare societate având
filiale în mai multe ţări este o "societate multinaţională". Andreff
defineşte societatea transnaţională ca "orice firmă al cărei capital
este investit în procesul de acumulare internaţională într-o

34
The EpochTimes-romania.com
activitate productivă, ea însăşi internaţională. Este o formă sub
care se organizează o parte a capitalului internaţional".
Dictionary of Internation Trade (întocmit de Jerry Rosenberg,
New-York, 1944) defineşte societatea transnaţională ca "o
organizaţie comercială largă cu filiale care operează în mai multe
ţări". Societatea transnaţională reprezintă extinderea în afara
graniţelor a marii firme, alcătuind astfel un ansamblu format din
societatea mamă şi un număr de filiale implantate în diferite ţări. În
ce priveşte filialele, opiniile sunt împărţite. În majoritatea definiţiilor
se admit două tipuri de filiale :
- filiale "releu" - care produc şi vând pe pieţele locale
mărfuri aparţinând gamei de produse deja existente în ţara de
origine a societăţii mamă;
- filiale "atelier" - care s-au specializat în producţia de
componente ale unui produs final pentru care cererea locală este
foarte slabă.
Factorii determinanţi ai apariţiei CTN:
- concentrarea la nivel înalt a producţiei şi capitalului;
- revoluţia tehnico-ştiinţifică, lumea fiind angrenată într-
o teribilă cursă a inovărilor;
- restricţiile de aprovizionare - specializarea industrială
necesită asigurarea resurselor de materii prime din afară;
- diversificarea geografică - barierele protecţioniste
tarifare şi netarifare, avantajele financiare sau fiscale (ex. zonele
libere), diminuarea riscurilor mai ales a celor politice;
- structura oligopolistă internaţională - o mare parte a
CTN aflându-se în situaţia de oligopol pe piaţa internă;
- costurile de producţie - costurile salariale fiind un
factor determinant în comparaţie cu costurile transportului;
- liberalizarea pieţelor naţionale şi internaţionale de
capital
- creează posibilitatea cumpărării de firme şi valută
putând fi controlate riscurile;
- criza datoriilor externe - creşte importanţa infuziei de
capital străin.

Expanisunea CTN în economia mondială

Apariţia şi dezvoltarea CTN au creat forme specifice de

confruntări în economia mondială. Filialele societăţilor europene în
SUA suportă condiţii deosebit de grele în confruntarea cu giganţii
locali. Ele încearcă să suplinească diferenţa de talie asociindu-se
cu firme americane. Filiala americană a lui Royal-Dutch Shell este
un exemplu în acest sens. Filialele societăţilor americane în
Europa beneficiază de condiţii de concurenţă mult mai
avantajoase, ocupând deja o poziţie dominantă în sectoare de vârf
în ţările membre ale Uniunii Europene. O formă de concurenţă pe
plan mondial este aceea dintre filialele diferitelor societăţi.
În Europa, firmele americane şi cele japoneze se înfruntă
deseori. Pe lângă clasicele relaţii interstatale, creşte importanţa
relaţiilor dintre CTN şi statele naţionale, dintre CTN din diferite ţări,
dintre societatea-mamă şi filialele sale externe. Relaţiile
societăţilor transnaţionale cu ţara de origine, apar ca relaţii dintre
parteneri aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Dar există şi czuri în
care "ambianţa cordială" între CTN şi statul de origine este
tulburată de unele dispute.
Dar pline de tensiune şi adesea complicate sunt relaţiile
dintre CTN şi ţările pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.
Societăţile transnaţionale intră în contradicţie cu interesele ţării
gazdă. În cazul societăţilor transnaţionale americane, societatea-
mamă deţine integral acţiunile filialelor. Centrul de decizie aflat în
SUA poate impune filialei dintr-o anumită ţară, fie o politică de
investire a profitului, fie să cumpere de la societatea-mamă (sau o
altă filială) bunuri, la preţuri ridicate abuziv. Asemenea practici pot
influenţa nefavorabil balanţa de plăţi. În schimb, ţara gazdă pierde
de pe urma suprafacturării importurilor şi a subfacturării
exporturilor filialelor străine de pe teritoriul său, avantajele de pe
urma investiţiei străine fiind considerabil reduse.
"Centrul de decizii" poate impune politica de salarii, poate
dicta unde şi cât anume să exporte fiecare filială. Pentru
maximizarea profitului pe ansamblu, firma-mamă poate impune
uneia dintre filialele sale externe o politică de restrângere a
activităţii, concedieri, transferul de capital etc. În unele împrejurări
ele aduc atingere suveranităţii statului, manifestându-se ca
organisme supranaţionale. Sunt acuzate, adesea că utilizează
caracterul lor internaţional pentru a "ocoli" fiscul prin intermediul
preţurilor de transfer sau a implanturilor în zone considerate
"paradisuri fiscale". Preţul de transfer este un preţ de cedare a
mărfurilor sau serviciilor în cadrul grupului. El depinde de strategia
proprie a CTN şi nu de costurile reale de producţie, falsificând în
acest fel concurenţa liberă din comerţul internaţional. Centrul de
decizie rămâne naţional, devenind centru de hegemonie.
Guvernele ţărilor gazdă se văd nevoite să ia măsuri de limitare a
posibilităţii de participare a acestor firme la capitalul pe acţiuni al
societăţilor indigene. Numeroase societăţi transnaţionale în
schimb, au contribuit la îmbunătăţirea standardelor de viaţă în
ţările unde operează, au ajutat la democratizarea locului de
muncă. Directorii executivi ai CTN, bancherii şi finanţiştii, aşa cum
afirmă Al. Toffler în lucrarea "Spasmul economic", nu sunt nişte
persoane “sinistre”. Nu sunt cu toţii spioni şi sabotori
contrarevoluţionari cum sugerează rolul jucat de ITT în Chile. Sunt
pur şi simplu investitori, manageri, planificatori, care profită de cel
mai mare vid legal din lume.
Societăţile transnaţionale aduc în mediile de implantare
standarde internaţionale şi globale impunându-le competitorilor
globali. Un astfel de comportament tinde să schimbe imaginea de
agent lacom, exploatator, corupt, care a caracterizat percepţia cu
privire la transnaţionale. Codul de conduită al corporaţiilor
transnaţionale încearcă să liberalizeze armonizarea
reglementărilor naţionale cu privire la investiţia străină directă.
După unele opinii, enorma putere a companiilor transnaţionale nu
poate fi lăsată să acţioneze necontrolat. Statele receptoare de
investiţie străină vor trebui să-şi creeze mecanisme noi de control
asupra transnaţionalelor. Deşi politicienii vor nega public că
"renunţă la suveranitate" vor fi siliţi de "ordinea transnaţională" să
facă acest lucru. Pe măsură ce tot mai multe decizii scapă
controlului naţiunii, acestea scapă şi de responsabilitatea
democratică. "Când noţiunea de democraţie încetează să mai fie
adevărată, ţara devine o colonie"35.Al. Toffler susţine că e posibil
ca economiile unor naţiuni să se subordoneze sistemului
economic transnaţional asupra căruia nu au nici un control şi nu
altor naţiuni. Societăţile transnaţionale îşi finanţează activitatea
atât din surse proprii cât şi atrase. Sursele proprii reprezintă
profituri nedistribuite sub formă de dividente, ci reinvestite, iar
sursele atrase provin de pe piaţa capitalurilor sau din împrumuturi
de la bănci.
Ţările în curs de dezvoltare aşa cum se remarcă într-un
studiu ONU privesc cu suspiciune extinderea societăţilor
transnaţionale. Aceste ţări şi-au radicalizat poziţiile cerând ONU
aplicarea unui cod de conduită pentru CTN care să aibă următorul
scop:
- să împiedice amestecul în afacerile interne ale ţărilor
gazdă şi cooperarea cu regimurile rasiste;

35
A.Toffler-Corporaţia adaptabilă, Ed. Antet, Oradea, 1996
 - să reglementeze activităţile în ţările gazdă pentru a
elimina practicile comerciale restrictive;
- să furnizeze ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii
echitabile, asistenţa şi tehnicile necesare în materie de gestiune;
- de a reglementa repatrierea beneficiilor obţinute de
către aceste societăţi;
- de a încuraja aceste societăţi să reinvestească
beneficiile în ţările în curs de dezvoltare.
Încă din 1975 a fost creat la New-York "Centrul ONU privind
CTN ", atât pentru elaborarea unui cod de conduită cât şi pentru o
serie de analize statistice. Se pare că acest centru de coordonare
a activităţii CTN nu şi-a dovedit eficacitatea. Poate că ar fi
necesară crearea unor comisii de control transnaţional, care să
aibă în vedere crearea unor fonduri transnaţionale pentru progres
social în ţările în curs de dezvoltare. Grija majorităţii guvernelor
ţărilor lumii este se pare aceea de a fi în pas cu exigenţele
proceselor de mondializare şi globalizare. Din această cauză
adoptă legislaţii naţionale şi renegociază unele acorduri
multilaterale, regionale sau bilaterale.
Fără a avea o naţionalitate bine definită, CTN nu sunt
afectate de situaţia economică din ţara lor de baştină. Capacitatea
practic nelimitată, de a intra şi de a ieşi în / de pe o piaţă, oricare
ar fi aceea şi în orice domeniu de activitate, permite societăţilor
transnaţionale evitarea crizelor economice. Extinderea societăţilor
transnaţionale a avut loc începând cu anii '70 fiind puternic legată
de acumularea de capital. La începutul anilor '90 circa 37.000 de
astfel de companii, având 206000 filiale, comparativ cu anul 1997
cînd cele 53000 gestionau cel puţin 448000 întreprindei străine
afiliate, împânzeau economia mondială. Dar, puterea economică
a lor se concentrează într-un cerc mai restrâns de 200 de
societăţi. La începutul anilor '80 expansiunea acestora a fost
întreruptă din cauza achiziţiilor şi fuzionărilor. Exemplu de astfel
de operaţiuni a fost achiziţionarea companiei "Mc Donnell
Douglas" de către "Boeing" cu încuviinţarea tacită a Pentagonului.
Crearea unor astfel de mega-întreprinderi, care nu au rival,
contravine legii esenţiale a economiei de piaţă - concurentă. Cele
200 CTN care controlează lumea afaceilor se repartizează în 10
ţări: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Elveţia,
Coreea de Sud, Italia, Olanda, Canada.
Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea
rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa
planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum
manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi,
mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a
controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul
minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală
care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a
produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii
nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de
cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase,
se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte’’ 200 de
companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state
la un loc”
Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai
mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund
realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile
de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai
puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este
condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a
Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la
dezastru ecologic în multe locuri din lume .36

Bibliografie:
1. Ioan Bari - Economia mondială, Ed. Didactică şi
Pedagogică RA, Bucureşti, 1997
2. Sterian Dumitrescu, Ana Bal - Economie Mondială, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999
3. Nicolae Sută - Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, Ed. Eficient, Bucureşti, 2000
4. A.F. Bakker- Instituţiile financiare internaţionale, Ed.
Antet, Oradea, 1997
5. John Dunning - Multinational Enterprises and Global
Economy, Addison- Wesley, London, 1993
6. Nathan Gardel - Schimarea ordinii globale, Editura Antet,
Oradea, 2001
7. David C. Korten - Corporaţiile conduc lumea, Ed. Antet,
Oradea, 1997
8. Ilie Şerbănescu - Corporaţiile transnaţionale,Ed. Politică,
Bucureşti, 1978
9. A. Toffler,R. Vernon - Corporaţia adaptabilă, Ed. Antet,
Oradea, 1996
10. The EpochTimes-romania.com

36
www.inițiativepentruromania.ro./CălinGeorgesu-interviu-manifest
 11. www.inițiativepentruromania.ro./CălinGeorgesu-interviu-
manifest