Sunteți pe pagina 1din 24

SUBDEZVOLTAREA SI ASISTENTA EXTERNA PENTRU

DEZVOLTARE

In condiţiile în care trei sferturi dintre locuitorii planetei trăiesc în ţări ce aparţin
lumii în curs de dezvoltare, prin amploarea şi consecinţele sale, subdezvoltarea a devenit
una dintre problemele globale ale omenirii.
La începutul anilor ´60 ţările lumii puteau fi încadrate cu uşurinţă într-o anumită
categorie: ţările dezvoltate includeau majoritatea ţărilor din Europa, America de Nord,
Japonia, Australia şi Noua Zeelandă; ţările în curs de dezvoltare cuprindeau restul lumii.
Ultimele mai erau denumite şi "Lumea a treia"1 deosebindu-se astfel de ţările
industrializate (Lumea întâi) cât şi de fostele ţări socialiste din Europa de Est (Lumea a
doua).
Din anii 90 lumea nu se mai împarte în trei categorii clare cu aceeaşi uşurinţă ca
înainte. Pe de o parte progresul economic rapid înregistrat de unele dintre ţările în curs de
dezvoltare le-a adus tot mai aproape de ţările dezvoltate. Astfel ţări ca Argentina şi
Coreea deşi sunt considerate ţări în curs de dezvoltare sunt de fapt ţări cu venit mediu sau
nou industrializate. Pe de altă parte, alte ţări, cum ar fi cele din Africa Subsahariană sau
din Asia de Sud au stagnat sau chiar au înregistrat căderi sub nivelul progresului
înregistrat de restul lumii, aşa încât a fost introdus un nou concept pentru a le desemna:
"Lumea a patra". De asemenea nu este clar în ce categorie vor fi încadrate republicile
din fosta Uniune Sovietică sau celelalte ţări foste socialiste din Europa de Est în care
după 1989 s-a înregistrat un puternic regres în dezvotarea economică. Multe dintre aceste
ţări au acum mai multe puncte în comun cu ţările în curs de dezvoltare, decât cu ţările
dezvoltate.
Este adevarat ca in prezent se fac eforturi mari se fac eforturi mari pentru a
aceelera dezvoltarea tarilor celor mai sarace, prin programe ample de ajutorare bilaterala
si multilaterala, financiara si tehnica. Desi evaluarile realizate pentru aceste programe
sunt optimiste si arata cresteri semnificative ale principalelor parametri analizati (speranta
medie de viata, 16 ani; nivel de alfabetizare, 40%; nivelul alimentatiei pe cap de locuitor,
20%), 2rezultatele programelor de asistenta pentru dezvoltarea statelor sub-dezvoltate
sunt inegale si inca scazute. Problemele care definesc subdezvoltarea in prezent sunt
departe de a fi rezolvate. Aceste principale elemente ce caracterizeaza statele
subdezvoltate se refera la:3
- saracia si foametea, malnutritia extinse la mai mult de 50% din populatia unui
stat;
- bolile si statea precara de sanatate a populatiei, lipsa fondurilor de medicamente
pentru tratament;
1
Pentru prima dată, în 1952, economistul francez Alfred Sauvy a utilizat termenul de ″ lume a treia″
pentru a desemna ansamblul ţărilor ce au refuzat să se implice în războiul rece dintre blocurile american şi
sovietic. Ulterior, el a sesizat pentru acestea o serie de trăsături comune. Economistul algerian Mohamed
Bedjaovi consideră ″ Lume a treia″ ca ″ un concept geopolitic, întemeiat pe apartenenţa la o arie
geografică, emisfera sudică, la o perioadă istorică, colonizarea şi la o situaţie economică, subdezvoltarea″ .
2
Comunicare Mahbub Ul Haq, consilier special al UNDP, 1989
3
Alexander King si Bertrand Schneider, “Prima revolutie globala”, Editura Tehnica Bucuresti, 1993, pag.
16 - 20
- conditii climatice nefavorabile, seceta, care afecteaza activitatea agricola, ca
principala sursa de hrana si venituri;
- desfasurarea de conflicte locale, etnice si religioase, ce impiedica dezvoltarea
armonioasa si prospera a comunitatilor;
- comertul cu arme, care produce o scurgere de avutie de la saraci catre cei bogati;
- producerea de droguri si stupefiante, ca activitatea de baza pentru numerosi
fermieri si agricultori, nu permit cresterea indicatorilor macroeconomici si a
nivelului de trai, in conditiinte in care acestea sunt interzise si sunt comercialziate
pe piata neagra;
- lipsa de strcturi industriale, tehnologice si stiintifice, precum si a capacitatilor
manageriale, ceea ce nu a permis un trasfer eficient si cu rezultate de tehnologii si
know-how;
- fenomene ample de migratie a populatiei din zone rurale in zone urbane, ceea ce
produce o alta probleme semnifiativa, respectiv aglomerarile urbane;
- acumularea de datorii, care ajung de multe ori la niveluri sufocante pentru
economiile tarilor, care afecteaza stabilitatea sistemelor financiare, inclusiv a
sistemului financiar mondial.
Din punct de vedere al economiei mondiale, „tarile in curs de dezvoltare”, sau
„lumea a treia” detin o semnificatie operationala redusa si cuprind o mare varietate de
tari, care se confrunta cu una mai multe probleme din cele identificate anterior. Conform
unor date recente, fenomenul subdezvoltarii este extins la aproximatv 77% din populatia
planetei, ceea ce agraveaza cresterea decalajelor si a contradictiilor dintre lumea bogata si
cea saraca.4
Analizand evolutiile interne ale statelor in curs de dezvoltare, desprindem
concluzia ca subdezvoltarea economica este un proces istoric ce infatiseaza dezvoltarea
inegala a tarilor lumii, a caror situatie economica se caracterizeaza prin aspecte de
utilizare redusa si ineficienta a factorilor de productie, prin absenta cadrelor institutionale
coerente la nivelul economiilor locale, nivelul redus al indicatorilor economici (venit
national, productie industriala si agricola pe cap de locuitor) si slaba participare la
comertul international cu alte state sau regiuni. Trebuie mentionat ca definitia
subdezvoltarii se bazeaza pe teoria generala a dezvoltarii. Conceptul de dezvoltare
economica este multidimensional si este privit ca fiind capacitatea unei economii
nationale de a genera si sustine o crestere anuala a PIB-ului/locuitor sau in plan mai larg a
PNB/locuitor. Dar experienta multor popoare din lumea a treia a demonstrat ca in ciuda
inregistarii unei cresteri a produsului intern pe locuitor, saracia si somajul s-au extins, iar
neechitatea distribuirii veniturilor a atins forme alarmante.
Subdezvoltarea reprezintă un fenomen planetar de o asemenea amploare şi
complexitate încât definirea satisfăcătoare a lui este destul de dificilă 5. "Noţiunea de
4
Prof. Univ. Dr. Cornelia Popescu, “Economie mondiala”, editura Ex Ponto, Cconstanta, 2005, pag. 100
5
Rudleff Marcel în Caracteristiques actuale de l′ economie sous développée, apreciază subdezvoltarea prin
trei trăsături: condiţii mizere de trai ale oamenilor (25% din populaţie suferă de foame endemică, 50% din
populaţie nu dispune de caloriile necesare vieţii active, mortalitatea infantilă mare); arhaismul structurilor
sociale şi economice (preponderenţa economiei de subzistenţă, izolarea economiei săteşti, uzura ridicată a
capitalului fix); economie săracă (ţări preponderent agricole dotate cu mijloace învechite, slab
industrializate, venit scăzut şi nesigur pe locuitor); P.Bairach în ″ Le ters-Monde dans l′ impasse″
apreciază că subdezvoltarea este un fenomen istoric, fiindcă ″ până la sfârşitul sec.XVII diferenţele în
cadrul nivelurilor de dezvoltare economică şi tehnică a diferitelor ţări erau mai reduse″ ; W.W. Rostow în
subdezvoltare, arată Roymond Aron, s-a născut din comparaţie şi este comparaţie prin
natura sa". Cei mai mulţi specialişti prezintă subdezvoltarea prin compararea cu nivelul
mediu de dezvoltare al ţărilor lumii şi cu cel înregistrat de ţările industrializate. In acest
sens, ţările în curs de dezvoltare, deşi prezintă o diversitate considerabilă în ceea ce
priveşte standardul de viaţă al populaţiei cât şi în propriile experienţe de creştere, se
deosebesc prin diferenţe marcante de lumea ţărilor dezvoltate:
a) ţările dezvoltate prezintă un nivel mediu mai ridicat al bunăstării materiale.
Luând în considerare produsul naţional brut pe locuitor la nivelul anului 19936 se
înregistrau diferenţe enorme între grupele de ţări. In timp ce în ţările cu economie de
piaţă industrializate (Japonia, Germania, Noua Zeelandă, SUA), PNB/loc era de 23.150 $,
în ţările cu venituri medii (Portugalia, Coreea, Venezuela, Mexic) valoarea acestui
indicator era de 4320 $, în ţările cu venituri medii mai mici (Guatemala, Filipine,
Tailanda) PNB/locuitor era de 1732 $ iar în ţările cu venituri mici (China, Etiopia, Haiti,
India) abia dacă se înregistrau 380 $ pe locuitor. Pentru majoritatea locuitorilor ţărilor în
curs de dezvoltare veniturile mai mult decât modeste nu le asigură în cel mai bun caz
decât acoperirea necesităţilor de bază.
b) In timp ce în ţările dezvoltate economic s-au înregistrat progrese în privinţa
sistemului de sănătate şi învăţământ, ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu grave
probleme. Nu dispun decât de un medic la 5000 de persoane, durata medie de viaţă este
cu 10-15 ani mai mică decât în ţările dezvoltate, mortalitatea infantilă este de 10 ori mai
mare. Analfabetismul rămâne un fenomen de amploare atât pentru cei tineri cât şi pentru
vârstnici.
c) Gradul de libertate economică şi politică de care se bucură fiecare cetăţean se
constituie într-un alt element ce diferenţiază ţările în curs de dezvoltare de cele
dezvoltate.
Studiile Bancii Mondiale arata ca dezvoltarea inseamna imbunatatirea calitatii
vietii, iar in special in tarile sarace o calitate mai buna a vietii inseamna mai mult decat

″ Les étapes de la croissance économique″ consideră că ţările în curs de dezvoltare nu reprezintă un


ansamblu aparte, dar cunosc o situaţie economică şi socială pe care le-au cunoscut altele înainte; ele doresc
să surmonteze etapele dezvoltării. Pentru Rostow, creşterea economică se poate reduce la etape mari care se
succed într-o ordine determinată în mod unic. Schematizând, s-au conturat cinci etape:
1. 1. societatea tradiţională caracterizată prin preponderenţa sectorului agricol; un sistem de
valori bazat pe fatalism; importanţa organizaţiei familiale; proprietarii funciari în centrul
puterii; cunoştinţele bazate pe tradiţie şi rutină;
2. 2. condiţiile prealabile demarajului când optimismul se răspândeşte, se creează obiective
dinamice: sentiment de demnitate naţională, valorificarea profitului privat; se dezvoltă
economiile, investiţiile iau avânt; cunoştinţele şi tehnicile duc la o creştere a productivităţii în
agricultură şi industrie;
3. 3. decolarea (take-off) caracterizată prin creşterea părţii din venitul naţional alocată
investiţiilor la peste 10%; noile industrii iau avânt, agricultura se modernizează şi eliberează
oameni şi capitaluri; se generalizează noi tehnici; se modifică structurile politice, economice
şi sociale.
4. 4. Mersul spre maturitate este o etapă îndelungată care prelungeşte efectele decolării: toate
sectoarele includ proresele tehnice; rata investiţiilor creşte la peste 20%;
5. 5. Societatea de consum de masă în care nevoile fundamentale sunt satisfăcute; compoziţia
mâinii de lucru se schimbă; se dezvoltă sectorul serviciilor; sectorul administrat de statul -
provenienţă se dezvoltă, alocând o parte ridicată din resurse protecţiei sociale.
6
Sursa: World Bank, Atlas, 1995.
venituri mai mari pe locuitor. Aceasta imbunatatire a calitatii vietii presupune pe de o
parte satisfacerea nevoilor materiale (alimente, locuinta, sanatate, protectie sociala), iar
pe de alta parte accesul la educatie si afirmarea personalitatii umane, precum si
posibilitatea de a alege.7 In conditiile in care unul dintre aceste elemente lipseste sau se
caracterizeaza printr-o oferta slaba, atunci se poate vorbi de o subdezvoltare absoluta.
Pe 8 iulie 2003 a fost publicat indicele dezvoltarii umane (IDU – publicat de
ONU) pe anul 2003, acesta putand fi considera unul din indicii de clasificare si
diferentiere a statelor subdezvoltare, la calcularea sa tinandu-se seama de urmatorii
parametrii:
- longevitatea sau speranta de viata la nastere;
- gradul de alfabetizare a populatiei;
- nivelul de frecventare a cursurilor primare, secundare si superioare de invatamant;
- produsul intern brut pe cap de locuitor;
- mortalitatea infantila;
- dotarea cu echipamente electrocasnice si automobile;
- accesul la informare (mass-media, telecomunicatii);
- gradul de urbanizare;
- egalitatea sexelor.
Conforma acestei clasificari, rezultele au aratat la momentul 2003 ca cele mai dezvoltate
state sunt: Norvegia (are cel mai ridicat PIB pe locuitor, aproximativ 45000 de dolari),
Suedia, Australia, SUA, Canada, Japonia si Elvetia. La polul opus, cele mai sarace tari
sunt considerate a fi, in ordine crescatoare, Botswana, Niger si Sierra Leone.
La randul lor, Natiunile Unite au definit subdezvoltarea ca fiind nivelul veniturilor de 1
dolar pe zi, ajustat cu paritatea puterii de cumparare. Astazi aproximativ 1,3 miliarde de
oamenii traiesc sub aceasta limita a saraciei. Programul Natiunilor Unite pentru
Dezvoltare a identificat 9 probleme majore ale tarilor subdezvoltate, printre care:
- speranta de viata - a crescut mult in ultimii 30 de ani ajungand la o medie de 63 de
ani, iar in unele tari chiar la 70
- sanatatea – doar 2/3 din populatia acestor tari are acces la serviciile de sanatate;
1,3 miliarede de oameni nu au acces la apa potabila, iar in Africa Subsahariana un
adult din 40 este seropozitiv
- hrana – in ultimii 30 de ani numarul tarilor in care s-a asigurat necesarul de hrana
s-a dublat de la 25 la 50. Totusi 15% din populatia lumii nu are hrana suficienta,
iar un copil din 3 sufera de malnutritie
- educatia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul d populatiei adulte fiind
analfabeta
7
“Human Capital Underdevelopment: the worst aspects”, HCD working paper, noimebrie 1996, sursa:
www.worldbank.org
- venituri si saracie – 1,3 miliarde traiesc in saracie absoluta, definita prin venituri
prea mici pentru a asigura mijloacele de subzistenta. In Africa aproape jumatate
din populatie se afla sub pragul de saracie
- copii – in ultimii 30 de ani, mortalitate infantila a fost redusa cu mai mult de 50%,
dar cu toate acestea malnutritia si bolile in general ucid mai mult de 34.000 de
copii in fiecare zi
- femeile – doua treimi din totalul analfabetilor din tarile cele mai sarace ale lumii
sunt femei. Femeile acced intr-un numar de doua ori mai mic decat barbatii in
invatamantul superior
- securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt refugiati
- mediul – in ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apa potabila a
crescut de la sub 10% la 60% - padurile tropicale sunt distruse in fiecare secunda
cu o suprafata egala cu marimea unui teren de fotbal.
O trasatura a economiei mondiale contemporane continua sa fie starea de
dependenta a sudului subdezvoltat fata de nordul dezvoltat. Aceasta dependenta se
manifesta mai ales in plan financiar, alimentar si desigur tehnologic. Dar si nordul in
unele cazuri este dependent de sud. Aceasta dependenta se manifesta in primul rand din
punct de vedere al resurselor naturale (Elvetia, Japonia, Belgia nu au resurse de exemplu)
dar si din punct de vedere al potentialului de desfacere, in sensul ca tarile subdezvolatate
si cele in dezvolare, cu potentialul lor demografic urias (mai mult de 75% din populatia
lumii se afla in tarile subdezvolatate si cele in dezvolare) constituie cea mai importanta
rezerva de expansiune a pietei mondiale pe termen lung, cu atat mai mult cu catunele
piete occidentale dau semne de saturatie.8
Tările în curs de dezvoltare nu formează un grup omogen. Intre ele şi în cadrul lor
sunt numeroase excepţii. Astfel unele dintre ele sunt mai dezvoltate decât altele iar în
fiecare dintre ele există un grup elitist care trăieşte într-un lux considerabil. La fel ca şi în
economiile dezoltate, veniturile sunt distribuite de o manieră care permite ca un mic
procent din totalul familiilor să consume o parte disproporţionat de mare din venitul
naţional. Distribuţia veniturilor în ţările în curs de dezvoltare este adeseori atât de
nedreaptă încât cele mai bogate familii beneficiază de standarde de viaţă care le depăşesc
cu mult pe cele de care beneficiază majoritatea familiilor cu venituri ridicate din ţările
dezvoltate.
Realitatea demonstrează însă că ţările dezvoltate, deşi nu reprezintă decât un sfert
din populaţie, consumă trei sferturi din producţia mondială. Mai mult, decalajul economic
dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci locuitori ai planetei se adânceşte continuu. Dacă
comparăm pe primii 20% (cei mai bogaţi) cu ultimii 20% (cei mai săraci) decalajul dintre
ei a crescut de 30 de ori din 1960 până în 1995. Dacă în 1960 partea cea mai săracă a
populaţiei globului (20%) a obţinut doar 2,3% din veniturile mondiale, în 1995 acest
procent a scăzut la 1,2%. In acelaşi interval veniturile primilor 20% au sporit de la 70 la
85%. La începutul anilor '90 cincimea săracă a lumii deţinea 0,9% din comerţul mondial,

8
Sursa internet: www.didactic.ro
1,1% din investiţiile mondiale, 0,9% din producţia mondială şi doar 0,2% din creditul
comercial mondial9.
Stiinţa economică nu a reuşit să creeze o teorie generală a dezvoltării economice
aplcabilă tuturor ţărilor, fapt de altfel şi greu dacă nu imposibil de realizat. Totuşi au fost
identificaţi câţiva factori de bază care limitează creşterea economică în ţările sărace.
Dintre aceştia enumerăm: formarea insuficientă a capitalului, o criză a resurselor umane
şi abilităţilor antreprenoriale, lipsa infrastructurii şi constrângerile impuse de dependenţa
faţă de naţiunile dezvoltate.
a)Formarea capitalului. Dacă multe dintre ţările în curs de dezvoltare nu dispun
de resurse naturale care să le permită dezvoltarea, în ceea ce priveşte capitalul fizic
(fabrici, maşini, echipamente agricole şi alte tipuri de capital productiv) aproape toate
ţările în curs de dezvoltare duc lipsă. Stocurile mici de capital fizic limitează nivelul
productivităţii muncii şi al producţiilor naţionale. Referitor la oferta scăzută de capital din
ţările în curs de dezvoltare au fost date mai multe explicaţii. Una dintre explicaţii, ipoteza
cercului vicios al sărăciei presupune că o ţară săracă este nevoită să consume cea mai
mare parte din venitul său doar pentru a-şi menţine nivelul şi aşa redus al standardului de
viaţă. Aceste ţări realizează că, costul oportun de renunţare la consumul prezent este prea
ridicat. Consumarea celei mai mari părţi a venitului are drept efect economii limitate şi
deci un nivel scăzut al investiţiilor şi deci al stocului de capital şi în final al venitului.
Economie = Nivel scăzut
săracă al venitului Nivel scăzut de
naţional economisire

Article I.

Cerere solva- Incitare slabă Investiţii


bilă limitată către investiţii scăzute

Cheltuieli scăzute
pentru educaţie şi Productivitate
formarea muncitorilor redusă

Malnutriţie

Această ipoteză suscită numeroase discuţii. Dacă ipoteza cercului vicios al


sărăciei ar fi adevărată, mulţi economişti sunt de părere că nici o ţară nu s-ar fi putut
dezvolta vreodată. Exemplul Japoniei care la începutul secolului avea un PIB pe locuitor
sub nivelul celui pe care-l au azi cele mai multe dintre ţările în curs de dezvoltare este
concludent. Ipoteza cercului vicios nu are în vedere că orice ţară are un surplus disponibil
pentru a fi investit. Deseori acest surplus este vizibil în obiceiurile extravagante de
consum ale familiilor bogate din ţara respectivă. In concluzie, sărăcia singură nu explică

9
Lester R.Brown, Nicholas Lenssen, Hal Kane, Semne vitale 1995, Seria Probleme globale ale omenirii,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p.167.
lipsa capitalului, şi nici nu se autoperpetuează neapărat. Realitatea demonstrează că lipsa
capitalului în aceste ţări ţine mai mult de lipsa stimulentelor pentru cetăţeni de a
economisi şi investi productiv. Riscul inerent şi incertitudinile care sunt prezente într-o
economie în curs de dezvoltare, precum şi sistemul său politic tind să reducă investiţiile
în orice activitate şi, în special, în domeniile în care este necesar un timp îndelungat
pentru obţinerea de câştiguri. Mai mult, unii dintre cei bogaţi din ţările în curs de
dezvoltare mai degrabă investesc economiile lor în Europa sau în SUA decât să le
păstreze într-un climat deseori instabil din punct de vedere politic. Termenul de fugă a
capitalului, indiferent dacă este vorba de capital financiar sau capital uman este des
întâlnit în ţările în curs de dezvoltare. De asemenea o serie de politici guvernamentale
adoptate în aceste ţări: plafonarea preţurilor, controlul importurilor şi chiar posibilitatea
naţionalizării tind să descurajeze investiţiile.
b) Criza resurselor umane şi a abilităţii antreprenoriale. Forţa de muncă în ţările
în curs de dezvoltare rareori a constituit o piedică în dezvoltare. In majoritatea din aceste
ţări, creşterea accelerată a populaţiei din ultimele decenii a avut ca efect extinderea rapidă
a ofertei de muncă. Dacă aspectul cantitativ nu ridică probleme în schimb stocul de
cunoştinţe şi aptitudinile pe care le prezintă forţa de muncă pot acţiona ca o barieră în
calea creşterii economice. Capitalul uman poate fi dezvoltat pe mai multe căi. In primul
rând, îmbunătăţirea nutriţiei şi sănătăţii reprezintă un tip de investiţie în capitalul uman
care poate conduce la creşterea productivităţii şi, pe această cale, la sporirea veniturilor.
In al doilea rând, o investiţie importantă în om cu efecte benefice se realizează prin
sistemul de învăţământ ori prin ucenicia la locul de muncă. In multe din ţările în curs de
dezvoltare sistemului educaţional i se alocă cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare.
Din păcate pentru aceste ţări, mulţi dintre cei educaţi părăsesc ţara de origine în ideea
unor câştiguri mai mari în ţările dezvoltate. Mulţi dintre cei cărora guvernele respective le
plătesc şcolarizarea la universităţi de prestigiu din afară, după terminarea studiilor nu se
mai întorc în ţările de origine. Această fugă a inteligenţei deposedează ţările în curs de
dezvoltare de cele mai inteligente şi talentate minţi.
O altă piedică frecventă în calea dezvoltării economice este aparenta criză a
activităţii antreprenoriale. Intreprinzătorii care să dorească şi să fie capabili să organizeze
şi să ducă la bun sfârşit o activitate economică sunt mai puţini în aceste ţări. Familia şi
politica par a fi mai importante decât abilitatea atunci când este vorba de a-şi asigura
poziţia şi autoritatea.
c) Infrastructura. Tările în curs de dezvoltare se confruntă cu serioase probleme
privind infrastructura de bază - drumuri, curent electric, sisteme de irigat. Intreprinzătorii
privaţi nu pot realiza proiectele de infrastructură din cel puţin două motive: în primul
rând astfel de proiecte operează cu economii de scară, ceea ce înseamnă că ele pot deveni
eficiente doar dacă sunt de dimensiuni foarte mari. In aceste condiţii realizarea lor poate
depăşi puterea oricărei companii private sau chiar a unui grup de astfel de companii. In al
doilea rând, multe proiecte utile social nu pot fi întreprinse şi dezvoltate de sectorul privat
pentru că nu există posibilitatea ca agenţii privaţi să reuşească să-şi recupereze destul din
cheltuieli pentru a face ca astfel de proiecte să fie profitabile pentru ei. De aceea sarcina
realizării proiectelor de infrastructură revine guvernelor din ţările respective. In situaţia în
care guvernele nu intervin lipsa de infrastructură poate deveni o frână serioasă pentru
dezvoltarea economică.
d) Dependeţa de naţiunile dezvoltate. Adepţii teoriei dependenţei10 susţin că
sărăcia din ţările în curs de dezvoltare se datorează dependenţei acestor ţări de naţiunile
deja dezvoltate. In timpul perioadei coloniale, puterile europene au dominat politic şi
economic multe din ţările azi amintite în curs de dezvoltare. Uneori puterile coloniale au
distrus direct industriile locale, fie prin interzicerea unor activităţi economice, fie prin
invadarea pieţelor locale cu produse manufacturiere aduse din ţările lor de origine. Mai
mult, nedezvoltând infrastructura de bază sau capitalul uman local şi prin exploatarea
resurselor minerale din colonii, colonialismul a creat ţări ce au devenit neajutorate şi
dependente din punct de vedere economic chiar şi după ce şi-au dobândit independenţa
politică.
Unii economişti consideră că dependenţa economică este menţinută şi în prezent
prin intermediul relaţiilor de comerţ internaţional. In plus ţările industrializate
influenţează ratele dobânzii internaţionale, fluxul de capital şi cursurile de schimb. Se
susţine că, prin puterea lor economică, ţările industrializate deseori determină spre
avantajul lor şi spre dezavantajul ţărilor în curs de dezvoltare preţurile şi condiţiile în care
au loc schimburile internaţionale de bunuri. Teoriile dependenţei i-au determinat pe mulţi
lideri ai lumii a treia să pretindă o nouă ordine economică internaţională, bazată pe tratate
între ţările dezvoltate şi celelalte care să ducă la sporirea câştigurilor ţărilor în curs de
dezvoltare. Deşi ţările în curs de dezvoltare au discutat diverse planuri pentru astfel de
acorduri nu s-au realizat progrese importante atât datorită divizării între ţările în curs de
dezvoltare cât şi datorită lipsei de cooperare din partea ţărilor dezvoltate.

Fiecare ţară în curs de dezvoltare are o istorie culturală, politică şi economică şi


astfel se confruntă cu un set unic de probleme. Totuşi e posibil să se discute despre
probleme comune pe care fiecare ţară trebuie să le rezolve în mod concret. Aceste
probleme se referă la creşterea rapidă a populaţiei, crizele alimentare şi politici de preţ,
problema datoriilor externe.
a) Crşterea rapidă a populaţiei. Populaţia ţărilor în curs de dezvoltare se
estimează că va creşte cu o rată de aproape 1,7% pe an în timp ce în ţările dezvoltate
aceasta va fi de 0,5% pe an. Date fiind problemele cu care deja se confruntă ţările în curs
de dezvoltare, creşterea populaţiei lor de la 4,1 miliarde în 1990 la 8 miliarde în 2031,
dacă ritmul de creştere se menţine, face greu de imaginat cum vor reuşi să absoarbă atâta
populaţie într-o perioadă atât de scurtă. Consecinţele creşterii rapide a populaţiei acestor

10
Samier Amin în ″ L′ accumulation à l′ échelle mondiale″ precizează că ″ subdezvoltarea nu se
defineşte prin nivelul produsului pe locuitor, ci prin caractere structurale proprii care obligă să nu se
confunde ţările subdezvoltate cu ţările dezvoltate la un stadiu al dezvoltării lor anterioare. Aceste trăsături
sunt:
1. 1. Inegalităţile extreme ce caracterizează distribuţia producitivităţilor la periferie în
sistemul de preţ care este transmis de centre, care rezultă din caracterul propriu al
formaţiunilor periferice şi comandă structura distribuţiei venitului;
2. 2. Dezarticularea care rezultă din adoptarea orientării producţiei la periferie potrivit
nevoilor centrului şi care împiedică transmiterea beneficiilor economice de la polii
dezvoltării către întregul corp economic;
3. 3. Dominaţia economică a centrului care se exprimă în formele specializării internaţionale
(structurile comerţului mondial în cadrul cărora centrul modelează periferia după nevoile
sale) şi în dependenţa structurilor de finanţare a creşterii periferiei (dinamica acumulării
capitalului străin) ″ .
ţări sunt multiple, în primul rând în plan economic. Vor fi limitate investiţiile, ratele
economiilor se vor diminua, capacitatea de a îmbunătăţi capitalul uman printr-o sumă
variată de programe, de la alimentaţia copilului şi până la educaţia preuniversitară vor fi
şi ele sever limitate. Asemenea programe sunt de obicei în responsabilitatea statului ori
de la guverne care sunt deja slabe nu se poate aştepta să-şi îmbunătăţească serviciile sub
poavara presiunii populaţiei care creşte rapid.
Creşterea rapidă a populaţiei este consecinţa directă a creşterii natalităţii în
condiţiile în care rata mortalităţii urmare a progreselor din domeniul medical s-a redus
substanţial. Incercările ce se fac de a micşora ratele natalităţii trebuie să ţină cont de cum
diferitele culturi sunt şi se comportă cu privire la natalitate. Planingul familial şi formele
moderne de control al sarcinii sunt mecanisme importante pentru scăderea natalităţii însă
apar o serie de probleme legate de înţelegerea lor de către cei ce vor beneficia de ele. In
ţările în curs de dezvoltare oamenii vor familii numeroase din mai multe motive: slaba
dotare tehnică a agriculturii fac din copii surse importante de muncă a pământului şi de
sporire a veniturilor familiilor; într-o societate fără programe sociale de ajutorare a
pensionarilor, copiii pot furniza părinţilor, deveniţi bătrâni o sursă vitală de venit; rata
ridicată a mortalităţii infantile determină familiile să aibă mulţi copii pentru a se asigura
că un număr suficient va supravieţui până la maturitate; valorile culturale şi religioase, de
asemenea afectează numărul de copii pe care familiile vor să-l aibă. Numai atunci când
relaţia dintre costurile şi beneficiile de a avea copii se va schimba, doar atunci ratele
natalităţii se vor micşora. Creşterea veniturilor conduce la descreşterea ratelor natalităţii.
Crearea unor locuri de muncă pentru femei, stimulentele guvernamentale pentru familiile
cu mai puţin de trei copii, planingul familial şi controlul sarcinii trebuie să fie probleme
în atenţia guvernelor din ţările în curs de dezvoltare.
b) Crizele alimentare: fenomen natural sau greşeli umane. Foametea care a lovit
diverse regiuni ale Asiei şi Africii în ultimii 15 ani reprezintă cea mai acută formă a
foametei cronice cu care s-au confruntat ţările în curs de dezvoltare. Crizele
contemporane de foamete au mai multe cauze:
- în primul rând sunt determinate de comportamentul uman prin defrişări fără
limite ale pădurilor;
- în unele ţări, deşi s-a reuşit o creştere a producţiilor agricole, majoritatea
populaţiei nu are posibilităţi materiale pentru a-şi procura hrana;
- politicile globale şi locale au de asemenea o influenţă majoră (în timpul foametei
din 1988 în Etiopia guvernul a blocat acţiunea agenţiilor regionale de a distribui hrană şi
medicamente unde era nevoie deoarece se instalase în zonă un război civil. La fel şi în
Somalia în 1992).
- în timp ce lipsa de hrană e recunoscută a fi o problemă cronică, ţările în curs de
dezvoltare aplică uneori politici agrare care descurajează producţia agricolă. De exemplu
în Africa Subsahariană producţia agricolă este mai scăzută decât acum 20 de ani.
Economiştii sunt de părere că politicile agricole greşit dirijate sunt responsabile de acest
declin;
- puţine guverne au permis atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de
dezvoltare, forţelor de piaţă să-şi regleze singure preţurile din agricultură. In unele ţări în
curs de dezvoltare guvernele încurajează fermele agricole prin preţuri ridicate pentru a le
stimula în creşterea producţiei pe când în alte ţări le sunt oferite fermelor preţuri scăzute
ce nu le permit acoperirea cheltuielilor şi în consecinţă se diminuează producţiile;
- slaba dotare a agriculturii din ţările în curs de dezvoltare duce la o productivitate
scăzută. Stiinţa agricolă modernă a creat aşa zisa Revoluţie Verde. Folosind soiuri noi cu
creştere rapidă, unii fermieri pot obţine mai multe recolte pe an. Din păcate factorii
economici în ţările în curs de dezvoltare au limitat mult adoptarea tehnicilor Revoluţiei
Verzi. Noile seminţe sunt scumpe şi cultivarea lor necesită numeroase inputuri
complementare incluzând îngrăşămintele şi irigaţia. Sistemul de credit rural slab
dezvoltat şi fărâmiţarea excesivă a terenurilor se constituie de asemenea în piedici în
adoptarea programelor Revoluţiei Verzi.
Deşi fenomenele naturale vor ameninţa întotdeauna producţia agricolă, acţiunile
umane, în special politice destinate să sprijine sectorul agricol, pot avea un impact major
în reducerea problemelor privind hrana în lumea întreagă.
c) Datoriile lumii a treia şi managementul crizei datoriei externe.
In jurul anilor '70 experţii în dezvoltare erau îngrijoraţi de multiplele crize cu care
se confruntă lumea în curs de dezvoltare dar nu se punea problema şi a crizei datoriilor.
Intre 1970 şi 1984 ţările în curs de dezvoltare au împrumutat sume atât de mari încât
datoriile lor comune au crescut de 10 ori ajungând la 700 miliarde de dolari. Datorită
recesiunii care a avut loc în ţările avansate economic, în prima parte a anilor '80 s-a
încetinit creşterea exporturilor ţărilor datoare şi astfel multe ţări s-au găsit în situaţia de
imposibilitate de plată a datoriilor. Deteriorarea în continuare a situaţiei i-a făcut pe mulţi
să se teamă că ţările datoare ar putea refuza recunoaşterea datoriilor. Tările în curs de
dezvoltare nu au recurs la această soluţie întrucât încetarea plăţilor ar fi dus la limitarea
accesului lor la sistemul bancar din ţările dezvoltate şi la pieţele ţărilor industrializate fapt
ce s-ar fi dovedit un obstacol major pentru dezvoltarea lor ulterioară. Unele ţări în curs de
dezvoltare au recurs pentru început la o reeşalonare a datoriilor obţinând şi unele anulări
de datorii.
Interesul ţărilor dezvoltate în această problemă a ţărilor în curs de dezvoltare nu
se oprea doar la dorinţa de a recupera creanţele de la ţările debitoare, dar avea în vedere şi
faptul că unele din aceste ţări în curs de dezvoltare debitoare constituiau pieţe de
desfacere pentru exporturile ţărilor dezvoltate. Dată fiind această situaţie, o încetare de
plăţi din partea ţărilor debitoare şi izolarea acestora ar fi constituit un impediment serios
nu doar pentru ţările în curs de dezvoltare ci şi pentru comerţul exterior al ţărilor
dezvoltate şi chiar pentru economia mondială în ansamblul ei, dacă ţara debitoare
reprezenta o pondere importană în economia mondială.
In aceste condiţii, s-a impus o colaborare internaţională a ţărilor debitoare şi
creditoare pentru evitarea situaţiei de imposibilitate de plăţi, adică un management al
datoriei şi serviciului datoriei externe.11 Managementul crizei datoriei externe a ţărilor în
curs de dezvoltare s-a concretizat în iniţiative de ajutorare a acestora din partea ţărilor
dezvoltate, chiar înainte de anii 1970.
- Clubul de la Paris. Criza datoriei externe din Argentina, din 1956, a impulsionat
formarea Clubului de la Paris, compus din principalele ţări creditoare, pentru negocieri cu
ţara în curs de dezvoltare debitoare, în vederea rezolvării crizei datoriei: reeşalonare,
diminuare, anulare. Clubul de la Paris nu are o componenţă anume, fiind constituit, după
caz, din ţara debitoare şi ţările creditoare interesate, iar conducerea sa este asigurată de
Ministerul de Finanţe al Franţei. Un principiu important al negocierilor de reeşalonare din
Clubul de la Paris este tratamentul simetric faţă de toţi creditorii. Inainte de încheierea
11
Fota Constantin, Economie mondială, Editura Alma, Craiova, 1997, p.138-141.
acordului, ţara debitoare este, de regulă, solicitată să încheie un acord cu Fondul Monetar
Internaţional.
- Rolul Fondului Monetar Internaţional. FMI s-a implicat şi în problema
datoriei externe, acordând ţărilor care au obţinut o reeşalonare a datoriei, credite cu
condiţia aprobării unui program de macrostabilizare a economiei acestor ţări. Printre
condiţiile uzuale impuse de FMI în cadrul acestor planuri se regăsesc: stimularea
exporturilor (reducerea soldului pasiv al contului curent; eliminarea subvenţiilor;
majorarea impozitelor; controlul strict al salariilor în industriile bugetare; creşterea
preţurilor la produsele şi serviciile livrate de firmele cu capital public). De asemenea,
uneori este necesară devalorizarea monedei naţionale pentru atingerea cursului de
echilibru. Toate aceste condiţii sunt denumite criterii de performanţă.
Astfel de măsuri sunt nepopulare şi creează resentimente ale populaţiei faţă de
FMI. In fapt, guvernele ţărilor debitoare consideră costul cooperării cu FMI ca fiind
preferabil faţă de costul încetării plăţilor, izolării de comerţul internaţional.
- Planul Brady. Persistenţa problemei datoriei externe a determinat autorităţile
americane să iniţieze în 1989 "Planul Brady", care are la bază ipoteza că nu este posibilă
o rambursare integrală a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. Concret, acest
plan cuprinde, trei părţi. Prima: băncile comerciale sunt chemate să ofere o gamă mai
largă de alternative pentru sprijin financiar, inclusiv să facă efortul de reducere a datoriei
şi să acorde noi credite. A doua: FMI şi Banca Mondială sunt chemate să ofere finanţare
pentru reducerea datoriei, inclusiv prin garantarea unor noi emisiuni de obligaţiuni de
către statele în curs de dezvoltare. A treia: FMI este chemat să modifice practica de
amânare a propriilor împrumuturi până ce băncile comerciale nu îşi soluţionează propriile
angajamente de creditare.
- Reduceri în condiţii de piaţă a datoriei. Diverse metode de reducere şi
lichidare a datoriei. Un mesaj clar al "Planului Brady" este acela ca datoria externă să fie
redusă prin tranzacţii comerciale valutare pe piaţă. Astfel de tranzacţii se bazează pe
preţul de piaţă al datoriei externe, preţ care este mult mai scăzut decât valoarea ei.
Trebuie evidenţiat că datoria fiecărei ţări cotează în mod diferit pe piaţa secundară, în
funcţie de aprecierea privind capacitatea de rambursare şi de perspectiva evoluţiei
economice (de exemplu Cuba 5%, Egipt 40%). Aceste cotaţii sunt publicate periodic
pentru fiecare ţară în parte de către organisme financiare specializate.
Preţul de piaţă al datoriei externe pe piaţa secundară se determină în funcţie de
procentul pe care creditorii străini speră să-l obţină din creditul acordat. Dacă
probabilitatea unei ţări de a plăti întreaga datorie de 100 miliarde $ este 1/3, iar
probabilitatea de a plăti doar 25% din datorie este de 2/3, atunci valoarea de piaţă a
datoriei este de:
1 2
x100 + x 25 = 50 miliarde $
3 3
Altfel spus, pentru 1 dolar datorie, valoarea pe piaţă este 50 cenţi (50 : 100 = 0,5).
Printre metodele de reducere şi lichidare a datoriei bazate pe preţul de piaţă al
acesteia se numără sistemul "buy-back" şi cumpărarea datoriei de către o terţă parte.
Sistemul "buy-back". O ţară datoare poate să-şi cumpere propria datorie la preţul
de piaţă. Din exemplul anterior, ţara respectivă cumpără 100 miliarde $ cu numai 50
miliarde $, urmând să restituie 25 miliarde $ (conform probabilităţii de 2/3 că va plăti 25
miliarde). Procedând astfel, ţara debitoare şi-a redus datoria de la 100 miliarde $ la
50+25=75 miliarde $, economisind 25 miliarde.
Cumpărarea datoriei de către o terţă parte. Se presupune că o ţară debitoare a
primit 34 milioane $ de la un grup anonim de ţări pentru a-i cumpăra o parte din datorie.
Inainte de această cumpărare, datoria totală a ţării era evaluată la 53 milioane $ la preţul
de 7 cenţi/1$. După răscumpărare, restul datoriei s-a vândut cu 12 cenţi/1$ şi a fost
evaluată la 43,4 milioane $. Beneficiul ţării debitoare din cadoul de 34 milioane $ a fost o
reducere a datoriei de doar 9,6 milioane $ = 53 - 43,4. Creditorii, la rândul lor au obţinut
din cei 34 milioane 24,4 milioane = 34 - 9,6.
Pe lângă aceste metode mai există şi alte modalităţi de cumpărare a datoriei. Una
dintre ele este datorie contra acţiuni. In acest caz, un cumpărător străin, de regulă o
companie multinaţională, cumpără datoria unei ţări pe piaţa secundară la un preţ redus şi
o revinde ţării titulare contra monedă naţională a acesteia. Astfel, cumpărătorul străin este
nevoit să investească aceşti bani în economia ţării respective. Rezultatul este că acea ţară
îşi transformă datoria externă din creanţe în acţiuni.
O altă metodă este de a schimba datorie pe datorie. Aceasta constă în a înlocui
datoria veche cu una nouă, cu obligaţia de a o plăti integral şi înainte de a plăti datoria
veche. Aceasta este de fapt, o modalitate de "expropriere" a vechii datorii, deoarece
plăţile în contul noii datorii se fac pe seama vechilor creditori. La începutul anilor '90
criza datoriilor s-a diminuat ca rezultat al reducerii dobânzilor. Economia internaţională a
fost întrucâtva relaxată ajutând unele ţări la creşterea veniturilor realizate din export. Alte
ţări au fost beneficiare ale unor noi politici interne. In schimb alte ţări ca Panama şi multe
ţări africane continuă să se confrunte cu mari datorii ce nu vor putea fi rezolvate în
termen scurt.
La agravarea problemei datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare a stat şi
faptul că multe din împrumuturile străine au fost irosite în proiecte care au avut şanse
puţine de a genera veniturile necesare pentru recuperarea costurilor iniţiale.
Administrarea corectă a capitalului străin este de importanţă vitală în ţările în curs de
dezvoltare.
Diversitatea condiţiilor existente în ţările în curs de dezvoltare fac imposibilă
existenţa unei strategii unice care să aibă succes în toate. In ultimele 3-4 decenii au fost
sugerate mai multe strategii alternative. Deşi aceste strategii sunt foarte diferite ele au în
comun faptul că recunosc că o ţară în curs de dezvoltare se confruntă cu anumite
restricţii. Cantităţile insuficiente de resurse materiale ori umane determină necesitatea
unor alegeri din partea acestor ţări între mai multe alternative. Tările în curs de dezvoltare
sunt puse în situaţia de a alege între industrie sau agricultură, între exporturi şi
substituirea importurilor, între planificarea centralizată şi economia de piaţă liberă.
a) Agricultură sau industrie. Imediat după cel de-al doilea război mondial, odată
cu câştigarea de către aceste ţări a independenţei politice, ele şi-au manifestat opţiunea
pentru industrializare ca soluţie la problemele economice cu care se confruntă. Prin
industrializare sperau o creştere a stocului de capital al ţărilor lor şi realizarea tranziţiei
structurii economiei - de la agricultură spre industrie şi servicii. Evoluţia economică de
până acuma demonstrează că într-o ţară reducerea ponderii agriculturii în PIB şi creşterea
ponderii industriei şi serviciilor în mod corespunzător în PIB sunt strâns legate de
creşterea veniturilor.
Cu toate eforturile depuse în multe dintre ţările în curs de dezvoltare
industrializarea a fost fără succes sau chiar dezamăgitoare. Simpla copiere a structurii
economiilor dezvoltate nu reprezintă o garanţie pentru realizarea dezvoltării. In aceste
condiţii, de la începutul anilor '70 agriculturii i s-a acordat o atenţie sporită. Strategiile
agricole au adus numeroase beneficii. Unele proiecte agricole au fost extrem de
costisitoare (reţelele de irigaţii sau diguri importante), altele însă au necesitat capital
puţin (servicii legate de popularizarea unor tehnici agricole mai bune sau aplicarea unor
programe de fertilizare pe scară redusă). Ambele au avut efecte benefice asupra unui
număr mare de menaje, ducând la creşterea veniturilor celor mai sărace familii.
Experienţa din ultimele trei decenii sugerează că este importantă realizarea unui
raport optim între industrie şi agricultură. Chinezii se referă la această abordare duală de
dezvoltare prin expresia "mergând pe 2 picioare".
b) Exporturi sau substituirea importurilor. Pe măsură ce ţările în curs de
dezvoltare îşi lărgesc aria de activităţi industriale ele trebuie să decidă ce tip de strategie
de comerţ trebuie să urmeze - să substituie importul sau să promoveze exportul.
In anii '50 în aproape toate ţările din America de Sud s-a adoptat strategia
substituirii importurilor. Având în vedere structura importului (bunuri industriale) şi a
exportului (produse agricole şi minerale) şi raporturile între preţul produselor exportate şi
al celor importate, adoptarea acestei politici era de înţeles. Acţiunile guvernelor - tarifele
vamale, contingentările şi subvenţionarea importului de maşini au avut scopul de a
încuraja dezvoltarea unor noi industrii în ţările în curs de dezvoltare. O serie de facilităţi
au fost oferite totodată investitorilor străini. Mulţi economişti apreciază că strategiile de
substituire a importurilor au eşuat aproape peste tot unde au fost încercate. Apărarea
propriilor industrii de competiţia internaţională în fapt a condus la pierderi majore în
aceste ţări. De asemenea unele politici guvernamentale în direcţia substituirii importurilor
au încurajat deseori metode de producţie cu capital intensiv care au limitat locurile de
muncă şi au îngreunat activităţile de export.
Ca o alternativă la substituirea importurilor unele ţări au urmărit strategii de
promovare a exporturilor. Exemplul cel mai concludent este Japonia care a obţinut
realizări importante în creşterea PIB pe locuitor cu 6% începând din 1960 cu o industrie
orientată spre consumatorii externi. Incepând din 1970 unele ţări în curs de dezvoltare au
încercat să repete succesul Japoniei, precum Hong-Kong, Singapore, Coreea, Taiwan
(numite şi "cei patru mici dragoni"). Alte ţări precum Brazilia, Columbia, Turcia au avut
un anumit succes urmărind o politică de comerţ orientată cât mai mult spre exterior.
Pentru promovarea exporturilor guvernele au luat măsuri de menţinere a unei rate de
schimb favorabile exportului şi au oferit subvenţii industriilor de export.
c) Planificarea centralizată sau economie de piaţă liberă.
Intre 1950 şi 1960 strategiile de dezvoltare ce au avut nevoie de planificare
centrală au necesitat din partea statelor un suport substanţial. Creşterea economică rapidă
a Uniunii Sovietice, o economie centralizată cu toate neajunsurile, oferă un exemplu de
trecere rapidă de la o economie agrară puţin dezvoltată la o putere mondială modernă.
Numeroşi experţi plecând şi de la subdezvoltarea multor pieţe de mărfuri din lumea a
treia au concluzionat că forţele pieţei nu puteau conduce la o economie prosperă şi că
intervenţia majoră a guvernelor era o necesitate. De altfel planificarea se practică şi în
prezent chiar în ţările dezvoltate dar cu sfere de cuprindere extrem de diferite. Teoretic,
planificarea are un rol important în canalizarea economiilor într-o investiţie productivă şi
în coordonarea activităţilor economice. Realitatea demonstrează însă că planificarea
centralizată este dificilă din punct de vedere tehnic şi puternic politizată. Eşecul multor
planificări a determinat ţările în curs de dezvoltare să se orienteze spre piaţă. Eliminarea
controlului preţurilor, privatizarea întreprinderilor de stat şi reducerile de importuri sunt
exemple de reformă a orientării spre piaţă şi sunt recomandate şi de instituţii
internaţionale precum F.M.I. şi Banca Mondială. Dacă în lumea dezvoltată recunoaşterea
valorii forţelor pieţii în determinarea alocării resurselor este în crestere în condiţiile în
care guvernele au încă un rol important, guvernele ţărilor în curs de dezvoltare vor trebui
să determine în ce situaţii planificarea este superioară economiei de piaţă sau invers.

***

Inchidem acest capitol prin a atrage atentia asupra complexitatii si amplorii problemei pe
care, cu titlu generic, o denumim subdezvoltare. Consideram ca aceasta problema nu
trebuie tratata doar ca pe un subiect de dezbatere si studiu, ci si analizat in contextul
efectelor pe care le poate produce la scara planetara, inclusiv pentru statele dezvoltate din
prezent. Propagarea saraciei de masa si a conflictelor nu pot avea decat un efect in lant de
nastere a unor frustari si numultumiri colective din partea statelor subdezvoltate, ale caror
resurse sunt totusi antrenate in economia mondiala prin implicarea puterilor economice,
resurse care sunt impartite insa inechitabil. Trebuie sa intelegem cauzele, efectele si
posibilitatile de actiune contra acestei probleme majore, pentru a contribui la echilibrul
fragil, la nivel global, dar esential pentru aplicarea principiilor dezvoltarii durabile.
ENERGIA SI MATERIILE PRIME - RESURSE INSUFICIENTE
PENTRU POPULATIA LUMII

Un alt fenomen amplu ce caracterizeaza situatia globala este enorma crestere a


ansamblului activitatilor omenesti, ceea ce a derivat intr-o sporire masiva a cantitatii de
materii prime si energie consumate, inn paralel cu cresterea fara precedent a populatiei
planetei. Unul dintre cei mai importanti factori ai cresterii umane il reprezinta sporirea
consumului pe cap de locuitor. Aceasta a fost posibila datorita cresterii economice si
actioneaza ca un stimulent asupra dezvoltarii. Inainte de revolutia industriala, consumul
pe cap de locuitor in europa era similar aceluia din multe tari slab-dezvoltate. In prezent,
acesta a crescut de patruzeci de ori mai mult aici decat in alte zone. In acest tablou al
consumerismului la scara mondiala trebuie inclusa si risipa cirminala de resursa umana,
materiala si energetice in scopuri criminale. Aceasta se refera la bugetele imense alocate
apararii sau traficului de arme, de multe ori nivelul acestor cheltuieli reprezentand
Produsele Nationale Brute ale tutror tarilor din America Latina si Africa. O societate
sustenabila, care sa promoveze concetele dezvoltarii durabile, trebuie sa se bazeze pe o
viziune pe termen lung, sa prevada consecintele diferitelor activitari realizate, sa fie o
societate a conservarii si preocuparii pentru generatiile viitoare.
In acest context se dimensiuneaza asa zisa „problema a energiei”, care este strans
legata de de cea a materiilor prime, pentru ca producerea energiei depinde de o cantitate
suficienta de resurse (carbune, petrol, combustibili), cu atat mai mult cu cae extractia
acestor materii prime se realizeaza utilizand energie.Tarile dezvoltate au ponderea cea
mai mare in consumul mondial de energie si materii prime, la inceputul anilor 70 acesta
fiind de peste 70% la petrol, gaze naturale, bauzita, peste 60% la nichel, zinc si plumb,
57% fier.12 Cel mai semnificativ sector consumator este industria, respectiv activitatea de
subramura de prelucrare a metalelor.
Specific pentru perioada de pana la inceputul anilor 70, tehnica energofaga,
consumatoare de energie, a fost inlocuita de cea bazata pe rationalizarea consumurilor de
energie, in contextul inlocuirii monopolului consumatorilor prin cel al producatorilor,
ceea ce a influentat evolutia pretulul petrolului. Criza energiei si materiilor prime, care s-
a declansat in urma cu 30 de ani si continua pana in prezent, impune regandirea
strategiilor energetice ale tuturor statelor lumii si adoptarea unor masuri severe de
economisire. Totodata, noile masuri au facut posibile identificarea si promovarea unor
surse alternative de energie, regenerabile si inepuizabile.
Studiile arata si dimensioneaza raportul dintre necesitati si disponibilitati
energetice. Se fac in prezent pronosticuri cu privire la perioada de tip pentru care diverse
tipuri de resure energetice si materii prime vor mai fi disponibile. O parte din activitatea
industriala se bazeaza pe materii prime de origine vegetala sau animala, care este
reinoibila (industria usoara, industria alimentara). Alta este situatia celorlate acticitati
industriale, ce folosesc carbune, pentru inca aproximativ patru secole, sau petrolul si
gazele naturale, care se presupune ca se vor epuiza la mijlocul acestui secol. De altfel,
rezervele energetice care au fost estimate la inceputul secolului s-au epuizat de mult, iar
comportamentul consumerist continua sa exista si sa se dezvolte.
12
Bari, I “Viitorul economiei mondiale, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1977, p.106
Evaluarea rezervelor de la un anumit moment se face in baza conditiilro
economice, de pret, si de tehnologie utilizata. Prin urmare reservele si stocurile
internationale de resurse, indiferent de natura lor, sunt dinamice si pot creste sau scadea,
in functie de amploarea activitatilor economice si de nivelul de tehnologie si eficienta
utilizata. Desi studiile bazate pe tehnologia de prospectare cea mai avansata enunta faptul
ca rezervele cunonscute nu se vor epuiza in curand, aceste prognoze nu iau in calcul
efectele progresulul tehnologic, ce va putea identifica si introduce in proces noi resurse
energetice.
Ultimii ani au cunoscut un comportament generalizat de risipa, care se manifesta
prin producerea de bunuri nefiabile, rapid de inlocuit, cat si prin influenta modei sau a
publicitatii care determina schimbarea si inlocuirea produselor de consum, cu mult
inainte de perderea efective a utilitatii. Acest fapt rezulta intr-o cantitate imensa de
materiale nefolosite, care afecteaza negativ mediul inconjurator.
Printre solutiile identificare si activitatile promovate ca anti-masuri impotriva
epuizarii tutror respurselor, se contureaza, in tarile dezvoltate, o industrie a reciclarii, cu
referire la o diversitate de materiale: metale, plastice, hartie, petrochimice, lemn.
Performanta atinsa este ca in multe sectoare mai mult de jumatate din necesarul de
materii prime a fost acoperit prin reciclarea resurselor folosite.
Asa cum am aratat, sursele energetice clasice, reprezentate prin diversitatea de
combustibili exstenti (carbuni, titei, hidrocarburi, biogazul si combustibilii nucleari) sunt
supuse inevitabil epuizarii, prin consumul accentuat si necontrolat in activitatea
economica. Rezervele mondiale de carbuni se ridica la 10.000 mld. de tone, din care doar
1.000 rezerve certe (Averrett, P., SUA, 1967). Rezervele mondiale de petrol sunt evaluate
la 360 mld. de tone, din care 137 mld. certe, regasindu-se in regiuni si zone greu
accesibile, precum platforme sumbarine sau regiuni polare, ar putea satisface necesarul
de combustibil al terei pentru inca 30-40 de ani. Nu in ultimul rand, rezervele mondiale
de gaze naturale se apreciaza la 146 mld. mc.
La sfarsitul anilor 90, combustibilii fosili asigurau mai mult de 80% din energia
totala folosita in intreaga lume. Aceasta utilizare extinsa a carbunelui a dus totodata la
crearea de probleme ale mediului inconjurator, care sunt astazi imposibil de ignorat. Au
fost descoperite si introduse treptat si alte forme de energie, respectiv energie
inepuizabila, cum sunt: energia hidroelectrica, energia solara, energia eoliana. In ciuda
eforturilor care se fac in directia utilizarii, inlocuirii si promovarii acestor surse
alternative de energie, sfarsitul secolului nu a adus modificari notabile in procentele lor
de utilizare iar petrolul detine in continuare pozitia de lider .
Potrivit estimarilor Bancii Mondiale, cererea mondiala de energie va creste cu un
ritm mediu mai mic decat pana in anul 2005, cand s-a atins nivelul de 15.800 milioane de
t.e.c. (tone echivalent carbune). Rezolvarea acestei probleme energetice e poate realiza
numai in contextul unei cooperari internationale care sa faciliteze intalnirea intereselor
divergente ale statelor lumii. Particularitatile si interesele lor diferite vor face dificila
solutionarea la unison a problemelor, dar globalizarea economiei mondiale a atras dupa
sine si o abordare globala a problemei energiei, dupa 50 de ani de consumerism si risipa
materiala.

XIII. 1. Uniunea Europeana si strategia energetica abordata


De la an la an, Uniunea Europeana este tot mai dependenta in aprovizionarea cu
energie de surse externe care se dovedesc putin fiabile. Intre repetatele certuri ruso-
ucrainene si piata petrolului care pare scapata de sub control, in prezent europenii nu pot
decat sa incerce sa raspunda cat mai bine unor crize nu doar neasteptate, dar si din ce in
ce mai dese. O strategie energetica la nivelul Uniunii a devenit necesara fie si numai din
considerente care tin de securitatea nationala a statelor comunitare.
In prezent, 56% din consumul energetic total al UE este asigurat din importuri, iar in ce
priveste petrolul depedenta de sursele externe este si mai mare: 75%. Inegalitate care se
manifesta chiar si in interiorul Europei, unde exista tari care, bazindu-se pe rezervele
proprii de hidrocarburi, fie au putut fie sa "se distanteze" de procesul de integrare, cum
este Marea Britanie, fie au refuzat aderarea la UE, cum este Norvegia. In Occident insa,
petrolul si gazele au iesit de sub controlul guvernelor, pe masura ce companiilde
petroliere, care erau initial nationale, au devenit trans-nationale. O reintoarcere la situatia
dinainte a devenit necesara pe masura ce s-a constientizat faptul ca rezervele de
hidrocarburi sunt limitate.
Nu se contesta faptul ca cererea de energie va creste in continuare in Europa, iar
statele membre nu par pregatite sa accepte o strategie de securitate energetica comuna
care sa fie dirijata de la Bruxelles. Una din cauze, daca nu chiar cauza principala, este ca
statele comunitare ar trebui astfel sa renunte la unul din principalele lor atribute de
suveranitate nationala. Exemplul clar este proiectul gazoductului Nabucco, initiat de
Bruxelles, dar amanat la nesfarsit, in vreme ce proiectele North Stream si South Stream,
realizate prin colaborare punctuala intre Rusia si numai 2 sau, cel mult, 3 state
comunitare, au sanse mult mai mari. Nici o tara europeana nu va putea aborda singura
chestiunea energetica, dar statele comunitare nu sunt nici pe departe de acord in ce
priveste solutiile problemei. Franta a mizat si mizeaza in continuare pe cartea nucleara
pentru producerea de electricitate, dar Germania este mult mai putin favorabila acestei
optiuni. Marea Britanie, dupa o masiva campanie de renuntare la nuclear, da semne ca isi
reconsidera pozitia. Iar Italia depinde fundamental de importurile de electricitate de la
vecini. La aceasta se adauga imbatranirea tehnologiilor de producere a energiei.
Statele Uniunii Europene sunt fortate sa se indrepte catre o politica energetica
comuna. In primul rand pentru a asigura securitatea aprovizionarii, mai ales prin
diversificarea surselor, in conditiile in care, in prezent, Europa depinde vital de un numar
periculos de redus de furnizori. Exemplul cel mai evident este Rusia. In la doilea rand
pentru ca trebuie constituite, la nivelul Uniunii, mecanisme de reactie in eventualitatea
unei crize de aprovizionare, inclusiv provocata de atacuri teroriste. In al treilea rand,
pentru ca trebuie relansate investitiile UE in cercetare si in utilizarea surselor de energie
regenerabile. In al patrulea rand, dar nu cel de pe urma, pentru ca europenii trebuie sa
intensifice lupta pentru reducerea pericolelor ecologice si de incalzire globala la nivel
mondial.

Energia din surse regenerabile are marele avantaj ca se afla pe teritoriul european,
deci nu depinde de situatia internationala aleatorie, pentru ca vantul bate pe coastele
Frantei si Germaniei, soarele este peste tot la fel, raurile curg pe teritoriul european,
biomasa este uniform repartizata. Apoi europenii trebuie sa investeasca in descoperirea
de noi zacaminte de hidrocarburi.
La inceputul anului 2007, presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso,
atragea atentia asupra unor provocari in domeniul energetic de care omenirea trebuie sa
se preocupe. La ONU, problemele schimbarilor climatice au constituit teme de discutii cu
reprezentantii tarilor membre. In ambele probleme, Uniunea Europeana s-a implicat,
devenind lider in cautarea de solutii pentru toate tarile lumii. La 8 martie 2008, UE a
stabilit tintele pentru Comunitatea Europeana privind domeniul energetic, printre care
reducerea emisiilor de bioxid de carbon, productia pe energie regenerabila si eficienta
energetica (economisirea de energie). In cadrul UE, Germania a fost statul care a elaborat
un program cuantificat in domeniul energetic, in care apar reducerile emisiilor de bioxid
de carbon, efortul financiar, tintele economice si alti parametri cuprinsi intr-un program
riguros pana in anul 2020.Acest program poate constitui un exemplu pentru Romania.
Reducerea emisiilor de carbon a fost blocata temporar de tarile in curs de
dezvoltare, pentru a pastra ritmul de crestere economica de 10% pe an, care are nevoie de
sustinerea productiei energetice. Problemele energetice actuale sunt de fapt geopolitice si
necesita intelegerea acestora din partea tuturor statelor. Se observa din partea Rusiei un
asalt pentru a-si mentine suprematia furnizarii de energie la nivel european, ceea ce s-a
concretizat prin blocarea proiectului Nabucco si a proiectului Constanta-Marsilia. Rusia a
lansat inca 9 proiecte alternative pentru energie. La data de 22 noiembrie 2007 au avut
loc intr-o singura zi sase evenimente de interes pentru comunitatea energeticienilor, care
au condus la semnarea de contracte punctuale pe proiecte pentru tranzit de hidrocarburi.
La Bucuresti se afla Nursultan Nazarbaev, presedintele Kazahstanului, declarand ca-si
doreste sa intre in proiectul Nabucco, fiind printre potentialii furnizori de gaze.. La
Moscova, in aceeasi zi si la aceleasi ore se semna contractul cu Gazprom, care ulterior a
fost semnat si de Bulgaria si zilele trecute si de Serbia. Intre timp, Romaniei i se aplica un
pret mai ridicat decat altor clienti inca de la 1 ianuarie. Tot in aceeasi zi se lanseaza:
proiectul transcaspian, in care principalii semnatari sunt Kazahstan, Turkmenistan, Rusia;
un proiect al asa-zisului gazoduct caspian, care uneste toate tarile din jurul Marii Caspice,
inclusiv Rusia; un oleoduct pe traseul Odesa, Gdansk, pe deasupra Romaniei. primare.
Aceste fapte constituie un prim soc al anului 2007, lupta pe resurse energetice
primare, cu efect asupra economiei romanesti. Pentru toata economia romaneasca, in
competitie cu economia din tarile vecine, ca ea sa aiba din start preturile hidrocarburilor
cu 100 de dolari mai mari decat vecinii nostri reprezinta un handicap, o lovitura foarte
puternica inregistrata de economie in ansamblu, dar si sub aspect social. Mai sunt si alte
amenintari de lunga durata, care presupun ani pentru a fi solutionate. S-au evidentiat o
serie de probleme cheie cu care se confrunta sistemul energetic in ansamblu si cel
romanesc in mod special.
La Congresul Mondial al Energiei s-a remarcat faptul ca o problema cheie in
domeniul energetic la nivel mondial este problema managementului, care in subsidiar are
problema sistemului educational si lipsa de interes a tinerei generatii pentru scolile
tehnice si in special pentru domeniul energetic. O alta mare problema este cea legata de
tehnologie, pentru a da solutie acestei cresteri uriase de consum in domeniul energetic,
care se va dubla (dupa datele furnizate de Agentia Internationala a Energiei), de la 18 mii
de terawati-ora la 34 mii de terawati- ora in 2030. Acest consum este legat de cresterea
populatiei pana in 2020, care se estimeaza ca va ajunge la 9,6 miliarde de locuitori, de la
6,6 miliarde in prezent. In anul trecut, pana la Congresul de la Roma, populatia globului a
crescut cu 76 milioane locuitori. La acest nivel al consumului se adauga cererea uriasa de
materii prime energetice a Indiei si a Chinei.
Capacitatea de productie la nivel mondial este acum limitata si este imposibil sa
poata fi recupera intr-un interval scurt de timp.
Transportul hidrocarburilor, in special al titeiului, este intr-o situatie de limitare, de
constrangere, ca urmare a capacitatii flotei, foarte redusa fata de necesarul de consum. In
momentul de fata sunt 10473 de nave, iar din cauza ca solicitarea pentru transport este
din ce in ce mai mare, a crescut pretul pacurei. Statele dezvoltate ale lumii nu investesc in
capacitati de rafinare. Cei mai mari consumatori din tarile dezvoltate refuza sa
investeasca in capacitati noi de rafinare. Cel mai bun exemplu: Statele Unite nu au mai
investit intr-o capacitate de rafinare de 32 de ani. Tarile producatoare sunt prinse ca intr-
un cleste: pe de o parte, sunt acuzate ca sunt principalii factori de crestere a pretului
petrolului, iar pe de alta parte, ca nu ofera pe piata cantitati la nivelul consumului si ca
doresc sa tina productia pe un anumit palier, asa incat sa creeze o presiune continua pe
cresterea pretului la titei. Raspunsul Organizatiei Tarilor Exportatoare de Petrol si al
tarilor membre a vizat tocmai realizarea de investiti in capacitati de rafinare, in capacitati
noi de transport, in flota maritima, pentru scaderea pretului petrolului.
Sunt presiuni uriase pe ceea ce inseamna securitatea si siguranta in functionarea
sistemului. De exemplu, apa, pentru a putea solutiona necesarul la solicitarile care sunt in
momentul de fata prin cresterea si dezvoltarea unor noi capacitati de productie, se
dovedeste insuficienta. La toate acestea se adauga, in mod cu totul subiectiv,
comportamentul oarecum nationalist al unor state dezvoltate, care - inaintea tuturor
principiilor declarate - actioneaza pe proiecte distincte, pentru a rezolva intai problema
tarii lor, a sistemului lor energetic, si abia ulterior cad de acord pe principiile mari, pe o
piata unica europeana. Au fost ani in care expertii din domeniul energetic afirmau ca
piata este singura care trebuie sa dea solutii intr-un mediu economic. Dar piata singura nu
poate sa dea solutia acestor situatii. Ca atare, sunt necesare interventii de alta natura, de la
interventia politica pana la interventia statului intr-un sistem astfel incat sa dea solutii
acolo unde piata nu mai poate sa faca fata.13

13
Olteanu, M. –“ Probleme economico-politice ale sistemului energetic global si national’,
http://www.agir.ro/univers-ingineresc
MEDIUL INCONJURATOR – VICTIMA A OMENIRII

XIV. 1. Politica mediului înconjurător - o problemă ce vizează Umanitatea


Un fenomem izbitor al perioadei contemporane este înmulţirea semnalelor de
alarmă cu privire la deteriorarea mediului înconjurător, atît cel urman cât şi cel rural.
Poluarea a apărut ca o consecinţa a revoluţie industriale şi este descrisă pe larg in
literatura de specialitate din secolul trecut. Până de curând multe forme de deteriorare a
mediului au fost în mod tipic locale şi puteau fi eliminate prin acţiuni la nivel local şi
naţional. Acestea cereau un anumit preţ, dar el putea fi suportat. Astayi au fost
identificate ameninţari la adresa mediului de un alt ordin de mărime, mult mai mare, ce
necesita o altă abordare. În preyent există patru cayuri preocupante de macropoluare.
Prima problemă majoră se referă la pătrunderea substanţelor toxice în mediul
înconjurător. Este vorba despre reyiduri chimicale radioactive, DDT ul larg raspandit,
detectat până în ouăle pinguinilor din Antarctica. Acestea risca sa patrunda in lantul
alimentar uman in scurt timp. Acumularea de reziduri atoxice a determinat unele tari
industrializate sa exporte transporturile de otravuri in tarile africane sarace, dispuse sa le
accepte pentru bani.
O alta problema de macropoluare se refera la acidizarea lacurilor si distrugerea
padurilor atacate de emanatiile termocentralelor si electrocentralelor cu carbune. Desi
fenomenul este cunoscut de multa vreme, multe reclamatii la niveml international nu au
fost solutionate. Multe se pot rezolva la nivel local, prin filtrarea emanatiilor , folosirea
combustibililor cu mai putin sulf, dar toate aceste masuri sunt costisitoare. Totodata,
mecanismul acidizarii nu este inteles in totalitate si nu este analizat corespunzator.
In al treilea rand, se pune in discutie poluarea atmosferei provocata de freoni,
sustantele folosite in sprayuri si frigidere. Acestea ajung in straturile superioare ale
atmosferei si in prezenta ultravioletelor se descompun si ataca ozonul. Acest fapt ar putea
duce la distrugerea ozonului, cresterea incidentei unor boli precum cancerul de piele etc.
Masurile adoptate in acest sens se refera la incetarea utilizarii freonului in fabrici, cu
precadere in tarile industrializate, in baza a numeroase studii si cercetari. Problema
intervine in cazul tarilor sarace, lansate mai recent in productia pe baza de freoni, fiind
foarte dificila compensarea acestor investitii majore.
Cea mai amenintatoare forma de macropoluare este cea legata de efectul de sera,
care regleaza temperatura la suprafata pamantului. Este vorba de masura i care
compomentele chimice de gaze ale atmosferei limiteaza reflezia razelor solare si permit
astfel retinerea caldurii pe pamant. Concentratia unor gaza a crescut foarte mult in ultimii
zeci de ani (CO2, azot, metan), ceea ce a determinat aparitia acestui „efect de sera”.
Acesta crestere a rezultat si din cauza taierii masive a padurilor tropicale. Acest fenoment
foarte grav ar putea determina consecinte dezastruase si ireversibile pentru civilizatia
globului.
Protecţia mediului nostru înconjurător este o problemă care îi interesează şi îi
afectează pe majoritatea cetăţenilor. Datorită faptului că daunele aduse mediului
înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, dorinţa de a face sacrificii pentru
îmbunătăţirea mediului a crescut considerabil.O anchetă întreprinsă pe întreg cuprinsul
UE (Eurobarometer, martie 1999), a relevat faptul că 86% din cetăţenii UE consideră
politica mediului înconjurător drept o prioritate politică. Doar şomajul, lupta împotriva
sărăciei şi a crimei organizate şi menţinerea păcii au fost cotate mai sus.
Publicul larg din Europa aşteaptă, aşadar, ca UE să joace un rol activ în protecţia
şi conservarea mediului, atât pe plan intern, în cadrul legislaţiei europene, cât şi extern,
cu participarea UE la diferite acorduri internaţionale. Problemele mediului înconjurător
nu pot fi rezolvate eficient decât prin includerea tuturor părţilor implicate. Problemele de
mediu internaţionale şi chiar globale capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Singura
soluţie este ca toate ţările să coopereze. Probleme ca poluarea aerului şi distrugerea
stratului de ozon de către clorfluorocarburi nu depind de graniţele naţionale.
Exemplul poluării aerului pe plan
global arată clar că orice încercare din partea unui stat de a-şi păstra mediul curat este
sortită eşecului dacă celelalte state nu sunt şi ele pregătite să facă un efort în domeniul
protecţiei mediului. Un agent poluant de o importanţă majoră pentru calitatea aerului este
dioxidul de sulf (SO2). Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe bază de
sulf, cum ar fi uleiul sau cărbunele. Odată degajat în atmosferă, dioxidul de sulf este - în
adevăratul sens al cuvântului - "pe aripile vântului". Amestecul dioxidului de sulf cu
umiditatea din nori provoacă ploi acide care adeseori contribuie la acidificarea solului şi a
apei la mii de kilometri distanţă de zona de emisie a noxelor.
In nordul Suediei, de exemplu, se găsesc o serie de lacuri ale căror rezerve de
peşte s-au diminuat drastic din cauza ploilor acide. Cu toate acestea, numai o parte
neglijabilă din aerul poluat ce a provocat ploile acide provine din Suedia, cea mai mare
parte provenind din regiunile industriale ale Europei Centrale şi din Marea Britanie.
Situaţii similare pot fi
întâlnite şi în Austria. UN/ECE (Comisia Economică pentru Europa a Naţiunilor Unite)
adună periodic date despre mişcările agenţilor poluanţi ai aerului din Europa. Din aceste
date se poate observa unde ia naştere poluarea aerului. Conform acestor date, mai puţin
de 6% din poluarea cu sulf detectată în Austria era autohtonă, provocată de emisiile de
sulf de pe teritoriul austriac. Mai mult de 94% din poluarea cu sulf apărută în Austria a
fost aşadar "importată" din străinătate. Şi în cazul poluării
apei situaţia este similară. Eforturile uriaşe făcute de Olanda pentru a purifica Rhinul ar fi
fost sortite eşecului dacă Germania şi alte ţări riverane n-ar fi luat şi ele, simultan, măsuri
în acest sens. Ameninţarea schimbării climei,
lărgirea găurii din stratul de ozon, dispariţia diferitelor specii de faună şi floră sălbatică
sau poluarea celor şapte mări atrag şi mai serios atenţia asupra nevoii de măsuri comune,
la nivelul UE sau chiar la nivel global. Reducerea la nivel global a
emisiilor de noxe, în special de dioxid de carbon (CO2), care este necesară pentru a evita
schimbările climatice periculoase, cere acţiuni concertate. Acelaşi lucru este valabil în
cazul încetării producerii şi folosirii substanţelor responsabile de subţierea stratului de
ozon din stratosferă (în special clorfluorocarburi). Măsurile luate de către state în mod
individual n-ar reprezenta decât o picătură în ocean. În
zilele noastre, puternica interdependenţă în domeniul protecţiei mediului este
binecunoscută. Un mare număr de acorduri şi convenţii internaţionale ar trebui să ajute ca
problemele de mediu să poată fi ţinute sub control. Cu toate acestea, este o cale mult mai
înceată şi mai grea aceea de a ajunge la acorduri eficiente, decât aceea de a elabora legi
naţionale, de vreme ce în cazul acordurilor este nevoie de un compromis între mai mulţi
participanţi. De asemenea, este mult mai dificil să se verifice dacă angajamentele sunt
respectate şi să se impună sancţiuni dacă este necesar. Cu toate acestea, în multe zone nu
există nici o alternativă la lungile şi greoaiele negocieri ale acordurilor internaţionale.
Globalizarea problemelor mediului înseamnă că, acum, multe probleme pot fi
soluţionate în mod semnificativ doar la nivel internaţional. UE este un forum foarte
potrivit pentru multe probleme de mediu. Ajungerea la acorduri internaţionale pe
probleme de mediu este de obicei un proces lent, dar în multe cazuri constituie singura
soluţie viabilă.
XIV. 2. Mediul înconjurător şi Europa
După cum am mai menţionat, multe domenii ale politicii mediului pot fi tratate în
mod eficient doar cu cooperarea tuturor părţilor implicate. Cu toate acestea, nu sunt
excluse anumite obiective ce pot şi trebuie să fie rezolvate la nivel regional. Legislaţia
europeană este o noutate absolută pe plan internaţional. Este pentru prima dată când un
sistem de legi a fost creat, putând fi promulgat şi aplicat dincolo de hotarele naţionale.
Ţelul comun al protejării mediului în Europa este slujit de numeroase legi europene care
se aplică mediului. Acestea sunt valide în toate statele membre ale Uniunii Europene
(direct - prin Regulamente care se aplică direct - sau indirect - prin Directive ce trebuie
transformate în legi naţionale).
Acest sistem oferă o şansă reală de a ţine sub control problemele europene
de mediu. Obiectivele ce pot fi mai bine atinse prin cooperare sunt tratate la nivel
european. Cele care sunt tratate mai eficient la nivel naţional sau regional ar trebui tratate
sub principiul subvenţiilor de stat. Această dezvoltare se reflectă în opinia publică.
Ancheta Eurobarometer menţionată mai sus a descoperit că două treimi din cetăţenii
Uniunii Europene consideră că protecţia mediului este în primul rând o datorie a Uniunii
Europene, în timp ce - de exemplu - sănătatea şi educaţia sunt considerate responsabilităţi
ale fiecărui stat membru. UE a reuşit în ultimul timp să joace un rol
important la nivel internaţional în ceea ce priveşte acţiunile de decizie şi cooperare.
Prima încercare a Comunităţii Europene de a rezolva probleme de mediu a avut
loc la cea dintâi conferinţă globală pe probleme de mediu ("Despre mediul înconjurător
omului"), ţinută la Stockholm, în 1972. Conferinţa a stimulat activităţile naţionale în
domeniul protecţiei mediului în multe ţări europene. In acelaşi an, statele membre ale
EEC au subliniat importanţa politicii mediului la summit-ul şefilor de state şi guverne
ţinut la Paris. Statele membre au cerut Comisiei Europene să elaboreze un Program de
Acţiune pentru Mediu, incluzând un calendar precis. Primul
Program de Acţiune pentru Mediu (EAP) elaborat de către şefii de state şi guverne din
cadrul Comunităţii pe baza acestei cereri se constituie în chiar începutul politicii de
mediu a Comunităţii. Deşi primele măsuri s-au concentrat mai degrabă pe repararea
daunelor deja apărute, chiar primul EAP a enunţat principiile de prevenire. Aceste
principii au fost parţial reluate, lărgite şi completate de următoarele trei EAP-uri (în 1977,
1983 şi 1987).
In primul program de acţiune pentru mediu au fost înscrise următoarele 11 principii:
  Daunele aduse mediului trebuie mai degrabă evitate, decât combătute ulterior
(principiul prevenirii)
 Impactul măsurilor asupra mediului trebuie luat în considerare cât mai devreme
posibil
 Utilizarea excesivă a resurselor naturale trebuie evitată, pentru a nu perturba
echilibrul ecologic
 Sprijin financiar pentru cercetări asupra mediului
 Persoana sau compania care este în principal responsabilă pentru daune aduse
mediului trebuie să plătească despăgubiri (principiul poluatorului care plăteşte)
 Activităţile dintr-un stat membru trebuie să nu fie dăunătoare mediului unui alt
stat membru
 Trebuie să se ţină seama de interesele ţărilor în curs de dezvoltare
 Trebuie elaborate strategii pe termen scurt şi lung pentru a mări influenţa politicii
europene de mediu pe alte continente
 Este necesară educaţia despre mediu, de vreme ce conservarea naturii este o
datorie ce priveşte pe fiecare dintre cetăţenii Comunităţii Europene
 Când se combat efectele nocive asupra mediului, trebuie stabilit de la caz la caz
nivelul optim de acţiune (nivel comunitar, naţional sau regional)
 Armonizarea politicilor de mediu naţionale, în vederea evitării acţiunilor
unilaterale şi a ajungerii la o politică de mediu coordonată, fără ca acest lucru să
împiedice progresul pe plan naţional.
Al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu, deja adoptat pe noile baze legale,
se constituie într-o tranziţie de la doar combaterea simptomelor la prevenirea cauzelor
poluării, construind aşadar puntea spre cel de-al cincilea Program de Acţiune pentru
Mediu care ar trebui să conducă politica de mediu a Comunităţii în mileniul următor.
Când a intrat în vigoare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht (care a
transformat Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană) a ridicat protecţia mediului
la unul dintre cele mai înalte ranguri între obiectivele Comunităţii. Pe lângă aceasta,
schimbările procedurale au facilitat promulgarea măsurilor pentru mediu necesare la nivel
comunitar, chiar împotriva voinţei statelor membre mai puţin preocupate de mediu.
Politica Comunitară a Mediului va contribui la urmărirea următoarelor obiective:
  conservarea şi protecţia mediului, ca şi îmbunătăţirea calităţii lui
  protecţia sănătăţii umane
  utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale
  promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de mediu
regionale sau globale
Politica Comunitară a Mediului va avea ca ţel protecţia de nivel înalt, luând în
considerare diversitatea situaţiilor din diferite regiuni ale Comunităţii. Se va baza pe
principiul precauţiei şi pe principiul necesităţii acţiunii preventive, a combaterii sursei
care provoacă stricăciunea mediului şi a obligaţiei celui responsabil să plătească.
Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea
altor politici comunitare. Integrarea anumitor naţiuni central şi est-europene
în Uniune reprezinta una dintre principalele provocări pentru politica de mediu
europeană. Va fi nevoie de un efort deosebit din partea acestor ţări pentru a-şi creşte,
înaintea integrării, nivelul politicii de mediu până la acela al UE.
Concluzii
Cele mai multe dintre măsurile Comunităţii legate de mediu, au contribuit
considerabil la ridicarea nivelului european de protecţie a mediului. Obiectivul rămâne
însă acela de a minimaliza diferenţele dintre standardele legate de mediu ale statelor
membre luate individual. Un înalt nivel de protecţie a mediului care să fie cât de uniform
posibil - iată ţelul pentru a întruni cerinţele pentru o dezvoltare durabilă şi conştientă de
mediu.
Provocarea viitorului este prezervarea acestui înalt nivel de protecţie a mediului şi
în ţările din Europa Centrală şi de Est ce au fost integrate in UE sau doresc să acceadă în
Uniune. De asemenea, se doreşte ca UE să promoveze standarde înalte cu privire la
mediul înconjurător în acordurile internaţionale.