Soluţii ale crizei şi perspectivele capitalismului

Deşi unele dintre soluţiile problemei crizei economice au fost prezentate tangenţial şi în
paragrafele anterioare, în cele ce urmează vom încerca o expunere sistematică şi sintetică a
acestora, în special a celor mai recent conturate. De regulă, soluţiile la o problemă sunt urmarea
firească a descoperirii şi recunoaşterii cauzelor care au produs-o. Dintre soluţiile avansate,
menţionăm următoarele:
1) Restricţionarea anvergurii grupurilor financiare şi limitarea riscurilor asumate de bănci,
măsură pe care şi-a asumat-o cu fermitate preşedintele SUA, la începutul anului 2010, acesta
militând pentru a fi reglementată. Astfel, după implementare, proiectul lui B. Obama urmează să
interzică băncilor să deţină ori să organizeze fonduri de hedging (fonduri speculative) sau de
capital privat. Iniţiativa lui Obama a fost salutată de Partidul Conservator din Marea Britanie,
însă, în SUA, un sondaj de opinie evidenţiază că trei sferturi dintre investitorii americani (77%)
îl consideră un inamic al afacerilor şi se îndoiesc de capacitatea acestuia de a gestiona criza (80%
i-au acordat foarte puţină încredere) . Scopul urmărit de preşedinte este acela de a restrânge
riscurile şi a limita excesele din sistemul bancar. Acesta a devenit antipatic investitorilor
americani şi nepopular printre bancheri, întrucât a încercat să reducă salariile şi bonusurile
directorilor din sistemul bancar ;
2) Naţionalizarea temporară a unor bănci cu probleme, idee etichetată de americani, la începutul
anului 2009, drept o „nebunie europeană”, dar care poate fi experimentată şi peste Ocean, soluţie
care în deceniile trecute s-a dovedit a fi viabilă. De pildă, la începutul anilor 1990, Suedia a
naţionalizat propriul sector bancar, după care a scos la vânzare băncile cu bilanţurile „curăţate”.
O măsură similară a aplicat şi statul german, printr-un proiect de lege adoptat în acest sens;
3) Înfiinţarea unor bănci pentru pierderi, capabile să preia produsele toxice din sistemul financiar
internaţional, este una dintre măsurile propuse la Forumul economic de la Davos (din 28 ianuarie
2009). Revigorarea economiei mondiale – care s-a apropiat de cota creşterii zero, la începutul
anului 2009 (pentru prima dată după 1945) – a fost considerată posibilă numai dacă se
stabilizează pieţele financiare. Ori, prin crearea băncilor pentru pierderi, ar putea fi eliminate
pierderile din portofoliu, iar instituţiile de finanţare ar putea redeveni profitabile;
4) Necesitatea reformării sistemului financiar mondial, în special a instituţiilor Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială, măsură împărtăşită de liderii statelor dezvoltate şi ai ţărilor
emergente, reuniţi pe 15 noiembrie 2008 la Washington, în primul Summit G20, organizat la
nivel de şefi de stat şi de guvern. Aceştia s-au angajat să relanseze economia mondială şi să
reformeze sistemul financiar internaţional, propunând, printre altele: suplimentarea contribuţiilor
destinate FMI, în vederea sprijinirii economiilor emergente, şi reformarea instituţiilor, cu scopul
de a conferi economiilor în dezvoltare un rol mai puternic; înfiinţarea unui colegiu de
supervizori, care să monitorizeze evoluţia principalelor bănci; revizuirea normelor contabile şi a
celor de gestionare a falimentului etc.;
5) Mărirea consumului (inclusiv prin reducerea preţurilor), soluţie cunoscută din vechime şi
susţinută în decembrie 2008 de către Dominique Strauss Kahn, preşedinte al FMI. Acesta a
declarat că, pentru a stimula creşterea economică, este nevoie ca guvernul fiecărei ţări să
cheltuiască mai mult. Totodată, a precizat că sunt necesare stimulente în valoare de circa 2% din
PIB mondial, menite să acopere deficitul bugetar al unor state şi să impulsioneze realmente
activităţile economice. Menţionăm, însă, că o economie nu poate fi păstrată pe linia de plutire
doar prin credite externe, în condiţiile în care dobânzile sunt împovărătoare;
6) Relansarea creditării de către bănci, prin relaxarea condiţiilor de acordare a împrumuturilor şi,
în primul rând, prin reducerea dobânzilor, proces care ar permite reluarea investiţiilor
semnificative. În România, nevoile de investiţii sunt ridicate în domeniile construcţiilor de
locuinţe, al modernizării infrastructurii rutiere, al agriculturii, zootehniei şi pomiculturii etc. Un
studiu al firmei de consultanţă ”A.T. Kearney” dezvăluie că, la începutul anului 2010, România
ocupa locul 16, dintr-un total de 25 de destinaţii atractive din lume, situându-se înaintea Cehiei şi
a Rusiei. Indicele Încrederii privind Investiţiile Străine, stabilit de firma amintită, evidenţiază că
cele mai bune locuri străine de investiţii le reprezintă, într-o ordine descrescătoare, China (se află
pe primul loc), SUA (ocupă următoarele două poziţii) şi India (locul patru). Semnalăm faptul că,
în studiul întocmit de aceeaşi firmă în 2007, ţara noastră nu figura în clasamentul celor mai
atractive 25 de economii din lume.
7) Acordarea de bonusuri în acţiuni la diverse firme, în situaţia în care cumpărătorii
achiziţionează produsele respectivei firme. De pildă, un dealer canadian a oferit un bonus de 100
acţiuni la Ford Motor Company (în valoare de circa 200 de dolari), fapt care a dus la creşterea
numărului de cumpărători, dornici şi mândri să aibă o mică parte din acţiunile Ford. Mai mulţi
vânzători de maşini au desfăşurat cu succes aceeaşi strategie de marketing, nu numai în SUA, ci
şi în Marea Britanie;
8) Continuarea procesului de privatizare în economie, cu deosebire în fostele societăţi comuniste
din Europa, care dispun încă de numeroase proprietăţi ale statului şi a căror vânzare ar putea
însufleţi bugetul public (ne referim, în primul rând, la cele care s-au dovedit mai puţin rentabile).
Dacă, în 2008, guvernele unor ţări cumpărau acţiuni la bănci şi companii particulare, ulterior,
datorită deficitelor bugetare, tot mai multe state au fost nevoite să vândă diferite unităţi
economice pentru a-şi acoperi nevoile financiare pe timp de criză, aşa cum s-a întâmplat în cazul
Rusiei, Germaniei, Marii Britanii Poloniei şi României. Noul val de privatizări a dus la
revigorarea capitalismului în economie şi la transferul grijilor statului pe umerii proprietarilor
individuali (ştiut fiind faptul că, pe termen lung, aceştia din urmă s-au dovedit mai buni
gospodari şi gestionari decât instituţiile de stat);
9) Naţionalizarea giganţilor economici falimentari, proces care, până acum, s-a derulat în paralel
cu privatizarea întreprinderilor economice rentabile sau potenţial profitabile. Naţionalizările
directe sau indirecte ale companiilor private au debutat în SUA, dar această practică este întâlnită
şi în multe alte ţări de pe glob. Ne amintim că, după prăbuşirea şi intrarea în faliment a marilor
unităţi financiare de pe Wall Street, guvernul american a intervenit direct în industria financiară,
printr-un plan de redresare, care a costat sute de mii de miliarde dolari. Încă de la începutul
crizei, guvernul american a alimentat masiv cu fonduri Federal Home Loan Mort Gage
Corporation (Corporaţia Federală pentru Împrumuturi Ipotecare – Freddie Mac, întemeiată în
1970) şi The Federal Naţional Mort Gage Association (Asociaţia Naţională Federală pentru
Ipotecă – Fannie Mae, înfiinţată în 1938), salvându-le de la faliment. Apoi, statul a preluat în
întregime cea mai mare firmă de asigurări din lume – AIG – şi a intervenit în industria privată, în
special în aceea a producătorilor de autoturisme, cărora le-a acordat împrumuturile necesare
supravieţuirii.
Situaţia descrisă în SUA s-a repetat şi pe continentul european. Bunăoară, în Marea Britanie
statul a naţionalizat băncile Bradford&Bringley, Northen Rock şi Royal Bank of Scotland.
Statele german şi austriac au pompat miliarde de euro pentru a salva mai multe instituţii
financiare. Banca belgiano-olandeză Fortis are ca acţionari majoritari statele din Belgia, Olanda
şi Luxembourg. Criza financiară şi economică a bulversat încrederea oamenilor în anumite
instituţii, ajungându-se la situaţii de-a dreptul aberante, cum ar fi vânzarea în Rusia a unor bănci
pe un dolar (după cum se relatează în presă) sau intervenţia statului pentru salvarea unor agenţi
economici – soluţie de evidentă factură socialistă, într-o lume construită pe baze capitaliste;
10) Reducerea salariilor celor angajaţi, disponibilizarea temporară (şomaj tehnic) şi concedierile
în masă, măsuri care, în contextul crizei nu pot fi ignorate, însă ele sunt dureroase şi nepopulare,
având o influenţă negativă asupra cetăţenilor. Din punct de vedere economic, asemenea măsuri
duc la restrângerea unor activităţi socialmente utile şi a consumului, iar, din punct de vedere
social, generează deteriorarea calităţii vieţii oamenilor. Aceste intervenţii negative sunt printre
cele mai răspândite măsuri (fiind şi cele mai la îndemână), atât în unităţile private, ca şi în cele
publice, amplificând riscul unor proteste sociale prelungite şi al unor costuri înalte de viaţă, pe
care trebuie să le suporte toţi cei afectaţi, inclusiv familiile lor. De pildă, scăderea salariilor şi
şomajul în creştere a creat un sentiment de frică în rândul celor angajaţi: frica de a nu ajunge pe
drumuri, mai ales în situaţia angajării la plata unor rate la bancă, timp de mai mulţi ani, şi,
implicit, frica de a nu îşi pierde bunurile cumpărate (locuinţă, autoturisme etc.), care se conjugă
cu frica de sărăcie, cu frica de părăsi obligatoriu comunitatea de domiciliu ş.a. Pentru orice
individ, pierderea slujbei provoacă un seism emoţional şi o dezorientare valorică, mai ales atunci
când nu întrevede în mediul social nici o soluţie favorabilă pentru subzistenţa personală.
Societatea japoneză se confruntă, actualmente, cu o creştere accelerată a cazurilor de autoizolare
deliberată la domiciliu a celor rămaşi fără locuri de muncă, cu deosebire din rândul generaţiilor
vârstei de mijloc. Aceştia sunt decepţionaţi de faptul că, deşi au îndeplinit standardele de
calificare, performanţă şi promovare ale firmei la care au lucrat, conducerea acesteia s-a
dispensat de ei, măsură pe care nu au putut s-o înţeleagă logic, ajungând la depresie (boală căreia
îi cad pradă îndeosebi oamenii perfecţionişti, ce îşi propun adesea ţeluri utopice, nerealiste).
Statisticile medicale din România evidenţiază că şi la noi există peste două milioane de cetăţeni,
care sunt înregistraţi ca depresivi (în februarie 2010), această boală situându-se pe locul doi
(după hipertensiunea arterială) în ierarhia celor mai frecvente afecţiuni ale populaţiei din ţara
noastră;
11) Reducerea cheltuielilor în unităţile private şi în instituţiile bugetare, ale statului. În general,
lumea patronală a renunţat la tot felul de bonusuri şi facilităţi materiale acordate propriilor
salariaţi. Limitarea cheltuielilor pentru sectorul public reprezintă, de asemenea, o cale viabilă de
reducere a datoriei la bugetul de stat şi de creştere a fondurilor necesare investiţiilor publice (de
natură să creeze noi locuri de muncă). Altfel spus, cheltuielile statului (cele mai mari fiind, de
regulă, pentru plata salariilor angajaţilor) trebuie să fie raportate la propriile posibilităţi şi să nu
le depăşească pe acestea din urmă;
12) Depăşirea crizei morale şi spirituale pe care o traversează diferitele societăţi şi mediul de
business contemporan. Criza banilor poate fi privită, în ultimă instanţă, şi ca un rezultat al crizei
valorilor, criză care se vede cu ochiul liber în privinţa modului în care sunt percepute şi
respectate valorile autentice într-o societate. Orientarea preponderentă a oamenilor spre valorile
materiale (bani, casă, maşină, confort exagerat ş.a.), în detrimentul valorilor sufleteşti (bunătate,
compasiune, frumos ş.a.) şi sociale (solidaritate, libertate, cooperare, înţelegere, ajutor, toleranţă
etc.), i-a îndepărtat de coordonatele definitorii ale esenţei umane. Încă de la începutul veacului al
XX-lea, Oswald Spengler a constat o decădere a lumii din Europa Occidentală, datorită faptului
că oamenii au devenit tot mai ahtiaţi de bunurile materiale (care alcătuiesc ceea ce el numea
civilizaţia) şi tot mai străini faţă de valorile spirituale (asimilate de gânditor cu creaţiile
sufleteşti), din care a dedus opoziţia lor .
Trecerea de la uz la abuz, în privinţa consumului pe credit, este o dovadă a neînfrânării şi
nechibzuinţei, a iresponsabilităţii individuale. Acesta este întreţinut sistematic de către instituţiile
bancare, al căror interes de maximizare a profitului le îndeamnă să cultive şi chiar să provoace
nevoile de împrumut ale oamenilor, printr-o publicitate atrăgătoare, insistentă şi chiar agresivă.
O nouă concepţie morală înseamnă, deci, o valorizare în mai mare măsură a muncii decât a
creditului, a traiului pe rezultatele propriului efort decât a celui bazat pe împrumut. Ne
confruntăm, actualmente, cu trei feluri de consum ale populaţiei: consumul din necesitate, al
bunurilor obligatorii, indispensabile; consumul normal, echilibrat al bunurilor folosite în mod
cumpătat şi consumul peste limite, ostentativ, al bunurilor procurate în exces (de exemplu, furia
cumpărăturilor din perioada sărbătorilor). Unii cheltuiesc în fiecare zi, fără să le pese de ziua de
mâine, nu fac economii şi nu se gândesc la viitor. Alţii cheltuiesc nu ca să se simtă bine, ci ca să
vadă semenii că au bani. Numeroşi indivizi cheltuiesc din dorinţa de a nu fi mai prejos decât
alţii, ori de a obţine un prestigiu social ridicat şi recunoscut pentru faptul că sunt proprietarii unor
case uriaşe sau al unor autoturisme scumpe şi luxoase.
Schimbarea mentalităţii, prin intermediul educaţiei judicios organizate, este de natură să
restabilească încrederea în valorile durabile dintr-o societate, valori care sunt, în primul rând, de
ordin moral şi spiritual. Actuala criză a demonstrat că viaţa pe credit nu este o soluţie durabilă
nici pentru indivizi, nici pentru firme şi nici pentru instituţiile care trăiesc pe baza speculării
acestui gen de activitate social-economică. Lumea afacerilor este dominată, în prezent, de o
concurenţă acerbă, iar lupta pentru câştig îi transformă pe competitori în fiinţe agresive şi
orgolioase, care doresc să aibă mai mult decât este nevoie şi, pentru aceasta, sunt capabili să
treacă peste orice principii morale. Pe de altă parte, reclama sufocantă pentru anumite produse îi
transformă pe oamenii de rând în consumatori fără libertate de opţiune, iar strategiile seducătoare
ale băncilor, de plasare a creditelor, le dă unor cetăţeni iluzia că munca (fizică şi intelectuală) nu
este făcută pentru ei (preferând să împrumute, să înşele, să speculeze, să trândăvească etc.);
13) Adoptarea unor măsuri de relaxare fiscală, în general, şi de reducere a taxelor şi impozitelor,
în particular, pentru a deveni suportabile în raport cu anumiţi agenţi economici, care se descurcă
mai greu, şi pentru diferite categorii sociale sărace ori defavorizate ale populaţiei.
Desigur, criza financiară şi economică mondială actuală a ridicat problema valorii şi viitorului
capitalismului, ca mod de organizare şi funcţionare a vieţii sociale şi a activităţilor economice,
politice etc. În cartea Declinul puterii americane , ca şi într-un interviu acordat ziarului francez
Le monde (ianuarie 2009), filosoful şi sociologul american Immanuel Wallerstein aprecia că ne
aflăm într-o perioadă de criză a capitalismului pentru că i se apropie sfârşitul, după o istorie de
500 de ani a acestuia. Gânditorul şi-a întemeiat diagnosticul pe teoriile unor autori de prestigiu în
sociologie – precum sociologul francez Fernand Braudel (1902-1985) – şi în economie, cum ar fi
economiştii Nicolai Kondratiev (1882-1930) şi Joseph Schumpter (1883-1950). În egală măsură
sunt valorificate unele concluzii de bază, prezentate de Immanuel Wallerstein în binecunoscuta
sa carte The Modern World System (Academic Press Inc., New York, 1980).
Capitalismul înseamnă, înainte de toate, profit şi civilizaţie tehnică. Acest sistem social se
defineşte, sub aspect economic, prin caracterul precumpănitor al proprietăţii private şi extinderea
ei în proporţie de masă, prin iniţiativă liberă şi câştig nelimitat, prin perfecţionarea mijloacelor de
muncă şi producţia de serie, prin dinamismul activităţilor şi bogăţie. Modul de viaţă capitalist s-a
născut ca un răspuns firesc la dorinţa omului de a câştiga cât mai mult şi de a trăi tot mai bine.
Întrucât acesta este scopul fiecărui individ normal, capitalismul s-a afirmat ca fiind sistemul
social cel mai compatibil cu natura umană. Numai în cadrul acestuia a fost posibilă apariţia,
promovarea şi respectarea drepturilor umane: dreptul la viaţă, la sănătate, la libertate, la
proprietate şi la fericire. Deci, societatea capitalistă a creat condiţiile necesare pentru dezvoltarea
potenţială a tuturor indivizilor.
Pe plan social, economia capitalistă a produs bunurile vitale, necesare tuturor oamenilor, dar şi
pe cele accesibile doar unei părţi restrânse a societăţii, interesată de propriul progres,
neînduplecată cu excesele, amplificând dorinţele de mărire ale acestora. Inteligenţa personală,
întrebuinţarea capacităţilor fizice şi intelectuale, valorificarea talentului individual i-a propulsat
pe unii în poziţii sociale prospere, impunând standarde de viaţă tot mai înalte şi stiluri de
comportament râvnite de majoritatea populaţiei. Tehnica producţiei în serie a făcut posibilă
acoperirea nevoilor de masă, dar şi naşterea mentalităţii consumiste, a gândirii cantitativiste, în
detrimentul calităţii şi al valorilor autentice. Astfel, scopul producţiei a devenit consumul, iar
raţiunea consumului a devenit producţia. Au apărut, în consecinţă, bunuri din belşug şi bogăţii
fără seamăn, deschizându-se o epocă a consumului fără precedent istoric.
Economia capitalistă a dat nu doar cel mai adecvat răspuns la eterna problemă a relaţiilor omului
cu natura şi cu mediul material, dar şi cel mai profitabil din întreaga istorie a umanităţii. Graţie
acestui răspuns s-a schimbat radical viaţa socială a oamenilor, care a fost nu numai câştigată din
punct de vedere material, dar şi reglementată juridic, fiind orientată definitiv pe orbita
civilizaţiei. În lupta omului cu vicisitudinile mediului natural, tehnica de lucru capitalistă i-a dat
posibilitatea de a-şi construi propriul home, dar şi mijlocul de a-i provoca distrugeri
iremediabile. Astfel, majoritatea resurselor naturale de pe glob s-au diminuat considerabil, unele
ajungând în diferite stadii de epuizare.
Potrivit concepţiei lui Kondratiev, capitalismul, în evoluţia sa istorică, a parcurs faze alternante
de progres şi declin, notate de gânditor cu A şi B. Pornind de la această tipologie, Immanuel
Wallerstein consideră că ne aflăm într-o fază B a capitalismului, care, pentru a produce profit,
are nevoie de finanţare şi de speculaţie (după ce, în faza A, profitul a fost furnizat de producţia
industrială). Gânditorul american observă că de acum trei decenii în urmă s-a conturat o practică
cvasigenerală, anume ca toată lumea să împrumute pentru a-şi acoperi nevoile şi a susţine
investiţiile (state, firme, gospodării private, indivizi). După acest asalt financiar prelungit au
venit şi consecinţele: falimente, monopoluri, şomaj, depresiune economică. Convingerea lui
Wallerstein este că de circa 30 de ani s-a intrat în faza terminală a sistemului capitalist şi că
aceasta se deosebeşte de celelalte cicluri anterioare prin faptul că nu mai reacţionează ca un
sistem social (capabil de stabilitate şi echilibru funcţional) şi că posibilităţile sale reale de
acumulare şi-au atins limitele. „Eu cred în posibilităţile progresului – sublinia gânditorul – dar nu
şi în inevitabilitatea lui”.
O altă teză, susţinută de Wallerstein, este că ţările lumii se împart în trei categorii: de centru, de
semiperiferie şi de periferie. Primele concentrează bogăţiile şi, implicit, se înfruptă din puterea
economică mondială, în timp ce ţările din periferie sunt exploatate atât de cele din centru cât şi
de cele din semiperiferie. Această structură a relaţiilor internaţionale a provocat şi o competiţie
de ajungere din urmă a ţărilor bogate, în care s-au angajat puternic India şi ţările din America
Latină şi din Asia de Est. De asemenea, apreciază gânditorul amintit, economiile din Europa
Occidentală, China, Japonia, Brazilia au înregistrat creşteri rapide şi semnificative, care
multiplică centrele de putere în lume şi anunţă sfârşitul şi al hegemoniei politice americane
(proces început, după opinia sa, din anii 1970).
Reflecţiile lui Wallerstein sunt cele ale unui savant preocupat sincer de soarta omenirii şi de rolul
pe care îl va juca, în continuare, SUA, ţară care în prezent este cea mai mare putere politică,
economică, militară şi tehnologică din lume. Actuala criză economică a afectat în mod evident
toate statele lumii şi, implicit, rolul jucat de acestea pe arena internaţională. Intervenţia statului
pentru salvarea unor companii naţionale reprezentative, inclusiv în SUA şi ţările Uniunii
Europene, confirmă predicţia lui Wallerstein că economia capitalistă se află în declin, că
mecanismele clasice care o reglementau până aici nu mai sunt valabile.
În noile circumstanţe social-istorice şi economice, însăşi concepţia liberalistă şi-a pierdut
justificarea ei logică, deoarece în practică statul este chemat literalmente să intervină ca un
salvator, şi nu redus la un rol pasiv în raport cu economia (de colectare a taxelor şi a
impozitelor). S-ar părea că avem de-a face cu procesul de instalare a unui nou tip general de
capitalism – capitalismul de stat, datorită forţei financiare pe care o reprezintă acesta şi,
îndeosebi, a capacităţii de a interveni decisiv în perioadele de criză. Desigur, acest fapt, cu
implicaţii în întreaga lume, va avea o influenţă, greu de evaluat acum, asupra ierarhiei rolurilor
instituţionale din orice societate. Aceasta înseamnă că guvernul va controla economia, consecinţă
aberantă a crizei, deoarece statul poate deveni un dictator fiscal şi un instrument opresiv în slujba
unui partid politic ajuns la putere, ceea ce ar echivala cu instaurarea ordinii comuniste.
Schimbările apărute în raporturile dintre stat şi economie se vor repercuta, bineînţeles, şi asupra
relaţiilor sociale, asupra tabloului de valori al unei societăţi. Noi credem că, în ansamblul ei,
societatea capitalistă va continua să funcţioneze ca şi până acum, dar în alte condiţii, create de
urmările perioadei de criză care încă nu s-a încheiat. Lumea trăieşte un experiment economic şi
social de anvergură, în care criza, pe de o parte, şi neputinţa conducătorilor de state de a o depăşi,
până acum, pe de altă parte, nu lasă omenirii întregi loc de linişte şi motive de certitudine.
În istoria secolului al XX-lea au fost nenumărate situaţii când statul a naţionalizat unele companii
de importanţă naţională (atunci când s-au înglodat în datorii, după care au fost reprivatizate (de
exemplu, Uzinele Renault, în Franţa). Faptul că, în ultimii trei ani ai crizei mondiale (2008-2010)
a sporit rolul statului în salvarea unor firme din diverse ţări occidentale este un indiciu că statele
acelor ţări au putut dispune de un buget şi că, în situaţii excepţionale, s-a recurs la măsuri
excepţionale, pe care numai statul era capabil să le decidă.
Capitalismul, ca sistem economic, social şi politic, poate să suporte, pe viitor, schimbări majore,
de natură să-i asigure evoluţia controlată, mai cu seamă în vremuri de criză, dar în nici un caz să-
l conducă la dispariţie ca orânduire socială. Până acum, crizele economico-financiare nu au
beneficiat de un management special, pe care să şi-l asume, deopotrivă, patronii şi instituţiile
statului, precumpănind mentalitatea că orice faliment este un efect necesar al economiei libere
(de care este răspunzător cel implicat – patron sau manager, concurenţa eliminând pe ceilalţi şi
selectând pe cei puternici). Dar, în prezent, orice economie naţională, mai ales dacă este
dezvoltată, se află în conexiune cu alte economii naţionale, într-o reţea mondială. Consolidarea şi
prosperitatea economiei naţionale este ţelul oricărui stat, după cum creşterea profitului este
scopul oricărui patron ori manager din economie. Lipsa de intervenţie a statului, pentru ocrotirea
în special a firmelor de importanţă naţională strategică, ar echivala cu slăbirea puterii economiei
naţionale.
În consecinţă, economia şi societatea capitalistă vor continua să dăinuiască, cu toate efectele
negative şi disfuncţionale produse de recenta criză financiară mondială, dar, cu siguranţă, îşi vor
descoperi noi reguli, pârghii şi mecanisme de autoreglare, prin care să intervină în cazul
situaţiilor de turbulenţă financiară. Important este să se înveţe din experienţele trecutului, iar
liderii lumii să acţioneze unitar, concomitent la nivel mondial, aşa cum s-a manifestat simultan
pe glob şi actuala criză financiar-economică.
În prezent, capitalismul este principalul mod sau tip de viaţă socială, răspândit pe întreg globul
pământesc şi înglobând 79,1% din populaţia de circa 6,7 miliarde de oameni ai planetei. Din cele
223 de state cunoscute acum pe glob, 218 sunt organizate pe baze capitaliste, iar 5 sunt
comuniste. Subliniem faptul că dizolvarea, în 1989, a blocului statelor comuniste din Europa nu
a însemnat şi dispariţia comunismului în lume. Dimpotrivă, circa 21% din populaţia lumii
trăieşte în societăţi comuniste, aşa cum rezultă din informaţiile de mai jos:
Ţara                                    Populaţia

1. China                    1,335 miliarde locuitori (19,65% din populaţia lumii)

2. Cuba                     11, 2 milioane locuitori

3. Vietnam                 85,7 milioane locuitori  

4. Coreea de Nord    24,1 milioane locuitori

5. Laos                        6,3 milioane locuitori

Total = 1,462 miliarde locuitori (20,9% din populaţia globului)

Sistemul capitalist, prin cele 218 state, care sunt populate de 5,336 miliarde locuitori, este
literalmente un sistem mondial, a cărui schimbare din temelii este o imposibilitate practică şi
istorică, dispunând încă de potenţial evolutiv pentru a rezista. La fel de adevărat este şi faptul că
ţările capitaliste au slăbit puternic în timpul acestei crize globale, fapt observat şi în cazul
societăţilor comuniste, aflate într-o criză prelungită, social-economică, înainte de a suporta
efectele actualei crize mondiale.
Interesant şi remarcabil este rolul economic jucat de China pe arena internaţională, o ţară
eminamente comunistă, care are un partid-stat, o ordine socială bazată pe regulile şi valorile
modului comunist de viaţă, dar o viaţă economică prosperă şi competitivă cu cele mai puternice
economii ale lumii. Cunoscută şi ca ”o ţară, două sisteme”, China reprezintă un caz unic de
studiu, căci, aici, factorul politic (de factură comunistă) coabitează paradoxal cu factorul
economic (viaţa economică suferind de mulţi ani o corecţie majoră, devenind tot mai liberă şi
fiind organizată pe baze capitaliste). Mai mult, China a ieşit mai întărită din anii crizei mondiale,
pe când SUA au ajuns să se împrumute de la marele stat asiatic, iar băncile chinezeşti au detronat
pe cele americane de pe primele locuri în topurile internaţionale. Această situaţie ne obligă în
mod firesc să ne întrebăm dacă actuala ordine mondială se va menţine cu SUA în frunte şi cu
China în ascensiune, dacă viitorul omenirii va fi cel al capitalismului sau cel al comunismului.
Până la dispariţia, în 1989, a blocului ţărilor comuniste din Europa s-a întreţinut o veritabilă
„cortină de fier” între lumea comunistă şi lumea capitalistă şi s-a purtat un intens „război rece”
între cele două tipuri de sisteme sociale, război care s-a încheiat cu „falimentul” comunismului
pe continentul nostru. De două decenii, barierele au dispărut, ca şi polemicile politico-ideologice
dintre promotorii celor două tipuri de sisteme sociale. Faptul că orânduirea comunistă mai rezistă
în diverse puncte de pe glob, şi că economia chineză a devenit concurentă cu alte mari economii
(datorită, în bună parte, şi valorificării propriei forţe de muncă, care este foarte ieftină şi
numeroasă), nu înseamnă că acesta este trendul sau că ar trebui să fie viitorul umanităţii.
Deocamdată, societatea comunistă nu a creat bunăstare generală şi nici libertăţi esenţiale ale
omului, manifestând, în continuare, lipsă de voinţă în privinţa asigurării drepturilor fundamentale
ale omului, drepturi care sunt frecvent încălcate şi desconsiderate. În plus, nivelul de trai scăzut
al majorităţii populaţiei este un fapt ce caracterizează toate societăţile comuniste şi, prin urmare,
nu acesta este viitorul pe care şi-l doreşte orice om dornic de libertate şi viaţă prosperă, civilizată.
Bibliografie selectivă

1. Bari, Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003

2. Bădescu, I., Despre criză în lumina teoriei succesiunii coexistente, Editura Academiei,
Bucureşti, 2008
3. Brown, L., Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992
4. Buneci, P; Masu, St.; Gheorghe V., Criza, anticriza şi noua ordine mondială, Editura Solaris
Print, Bucureşti, 2009
5. Isărescu, M., Criza financiară internaţională şi provocări pentru politica monetară din
România, Cluj, 26 februarie 2009
6. Isărescu, M. Criza financiar-bancară şi economică: strategii, programe şi măsuri anticriză.
Implicaţiile şi perspectivele unei agende naţionale, Braşov, 6 martie 2009
7. Norris, F., Financial crises spread in Europe, "International Herlad Tribune", October 6, 2008
8. Wallerstein, I., Declinul puterii americane, Editura Incitatus, Bucureşti, 2005
9. *** Economic Crisis in Europe: Causes, Consequences and Responses, European
Commission, Brussels, 2009
10. *** The Global Economic Crisis: Systemic Failures and Multilateral Remedies, UNCTAD,
Geneve, 2009