Capitolul 1 – GLOBALIZAREA - NOŢIUNI GENERALE

Cuvântul „globalizare” stă pe buzele tuturor; a devenit rapid lozincă, incantaţie magică,
paşaportul capabil să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare. Pentru unii
„globalizarea” este ceva ce trebuie să realizăm neaparat dacă vrem să fim fericiţi; pentru alţii,
sursa nefericirii noastre rezidă tocmai din „globalizare”. Este sigur însă pentru toată lumea ca
„globalizarea” reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea, un proces ireversibil
care ne afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod. Toate cuvintele „la modă” au aceeaşi
soarta: cu cât aspiră să desluşească mai multe experienţe, cu atât devin mai opace. Cu cât mai
numeroase sunt adevărurile pe care le elimină şi le înlocuiesc, cu atât mai rapid acestea se
transformă în canoane tabu. Practicile umane pe care conceptul de globalizare încerca să le
denumească iniţial nu mai prezintă importanţă, acum termenul pare să explice „schimbări ale
materiei”, calitatea „lumii înconjurătoare”, pe care le invocă atunci când vrea să îşi probeze
trăinicia în faţa îndoielii.
Secolul 20 reprezintă perioada cea mai dinamică şi mai densă în derularea unor fenomene
contradictorii şi complexe care au avut consecinţe sau efecte în plan economic, social, politico-
militar. Secolul 20 este analizat ca fiind secolul extremelor în care omenirea a realizat cele mai
spectaculoase evoluţii (reuşind să comprime timpul şi să scurteze distanţele) cunoscând cel mai
ridicat nivel de dezvoltare economico-cultural. Este totodata şi secolul în care sute de mii de
oameni au fost victimele unor fenomene globale: războiul, “revoluţiile din domeniul economic,
politic, ştiinţific şi tehnic” dar şi a intoleranţelor ideologice sau ale sărăciei cronice.
Astazi, globalizarea înseamna “lumea în mişcare”. Globalizarea este un concept abstract,
deoarece aceasta nu se referă la un “obiect concret” nefiind pus în evidentă de dimensiunile sale
fireşti, uşor identificabile prin unităţi de masură consacrate. Putem spune că nu există nici un
indicator sau indice statistic obţinut prin calcule matematice care să poata cuantifica
dimensiunea acestui fenomen. Datorită acestui fapt, fenomenul nu este nici usor de definit.
Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de un specialist
canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din
Toronto şi specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ.
Columbia. McLuhan a extrapolat lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “stat
global”.
Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată în 1961. În literatura de
specialitate există numeroase definiţii ale acestui fenomen contemporan.
1
1.1. Definiţii ale globalizării
În Dicţionarul de Economie, globalizarea este definită ca fiind modalitatea sau sistemul
de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane,determinate de
interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale,
ecologice, etc. şi preconizarea soluţionarii lor într-o largă perspectivă de către comunitatea
internaţională. Într-o astfel de viziune globalistă, ansamblul dobandeşte proprietăţi sau insuşiri
pe care componentele nu le posedă. Abordarea globalistă în domeniul economico-social a fost
initiat de Clubul de la Roma, organism apolitic, fondat în 1968, pentru care problematica
mondială a devenit o preocupare emblematică. Putem enumera astfel, următoarele definiţii:
Definiţia bunului-simţ comun: Globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde
înţeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă.
Definiţia pozitivă: Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele
de organizare socială ca finalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei postcapitaliste,
adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziţia globală
Definitia conventionalistă: Globalizarea este noua ordine economică şi politică a lumii,
ca sistem multidimensional şi corelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală.
Definitia deschiderii: Globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt grad
de integrare şi deschis permanent integrării.
Definiţia principială:Globalizarea este un sistem în care funcţia-obiectiv vizează întregul
cu scopul de a elimina adversitatea, iar concurenţa, de a genera distrugere creatoare.
Definiţia teleologică: Globalizarea este o potenţialitate şi o tendenţialitate a structurilor
coerente ale lumii, ca materializare progresivă a raţionalităţii şi raţiunii umane universale.
Definitia instrumentală: Globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare
de haos, bazându-se pe tehnologie occidentală, finanţe permisive şi informaţii libere, adică
liberalizarea accesului la randament şi modernitate, la acumularea de bogăţie şi la putere.
Definiţia integratoare: Globalizarea este procesul de funcţionalizare a economiei
globale, care, în cadrul societăţii globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală
pentru soluţionarea problemelor globale.
Globalizarea înseamnă de fapt creşterea interconexiunilor dintre societăţi, astfel încât
evenimentele ce se petrec într-o anumită parte a lumii influenţează într-o tot mai mare măsură
oameni şi societăţi situate la mare distanţă, într-o altă parte a lumii. O lume globalizată este una
în care evenimentele politice, economice, culturale şi sociale devin din ce în ce mai
interconectate, precum şi una în care aceste evenimente au un impact mai puternic. Cu alte
cuvinte, societăţile şi comunităţile umane sunt afectate într-o manieră tot mai extinsă şi, totodată,
2
tot mai profundă de evenimentele ce se produc în alte societăţi şi comunităţi şi care în mod
convenţional pot fi împărţite în trei tipuri: sociale, economice şi politice. Părăsim progresiv o
lume în care economiile naţionale erau relativ izolate între ele prin bariere ridicate în calea
fluxurilor comerciale şi investiţionale transfrontaliere, prin distanţe fizice, diferenţe de fus orar
şi de limbă, prin reglementări guvernamentale, sisteme culturale şi medii de afaceri diferite,
pentru a ne îndrepta spre o lume în care economiile naţionale fuzionează într-un imens sistem
economic interdependent.
Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii.
Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor
transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale. Majoritatea problemelor
pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piaţă în acele
domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea
discuta totodată despre globalizarea informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a
Internetului şi a celorlalte forme de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării
ideilor.
Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice, sociale,
tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al producţiei, consumului si
comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m economia mondiala, de altfel putem
considera globalizarea ca un rezultat a creării pieţei mondiale. Dar globalizarea nu poate fi
sinonimă cu internaţionalismul şi cu transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în
modul mercantilist de a regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model
multinaţional de dezvoltare.
Cei mai mulţi specialişti susţin că prin „globalizare” se întelege o întreaga teorie în
cadrul căreia conceptul de bază trebuie bine încadrat. Alţi specialişti, pornind de la apartenenţa
conceptului susţin că globalizarea nu înseamna altceva decât americanizare. Alţi autori susţin că
globalizarea are în vedere o creştere a importanţei pieţei mondiale în relaţiile comerciale şi
financiar-internaţionale.
Prin prisma acestui aspect, globalizarea poate fi privită ca fiind “o victorie” a
liberalismului asupra pieţei cu implicaţii hotaratoare la nivelul democraţiei, a vieţii sociale şi
politice.
Dincolo de rezultatele schimbului de opinii, omul de rând este convins că principalul
agent al globalizării sunt corporaţiile multinaţionale. Acestea se regasesc şi pe poziţia de
beneficiar al noii ordini economice mondiale.
Totuşi, globalizarea nu este numai un fenomen economic, deoarece ea include şi procesul
de contracarare a rolului statului-naţiune; precum şi afirmarea unor alte valori sociale şi a altor
3
moduri de viaţă. Ea creează nu numai probleme noi, cum sunt reţelele internaţionale ale crimei
organizate sau migraţia ilegală, dar şi conştientizarea colectivă a limitelor ecosistemului global.
Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata este
aptă să producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de propria putere.
Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-l poate asigura.
Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi creative şi a accelerat
inovaţiile tehnologice.
Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit
din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială.
Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri private şi cele publice.
Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele financiare globale pot naşte
crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie pe deplin conştienţi de urmările
devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în
curs de dezvoltare.

1.2. Cinci Dimensiuni Ale Globalizării

Peter Wosley afirmă că „până în zilele noastre societatea umană nu a existat",
însemnând ca doar astăzi putem vorbi de forme ale asocierii care se răspândesc în întreaga lume,
în sensul în care până acum niciodată nu s-au aflat pe scena toţi actorii posibili. Lumea a devenit
în aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al dezvoltării legăturilor de
interdependenta care afectează acum pe fiecare dintre noi. Legăturile sociale, economice şi
politice care traversează graniţele dintre state condiţionează în mod decisiv soarta celor care
trăiesc in fiecare din ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza această interdependentă
crescândă a societăţii umane este acela de globalizare.
Ar fi o greşeală să ne gândim la globalizare ca la un simplu proces de creştere a lumii
noastre. Globalizarea relaţiilor sociale ar trebui să fie înţeleasă în primul rând ca o reordonare a
timpului şi distanţei în viaţa socială. Viaţa noastră este influenţată din ce în ce mai mult de
evenimente ce se petrec departe de contextul social în care ne desfăşurăm activităţile
cotidiene.Globalizarea relaţiilor sociale a fost de la început asociată cu inegalităţile dintre
diferite regiuni ale lumii, în acest sens de o importanţa deosebită fiind procesul prin care au fost
create societăţile Lumii a treia.
1. Globalizarea ca interdependenţă în creştere la nivel mondial.
Această dimensiune priveşte atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei
evenimentelor cât şi intensificarea extinderii pe bazele unei complementarităţi a diferenţelor şi
competitivităţi a alternativelor. Odată cu intensificarea ,,comprimării spatio-temporale" devine
4
imposibilă, spaţial vorbind, ,,rezolvarea" problemelor prin ,,evitarea" lor (de exemplu suburbiile
reprezintă o retragere, o scăpare faţa de problemele din centrul urban).
Deşi în general tindem să vedem deschiderea spre o arie larga din punct de vedere al
emancipării faţă de constrângerile locale, provinciale sau naţionale, trebuie luat în considerare şi
celalalt aspect al problemei. Astfel, cu cât mai mare va fi nivelul de globalizare, cu atât mai
restrânsă va fi sfera ,,alternativelor de evadare". În acest sens, globalizarea este un fel de
totalizare a spaţiului mondial.

2. Globalizarea ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei

,,Societatea mondială" sau "sistemul mondial" nu apare doar pe baza interdependenţei şi
a legăturilor reciproce ale parţilor sale. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că
interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi subjugare la scară mondială.
Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplica în
particular economiilor, politicienilor şi culturilor (conceptualizate ca ,,imperialism cultural").
Este
important ca acest mod de expansiune a relaţiilor mondiale nu este constant, fiind variabil în
funcţie de conexiunile existente între raporturile radiale şi cele laterale.
3. Globalizarea ca omogenizare a lumii
Astăzi, standardele universale, înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică a unităţilor
teritoriale mici. În locul diferenţierilor din interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc
exclusive, acum este vorba de o uniformitate, reprezentând o infrastructura a „spaţiului
expansiunilor" şi mişcări libere de bunuri materiale, oameni şi idei la scară internaţionala şi
mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la care reacţionează cel mai des criticii
deoarece ei consideră că ,,indivizii vor deveni la fel, peste tot în lume".
Un proces intens similar este în desfăşurare, la scală teritorială mai restrânsă, în
încercările ,,integrării europene".
4. Globalizarea ca diversificare în interiorul ,,comunităţilor teritoriale"
Nivelul globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care mutaţiile teritoriale restrânse
sunt deschise şi permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde
există ,,comunităţi teritoriale" închise la niveluri locale, regionale sau naţionale deoarece, daca
aşa ar sta lucrurile, lumea ar fi în totalitate mecanică, un agregat de sisteme închise şi în interior
omogene.
Globalizarea are loc atunci când exista o ,,redistribuire teritoriala a diversităţii lumii ca întreg".
Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în
interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai mare va fi gradul de globalizare.
5
 5. Globalizarea ca o unificare a discontinuităţilor temporale
Aşa cum, din punct de vedere spaţial, globalizarea duce de la un ,,spaţiu al locurilor
specifice" la un ,,spaţiu al expansiunilor", tot aşa se poate vorbi şi de o unificare a timpului.
Astfel, se poate considera că, globalizarea poate depăşi discontinuităţile temporale pe baza
coerenţei ritmurilor nesimultane ale diferitelor activităţi şi a ,,includerii temporale" ce rezultă din
extinderea funcţionarii serviciilor particulare la cadrele spaţiale mondiale.
În ,,oraşele mondiale" ale lumii putem găsi un număr mare de activităţi sau instituţii care
lucrează continuu în ,,timpul mondial", cum sunt aeroporturile internaţionale sau industria
hoteliera.
Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este posibil ca în
viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se
numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Multe
dintre problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei
confruntări militare la scară mondială sunt, în ceea ce priveşte scopul, de importantă mondială.
În
ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este
caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un ,,mozaic" de state, ale căror preocupări pot fi
comune
însă şi divergente. Nu există o dovadă clara a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va
depăşi interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urma însă
aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. În multe sensuri lumea devine mai
unită,
iar unele surse de conflicte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile
puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţa în sursele unor conflicte
internaţionale. Astfel, încă nu exista nici o ,,agenţie" mondiala care să poată controla eficient
aceste tensiuni sau să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi păcii in lume.
În opoziţie cu procesul de globalizare este folosit deseori conceptul de individualizare.
Acesta se referă la procesele de creştere a autonomiei şi diferenţierii actorilor la nivel individual
şi colectiv. Ambele procese au propriile caracteristici şi se pot afla fie în raport de concordanţă
fie
în opoziţie. Se pot pune întrebări cu privire la relaţia dintre cele doua, considerându-se fie ca un
nivel ridicat de globalizare implica un nivel scăzut de individualizare şi vice-versa, fie ca un pas
înainte în direcţia individualizării atrage un regres în sensul globalizării, profund ignorate însă
interrelaţiile ce se pot stabili între aceste procese.

6
 Nu există un singur răspuns valid pentru toate situaţiile în problema relaţiilor sau a
interdependenţei proceselor de individualizare şi globalizare. Un pas în direcţia unei autonomii
implică, în general, o anumită restrângere a cercului de relaţii (ex. destrămarea Imperiului
Austro-Ungar în 1918, care a condus la o independenţă şi autonomie mare a naţiunilor
individuale, însa în acelaşi timp a fost şi o restrângere a cadrului spaţial al asocierii şi mobilităţii
spaţiale, iar procesul de astăzi al integrării europene cere o anumita limitare a autonomiei
statelor).

Capitolul 2 – ISTORIA GLOBALIZĂRII

Globalizarea nu poate fi considerată ca reprezentând un fenomen complet nou în istoria

lumii, ea având anumite antecedente istorice, numeroşi specialişti argumentând că ea nu este
altceva decât o nouă denumire pentru un fenomen mai vechi.
Trebuie să înţelegem că globalizarea îşi are rădăcinii încă din timpul marilor colonii
imperiale, când europenii şi-au pus amprenta asupra unor teritorii, cu care interacţionaseră prea
puţin în trecut. Globalizarea este văzută în general ca un fenomen negativ prin care un popor sau
o anume civilizaţie se impune, şi valorile sale sunt asimilate de un alt popor sau o altă civilizaţie,
în dauna valorilor culturale şi morale pe care acesta le posedă. Astfel începuturile globalizării
sunt căutate mult mai recent, atunci când aceasta a devenit un fenomen accelerat, şi sunt
identificate în istoria recentă şi politica actuală.
Totuşi, semne incipiente ale globalizării au apărut cu câteva sute de ani în urmă, deşi cu o
extensie mai redusă şi într-un ritm mult mai scăzut:
- comunicaţiile telegrafice au început în anii '40 ai secolului al XIX-lea; unele dintre
mişcările sociale globale (feminismul) şi organismele regulatorii (cum a fost Uniunea Poştală
Universală) au apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea; programele radio intercontinentale pe
unde scurte s-au înmulţit în anii '20 ai secolului XX;
- întâlnirile interguvernamentale pe tema poluării transfrontaliere s-au ţinut pentru
prima oară la debutul anilor '30 ai aceluiaşi secol. Pe de altă parte, este de remarcat că
globalizarea nu s-a afirmat în mod continuu, comprehensiv, intens şi cu o frecvenţă într-o rapidă
creştere în viaţa unei mari părţi a populaţiei lumii decât în jurul anilor '60. Analiza tabelului
reliefează că privind dezvoltarea procesului de globalizare, majoritatea ilustrărilor pe care le
cuprinde, sunt legate de cea de-a doua jumătate a secolului XX, şi nu înainte;
- convorbirile telefonice directe la scară mondială nu erau posibile înainte de anii '60;
- numai începând cu deceniul 7 al secolului trecut s-au putut declanşa acele evoluţii care
explică cum s-a ajuns ca în anii '90 să existe în lume circa 830 de milioane de televizoare,
7
40.000 de corporaţii transnaţionale, câteva mii de sateliţi operaţionali, 15.000 de asociaţii
cetăţeneşti transnaţionale, tranzacţii zilnice pe pieţele valutare de aproximativ 1,5 miliarde dolari
SUA, peste un miliard de pasageri transportaţi anual de multitudinea de companii aeriene,
diferitele probleme ecologice globale şi, în fine, metaforele asociate conceptului de sat global.
2.1. Originile globalizării
Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt:
1. integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale
2. tranziţia de la economia ,,high volume" la cea „high value" care rezulta din
cunoaşterea tot mai buna a produselor şi serviciilor folosite pe piaţa
3. sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa costurilor de producţie
4. configurarea noilor blocuri economice.
Aşa cum am definit-o, globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte
prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.
2.2. Factorii determinanţi ai globalizării
Noul principiu ordonator al lumiii presupus de globalizare, mută accentul de la valori
definite ideologic, cum ar fi naţiunea, statul sau clasa socială, introducând în scena istoriei alte
valori şi alţi actori, alte motivaţii şi alte instrumente, alte funcţii şi alte finalităţi. Este limpede,
chiar la nivelul percepţiei comune, că, în globalizarea incipientă de acum, actorii principali încep
să fie alţii decât doar economiile naţionale, puterea să fie deţinută de altcineva decât de un stat,
ordinea economică şi politică specifică să nu se mai bazeze pe echilibrul de forţe şi să nu mai
accepte convenţiile care limitează libertatea. Puterile tradiţionale - economice, politice, militare,
culturale - se alimentează cu alte resurse decât cele materiale, ba apar şi alte tipuri de puteri,
legate de inteligenţa reproductibilă, controlul informaticii, dezvoltarea inovaţiei şi a culturii
antreprenoriale etc.
 creştere continuă a numărului de ţări care au adoptat ideologia economiei de piaţă. În
acest sens, mutaţia care a a loc de la "o mentalitate a planificării" la una "a pieţei" în ceea ce îi
priveşte decidenţii în domeniul politicii economice din ţările industrializate si din cele de
dezvoltare, este bine cunoscută si a fost pe larg analizată.
 mutarea centrului de greutate al activităţilor economice în plan mondial dinspre ţările
dezvoltate înspre ţările în dezvoltare. Este un lucru larg cunoscut şi acceptat că liberalizarea
economică încurajează concurenţa, promovează eficienţa şi inovaţia şi stimulează noile investiţii
de capital si, pe această cale, cresterea economică.
 progresele tehnologice ce au permis îmbunătăţirea constantă a comunicaiiilor. Costurile
transportului aerian, telecomunicaţiilor şi calculatoarelor s-au redus puternic din 1950 încoace.

8
În cazul transporturilor, diminuarea accentuată a costuritor a determinat si scăderea costurilor
bunurilor expediate.
 intensificarea concurenţei internaţionale. Deschiderea graniţelor în faţa fluxurilor
comerciale internaţionale, investiţiilor străine şi a transferului de tehnologie nu numai că a creat
şi creează noi oportunităţi de afaceri în străinătate pentru corporaţii, dar totodată a permis
firmelor concurente din străinătate să pătrundă chiar pe pieţele din propriile ţări.

2.3. Evenimente-cheie în istoria globalizării

1865 - Crearea primei agenţii globale de reglementare (International Telegraph Union)
1866 - Darea în funcţiune a primei legături telegrafice permanente transoceanice prin cablu
1884 - Introducerea coordonării la scară mondială a orei exacte (prin raportare la Greenwich
Mean Time)
1891 - Primele convorbiri telefonice internaţionale (între Londra şi Paris)
1919 - Iniţierea primei linii de servicii aeriene regulate internaţionale
1929 - Iniţierea primelor aranjamente financiare off-shore (Luxemburg)
1930 - Prima emisiune de radio recepţionată global (cuvântarea regelui George al V-lea rostită
la deschiderea London Novel Conference, preluată simultan de 242 posturi de radio)
1946 - Realizarea primului calculator digital
1949 - Introducerea pachetelor de programe de vacanţă, ceea ce marchează trecerea la turismul
global pe scară largă
1954 - Crearea primei zone libere de prelucrare pentru export (Irlanda)
1954 - Lansarea campaniei promoţionale mondiale "Marlboro cow-boy"
1955 - Deschiderea primului restaurant McDonald's
1956 – Prima legătură telefonică transoceanică prin cablu
1957 - Contractarea primului împrumut în eurovalute (de către o bancă sovietică, în dolari SUA,
pe piaţa bancară londoneză)

1960 - Marshall McLuhan lansează sintagma „statul global”

2.4. Probleme permanente ale omenirii

Omenirea este confruntată cu o serie de probleme şi presiuni a căror soluţionare cere
atenţie, gândire şi acţiuni concret, la scară naţională şi internaţională.
Globalizarea este modalitatea sau sistemul de receptare şi abordare pe termen lung a
marilor probleme contemporane, determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene

9
economice, tehnice, politice, sociale, culturale şi preconizarea soluţionării lor într-o largă
perspectivă de către comunitatea internaţională.
Istoria civilizaţiei umane evidenţiază faptul că problemele omenirii înainte de a fi
rezolvate trebuie să fie descoperite, localizate în timp şi spaţiu, corect formulate cu ajutorul
ştiinţei şi integrate într-o strategie realistă de dezvoltare.
Dintre problemele urgente şi permanente ale omenirii se pot enumera:
 sprijinirea dezvoltării continue a ştiinţei şi punerea cuceririlor ei în slujba
îmbunătăţirii vieţii oamenilor;
 criza alimentară şi subdezvoltarea;
 degradarea mediului natural;
 creşterea rapidă a populaţiei;
 energia şi materiile prime;
 imensele cheltuieli militare;
 asimilarea oceanului planetar şi a cosmosului pentru progresul şi bunăstarea
popoarelor;
 inflaţia şi crizele financiare – monetare şi economice;
 extinderea necontrolată a urbanizării;
 tranziţia la economia de piaţă a fostelor ţări comuniste.

Globalizarea acestor probleme pentru omenire se bazează pe unicitatea economiei

mondiale şi este legată de faptul că apar, într-o anumită măsură, în aproape toate ţările, conţin
elemente tehnice, social - economice, politice şi ecologice comune, se află într-o interacţiune
permanentă şi tot mai puternică, determinând propagarea în lanţ a efectelor şi necesitând eforturi
conjugate pentru rezolvarea lor. Actualele tendinţe de creştere a populaţiei globului, producţia de
armament, poluarea, industrializarea scăderea resurselor neregenerabile sau de epuizare vor
continua în viitor şi se vor complica foarte mult.
Cunoaşterea acestor probleme grave cu care se confruntă omenirea, a cauzelor care le
determină şi a efectelor lor directe şi propagate, în timp şi spaţiu, reprezintă o condiţie esenţială
pentru a concepe şi înfăptui strategii şi măsuri cu caracter naţional, regional şi mondial care să
permită, într-un viitor previzibil, depăşirea limitelor actuale ale factorilor de producţie într-un
mediu de viaţă compatibil cu mediul natural. Cu cât gândirea şi acţiunea convergentă a
popoarelor se vor angaja mai repede şi pe fond în această direcţie, cu atât şansele de succes vor
fi mai mari.

10
 Globalizarea a ajuns să fie identificată cu universalizarea sărăciei, dependenţei, a
criminalităţii. Nu este întâmplător faptul că înţelegerea globalizării este marginalizată în raport
cu critica de respingere a sa.
Înainte de toate omenirea ar trebui să accepte că schimbarea este chiar noul său mod de
viaţă, apoi să vadă pas cu pas cum se produce această schimbare peste tot, de la obiceiuri şi
obişnuinţe mărunte până la construcţii instituţionale.
Globalizarea riscă să fie luată drept o nouă socializare de astă dată la scară planetară.
Globalizarea pare un studiu de integrare a economiei mondiale doar pentru cei care se
cramponează de stat ca actor al pieţei globale şi de suveranitate ca matrice a identităţii
teritoriale, etnice, culturale etc.

Capitolul 3 – EFECTELE SOCIALE ALE GLOBALIZĂRII

3.1. Influenţa globalizării asupra culturii

Specialiştii declară că problema noastră actuală nu este insufienţa schimbului economic,
ci distrugerea coeziunii morale a societăţilor care au fost odinioară legate de obiceiuri religioase,
comunitate sau familie. Acestea au fost realităţi sociale solide despre care teoreticienii liberali au
crezut că vor rămâne intacte orice s-ar întâmpla. Nu ne putem baza pe asta. Este foarte clar că
cele mai de succes societăţi moderne vor fi cele care nu sunt în totalitate moderne, cele care
îmbină stiluri vechi şi noi, în care convieţuiesc tradiţia şi modernitatea, fără ca vreuna să
predomine.
În era globalizării unele ţării caută să-şi întărească identitatea în detrimentul dizolvării
identităţii altor ţări. Fenomenul este cât se poate de normal şi, raţiunile cât şi urmările sale
trebuie căutate ca într-o oglindă, în istorie. impactul globalizării pe termen lung la nivel cultural,
nu este unul distructiv. Culturile superioare vor continua să existe, se vor impune şi vor renaşte
permanent.
Este o realitatea că graniţele se dizolvă şi omul se regăseşte tot mai mult în identitatea de
locuitor al Pământului decât ceea de cetăţean a unei ţări sau alta. Tot mai mult barierele impuse
de limbă şi cele culturale dispar şi oamenii pot să comunice mai uşor, dezvoltând valori comune,
având în acelaşi timp posibilitatea de exprimare şi afirmare într-un context universal valabil şi
larg acceptat.
Temerea că transformarea culturii în marfă va ignora frontierele, contribuind astfel la
instaurarea hegemoniei unei singure puteri, apare în anii ’20. De la Luigi Pirandello la Georges
Duhamel, trecând prin José Ortega y Gasset, Lumea Veche respinge “materialismul“ venit de
peste ocean. Primul război mondial a permis Statelor Unite să ocupe pieţele cinematografice

11
lăsate libere de mobilizare în marile puteri europene. După ce criza din anii ’30 a deplasat
centrul economiei mondiale de la Londra la New York, noţiunea de “americanizare” a fost
lansată pentru a stigmatiza debarcarea produselor culturale care ţeseau o legătură strânsă între
reţelele financiare şi “operele spiritului” şi care ameninţau să distrugă universalitatea căreia
Europa şi noţiunea ei despre cultura elevată voiau să-i fie garanţi”.
În anii ’60, critica americanizării s-a mutat în ţările din lumea a treia care au refuzat să
urmeze calea trasată de “experţii” în modernizare/dezvoltare. Noţiunea de americanizare a fost
înlocuită de cea de imperialism cultural. În anii ’70 “teza dominaţiei culturale inspiră
revendicările mişcării ţărilor nealiniate în favoarea unei Noi Ordini Mondiale a Informaţiei şi
Comunicării. Majoritatea controverselor se desfăşoară în incinta UNESCO.
Noţiunea “cultură globală” a intrat prin intermediul strategiilor de management şi
marketing şi ghidează vânătoarea de universalii culturale şi căutarea de mesaje cu cât mai mulţi
destinatari. “A defini pieţe şi ţinte tot mai vaste în jurul aceloraşi simboluri, iată lozinca ce
subîntinde gigantica mişcare de concentrare şi constituire a reţelelor publicitare şi a grupurilor
de comunicare multi-media, precum şi lansarea canalelor pan-satelitare”.
În anii ’80 am putut asista la explozia gândirii planetare şi la apariţia unor noi abordări
critice a legăturii dintre fluxurile de comunicare transnaţionale şi teritoriile particulare, a
raporturilor interculturale în general. Două concepte noi au apărut în acea perioadă şi anume
“comunicarea-lume” şi “hibridarea”. “Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizări şi
surse de excludere inerente geo-economiei – modelul cu două viteze – iar “hibridarea” se referă
la problema interacţiunilor de orice fel dintre teritoriile particulare şi fluxurile globale.
Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chiraq spunea într-un discurs ţinut la UNESCO în
2003 că cultura nu trebuie să se încline în faţa comerţului. Ea este aceea care ne va înarma
pentru a răspunde la această provocare a aventurii umane numită globalizare. Prin ea ne vom
putea opune partzanilor şocului civilizaţiilor, răbufnirilor arhaice, identitare, naţionaliste,
religioase, de care lumea ne dă atâtea dovezi dureroase; ea este aceea care asigură respectul
celuilalt şi dialogul între oameni.

3.2. Globalizarea şi piaţa muncii

Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai vizibil al competiţiei dintre vechile
ţări industrializate şi ţările cu salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor cu salarii mici duce
la creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea ce are 2 efecte “primare”:
“consumatorii din ţările bogate pot consuma mărfuri mai ieftine decât cele pe care aceste ţări le
produceau înainte” consumatorii din ţările cu salarii mici, “au tot mai mult acces la bunuri pe

12
care aceste ţări nu ştiu încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la preţuri mult mai mari sau
de o calitate mai proastă decât ţările industrializate bogate”.
În ţările industrializate putem vorbi de 3 categorii de persoane active: “<competitivii>,
care produc bunurile şi serviciile pe care ţările cu salarii mici nu ştiu încă să le producă;
<expuşii>, care sunt în competiţie directă cu persoanele active din ţările cu salarii mici (…)
<protejaţii>, care produc bunuri şi servicii care prin natura lor nu pot călători”.
Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu salarii mici este, într-o primă
etapă, faptul că numărul de locuri de muncă ale expuşilor care se distruge este mai mare decât
numărul de locuri de muncă ce se creează pentru competitivi, dar dacă ritmul de creare de locuri
de muncă pentru competitivi în ţările industrializate bogate compensează locurile de muncă
desfiinţate ale expuşilor, atunci nu se vor înregistra creşteri semnificative ale şomajului sau
inegalităţilor.
În anii 1970-1980 în ţări cum ar fi Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, care,
prin politici voluntariste şi protecţioniste, au exportat bunuri tot mai complexe, salariile au
crescut şi moneda s-a apreciat; când au produs bunuri de înaltă tehnologie, costurile salariale au
înregistrat apropieri de cele ale ţărilor cele mai puţin bogate din Europa.
În ceea ce priveşte ţările cu salarii mici şi capacitate tehnologică cum ar fi China, fostele
ţări socialiste din Europa de Est, India, Brazilia, Mexic, acestea au dimensiuni mult mai mari
decât primele “noi ţări industrializate” (dragonii asiatici) iar “structura lor internă este foarte
diferită. O industrie modernă sau rapid modernizabilă coexistă aici cu masele rurale şi numeroşii
lucrători din sectorul informal, care formează o majoritate covârşitoare şi au o productivitate a
muncii foarte scăzută; rezultă un nivel scăzut al venitului mediu pe locuitor şi al salariilor”.
Se pot aduce, în principal, 2 argumente privind liberul schimb cu ţările cu salarii mici:
competitivitatea datorată, în mare măsură, subevaluării monedei acestor ţări, care nu este atât de
flagrantă pe cât pare la prima vedere, şi lipsa de protecţie socială a muncitorilor cu toate că unele
ţări au sisteme de îngrijire gratuită sau subvenţionată, asigurări de şomaj sau accidente, care, la
valoarea relativă a salariului net, sunt echivalente cu cele din ţările bogate, cum ar fi cazul
Chinei, sau practici condamnabile ca munca efectuată de copii sau munca gratuită a
prizonierilor. Uneori se face referire la un al treilea argument: competitivitate datorată gradului
mai redus de protejare a mediului.

3.3. Imigrarea şi globalizarea

Este bine ştiut că globalizarea accentuează mondializarea spaţiilor de deplasare. Se
înregistrează, de asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de lucru şi
diversificarea calitativă a fluxurilor.

13
 “Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între altele
“exodul creierelor”, dar şi din Nord către Sud, cu firme multinaţionale care îşi trimit cadrele de
conducere şi tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor dezvoltare şi de mutări de
întreprinderi. Din Nord, muncitori care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca
britanicii şi portughezii din Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania şi care
lucrează “la negru” pe imensul şantier berlinez de după 1989. Din Sud, bărbaţi şi femei fug spre
un Sud mai puţin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeş sau bolivienii în Argentina,
sau chiar spre Est, ca vietnamezii sau srilankezii în Europa de Est şi în Rusia”.
Se opinează că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de globalizare în sensul că, pentru
imensa lor majoritate, frontierele sunt închise, cel puţin formal.
Închiderea, parţial teoretică, a frontierelor din Nord împiedică serios mobilitatea
populaţiilor străine. Acestea, neputând să mai circule cum o făceau adesea mai înainte, s-au
instalat durabil, chiar definitiv, în ţările de imigrare. Sedentarizarea acestora a dus la constituirea
de minorităţi care doresc să-şi menţină legăturile cu propria cultură, cu ţara de origine, cu
compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu cât în ţara de rezidenţă aceste persoane sunt adesea
victime ale marginalizării sau rasismului.
În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau culturale – dar şi comerciale, financiare,
mediatice, chiar politice – deosebit de active. Noile legături transnaţionale care se nasc
conturează spaţii policentrate, se sprijină pe multiple obligaţii de fidelitate naţională şi sunt
adesea mai dinamice şi mai eficace decât statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă
afişează în general ambiţii mult mai modeste.
De multe ori telemunca sau mutările de întreprinderi sunt considerate preferabile venirii
imigranţilor care, mai târziu, se vor instala împreună cu familiile lor. De asemenea, singurii
lucrători autorizaţi să emigreze o fac în cadrul unor contracte temporare strict supravegheate.
Mondializarea creează necesităţi noi pentru câteva miliarde de potenţiali consumatori,
frustraţi de toate dar insolvabili, care trebuie apoi opriţi la porţile supermagazinului planetar.

3.4. Sărăcie şi globalizare

Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei globale este reproductibil, dar
nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele “dezvoltării mimetice”. “Pe de o parte,
<avangardiştii>, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea
definită de Banca Mondială. <Noua sărăcie> mondială este structurală şi face parte din sistem.
Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă
modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între insule de
privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile propuse lumii de către Occident

14
(întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor,
dar le apar acestora total lipsite de sens. Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să
fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa mondială a
muncii? Sau mai curând dezrădăcinare socială şi culturală la nivel planetar?”
“Globalizarea poate fi cel mai bine înţeleasă ca un fenomen spaţial, având două extreme:
la un capăt comunităţile locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt societatea globală spre
care tindem, dar nu ştim deocamdată dacă se va realiza vreodată”.
În opinia noastră, dezrădăcinarea şi migraţia sunt aspecte negative ce le depăşesc, în
multe cazuri, pe cele pozitive ce însoţesc globalizarea. De asemenea, unele zone sărace au
devenit şi mai sărace, iar decalajele între ţări/zone bogate şi cele sărace s-au adâncit.
Referitor la SUA, specialiştii declară că globalizare a deturnat dezvoltarea economică în
Sud, unde săracii continuă să plătească preţul mare al ajustărilor. Pentru a creşte exporturile şi a-
şi plăti obligaţiile către creditori, tările în curs de dezvoltare trebuie să taie în bugetele de
sănătate, educaţie ţi ajutor al micilor fiermieri. Există nenumărate studii despre impactul social
al ajustărilor structurale si rezultatele sunt depresiv de identice: cei care deţin mai puţin suferă
mai mult.
Globalizarea aduce cu ea o serie de aspecte negative iar cele mai negre sunt departe de a
fi cele legate de degenerarea culturală al unei ţări sau alteia. Globalizarea conduce la dereglarea
demografică, accentuarea fenomenului de sărăcie la nivel global, instabilitate economică, şi
amplificarea şi degenerarea conflictelor.
3.5. Dispariţia frontierelor
Fiecare organizaţie este definită prin frontiere, care fac ca aceasta să poată fi deosebită
de mediul său. Frontierele creează identitate, întrucât ele determină cine sau ce aparţine
organizaţiei ca entitate şi unde se află punctul de separare de alte entităţi - lucru valabil atât
pentru simplele asociaţii, cât şi pentru firme şi mergând până la nivel de naţiune. Frontierele
limitează rezultatele la spaţii sau pieţe şi, prin aceasta, facilitează alocarea responsabilităţii
pentru deciziile ce se iau. Mai mult: frontierele fac posibil ca diferenţierile ce există să poată fi
identificate, recunoscute şi deosebite unele de altele. Ei bine, trăsătura centrală a globalizării
constă tocmai în faptul că frontierele existente până acum devin neclare şi tot mai vagi. Desigur,
"sistemul frontierelor" ce caracterizează planeta noastră rămâne încă în vigoare. Cu toate
acestea, diferenţa între "înăuntru" şi "afară", între "noi" şi "ei", este redusă de creşterea
numărului şi intensităţii interacţiunilor. Faptul că, astăzi, frontierele se modifică în mod curent
sau dispar în totalitate în atât de multe domenii, cum ar fi cultura, lumea afacerilor, stratificarea
socială şi sfera politicii, este ceea ce explică resorturile dinamicii pe care o cunoaşte
globalizarea.
15
 Mobilitatea factorilor de producţie, precum capitalul şi cunoştinţele, şi nu numai marea
mobilitate a bunurilor şi serviciilor, este o consecinţă a erodării frontierelor. Ca urmare, este
promovată eficienţa pieţelor şi, prin aceasta, presiunea concurenţială. In timp însă ce pieţele de
capital sunt cele mai puternic integrate global, pentru diferitele pieţe ale muncii este valabilă
situaţia opusă, cu excepţia unor grupuri restrânse de manageri, savanţi, artişti, adică globalizarea
se desfăşoară desincronizat.
Pe de altă parte, pieţele pentru bunuri industriale au cel mai ridicat grad de integrare
globală, după cele de capital. Cu toate acestea, de o importanţă deosebită pentru procesul de
globalizare o reprezintă marea mobilitate pe care au dobândit-o cunoştinţele, sub forma
informaţiilor, a tehnologiilor fizice şi conceptelor manageriale
3.6. Impactul globalizării asupra educaţiei
Profesorul Marcelo Suarez Orozco, auotor al cărţii „Globalizarea culturii şi a educaţiei în
noul mileniu” distinge patru aspecte majore ale globalizării:
- creşterea emigraţiei
- puterea şi ubicuitatea noilor tehnologii la scară globală
- post-naţionalizarea producţiei şi distribuţiei de bunuri şi servicii
- mişcările de tip „du-te vino” ale culturilor la nivel mondial, concept care se
îndepărtează de modelul „americanizării” culturale promovat de alţi autori.
El deplânge faptul că educaţia pe care o primesc astăzi în şcoli copiii şi tinerii, nu are în
vedere problemele globalizării. Globalizarea este un proces complex care necesită prelucrarea a
enorme cantităţi de informaţii şi date, ceea ce necesită dezvoltarea de capacităţi multifuncţionale
şi capacitatea de a rezolva probleme rapid.
Instituţiile de învăţământ superior sunt şi ele atinse de fluxurile globalizării, care
declanşează mai ultă concurenţă între universităţi, dornice să atragă cât mai mulţi studenţi de
calitate în sălile lor de curs. Concurenţa implică inevitabil o clasificare a acestor instituţii de
învăţământ, care , într-o lume globalizată, pune alături universităţi de pe tot mapamondul,
ordonate după performanţele obţinute de absolvenţii lor dar şi după multe alte criterii precum
infrastructura, finanţarea, etc.
Desigur avantajată de răspândirea globală a limbii engleze, Anglia îşi propune să devină
un lider al învăţământului superior livrat la scară planetară, prin Internet, prin înfiinţarea de
filiale ale universităţilor sale în diverse tări de pe glob, pentru a competiţiona SUA.
Printre problemele care pot apărea în urma unei asemenea politici expansioniste, s-au
menţionat: creşterea xenofobiei în cazul respectării culturilor locale şi a necesităţilor în educaţie
ale tării respective, calitatea slabă a filialelor, comparată cu cea a instituţiei mamă, polarizarea
ţărilor lumii datorită concentrării instituţiilor de învăţământ superior în anumite zone ale lumii.
16
 3.7. Criza alimentară şi subdezvoltarea
Lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populaţiei globului este cunoscută drept
criza alimentară. În domeniul alimentaţiei publice, România a elaborat încă de la începutul lui
2001 o strategie care a acţionat pe linia modernizării, prelucrării şi producerii alimentelor, însă mai
trebuie făcute eforturi considerabile în această ramură. În ceea ce priveşte calităţii alimentelor,
lipsa resurselor care ar trebui alocate Agenţiilor Sanitar - Veterinare continua să fie un obstacol
important.
Aceasta este o problemă profundă şi de lungă durată, se întâlneşte într-o economie
subdezvoltată, caracterizată printr-o productivitate scăzută a exploatării agricole, rezultat al unui
grad redus de înzestrare tehnică a muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în
utilizarea factorilor de producţie în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Chiar dacă producţia mondială creşte, producţia de alimente pe locuitor în ţările slab
dezvoltate, abia dacă se menţine constantă, la un nivel deja necorespunzător. După rapoartele
ONU pentru alimentaţie şi agricultură, necesarul zilnic de proteine şi calorii nu este asigurat în
marea majoritate a regiunilor globului. Zonele în care se resimt lipsurile cele mai mari cuprind
ţările din regiunea Anzilor, Africa şi Orientul Apropiat, şi ţările dens populate din Asia. În schimb
în America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi calorii pe
locuitor este cel mai ridicat.
Crizele agricole de subproducţie se propagă asupra mediului urban; cresc cheltuielile
pentru alimente în bugetul familiilor cu venituri medii şi inferioare mediei, care-şi reduc consumul
şi creşterea de produse manufacturate, ca premisă pentru apariţia sau accentuarea supraproducţiei
şi declanşarea de crize în sectoarele neagricole. Crizele agricole apar în economiile slab dezvoltate
şi în cele cu exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice
rudimentare. Ele pot fi atenuate pentru diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea
transporturilor şi comerţului mondial cu produse agricole şi trecerea şa agricultura intensivă.
În ţările dezvoltate există premisele unor crize agricole de supraproducţie, fiind atenuate
prin cumpărarea de către stat a surplusului şi prin promovarea unor practici de restrângere
compensatorii a suprafeţelor. În prezent există mari surplusuri de produse agroalimentare în ţările
dezvoltate cu o criză alimentară mondială.
Potrivit unor studii, există o serie de factori, care frânează creşterea producţiei alimentare pe
locuitor.
 Costul mediu al intrării terenurilor în folosinţă arabilă este mare în unele zone ale
lumii (Africa de Sud, ţări ale Asiei de Răsărit, Orientul Apropiat, Africa de Nord);
 Lipsa unor păşuni permanente în regiunile secetoase ale globului;

17
  Pierderea unei suprafeţe tot mai mari din pământul arabil ca urmare a folosirii lui
pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor, precum şi datorită
fenomenelor de eroziune care se produc;
 Creşterea mai rapidă a populaţiei decât populaţia agricolă într-o serie de zone şi state
neindustrializate ale lumii;
 Randamente agricole foarte scăzute într-o serie de ţări slab dezvoltate;
 Disponibil de apă dulce redus;
 Alocarea unor resurse scăzute producţiei alimentare în raport cu cele alocate
producţiei altor bunuri şi servicii, inclusiv pentru cheltuielile militare.
Depăşirea crizei alimentare mondiale necesită acţiuni naţionale şi internaţionale
convergente care să pornească de la faptul că producerea disponibilului alimentar necesar
consumului populaţiei presupune sporirea producţiei agricole a ţărilor în curs de dezvoltare prin
procedee tehnologice superioare, care trebuie să devină „cea mai înaltă prioritate economică a
lumii”.
În cadrul acesteia, sunt esenţiale acţiunile naţionale şi internaţionale care măresc
randamentul factorilor de producţie din agricultura ţărilor slab dezvoltate, reduc pierderile de teren
arabil şi introduc în circuitul agricol noi suprafeţe, asigurând o creştere a producţiei agricole
superioare populaţiei.
În prezent Economia României se confruntă cu o reducere alarmantă prin creşterea
şomajului, lipsa unei cereri de consum stimulative, pericolul declanşării unei crize alimentare fără
precedent în condiţiile întreruperii bruşte a subvenţionării agricultorului mic şi mijlociu.
Începând cu anul 1994, au fost iniţiate acţiuni pentru relansarea creşterii economice în
mai multe domenii. Unul fiind creşterea sensibilă a producţiei agricole şi a eforturilor financiare
efectuate de stat, astfel încât în anul 2000, nivelul consumului mediu pe locuitor să fie compatibil
cu cel realizat ca medie europeană; se prevăd schimbări importante ale structurii producţiei
vegetale, zootehnice, cu implicaţii pozitive asupra îmbunătăţirii consumului populaţiei la produse
agroalimentare de bază.
Problema de fond, care se află în centrul atenţiei economiştilor din ţara noastră, care încă
nu este soluţionată corespunzător, o constituie protecţia socială a populaţiei oraşelor , îndeosebi
din marile centre urbane, în ceea ce priveşte asigurarea aprovizionării cu produse agroalimentare
de bază. Soluţionarea acestei probleme este legată de agricultură, de creşterea producţiei agricole,
vegetale şi animale de formele de organizare, privatizare.
Într-adevăr, într-un fel s-ar pus problema proprietăţii private în anii ’40 şi în cu totul alt
mod trebuie pusă pentru anul 2000 – 2002, dacă în 1941 ponderea populaţiei agricole era de
71,4%, în 1989 a scăzut la 27,6%, formată preponderent din femei şi persoane în vârstă.
18
 Producţiile medii obţinute în agricultura României, în 1989 s-au situat cu mult sub
producţiile realizate în Europa. Aspectele negative în domeniul producţiei vegetale au avut
repercusiuni accentuate asupra zootehniei, prin necorelarea dintre baza furajeră şi necesităţi,
îndeosebi în ce priveşte asigurarea furajelor concentrate.
Productivitatea corespunzătoare a pajiştilor naturale şi mai ales desfiinţarea iazurilor
comunale din zonele de şes ai condus la reducerea considerabilă a efectivelor de animale şi a
producţiei animaliere, cu deosebire în gospodăriile populaţiei.
Aceste aspecte scot în evidenţă necesitatea definirii, riguros ştiinţific a obiectivelor
strategice, privind reforma şi restructurarea în agricultură, care să ţină seama de legăturile
puternice existente dintre factorii sociali şi cei economici, specifici unei economii de piaţă, bazate
pe îmbinarea creşterii economiei cu bunăstarea şi stabilirea socială, având în vedere toleranţa şi
coexistenţa în agricultură a mai multor forme de proprietăţi, dictaţi de interesele majore ale
naţiunii – sector particular, cooperatist, sector de stat, mixt.
Procesul de reconstrucţie a economiei româneşti bazat pe valorificarea cu prioritate a
factorilor interni ai dezvoltării economice, este de neconceput fără participarea activă a ţării
noastre la circuitul economic mondial care îmbracă forme multiple de manifestare.
Pe plan mondial are loc un proces de formare a unor asamblări economice tot mai vaste,
în care sunt atrase entităţi statale, resimţindu-se în etapa actuală, nevoia armonizării intereselor de
afaceri şi reglementării pe plan internaţional a sistemelor şi tehnicilor de colaborare şi cooperare
economică în vederea creării unui cadru juridic şi instituţional adecvat, care să stimuleze adâncirea
diviziunii mondiale a muncii şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi pe această bază înlăturarea
decalajelor economici dintre ţări.
Aderarea la un astfel de grup internaţional se realizează cu mari cheltuieli din partea
statelor viitor membrii. Aşa s-a întâmplat şi cu România în procesul de aderare la Uniunea
Europeană. Negocierile de aderare cele mai dure au fost cele pe plan agricol. România nu a
obţinut avantaje mari în relaţiile de comerţ exterior cu Uniunea Europeană, dar s-a lăsat
posibilitatea protejării propriei agriculturi.
România exportă numai 25 de produse agricole în cantităţi enorm de mici – aproape
nesemnificative pentru producţia noastră. Nu s-a obţinut mult, dar am obţinut posibilitatea
protejării agriculturii româneşti. S-a putut negocia – pământul arabil al României, va trebui să se
renunţe la 2 milioane hectare arabil pentru a putea adera la Uniunea Europeană. Aceste 2 milioane
de hectare – reprezintă 21,4% din suprafaţa arabilă a ţării noastre în condiţiile în care şi aşa
securitatea alimentară a ţării este grav afectată.
Guvernanţii noştri n-au găsit cele mai bun formule pentru rezolvarea problemelor apărute
în această perioadă de tranziţie şi este de aşteptat ca şi acum să apară o măsură asemănătoare cu
19
celebra „privatizare prin lichidare” astfel că măsura respectivă să distrugă definitiv agricultura
românească sau ceea ce a mai rămas din ea. Nivelul de dotare tehnică este precar, la noi este de
peste 60 hectare la tractor, faţă de 12,7 hectare pe tractor cât este media europeană. Acesta şi alte
cauze au dus la randamente medii la hectar scăzute, reprezentând mai puţin de 50% faţă de
principalele ţări membre ale Uniunii Europene.
Ajustarea structurilor agricole trebuie să urmărească modernizarea exploataţiilor astfel
încât să devenim competitivi pe piaţa internă şi internaţională. Rezultatul acestor transformări este
pozitiv dacă se asigură un grad normal de autosuficienţă alimentară şi dacă se obţin avantaje de pe
urma integrării în Uniunea Europeană.
Agricultura noastră, cu peste 4 milioane de gospodarii şi peste 3 milioane de persoane
active, nu asigură hrana necesară pentru 23 milioane locuitori, faţă de Uniunea Europeană unde
7,8 milioane de agricultori produc hrana pentru 350 milioane locuitori şi un important surplus
pentru export.
Doi ani la rând, nefavorabili pentru agricultură ar avea consecinţe dintre cele mai grave,
nu numai asupra economiei româneşti, care şi aşa este instabilă, ci asupra populaţiei ţării care a
început să deţină toate recordurile negative ale Europei în materie de sănătate.
Trebuie subliniat că un an agricol nu este favorabil pentru toate culturile, astfel că el
poate să fie bun pentru unele şi nefavorabil pentru altele. Scoaterea din circuitul arabil a celor 2
milioane de hectare de teren nu reprezintă numai o problemă economică de mare importanţă, dar
şi una socială şi chiar juridică.

Capitolul 4 – ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

4.1. Schimbări Istorice

Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi
considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa cu
ochiul liber vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie: macarale, uzine, combinate,
oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile naşterii nu lipsesc
nici acum: şomaj, suferinţe, sărăcie. Ce rezervă însă globalizarea?
În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de la o economie
predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie
rurală din Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol
important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin
experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă
sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.
20
 Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are
„petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al
PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe ultimii zece ani) se
situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului
planificat. Iar politicienii săi caută încă cu disperare soluţii pentru redresarea economiei.
Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă
astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor presupuse de
globalizare.
Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de întârzierea
startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi controlate de
stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat printre ultimele ţări
care beneficiază de revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în
final, a informaţiei. Abia după 1990, timid, societatea informaţională şi-a început pătrunderea în
zona noastră şi efectele ei au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam.
Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală,
toate au pus rapid la colţ economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi
dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de şomeri, 1
milion de locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie şi cu 5,5 milioane de
pensionari. Adică o ţară epuizată.
Ciudat este faptul că atât clasa politică, cât şi observatorii nepolitici au fost, în primii ani
„romantici” ai edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total inconştienţi în faţa
fenomenului globalizării şi deci asupra modului în care factorii naţionali responsabili trebuie
deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător pe teritoriul lor naţional şi să
găsească răspunsuri potrivite.Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie
planificată suferise serios tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.
De exemplu, fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu, profitând de experienţa
cadrelor româneşti în industria petrolului – România fiind un pionier în domeniu pe plan
internaţional – experienţa menţinută şi după prigoana împotriva cadrelor tehnice „burgheze” din
anii „obsedantului deceniu” (anii ’50), a construit o imensă capacitate de rafinare, de peste 25 de
milioane de tone pe an, în condiţiile în care producţia de ţiţei a României nu depăşea 11 milioane
de tone pe an. Unul dintre principalii furnizori de ţiţei brut pentru România urma să fie Iranul
aflat, încă, sub conducerea dinastiei Pahlavi. Clauzele foarte favorabile ale contractului au fost
obţinute şi cu sprijinul discret al administraţiei nord-americane, interesate (în acel moment) să
sprijine disidenţa (inclusiv economică) a Bucureştiului faţă de regimul de la Kremlin. Dar
revoluţia islamică ce a urmat la Teheran a pus practic pe butuci planul lui Ceauşescu,
21
demonstrând că măcar din punctul de vedere al afacerilor, nimănui nu poate să-i fie indiferent
ceea ce se întâmplă la mii de kilometri.
Un alt exemplu elocvent: Bucureştiul a semnat Acordul de Asociere la Uniunea
Europeană (pe atunci denumită încă Comunitatea Europeană) în 1993, după doi ani de negocieri
cu nomenclatura de la Bruxelles. Au trecut de atunci 14 ani, clauzele Acordului remodelează de
mult economia românească, dar prevederile concrete ale acestui document extrem de important
continuă să fie complet necunoscute sau doar vag cunoscute de actorii importanţi ai economiei
reale româneşti. O simplă hotărâre de guvern este întoarsă pe toate părţile de mass-media – deşi
efectele ei sunt uneori modeste – în schimb acest document de bază pentru viitorul economiei
româneşti este tratat cu o indiferenţă ce frizează inconştienţa – doar pentru că nu este elaborat de
unul dintre actorii tradiţionali ai puterii ( parlament, guvern, ministere, etc)
Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită
să îi facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la începutul secolului
XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de comandă la cea de piaţă liberă,
cu o clasă politică abia în formare şi una managerială aşijderea.Cu excepţia scurtului răgaz care
a urmat finalului celui de-al Doilea Război Mondial, România a trecut prin trei dictaturi diferite:
dictatura instaurată de regele Carol al II-lea, dictatura militară a mareşalului Antonescu şi
dictatura comunistă, instaurată cu ajutorul Moscovei.
Aceste decenii de totalitarism au modelat mentalitatea publicului larg în sensul unei
autarhii destul de evidente şi la mai bine de un deceniu după ce România s-a deschis lumii.
4.2. Investiţiile străine – salvarea economiei!?
Deschiderea faţă de capitalul străin s-a făcut în România cu mai multă dificultate decât
statele Vişegrad – Ungaria, Cehia şi Polonia – sau în alte state desprinse din fosta Iugoslavie –
Croaţia sau Slovenia. Urmările sunt clare: lipsă de resurse interne de capital, cu acces inerent
limitat la pieţele externe de capital privat ( împrumuturi), economia românească suferă de foame
cronică de investiţii consistente. Mulţi investitori străini sunt încă „dubioşi” în ochii unei
populaţii obişnuite în deceniile de propagandă comunistă să-i identifice pe occidentalii cu
potenţial inamic.
Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele
sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind
incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară cu oportunităţi
economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România
poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative,
fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi

22
pierd clasica identitate „naţională” – poate deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei
forţe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.
Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot începe să
joace în viitor un rol regional sau internaţional. Micuţa Finlandă nu s-a temut să intre în
concurenţă cu giganţii clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de stat „fost
socialist”, depăşind stadiul de „tranziţie la economia de piaţă”, ţările est şi central-europene care
s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia
europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul
depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se
capacitatea unor parteneriate reale.
În acelaşi timp, consecinţele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse de
globalizare nu sunt deloc de neglijat.
În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de globalizării este
însoţit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi păşim într-o lume în care
există prea puţină milă pentru învinşi.
În cazul în care nu depăşim marasmul economic actual şi va rămâne departe de
structurile economice şi de securitate ( NATO şi UE), Bucureştiul poate rămâne suspendat nu
într-o „zonă gri”, ci într-o „margine a Imperiului” sinonimă cu subdezvoltarea în accepţiunea
clasică a termenului, cu un rol economic, politic şi militar derizoriu în plan continental şi
internaţional, ba chiar şi regional. Spre fericirea noastră putem spune că suntem la jumătatea
drumului, pentru că integrarea în structurile NATO s-a produs, cu sacrificii ce-i drept.
4.3. Securitatea naţională
Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa crimei
organizate, aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de la stadiul de
ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară producătoare.
Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană şi-au făcut deja puternic simţită prezenţa
pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani „Acoperişul” – cum este denumită cea mai
puternică organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă – a penetrat tot mai des teritoriul
României. Totodată, pe teritoriul României se fac simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste
internaţionale, mai ales cele arabe şi PKK.
Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne fac faţă
cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat – spălări de
bani, infiltrări bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional de luptă împotriva
criminalităţii tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI), dar corupţia din rândul
administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă a mafiilor de tot felul –
23
absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate sporesc considerabil riscul ca
România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu crima organizată.
Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă luăm în
seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi se operează cu
bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi sălbatica redistribuire a
veniturilor presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte în rândul „gulerelor albe”,
atunci realizăm că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american
decât de tip european. Împărţirea severă între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci
( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc propice pentru dezvoltarea unei democraţii
consolidate. O asemenea evoluţie nu este în mod necesar un rezultat al globalizării – dar
globalizarea are darul de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza
evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare
sunt foarte mari.
4.4. Repere demografice
Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte spre
normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor din sfera
serviciilor, un transfer de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul
persoanelor ce urmează studii universitare şi al celor care se perfecţionează ( studii de Masterat,
Doctorat), s-a mărit numărul specialiştilor în informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de
vârf ale economiei moderne. Apar însă şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am
aliniat societăţii informaţionale, astfel, aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură
sau din domenii conexe, în timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma,
deci, falimente în agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din această zonă pentru a
echilibra situaţia.
Sistemul academic românesc este sursa unui exod al tinerilor valorosi peste hotare, mulţi
dintre aceştia considerand emigrarea drept unica şansă de realizare profesională, arată Forumul
Academic Român, în luarea sa de poziţie cu privire la reformarea sistemului universitar
românesc. Forumul face acuzaţii dure cu privire la un „proces continuu de degradare din
sistemul universitar românesc ”, considerând grav faptul că „nici o universitate din România nu
este inclusă în clasamentul primelor 500 de niversităţi din lume, sau în primele 100 din Europa”.

24
4.5. Industria şi agricultura
Dacă industria şi agricultura sunt în continuă reducere şi redimensionare, avem baze
favorabile pentru viitor: un sistem de învăţământ încă apt să creeze oameni cu cunoştinţe
multiple şi diverse, un grad ridicat de cunoştinţe lingvistice, de informatică şi, bineînţeles
adaptabilitatea ca trăsătură de bază a poporului român. Ne lipseşte însă o specializare, atât de
necesară în societatea globală. Trebuie să ne rupem de tradiţionala dragoste faţă de uzină şi să
înţelegem că timpul a trecut. Societatea globală răsplăteşte doar ideea, informaţia, invenţia, nu
mastodonţii giganţi care produc cuie sau ciment. Viitorul aparţine ţărilor care produc idei.
În fine, nu putem ocoli nici riscurile etnice. România are pe teritoriul său naţional cea
mai importantă comunitate maghiară ce trăieşte în afara frontierelor Ungariei de astăzi. Deşi aici
statisticile sunt controversate, se pare că şi comunitatea rromilor este cea mai mare din Europa.
Globalizarea presupune o politică extrem de tolerantă a statului – naţiune faţă de minorităţile de
orice tip ( etnic, confesional, sexual, etc.) . Gheaţa pe care evoluează noţiuni ca „cetăţean al unui
stat”, „cetăţean al lumii” sau „cetăţean european” devine tot mai subţire şi va deveni încă şi mai
subţire în anii care vor veni.
Economiştii au ajuns la concluzia că reacţia statelor-naţiune în faţa Marii Crize a
secolului trecut – aceea a izolaţionismului, a închiderii în sine mai ales din punct de vedere
economic – a fost una greşită şi reacţia potrivită ar fi fost mai degrabă deschiderea. Făcând o
paralelă, în mod cert România nu se poate apăra de valul globalizării închizându-se în sine,
încercând să conserve structuri anacronice, jucând „piese ale secolului trecut atunci când pe
marile scene ale lumii se montează cu totul alt tip de spectacole”.
4.6. Transformarea României
Cu alte cuvinte, aşa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să gândeşti global şi
să acţionezi local. Să nu îţi pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un
naţionalism îngust şi anacronic. Să îţi deschizi treptat economia faţă de structurile continentale şi
internaţionale, dar să îţi dezvolţi şi instituţiile, şi reflexele pentru a fi pregătit să faci faţă la o
adică unui alt tip de criză faţă de cea clasică, cu care ai fost obişnuit. Să consacri treptat
drepturile minorităţilor – aşa cum este firesc, de vreme ce orice formă de tiranie este
contraproductivă – dar să te fereşti să cazi în dictatura minorităţii împotriva majorităţii, la fel de
periculoasă.
Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile noastre
avem nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost. Monopolul
RomTelecom (în ultimii ani dezvoltându-se şi alte companii telefonice), ne-a costat enorm:
avem reţea de telefonie învechită, prost întinsă şi cu prea puţin abonaţi ( circa 4 milioane de

25
posturi telefonice în 2005) şi doar 200000 de faxuri. La fel de prost stăm ( şi datorită tarifelor
telefonice exagerate) şi la capitolul Internet, cu doar 2 milioane de domenii româneşti.
O altă schimbare este desfiinţarea graniţelor, apariţia parlamentelor şi a guvernelor
europene, rolul instituţiilor financiare mondiale ( FMI şi Banca Mondială), desfiinţarea
monedelor naţionale şi trecerea la euro, lichidarea armatelor naţionale în favoarea NATO. Toate
acestea arată că treptat statul naţiune, cu care secolele IX şi XX se obişnuiseră, ajunge la capătul
emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!”. Libera circulaţie a
oamenilor, a valorilor şi capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorităţii
statale, toate acestea ne vor schimba radical viaţa.
Dacă, practic, statul naţional România se va transforma masiv, asta nu înseamnă că va
dispărea naţiunea română. Din contră, ca şi celelalte popoare europene, şi românii vor trebui să
înveţe să îşi iubească şi să-şi impună mai mult limba, tradiţiile şi istoria. Conceptul francez al
rezistenţei prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a deznaţionalizării, este necesar
să fie aplicat în România. Tot mai mult spaţiu va trebui dedicat în mass-media culturii, istoriei şi
limbii naţionale, iar impunerea lor în Europa trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar şi
o realitate.
Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural. Tot mai
multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul prin
comunicarea modernă ( fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la îmbunătăţirea
comunicaţiilor: aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea canalizării, electrificare,
apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a locuinţelor în case mari, spaţioase,
cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.
Încet-încet, modernizarea învinge. Deja tabloul României faţă de acum zece ani este mult
îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu ne mai prind nici rupţi de lume,
izolaţi şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.
Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării,
pentru că nu aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea în face mai
puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie
acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti:
trebuie însă în mod necesar să îl înţelegi, din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală
măsură. Şi să îl foloseşti, fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este
şi cazul României, înţelegerea acestui fenomen şi acţiunea în sensul foloseşte-te de forţa lui şi
nu-l lăsa să te zdrobească, va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.
În patru domenii – ecologie, societate civilă, identitate şi cunoastere – o evaluare a
efectelor negative este contrabalansata de noi posibilităţi de acţiune. Globalizarea a contribuit la
26
deteriorarea naturii şi secarea resurselor neguvernabile. Dar a creat şi posibilitatea unor campanii
mondiale şi a oferit concepte şi metode, ca de exemplu, dezvoltarea durabila, recunoscute
cvasiuniversal. Societatile civile au o mai putina eficienta in fata factorilor globali, ce nu pot fi
trasi la raspundere, precum guvernele sau companiile ancorate in teritoriu, vizibile şi abordabile.
Dar ele dovedesc o mare propensiune spre globalizare, pe care o folosesc în aspiraţia la o
societate civilă globală deja emegentă.
Identitatea individului sau a grupului este amenintată de fluiditatea şi ritmul globalizării.
Dar exista şi orizontul nou al unei identitati din reflexivitatea oferita de şansele globalizării. În
sfârşit, cunoaşterea este avantajată de fluxul de informaţii, producţia şi circulatia ei necontenită
şi setea de cunostinţe a civilizatiilor contemporane.
Din păcate, corul celor care sunt împotriva globalizarii devine din ce în ce mai puternic.
Globalizarea, afirmă unii, creează o lume a învingatorilor şi a perdanţilor. Globalizarea nu este
în opinia tuturor un fel de panaceu, capabil să videce toate bolile de care suferă planeta noastră.
Din acest punct de vedere, euforia de care dau dovada unii nu se justifica întru totul. Mai mult
decât atât, numeroşi observatori ai vieţii economice internationale consideră ca ea este
întretinută în mod artificial tocmai de cei ce beneficiază de pe urma ei şi mai putin de cei ce au
înregistrat pierderi sau au fost pur şi simplu marginalizaţi.

27
 BIBLIOGRAFIE

1. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Johnathan Perraton, Transformari

globale. Politică, economie şi cultură, traduceri de Ramona-Elena Lupascu, Adriana Straub,
Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Editura Polirom, Iasi, 2004.
2. Eugen Ovidiu Clurovici, Naţiunea Vitruală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom,
Iasi, 2001.
3. Dinu Marin, Globalizarea şi apoximările ei, Editura Economică.
4. Joseph E. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică 2005.
5. Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet.
6. Revista România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de
Ionformaţie, Bucureşti, nr.1,2/ 2003.

28