CRIZE BANCARE: FACTORI

DECLANŞATORI ŞI
POSIBILITĂŢI DE GESTIONARE

2009
 Cuprins

1. Scurt istoric al crizelor bancare…….......................................................... 3

2. Factori declanşatori ai crizelor bancare………………………………..... 5
3. Posibilităţi de gestionare a crizelor bancare .……………………............ 8
4. Criza economică actuală – scurtă descriere .............................................. 10
5. Câteva particularităţi ale crizei economice mondiale în România ........ 13
6. Concluzii ……………………………………………………………........... 15
7. Bibliografie ................................................................................................... 18

2
 1. Scurt istoric al crizelor bancare.

Prima criză care a marcat economia mondială a fost între anii 1815 şi
1818, iar a doua criză, foarte dură, a fost în perioada 1846 - 1847, care a
prefaţat revoluţiile din 1848. A urmat, în 1859, o perioadă de avânt a economiei
de tip capitalist, dar în 1873 a apărut o altă criză puternică, ducând până la
urmă la izbucnirea primului război mondial. Cea mai profundă criză pe care a
cunoscut-o economia capitalistă a fost în perioada 1929 şi 1933.
Marele crah financiar din anul 1929 a apărut în primul rând ca o
consecinţă directă a primului război mondial. Multe dintre cele mai puternice
ţări ale lumii, inclusiv Marea Britanie ori Germania, rămăseseră cu datorii
imense şi apelau la SUA pentru împrumuturi. Americanii prosperau în acest
timp şi se credeau invincibili. America era ţara tuturor posibilităţilor, economia
era cea mai puternică, nimic nu putea să îi atingă. Cetăţenii de rând, alături de
investitori şi oameni de afaceri, cumpărau masiv acţiuni la bursă. Wall Street
devenise simbolul unei economii înfloritoare, al optimismului şi al unui stil de
viaţă strălucitor şi opulent. Acţiunile erau, aşadar, la mare căutare, astfel încât
preţul lor creştea şi iar creştea.
Extraordinara prosperitate din anii 1920 a fost favorizată de mai mulţi
factori: organizarea ştiinţifică a muncii, concentrarea şi raţionalizarea
întreprinderilor, publicitatea, creditul etc. Dar cauza profundă a crizei a fost
tocmai producţia anarhică, neţinând seama de absorbţia pieţii. Marea majoritate
a întreprinderilor au făcut împrumuturi masive pe termen scurt, având încredere
în prosperitatea şi în posibilitatea rambursării lor. Preţul acţiunilor a crescut de 4
ori între 1921 şi 1929, atingând un nivel care nu mai putea fi justificat de
anticipările raţionale ale viitoarelor profituri. Boom-ul speculativ a luat
amploare, milioane de americani împrumutându-se pentru a investi masiv pe
piaţa de capital. Până în august 1929, brokerii obişnuiau să împrumute micii
investitori cu mai mult de 2/3 din valoarea acţiunilor pe care aceştia le
cumpărau. Peste 8,5 miliarde dolari erau împrumutati, o sumă mai mare decât
întregul numerar care circula în SUA. Preţul în creştere încuraja populaţia să
investească şi mai mult, în speranţa că procesul va continua.
Şi deodată, joi, 24 octombrie 1929, a avut loc crahul de pe Wall Street. La
bursa din New York numeroşi acţionari au încercat să îşi vândă acţiunile, preţul
lor scăzând brusc. Criza bursieră provocând o criză financiară, depunătorii
grăbindu-se să-şi retragă banii, foarte multe bănci au dat faliment (5096 dintre
ele şi-au suspendat plăţile între 1929 şi 1932).
Datele arată că Joia Neagră a fost un efect, nu o cauză a depresiunii ce va
urma. Încă de pe 5 septembrie, valoarea acţiunilor scădea. Scăderi au avut loc şi
la începutul lunii octombrie, depreciere descrisă în "Wall Street Journal"-ul
acelor timpuri drept o "corecţie bine-venită". De fapt, încercând să controleze
situaţia, Federal Reserve (FED) a adoptat o politică monetară restrictivă,
majorând în patru rânduri rata dobânzii, de la 3,5 la 6 la sută. Mai mult, FED a
dublat această măsură deflaţionistă prin vânzarea agresivă de obligaţiuni mai
multe luni după căderea bursei. Masa monetară a scăzut în trei ani cu 30 la sută.
Efectul: reducerea cheltuielilor sensibile la modificarea ratelor dobânzii, precum

3
cele pentru achiziţionarea de autoturisme şi cele imobiliare, care au redus
producţia. Boom-ul iniţial din domeniul construcţiilor de case de la începutul
anilor ‘20 a condus la un exces de ofertă pe piaţă, la o reducere a preţurilor şi, în
cele din urmă, la o scădere abruptă a sectorului în 1928 şi 1929. Ca urmare a
scăderii preţurilor, creditele ipotecare luate în special de fermieri n-au mai putut
fi plătite de aceştia. Rezultatul: falimentul mai multor bănci, în special al celor
mici, din domeniul rural.
În numai patru ani, între 1929 şi 1933, producţia industrială în Statele
Unite ale Americii a scăzut la jumătate. Veniturile reale ale americanilor s-au
micşorat cu 28 la sută. Numărul de şomeri s-a majorat de la 1,6 milioane la 12,8
milioane. Unul din trei americani (în afara celor care munceau în agricultură) era
şomer, iar produsul intern brut scăzuse de la 103 miliarde la 55 de miliarde în
momentul de vârf al crizei, care a durat ani întregi, şi nu numai în America, ci şi
în Europa. Aici, însă, oamenii trecuseră deja de un război devastator, astfel că
şocul nu a fost, poate, resimţit la fel. Cu adevărat loviţi au fost americanii, care
fuseseră convinşi că sunt invincibili şi că erau singurii care scăpaseră cu bine din
primul război mondial. Nu neapărat falimentele cetăţenilor şi ale băncilor ori ale
fabricilor au fost cele mai şocante, cât prăbuşirea încrederii oamenilor de rând în
statutul lor de "invincibili", de popor care nu poate fi îngenuncheat de nimeni şi
nimic.
Marea depresiune economică a durat mult şi s-a încheiat în momente
diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor au fost concepute programe de
refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au
împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societăţile bazate pe democraţia
liberală au ieşit puternic slăbite din criză şi dictatori precum Hitler, Stalin sau
Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state şi au
pregătit condiţiile pentru declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război
mondial.
Cele mai afectate ţări au fost Germania şi Austria, unde în 1932 erau peste
6 milioane de şomeri, adică o treime din forţa de muncă. Nici Anglia nu a fost
ocolită de această criză: fiecare al patrulea muncitor era şomer, iar producţia
industrială a ajuns la nivelul anului 1900. În Franţa, criza s-a declanşat ceva mai
târziu, dar a durat aproape 6 ani. Producţia a scăzut cu aproape 30 la sută, iar în
1935 numărul şomerilor trecea de 4 milioane. În Cehoslovacia producţia
industrială a scăzut cu 40 la sută, iar în România exporturile de grâu şi ţiţei au
scăzut cu 57,6 la sută. Având deja în momentul crizei o datorie externă foarte
mare, România a fost nevoită să contracteze alte 4 mari împrumuturi. Acest fapt
a presupus un control străin asupra finanţelor ţării, confirmat în ianuarie 1933
prin "Planul de la Geneva", care stabilea ca experţi străini să asiste Banca
Naţională şi să reglementeze problema datoriilor externe.
Singura neafectată de depresiunea economică a fost URSS care, izolându-
se de restul lumii, nu făcea parte din sistemul economic capitalist şi aplica
planificarea economică. În ţările nordice, Danemarca, Norvegia, Suedia şi
Finlanda, criza a avut influenţe minime. Deşi multe firme au dat faliment şi
numărul şomerilor a crescut, guvernele din aceste ţări au instituit sisteme de
asigurări menite să rezolve o parte din problemele şomerilor. Suedia a mers
chiar mai departe, elaborând proiecte guvernamentale prin care oferea slujbe

4
muncitorilor disponibilizaţi (în această perioadă s-au pus bazele modelului
suedez, model economic şi politic, dar mai ales un model social, suedezii
devenind ca organizare socială mult mai atrăgătoare decât a SUA, deoarece
inegalitatea socială este mai puţin profundă).
Pe 19 octombrie 1987 indicele Dow Jones a pierdut 508 puncte, adică 22,6 la
sută din valoare. Scăderile au continuat, cu 20 până la 45 la sută, până la
sfârşitul lunii, inclusiv pe pieţele din Hong Kong, Australia, Spania, Marea
Britanie. Explicaţiile privind această altă neagră zi din istoria bursei americane
sunt multiple, dar încă nu a fost identificată cauza exactă care a generat panica
investitorilor. Cea mai populară dintre ele dă vina pe tehnologia folosită în acea
vreme. Calculatoarele brokerilor erau setate să vândă acţiunile deţinute în
portofoliu automat dacă piaţa scădea, ceea ce a dus la un efect de vânzare în lanţ
cu deprecieri masive la nivelul indicilor importanţi. O altă explicaţie este aceea
că prăbuşirea indicelui Dow Jones a fost determinată de o dispută între ţările G7,
în care americanii urmăreau să îşi aprecieze dolarul pentru a combate inflaţia.
Disputele au dus la colapsul bursei din Hong Kong, care se raporta la moneda
americană, fapt ce a creat un efect de domino şi a dărâmat şi celelalte burse.
În fine o altă explicaţie dă vina pe vreme. Vinerea dinaintea crahului avusese
loc o furtună puternică în Londra, care a deteriorat rutele de acces în oraş.
Brokerii nu au putut să ajungă luni la muncă pentru a-şi închide poziţiile
săptămânale, s-a creat panică în rândul investitorilor şi de-aici colapsul burselor
americane.
Şi pentru a evita o nouă zi neagră în istoria bursei americane, autorităţile au luat
două măsuri de siguranţă. Prima este o închidere automată a pieţei dacă indicele
Dow Jones scade mai mult de 20% într-o singură zi. Dacă scăderea ar avea loc
înainte de ora 1, piaţa se închide o oră, daca are loc între 1 şi 2, se închide două
ore, iar dacă are loc după ora două, bursa din New York se închide pentru restul
zilei.

2. Factori declanşatori ai crizelor bancare.

În ultimii ani, aproape toate statele lumii s-au confruntat cu crize bancare,
chiar dacă în această perioadă s-au înregistrat dezvoltarea şi sofisticarea
instrumentelor de supraveghere.
Crizele bancare au lovit deopotrivă ţări dezvoltate şi emergente.
Principalele cauze ale crizelor bancare sunt evoluţia nefavorabilă a cadrului
macroeconomic, comportamentul neprudenţial şi slaba guvernanţă corporatistă a
băncilor şi implicarea autorităţilor în deciziile de acordare a creditelor de către
bănci, respectiv amestecul factorului politic într-o activitate care trebuie să se
desfăşoare în mod esenţial pe criterii economice. Astfel, şocurile
macroeconomice au declanşat crize în ţări din America Latină, cum ar fi Chile
(începutul anilor 1980), Mexic (1994-1995) şi Argentina (2001). Lipsa de
prudenţă în acordarea creditelor a determinat criza bancară din Japonia, în anii
'90, problemele cu care s-a confruntat Credit Lyonnais (Franţa), tot în anii '90, şi
a fost factorul determinant al prăbuşirii Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional,
care a afectat activitatea bancară din Marea Britanie, Luxemburg şi Statele
Unite. În ceea ce priveşte amestecul factorului politic în deciziile de acordare a

5
creditelor, acesta s-a manifestat, în principal, în ţări în care băncile sunt deţinute
de stat, cum ar fi China sau India. Cu toate acestea, în anul 2001, Berliner
Bankgesellschaft, deţinută de municipalitatea din capitala Germaniei, a intrat în
dificultăţi majore din cauza deciziei politice de a acorda credite dincolo de
limitele prudenţiale pentru finanţarea construcţiilor de locuinţe.
SPANIA 1978-1985
Recesiunea economică declanşată de creşterea preţului ţiţeiului din 1973,
combinată cu slaba calitate a managementului de risc, a afectat 58 de bănci din
cele 110 existente în momentul respectiv, plus unele cooperative de credit.
Statul a intervenit la 52 de bănci - 3 au fost închise, 29 au fost restructurate, iar
restul de 20, care aparţineau unei companii bancare de tip holding, au fost
naţionalizate în 1983 şi privatizate în 1984.
Practic, niciun sistem bancar nu este ferit de crize, indiferent de gradul său de
dezvoltare. De altfel, pe măsură ce un sistem bancar devine mai sofisticat, apar
vulnerabilităţi suplimentare, datorită relaţiilor complexe care se dezvoltă cu alte
sectoare.
SUEDIA 1991-1993
Criza a fost declanşată de recesiunea economică, ce a avut ca efect scăderea
preţurilor din sectorul imobiliar cu peste 50% într-un interval de doar 18 luni,
concomitent cu o creştere dramatică a şomajului. Astfel, calitatea portofoliului
de credite al primelor 7 bănci suedeze, cu o pondere de 90% din piaţa internă de
profil, s-a deteriorat puternic, iar pierderile înregistrate din împrumuturile
acordate s-au ridicat la 12% din PIB.
Gestionarea "neprevăzutului":
Managementul riscurilor a cunoscut o evoluţie exponenţială după falimentul
băncii engleze Barings în anul 1995. Până atunci, funcţia de administrare a
riscurilor nu era dezvoltată, în cadrul instituţiilor financiare, ca şi componentă
activă a derulării activităţii. În domeniul bancar, managementul riscului se
constituie din totalitatea proceselor de administrare a riscurilor şi a modelelor
care permit instituţiilor de credit să implementeze politici şi practici bazate pe
minimizarea riscurilor. Aria de modele şi procese se extinde către toate riscurile
- riscul de credit, riscul de piaţă, de lichiditate şi riscul operational.
ELVEŢIA 1991-1996
Şi în cazul Elveţiei, criza a fost declanşată de scăderea accentuată a preţurilor în
sectorul imobiliar, pe fondul recesiunii economice, în condiţiile în care băncile
aveau expuneri ridicate pe împrumuturi garantate cu ipoteci. Criza a afectat cele
mai multe bănci, al căror volum de credite neperformante era estimat la 42
miliarde franci elveţieni, nivel care reprezenta 10% din PIB.
O componentă esenţială a gestionării riscurilor o reprezintă includerea în
preţurile produselor şi serviciilor bancare a costurilor aferente. În cazul în care
marja de risc este calculată corect, pierderile produse ca urmare a materializării
riscurilor vor putea fi acoperite de bancă. Pe plan internaţional nu există o
clasificare unitară a riscurilor bancare. Acordul Basel II identifică trei riscuri
principale - de credit, de piaţă şi operaţional, considerând că toate celelalte
riscuri sunt variante sau componente ale riscului operaţional.
Riscul de piaţă:

6
Pierderea substanţială din valoarea unor active aflate în portofoliul băncilor,
înainte de a putea fi vândute, reprezintă, de fapt, concretizarea riscului de piaţă.
În general, deşi nu întotdeauna, riscul de piaţă este legat de anumite cicluri
economice. Perioade de creştere accentuată a valorii unor active, de pildă a celor
imobiliare, sunt urmate de prăbuşiri bruşte şi fără semnale de avertisment
prealabile a preţurilor acestora, provocând pierderi importante investitorilor şi
finanţatorilor acestora, inclusiv băncilor.
Riscul operaţional:
Riscul operaţional, ca şi definiţie, este cel al înregistrării unor pierderi ca urmare
a deficienţelor interne în activitatea unei bănci. Unul dintre cele mai cunoscute
riscuri din categoria riscurilor operaţionale este cel de fraudă.
Practica a demonstrat că fraudele sunt frecvente şi sunt realizate fie de persoane
din exterior, uneori cu sprijinul voluntar sau involuntar al personalului bancar,
fie chiar de salariaţi ai instituţiilor de credit.
JAPONIA 1994-2005
Prăbuşirea preţurilor activelor financiare şi imobiliare la începutul anilor 1990 şi
practica băncilor japoneze de a acorda credite doar pe baza bunelor relaţii
stabilite în timp cu debitorii au declanşat falimentul a 18 bănci şi a 158 de
instiţutii de credit cooperatist. Până în septembrie 2001, costul crizei a fost
estimat la 102 trilioane de yeni, respectiv 20% din produsul intern brut al
Japoniei.
Riscurile operaţionale tind să fie adeseori subestimate, considerându-se că
pierderile pe care le pot cauza sunt în general minore şi nu pot pune în pericol
supravieţuirea unei bănci. Banca engleză Barings a demonstrat contrariul. După
200 de ani de existenţă, pe fondul ineficienţei mecanismelor interne de control, a
intrat în faliment ca urmare a pierderilor produse de unul dintre traderii băncii.
Cazuri de fraude mari s-au înregistrat la Allied Irish Banks, unde un singur
dealer de la subsidiara din Statele Unite a produs în anii 2000-2001 o pagubă de
691 milioane de dolari, precum şi la Rijecka Banka din Croaţia, unde pierderile
provocate tot de un singur dealer au fost de peste 100 milioane de dolari. Cel
mai recent caz a fost înregistrat la Societe Generale, bancă păgubită de traderul
Jerome Kerviel cu 5 miliarde euro.
TURCIA 2000-2004
Punctul de pornire al crizei au fost problemele macroeconomice ale Turciei.
Băncile locale au finanţat din împrumuturi externe în valută datoria internă în
moneda naţională a statului turc, care oferea dobânzi ridicate. În toamna anului
2000, statul a renunţat să protejeze lira, care s-a devalorizat cu 50% în doar
câteva luni, iar băncile au înregistrat pierderi substanţiale din diferenţe de curs.
Acestora li s-au adăugat practicile frauduloase privind creditele acordate părţilor
aflate în relaţii speciale cu băncile. Peste 20 de bănci au fost naţionalizate şi
ulterior închise, fuzionate sau privatizate.
O altă situaţie în care o deficienţă operaţională a ameninţat să pună în pericol
sănătatea sistemului bancar - şi nu numai - la scară mondială a fost mult-
mediatizata problemă a anului 2000, respectiv riscul ca toate sistemele
informatice să intre în colaps din cauza unei erori de proiectare a câmpurilor
privind data calendaristică. Faptul că problema a fost identificată cu mai mulţi

7
ani înainte de data limită a făcut ca riscul să nu se materializeze, dar eforturile
financiare pentru rezolvare au fost considerabile.
PIERDERI DE 379 MILIARDE DE DOLARI 2007-PREZENT
Primele 50 de bănci din lume au raportat pierderi din credite si deprecieri ale
activelor de 379 miliarde de dolari, cauzate de colapsul pieţei ipotecare sub-
prime din Statele Unite. Cele mai mari pierderi au fost anunţate de Citigroup -
42,9 miliarde de dolari (37,3 miliarde de dolari din deprecierea activelor şi 5,6
miliarde - pierderi din credite), UBS - 38,2 miliarde de dolari şi Merril Lynch -
37 miliarde de dolari.
Scurgerile de informaţii privind clienţii bancari reprezintă, de asemenea, un risc
operaţional. De exemplu, pe piaţa neagră din Rusia, au început să apară, din vara
anului 2006, informaţii despre clienţii băncilor. Potrivit experţilor, sursa acestor
scurgeri de informaţii o constituie chiar ofiţerii de securitate bancară din
instituţiile de credit.
Riscul de credit:
Efectul riscului de credit este măsurat prin costul de înlocuire a fluxurilor
financiare care s-ar fi produs în cazul în care cel care a beneficiat de împrumut
nu şi-ar fi onorat obligaţiile. Conform datelor statistice, pentru instituţiile
financiare, riscul de credit este mult mai important decât cel de piaţă, întrucât
are o diversificare scăzută, datorită concentrării geografice sau sectoriale. Acesta
reprezintă principala cauză a falimentelor bancare.

3. Posibilităţi de gestionare a crizelor bancare.

Deşi criza i-a afectat pe toţi, situaţia economică, evaluarea ei şi mijloacele

de manevră variază de la caz la caz. Ca atare, planurile nu sunt coordonate nici
prin natura lor - Japonia privilegiază cererea, China, oferta -, nici în timp - în
China şi Japonia planurile au intrat în vigoare, în timp ce în Europa se avansează
cu paşi mici, nici prin volumul lor.
În faţa amplorii crizei financiare, numeroase guverne au injectat mari
cantităţi de fonduri publice în economiile lor, în speranţa relansării activităţii şi a
stopării creşterii şomajului.
Amploarea pachetelor anticriză se stabileşte nu numai în funcţie de
amploarea problemelor, dar şi de posibilităţile guvernelor - de valoarea
deficitului bugetar din perioada anterioară degringoladei financiare.
Statele Unite
Planul american, prevăzut pentru 2009 -2010, se ridică la o valoare de 787
miliarde de dolari, adică 5,5% din PIB, din care 287 miliarde vizează reduceri
fiscale şi 500 de miliarde sunt cheltuieli publice pentru marile proiecte sau
programe sociale.
China
Beijing a alocat 440 de miliarde de euro planului său de relansare, echivalent a
13,3% din PIB. Programul se întinde din noiembrie 2008 până la sfârşitul anului
2010. Din total, 37,5% vor fi folosite pentru reţelele feroviare, rutiere şi
hidraulice, 25% - construcţii în zonele sinistrate din cauza cutremurului din
Sichuan, 10% - locuinţe noi, 9,25% - infrastructuri rurale si 3,75% - sănătate şi
educaţie.

8
Japonia
Guvernul nipon a deblocat 92 de miliarde de euro în trei planuri distincte de
relansare, care cuprind anul fiscal în curs şi cel viitor, adică până în martie
2010. Totalul reprezintă 2% din PIB. Măsurile vizează bonuri pentru particulari
în vederea relansării consumului, susţinerea pieţei locurilor de muncă şi credite
de refinanţare a împrumuturilor ipotecare.
Canada
Otawa va trece la aplicarea planului său de relansare de 24 de miliarde de euro,
adică 2,5% din PIB. Cheltuielile se vor întinde până în 2010, având ca obiectiv
30% din infrastructurile ţării.
Rusia
Planul rusesc se ridică la aproximativ 46,6 miliarde de euro, adică până la 5,4%
din PIB. El nu vizează decât anul 2009 şi se compune esenţial din credite de
refinanţare pentru particulari şi împrumuturi pentru bănci.
Coreea de Sud
Seul a prevăzut, iniţial, un program de 28,7 miliarde de euro până în 2012
inclusiv, adică 5,7% din PIB, majoritatea fondurilor vizând reduceri fiscale şi
investiţii în tehnologii ecologice, prin care se speră deschiderea a 960.000 de
locuri de muncă.
India
Guvernul de la New Delhi a elaborat un plan în două faze în valoare totală de
patru miliarde de dolari, adică 0,4% din PIB.
Programul este destinat cu precădere relansării consumului, susţinerii
companiilor orientate spre export şi dezvoltării infrastructurii.
Brazilia
Oficial nu a fost anunţat niciun plan, dar autorităţile au majorat cheltuielile din
cadrul programului guvernamental de investiţii în vigoare din 2007 şi care are
drept scop crearea de facilităţi pentru deschiderea de noi locuri de muncă şi
dezvoltării economiei.
Bugetul acestui program a crescut în februarie cu 47 de miliarde de euro, până la
213 miliarde, având ca ţinte sectorul auto, întreprinderile exportatoare,
infrastructura. Zilele trecute a fost adoptat un plan de 11,2 miliarde de euro
destinat construcţiei a 1.000 de locuinţe si creării a 700.000 de locuri de muncă.
Africa de Sud
Guvernul a lansat un plan de 62 de miliarde de euro, care face parte dintr-un
program general de investiţii destinat ameliorării infrastructurii.
Arabia Saudită
Ryad nu a prezentat oficial niciun plan, dar autorităţile susţin că primul
exportator mondial de petrol este mai puţin afectat de criză. Totuşi, dobânzile
bancare au fost reduse, iar fondurile de investiţii publice şi-au relaxat condiţiile
de împrumut pentru întreprinderi.
Fondul Monetar Internaţional recomandă, pentru prevenirea unei noi
crize, reforme în domeniul reglementării pieţelor financiare, reexaminarea
procesului decizional al băncilor centrale, în funcţie de riscurile şi dezechilibrele
anticipate şi consolidarea arhitecturii globale de stabilitate.
Reglementarea pieţelor financiare trebuie extinsă şi flexibilizată, deciziile
băncilor centrale ar trebui să fie orientate către prevenirea riscurilor şi

9
dezechilibrele financiare şi macroeconomice anticipate, iar arhitectura globală
de stabilitate are nevoie de consolidare şi unificare, prin cooperare şi reformă
guvernamentală, pentru a se preveni o nouă criză.
Concluziile aparţin unei analize ample a FMI.
"La baza prăbuşirii pieţei a stat optimismul generat de o perioadă lungă de
creştere puternică, dobânzi scăzute şi volatilitate, cumulate cu eşecuri în ceea ce
priveşte reglementarea financiară, politicile macroeconomice şi arhitectura
(financiară) globală", se arată în analiza FMI.
Astfel, în ceea ce priveşte reglementarea pieţelor financiare, fondul identifică
incapacitatea de a anticipa şi detecta concentrările de risc şi stimulentele defecte
din spatele exploziei inovaţiei în domeniul financiar.
Politicile macroeconomice nu au luat în considerare acumularea de riscuri
sistemice din sistemul financiar şi pieţele imobiliare, consideră specialiştii FMI.
În plus, structura fragmentată de supraveghere a arhitecturii globale de
stabilitate a susţinut incapacitatea de a detecta vulnerabilităţile din ce în ce mai
ridicate şi interconectate.
Potrivit concluziilor analizei FMI, stimulentele "defecte" şi interconectarea
extinsă a sistemelor financiare moderne pot avea consecinţe uriaşe la nivel
macroeconomic, care trebuie înţelese şi reglementate urgent.
Reglementarea financiară trebuie extinsă şi flexibilizată, autorităţile trebuie să
dispună de suficiente informaţii pentru a determina importanţa sistemică a
fiecărei instituţii financiare şi, în consecinţă, supravegherea necesară pentru
fiecare caz în parte.
"O manieră macro-prudentă pentru structurile de reglementare şi compensare ar
trebui să tempereze efectele pro-ciclice, să promoveze operaţiuni de clearing
robuste pe pieţe şi reglementări solide în contabilitate, să crească transparenţa în
ceea ce priveşte natura şi localizarea riscurilor, pentru a dezvolta disciplina pe
piaţă şi să faciliteze gestionarea sistemică a lichidităţilor", explică analiştii FMI.
În ceea ce priveşte politica macroeconomică, băncile centrale ar trebui să
adopte, în opinia experţilor fondului, o perspectivă mai prudentă la nivel
macroeconomic, luând în considerare, în procesul de decizie, evoluţia preţurilor
activelor, exploziile de pe pieţele de credit, gradul de îndatorare şi acumularea
de riscuri sistemice.

4. Criza economică actuală – scurtă descriere.

Printre factorii declanşatori ai actualei crize financiare globale putem

enumera: nereuşita procesării unor informaţii fundamentale privind: creşterea
nesustenabilă a pieţei imobiliare, stimularea consumului, evaluarea
necorespunzătoare a calităţii portofoliilor de împrumuturi, sistemele
distorsionate de remunerare a managementului instituţiilor financiare; înclinaţia
factorului uman de a specula tendinţele pieţei (lăcomia), nedepunerea din partea
băncilor de eforturi pentru recuperarea creditelor, incapacitatea autorităţilor
monetare şi de supraveghere de a identifica şi preveni acumularea de
vulnerabilităţi în economie.

10
 Putem compara efectele crizei economice actuale cu cele generate de criza
din perioada 1929-1933? Răspunsul la această întrebare poate fi împărţit în
două:
- da, pentru că şi această criză a fost cauzată de specularea în exces a unor
active financiare, în special acţiuni şi imobiliare, active al căror preţ a crescut
complet necontrolat în ultimii 10 ani, iar acum, când preţul acestora se apropie
de valori mai normale, descoperim că bogăţia mondială s-a redus cu 30.000 de
miliarde de dolari. În plus, este evident faptul că guvernele şi diferitele instituţii
de reglementare nu au ţinut pasul cu vremurile, iar cadrul legislativ existent în
unele domenii este complet depăşit. În anii '30, statul american a concentrat
uriaşe fonduri în împrumuturi bancare, a controlat preţurile şi creditul, a
subvenţionat anumite activităţi economice. Povestea se repetă 80 de ani mai
târziu, când SUA aruncă pe piaţă 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a
menţine artificial preţuri rezultate din supraevaluarea unor garanţii acoperite de
ipoteci şi ale altor active de aceeaşi factură.
Actuala criză seamănă cu predecesoarea sa şi prin aceea că
intervenţionismul se face simţit nu numai prin infuzii, dar şi prin naţionalizări.
Această soartă au avut-o Northern Rock Bank (Marea Britanie), AIG (SUA),
Fortis (Benelux), Bardford & Bingley (Marea Britanie).
- nu, pentru că acum există mai multă bogăţie, situaţia economiei mondiale este
incomparabil mai bună decât a fost în urmă cu 80 de ani, iar guvernele au
fonduri pentru a lupta împotriva acestei crize. Analiştii par a fi convinşi că
americanii nu vor repeta greşelile care i-au dus la prăbuşirea economică de după
primul război mondial şi că situaţia actuală nici nu se compară cu cea de atunci.
Chiar dacă se vorbeşte şi acum despre o economie în declin, despre falimentele
unor bănci, e drum lung până la o nouă "mare depresiune". Economiştii spun că
şi criza din anii 1930 ar fi putut fi evitată dacă banca centrală ar fi intervenit
chiar la început şi ar fi susţinut băncile aflate la ananghie. O greşeală pe care e
puţin probabil că autorităţile din Statele Unite o vor repeta. Cei mai pesimişti
analişti indică pentru 2009, an considerat ca reprezentând apogeul crizei, o
scădere a PIB-ului SUA de 3-4%, în timp ce rata şomajului nu va trece de 8-9%.
Comparând aceste cifre cu cele de acum 80 de ani, se poate vedea de
ce situaţiile nu se compară dacă discutăm în procente. În cifre absolute însă,
pierderile de acum sunt mult mai mari având în vedere că în perioada 1929-
1933, o scădere a bursei cu 80% a dus la pierderi de zeci de miliarde de dolari,
în timp ce acum vorbim de pierderi de mii de miliarde.
Specialiştii spun că actualul colaps economic este mult mai complicat,
este atipic. În plină dezvoltare economică a anilor '90, după căderea blocului
socialist, unii bancheri, văzând că este rost de profit, au început să dea
împrumuturi într-un iureş din ce în ce mai ameţitor, pentru a împinge de la spate
comerţul şi a câştiga din dobânzi, apoi au girat cu aceste datorii ale populaţiei
alte împrumuturi, adică s-au tot adunat bani virtuali peste bani virtuali. A
rezultat o falsă acumulare de capital, iar în relaţia bani-marfă-bani elementul
monetar a devenit o ficţiune, din care bancherii au câştigat comisioane grase - de
data asta în bani reali. În anii '90 însă, o anumită zonă a pieţei s-a suprasaturat cu
produse şi s-a declanşat criza. Abia atunci s-a observat că tot eşafodajul fusese

11
bazat pe bani virtuali, pe datorii ce urmau să fie plătite, dar care fuseseră
contabilizate ca sume existente deja în seifurile băncilor.
Criza financiară care a izbucnit la începutul anului 2007 în Statele Unite
ale Americii şi s-a extins pe mapamond a avut ca şi cauză principală ruperea
legăturii dintre fluxurile nominale (credite bancare) şi fluxurile reale (active
suport) din economia mondială. Structura instituţională prin care s-a realizat
această ruptură a fost sistemul financiar-bancar. Instrumentul financiar prin care
s-a produs ruptura l-au reprezentat derivativele de asigurare a creditelor bancare.
Firul evenimentelor a fost următorul:
o 2007:
• februarie - din ce în ce mai mulţi clienţi din Statele Unite nu îşi mai achită
creditele de tip "subprime" (credite ipotecare cu grad ridicat de risc), ceea
ce provoacă primele falimente ale unor instituţii bancare specializate;
• august - cad bursele. Băncile centrale intervin pe pieţe cu lichidităţi;
o 2008:
• 22 ianuarie - banca centrală americană (FED) scade rata dobânzii de
referinţă la 3,5%, respectiv cu trei sferturi de punct;
• 17 februarie - banca britanică Northern Rock este naţionalizată;
• 11 martie - o nouă injecţie masivă de lichidităţi pe piaţa creditelor de către
băncile centrale, pentru a face faţă contracţiei acesteia;
• 16 martie - JPMorgan Chase anunţă achiziţionarea băncii de investiţii
Bear Stearns, la un preţ scăzut şi cu ajutorul FED;
• 7 septembrie - trezoreria americană decide naţionalizarea băncilor Fannie
Mae şi Freddie Mac, după ce acestea au suferit pierderi financiare
importante;
• 15 septembrie - banca de investiţii Lehman Brothers îş depune bilanţul,
iar Bank of America anunţă cumpărarea Merrill Lynch;
• 16 septembrie - compania de asigurări AIG (American International
Group) este salvată de Guvernul american, care îi oferă 85 de miliarde de
dolari în schimbul a 79,9% din capital;
• 17 septembrie - bursele din lume cad. Băncile centrale intensifică
operaţiunile pentru injectarea de lichidităţi pe piaţă;
• 18 septembrie - banca britanică Lloyds TSB cumpără HBOS, instituţie
financiară concurentă;
• 26 septembrie - JPMorgan preia controlul asupra Washington Mutual, cu
ajutorul autorităţilor federale;
• 28 septembrie - compania de asigurări belgiano-olandeză Fortis este
ajutată de statele belgian, olandez şi luxemburghez. Banca britanică
Bradford and Bingley este naţionalizată;
• 30 septembrie - banca Dexia este naţionalizată de autorităţile franceze şi
belgiene;
• 3 octombrie - Camera Reprezentanţilor adoptă un plan de salvare a
sectorului financiar, în valoare de 700 de miliarde de dolari. Senatul
aprobase deja setul de măsuri;
• 4 octombrie - reuniune de urgenţă, la Paris, a liderilor membrilor europeni
ai G8 (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie), care nu reuşesc să ajungă

12
 la un acord privind înfiinţarea unui fond european pentru susţinerea
instituţiilor financiare aflate în dificultate;
• 5 octombrie - BNP Paribas preia Fortis în Belgia şi Luxemburg, devenind
cea mai mare bancă de depozite din Europa;
• 8 octombrie - Londra anunţă un plan de salvare care include o
naţionalizare parţială a băncilor. Fondul Monetar International revizuieşte
în scădere previziunile privind creşterea economică mondială, în
condiţiile în care bursele sunt în scădere;
• 10 octombrie - G7 îşi ia angajamentul să impiedice falimentul oricărei
bănci importante;
• 12 octombrie - cele 15 ţări din zona euro ajung la un acord privind un plan
de acţiune: garantarea creditelor interbancare şi posibila recapitalizare a
băncilor;
• 13 octombrie: creştere spectaculoasă a burselor, în replică la mobilizarea
guvernelor;
• 15 octombrie: bursele cad din nou. Wall Strret înregistrează cea mai mare
scădere de după 1987. Europenii, reuniţi la un summit la Bruxelles, cer
organizarea unui summit mondial înainte de sfârşitul anului, pentru
reformarea sistemului financiar internaţional. Preţul petrolului scade sub
70 de dolari barilul;
• 20 octombrie - criza financiară riscă să antreneze pierderea a 20 de
milioane de locuri de muncă în lume până la sfârşitul anului 2009,
conform previziunilor Biroului Internaţional pentru Muncă;
• 24 octombrie - Islanda cere oficial FMI un ajutor de două miliarde de
dolari pentru a face faţă crizei care îi distruge sistemul bancar;
• 26 octombrie - FMI anunţă că acordă un împrumut de 16,5 miliarde de
dolari Ucrainei;
• 27 octombrie - ţările membre G7 critică "volatilitatea excesivă" a ratei de
schimb a yenului, care atinge cel mai ridicat nivel în comparaţie cu
dolarul din ultimii 13 ani;
• 28 octombrie - euro ajunge la cel mai scăzut nivel faţă de dolar din aprilie
2006. FMI, U.E. şi Banca Mondială anunţă că acordă 20 de miliarde de
euro împrumut Ungariei;
• 29 octombrie - FED scade rata dobânzii de referinţă la 1,0%;
• 31 octombrie - Banca Japoniei scade rata dobânzii de referinţă la 0,30%;
• 6 noiembrie - FMI anunţă că ţările dezvoltate vor înregistra în 2009 prima
contractare a Produsului Intern Brut din 1945, estimată la 0,3%. Creşterea
economică mondială este estimată la maxim 2,2%. Banca Centrală
Europeană (BCE) scade rata dobânzii de referinţă la 3,25%;
• 15 noiembrie - prima reuniune la nivel înalt a G20, organizaţie din care
fac parte ţările dezvoltate şi economiiile emergente.

5. Câteva particularităţi ale crizei economice mondiale în România.

Criza economică din România este cu precădere o criză internă,

determinată de mixul greşit de politici macroeconomice luate în ultimii ani.
Creşterea economică se dovedeşte una de natură nesănătoasă, şi asta pentru că

13
am avut în aceşti ani o creştere bazată pe consum, finanţat pe datorie. Consumul
privat a fost excesiv, toate măsurile macroeconomice fiind pro-ciclice, stimulând
consumul; şi cea mai dăunătoare dintre toate, cota unică.
Cauza principală este consumul excesiv pe datorie. Populaţia nu poate fi
blamată, dar poate fi pe viitor mai bine informată şi cu siguranţă mai precaută
privind aşteptările asupra veniturilor proprii. Deficitul bugetar a crescut de la
1,3% din PIB în 2004 la 2,6% anul trecut şi probabil peste 3% anul acesta. Criza
financiară internaţională a fost doar declanşatorul crizei economice interne,
pentru că a afectat sursele de finanţare. Noi consumam pe datorie şi acum ne
împrumutăm mult mai scump sau deloc. Această stare de lucruri este valabilă şi
pentru guvern, şi pentru firme, şi pentru populaţie. Vulnerabilităţile unei
economii dezechilibrate, cu numeroase reforme structurale amânate, au devenit
acum evidente. Se pierd locuri de muncă, şi acesta este doar începutul. În 2009
încasările la buget vor fi mai mici, pentru că vom avea o creştere economică mai
redusă, şi vor fi colectate mai greu din cauza lipsei de lichidităţi. Nu va fi de
ajuns ca BNR să stimuleze creditarea prin reducerea dobânzii şi a rezervelor
minime obligatorii.
Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de supraconsum nu este tot stimularea
nediferenţiată a consumului. Criza din România nu are aceleaşi cauze cu criza
din SUA şi U.E., deci nu poate fi tratată la fel. Este în primul rând o criză
internă, o criză a unui model de dezvoltare. Fireşte, populaţia cea mai săracă
trebuie sprijnită în astfel de momente. Dar primul impuls nu trebuie să fie mai
mulţi bani de la buget şi mai mult consum, atunci când la buget nu mai sunt bani
şi când s-a consumat până acum excesiv. Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de
supraconsum este mai complexă decât un pachet de ajutoare de stat care riscă să
ne arunce înapoi în timp la deficite mari şi inflaţie cu două cifre.
Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare
administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care îi ai deja şi pe care îi poţi
economisi. Din economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiţii în
infrastructură, pentru că acestea aduc locuri de muncă şi au un efect important
de antrenare în economie. Însă investiţiile în infrastructură trebuie realizate în
cadrul unei programări bugetare multianuale, singura soluţie de a reduce
costurile suplimentare şi de a elimina alocarea greşită a banului public. Desigur,
trebuie îndreptate şi greşelile politicii fiscale - nu neapărat pentru a creşte
veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp de criză, ci pentru a distribui mai
echitabil povara fiscală şi pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare
să depăşească cu bine perioada de criză.
Totodată, trebuie asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o ţintă
precisă; un astfel de plan ne va creşte credibilitatea pe plan extern şi mai ales ne
va obliga să facem atât reformele fiscale şi bugetare necesare, cât si reformele
structurale pe care le tot amânăm (referitoare la creşterea nivelului competiţiei,
flexibilizarea pieţei muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului
birocratic).
Avem o criză de supraconsum. Din ea se iese prin eliminarea risipei, prin
investiţii în infrastructură pe baza programării bugetare multianuale, prin
reforma fiscală care să nu fie neutră şi prin implementarea reformelor
structurale.

14
 În concluzie, efectele crizei financiare asupra României se pot grupa în:
• efecte de natură economică:
 reducerea ritmului de creştere economică (PIB);
 reducerea volumului investiţiilor străine directe;
 creşterea şomajului;
 ieşirea de pe piaţă a unui număr mare de IMM-uri;
 tendinţa de reducere a concurenţei;
• efecte de natură financiară:
 scăderea lichidităţilor în sistemul bancar;
 reducerea transferurilor curente din străinătate;
 deteriorarea procesului dezinflaţionist;
 creşterea ratelor dobânzilor bancare;
 creşterea deficitului bugetului public;
 creşterea costului finanţării sectorului privat;
 creşterea costului finanţării deficitului bugetar;
• efecte de natură socială:
 dificultăţi sau imposibilităţi de returnare a creditelor bancare
pe termen lung de către persoanele fizice;
 scăderea gradului de siguranţă a locului de muncă;
 teama privind creşterea insecurităţii sociale.

6. Concluzii.

Actuala criză din piaţa de mortgage din SUA a fost doar declanşatorul crizei
financiare mondiale. Cauzele profunde au fost atât de natură macroeconomică,
cât şi de natură microeconomică.
Lichiditatea abundentă a făcut ca anumite cauze microeconomice, cum ar fi
securitizarea, dezintermedieri financiare, fisuri în modelul de afaceri ale
agenţiilor de rating şi dereglementări excesive, să se combine şi să conducă la
criza financiară de astăzi.
Gradul de afectare a economiilor lumii de către această criză depinde de
vulnerabilităţile fiecărei economii şi de expunerea acestora la activele toxice.
Modul în care se răspunde la criză depinde de resursele disponibile, de
instituţiile şi instrumentele pe care le putem folosi.
O listă sumară a lecţiilor trebuie să reflecte toate aceste aspecte:
 Nivelul scăzut al inflaţiei nu reprezintă o condiţie suficientă pentru
asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung. Experienţele anterioare păreau
să confirme viziunea că inflaţia este principala sursă de instabilitate financiară.
De obicei, perioadele caracterizate de inflaţia înaltă au fost şi cele cu
instabilitate financiară severă şi crize la nivelul sectorului bancar, sau au fost
urmate de recesiune în urma adoptării de către autorităţi a unor măsuri
inadecvate de temperare a inflaţiei.
 La anumite perioade, reglementarea şi supravegherea rămân în
urma pieţelor. Pieţele găsesc întotdeauna calea spre a inova pentru că permanent
agenţii economici sunt în competiţie pentru a satisface nevoi reale. Inovaţiile
cresc eficienţa cu care nevoile sunt satisfăcute şi din acest motiv procesul de

15
inovare nu va înceta niciodată. Chiar dacă se pun bariere administrative, pieţele
tot găsesc soluţii pentru a satisface cererea.
 În U.E. lipsesc unele instituţii. Acest lucru este evidenţiat foarte
clar în Raportul de Larosiere. În capitolul dedicat măsurilor reparatorii în
domeniul supravegherii financiare din U.E. se propune o reformă structurală
care are în vedere două domenii: supravegherea macroprudenţială şi
supravegherea microprudenţială. Raportul consideră justificată înfiinţarea
Consiliului European de Risc Sistemic (CERS). Acesta ar trebui să colecteze
informaţii despre riscurile şi vulnerabilităţile macroprudenţiale din toate
sectoarele financiare din U.E. Consiliul va emite avertizări despre riscuri şi va
adopta recomandări de politică economică.
 Stimulentele de natură salariale în companiile private nu sunt
adecvat corelate cu gestionarea riscului. Legătura dintre stimulentele
managerilor şi gestionarea riscului nu este întotdeauna evidentă.
În ultimii ani inovaţiile financiare, produse şi instituţii inadecvat reglementate şi
supravegheate, au făcut posibilă acumularea de profituri mari pe termen scurt
concomitent cu asumarea de riscuri foarte mari. Nu au existat stimulente care să
lege remuneraţia şi premiile de obţinerea de profituri pe termen mediu-lung.
Aceasta a fost un stimulent pentru manageri să îşi asume riscuri pe care fie nu
le-au înţeles, fie le-au neglijat pentru a mări profitabilitatea de care erau legate
premiile.
 Oamenii uită de apariţia crizelor în perioadele de prosperitate şi
neglijează conceperea de mecanisme de gestiune a crizei. Tensiunile financiare
semnificative şi cu atât mai mult crizele financiare sunt evenimente rare.
Suntem norocoşi că este aşa, dar raritatea evenimentelor
nedorite are şi un cost. Mecanismele de gestionare a crizei existente la data
apariţiei evenimentului pot fi inadecvate. Pot exista prevederi legislative care
împiedică acţiunea rapidă sau se poate ca setul de instrumente şi proceduri dintr-
o ţară să fie diferite faţă de o altă ţară, ceea ce împiedică cooperarea etc.
 FMI a căpătat un rol sporit după ce a fost criticat că nu a
prevăzut criza asiatică. În urmă cu câţiva ani mulţi prevedeau un declin masiv al
rolului FMI în actualul context economic. Dar criza de astăzi pare să
redescopere rolul FMI-ului pe această planetă. Fondurile sale au fost crescute
recent pentru a putea face faţă la solicitărilor care vin de la diverse ţări pentru
ajutor financiar şi asistenţă tehnică.
 Măsurile expansioniste trebuie acompaniate de la început de
strategii de ieşire. Istoria ne-a arătat că măsurile expansioniste de ieşire din crize
economice nu rămân fără efecte adverse în termenii inflaţiei. Lecţia anilor ‘70
este aceea că politicile expansioniste prelungite au produs inflaţie şi datorii
publice mari, a căror reducere a necesitat politici restrictive, care au făcut ca
media creşterii economice să rămână relativ scăzută. Lecţia acelor ani şi a altor
perioade similare în abordare este aceea că măsurile anticriză trebuie concepute
pornind de la obiectivul asigurării sustenabilităţii fiscale şi a preţurilor pe termen
mediu-lung.
 Este importantă evitarea dezechilibrelor macroeconomice şi
urmărirea unei pante de creştere sustenabile sprijinită de un grad substanţial de

16
reforme structurale. Acest lucru este valabil în mod special pentru economiile
emergente.
 Pentru România adoptarea euro nu se poate substitui politicilor de
ajustare. Această lecţie a devenit mai evidentă odată cu instalarea crizei
economice în economiile emergente. Atât timp cât leul s-a apreciat, până în vara
lui 2007, problema adoptării euro nu era pe agenda curentă a agenţilor
economici.
Criza a făcut evident însă că leul era supra-apreciat şi piaţa a făcut corecţia
necesară. Într-o perioadă relativ scurtă de timp - din iulie 2007 şi până în prezent
- leul s-a depreciat cu aproximativ 35 procente.
În aceeaşi perioadă, perspectivele creşterii economice s-au schimbat dramatic:
de la o creştere de aproape 9.4 procente în trimestrul III 2008 la o scădere,
probabil semnificativă, în trimestrul I 2009.

7. Bibliografie.
17
a) Articole şi studii:

„Nouă lecţii desprinse din criza financiară” – Mugur Isărescu

„Criza economică internă – cauze şi soluţii” – Liviu Voinea
„Din criza imobiliară în criza economică” – Constantin Retezeanu
„Criza economică mondială, între istorie şi evoluţie” – Andreea Ştefan

b) Resurse internet:

http://www.zf.ro/opinii/criza-economica-interna-cauze-si-solutii-3544642/

http://www.crizalovesteacum.ro/istoric_criza_financiara.xhtml?id_article=7

http://www.financialdirector.ro/management-de-risc/factori-de-influenta-ai-
crizelor-bancare.html

http://ziaruluniversul.ro/ar/social/din-criza-imobiliar-n-criz-economic/

http://www.bancherul.ro/stire.php?id_stire=3358

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/834297/Criza-economica-mondiala-
intre-istorie-si-evolutie-/

http://www.amosnews.ro/Guvernele_din_Europa_cauta_solutii_pentru_iesirea_
din_criza-268133

http://www.zf.ro/zf-24/liviu-voinea-criza-va-dura-pana-la-trei-ani-4108146/

http://www.banknews.ro/stire/21009_de_ce_criza_americana_a_devenit_o_criza
_globala.html

http://khris.ro/index.php/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929-
1933/

18