1

TEMA NR.3 : MAREA DEPRESIUNE A ANILOR‚ ’30 ŞI RESTRUCTURĂRILE

POST-CRIZĂ ALE ECONOMIEI EUROPENE

Marea Depresiune, puternica criză economică dintre anii 1929-1933, a fost un

fenomen mondial ce a cunoscut aspecte şi grade de intensitate diferite de la ţară la
ţară. În această perioadă s-au manifestat concomitent criza financiară, criza producţiei
şi a schimburilor comerciale, criza socială.
Crahul bursier din octombrie 1929 s-a transformat într-o lungă depresiune
economică care a întunecat întreaga perioadă a anilor ’30 şi s-a reflectat iniţial în
prăbuşirea producţiei, a investiţiilor, a preţurilor şi veniturilor, ca şi a comerţului
internaţional, dar şi prin înmulţirea falimentelor şi creşterea vertiginoasă a şomajului.
Catastrofa bursieră din 1929 a fost consecinţa logică a boom-ului speculativ început în
1926 : atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai facil de obţinut cu cât
se puteau cumpăra acţiuni pe credit (4/5 dintre acestea fiind cumpărate pe credit în
1929), speculatorii s-au înmulţit, ajungând să reprezinte aproape 6% din totalul
populaţiei americane. Fonduri de toate provenienţele (întreprinderi, bănci, particulari)
mai mult sau mai puţin bine canalizate de societăţile specializate – investments trust –
şi de brokeri au împins valorile bursiere la o creştere exagerată.
Reţeaua bancară a SUA, eterogenă şi dezechilibrată, în condiţiile în care 1%
din bănci deţineau peste 50% din sumele depozitate, s-a dovedit absolut incapabilă să
stăpânească această situaţie anormală. Între 1926 şi 1929, volumul împrumuturilor
destinate speculaţiilor a crescut de la 2,5 miliarde dolari la 6 miliarde, indicele
valorilor bursiere crescând în aceeaşi perioadă de la 100 la 216. Această creştere a
depăşit în mod evident evoluţia valorii reale a întreprinderilor, al căror capital sau
cifră de afaceri nu au putut creşte de 2 ori în 3 ani. Treptat dividendele s-au subţiat în
raport cu valoarea acţiunilor şi această scădere a ratei profitului a determinat
investitorii la revânzarea acţiunilor. La rândul său, guvernul american, îngrijorat de
acest exces speculativ a favorizat creşterea dobânzilor pe termen scurt, acestea
depăşind pragul ‘psihologic’ de 10%, situaţie care a antrenat pierderea încrederii în
rândul operatorilor bursieri.
Mişcarea de revânzare a fost astfel amorsată şi a căpătat rapid o alură
catastrofică, culminând la 24 octombrie 1929 când 12 milioane de acţiuni au fost puse
 2

în vânzare, cursul acestora prăbuşindu-se însă în condiţiile în care cumpărătorii nu au

apărut.
Criza creditului, consecinţă imediată a crizei bursiere a antrenat criza
producţiei industriale în dublu sens : pe de o parte, prin aceea că a limitat posibilităţile
de finanţare şi a îngreunat reluarea procesului de producţie, iar pe de altă parte a
diminuat consumul, larg susţinut prin credite în anii ’20. Scăderea cererii solvabile a
determinat sporirea dimensiunii stocurilor de mărfuri şi a impus reducerea sau
stoparea producţiei.
Criza s-a declanşat în SUA, de unde s-a răspândit ulterior – din 1931 – pe plan
mondial prin intermediul schimburilor comerciale şi financiare. Marile concentrări de
capitaluri au creat posibilităţi mărite de extindere a speculaţiilor bursiere. Aparatul
productiv elibera o masă din ce în ce mai mare de lichidităţi sub forma dividendelor,
în condiţiile în care randamentul acţiunilor – iar nu cursul lor – tindea să se niveleze.
Această evoluţie a reflectat continua integrare financiară a sistemului industrial.
Datorită imenselor rezerve atrase şi vehiculate, fluxurile internaţionale de
capital depindeau în mod progresiv de situaţia pieţei americane. Mobilitatea
capitalurilor a crescut simţitor odată cu stabilizarea, după 1925, a majorităţii
monedelor europene, mobilitate stimulată de necesităţile Germaniei şi alimentată de
SUA.
Originea crizei economice din 1929-1933 a fost văzută nu numai în fragilitatea
sistemului circulaţiei internaţionale a capitalurilor, respectiv în extrema lor mobilitate
comparativ cu cea a forţei de muncă şi a mărfurilor, ci şi în persistenţa inflaţiei în cele
mai stabile economii, respectiv în acumularea de stocuri de mărfuri.
Faptul că una din cauzele crizei a constituit-o acumularea unor stocuri de
produse nu trebuie desconsiderat, chiar dacă supra-oferta era, la rândul ei o consecinţă
a acţiunii altor factori.
Cronologia desfăşurării crizei are aspecte certe, dar şi aspecte încă
controversate privind cauzele declanşării, lanţul de cauzalitate şi succesiunea
diferitelor manifestări, faptele fiind susceptibile de interpretări diferite.
Complexitatea şi profunzimea crizei impune luarea în considerare a mai mulţi
factori decât simpla explicaţie keynesiană a supraproducţiei provocată de scăderea
consumului. Dezbaterea teoretică asupra cauzelor şi interpretărilor celei mai mari
crize a capitalismului modern nu este închisă nici la mai bine de jumătate de secol
după eveniment, interpretarea acestei catastrofe fiind infinit mai grea decât analiza sa.
 3

Cert este faptul că, în anii 1920, sistemul economic internaţional a fost
caracterizat de instabilitate, aspect subliniat de C.P. Kindleberger : „Sistemul economic
internaţional a devenit instabil prin incapacitatea Angliei şi reticenţa Statelor Unite de a-şi asuma
responsabilitatea stabilizării pe trei direcţii precise : a) menţinând o piaţă relativ deschisă pentru
mărfuri care nu au găsit un solicitant ; b) furnizând, în mod contra-ciclic, împrumuturi pe termen
lung ; c) reducând amploarea crizei. Sistemul economic mondial era instabil, atâta vreme cât nu
exista o ţară care să îl stabilizeze, aşa cum reuşise Anglia în secolul al XIX-lea şi până în 1913. În
1929, englezii nu puteau să o facă, iar americanii nu doreau. Atunci când fiecare ţară începe să îşi
protejeze propriile interese naţionale, interesul general-mondial a fost scos din discuţie şi, o dată cu
el, şi interesele particulare ale naţiunilor”.
Dacă pentru Keynes Marea Depresiune a fost o criză de supraproducţie, alţi
economişti consideră drept principală cauză a crizei prăbuşirea Bursei de valori din
New York în Joia Neagră, 29 octombrie 1929. Aceste interpretări sunt evident
respinse în bloc de teoreticienii – nu toţi marxişti – care au văzut în criza din 1929
manifestarea acută a disfuncţionalităţilor structurale ale capitalismului liberal, Eugene
Vargas actualizând în cadrul şcolii marxiste demonstraţia iniţială oferită de Marx şi
Engels asupra inevitabilităţii şi agravării crizelor în regimul capitalist.
Pe un alt plan, se situează acuzatorii sistemului monetar, considerat prea laxist
al Gold Exchange Standard (cum ar fi Jacques Rueff) şi moştenitorii lui Keynes, care
situează dezechilibrul esenţial mai degrabă în apariţia unei distorsiuni între producţia
şi repartiţia bunurilor materiale, din cauza unui subconsum relativ.
Milton Friedman, în schimb, nu este de acord cu nici una din aceste
interpretări, în A Monetary History of the United States, afirmând că : ‘Nu am nici un
motiv să presupun că în anii ’20 a fost un boom provocat de suprainvestiţii’. De asemenea,

Friedman şi Schwartz nu neagă importanţa crahului bursier de pe Wall Street,

acceptând că acesta a avut unele efecte indirecte asupra încrederii în afaceri şi asupra
dorinţei indivizilor de a cheltui, favorizând astfel procesul economic depresiv ; însă,
nu consideră că aceste efecte luate în sine ar fi putut să conducă la o asemenea
catastrofă.
În general, liberalii au tendinţa de a susţine teza unui accident ciclic care a
dereglat în mod brutal funcţionarea structurilor economice sănătoase în mod
fundamental ; dacă acest accident a dus în consecinţă la o depresiune profundă şi
durabilă, este, din punctul lor de vedere, pentru că factorii responsabili au păcătuit
printr-un exces de intervenţionism prematur şi dezordonat, împiedicând astfel
însănătoşirea indispensabilă unei veritabile relansări.
 4

Criza a fost în mod esenţial cea a economiilor capitaliste de gestiune liberală.

În cea mai mare parte a ţărilor vârful crizei a fost atins în 1932, redresarea fiind după
aceea mai mult sau mai puţin rapidă şi reuşită, după cum o atestă ecarturile indicilor
constatate în 1937, înaintea noii crize a economiei americane din 1938. Industriile
producătoare de bunuri de consum au avut de suferit în general mai mult decât cele
producătoare de echipamente.
Evoluţia producţiei industriale în principalele ţări între 1929 şi 1938 ; 1929=100
Ţara 1929 1930 1932 1938
SUA 100 81 54 92
Germania 100 88 58 116
Marea Britanie 100 92 83 124
Franţa 100 100 77 83
Italia 100 92 67 100
Japonia 100 95 98 171
URSS 100 131 183 424

Căderea preţurilor, cumulată cu scăderea producţiei industriale, a antrenat o

puternică contracţie a valorii producţiei, de la 30% la 50%, cu diferenţe de la caz la
caz (în SUA, PIB a scăzut de la 104 la 56 miliarde de dolari între 1929 şi 1933). La
rândul ei, scăderea masivă a producţiei industriale a influenţat puternic evoluţia
investiţiilor.
Evoluţia investiţiilor în principalele ţări, 1929-1938, în % din PIB
Ţara 1929 1932 1938
SUA 18,4 9,3 14,8
Germania 14,5 7,5 17,0
Marea Britanie 8,9 7,3 10,6
Franţa 17,5 16,4 15,6
Italia 16,7 13,3 18,5

Depresiunea economică a provocat rate înalte ale şomajului care a crescut în

mod brutal depăşind în unele ţări 15% sau chiar 20% din populaţia activă, proporţie
considerabilă în condiţiile unor economii caracterizate de o puternică componentă
rurală mai puţin atinsă de acest flagel.
Evoluţia şomajului în câteva ţări europene, 1929-1938, în mii persoane
Anii 1929 1930 1931 1932 1933
Franţa - 13 64 301 305
Germania 1.899 3.070 4.520 5.575 4.804
Italia 301 425 734 1.006 1.019
Marea Britanie 1.216 1.917 2.630 2.745 2.521
Anii 1934 1935 1936 1937 1938
Franţa 368 464 470 380 402
Germania 2.718 2.151 1.593 912 429
Italia 964 - - 874 810
Marea Britanie 2.159 2.036 1.755 1.484 1.791
 5

În Europa Occidentală şomajul a crescut de la 3.500.000 în anii 1921-1925 la

15.000.000 la sfârşitul anului 1932. La sfârşitul crizei, şomajul a rămas, în pofida
tuturor măsurilor de combatere, la aproape 30% în Germania (unde în timpul crizei a
ajuns la 43% din forţa de muncă), 22% în Marea Britanie şi 27% în SUA. Criza
locurilor de muncă a fost generală în Europa, cu toate că impactul a fost mai mic în
Franţa şi Italia faţă de Marea Britanie şi Germania.
Comerţul internaţional s-a prăbuşit şi a urmat o spirală implacabilă, care a dus
la scăderea de trei ori a valorii schimburilor internaţionale între 1929 şi 1933.
Contracţia schimburilor mondiale generată de depresiunea americană a afectat în
special economiile japoneză, britanică şi germană, care depindeau în proporţie de
15% de comerţul exterior.
Agravarea deficitului exterior a provocat o criză de încredere şi o fugă a
capitalurilor care au pus monedele naţionale în pericol, perioada anilor 1934-1938
fiind marcată de devalorizarea principalelor monede (lira sterlină, dolarul american,
francul elveţian şi francul francez).
Cu excepţia URSS, întreaga lume a fost atinsă în grade diferite de criză. Criza
s-a propagat cu atât mai uşor cu cât echilibrul precar al economiilor a fost ameninţat
de-a lungul anilor ’20 de criza agricolă de supraproducţie relativă însoţită de scăderea
preţurilor şi veniturilor ţărănimii, de criza de supra-investiţii speculative în sectoarele
pilot ale industriei şi de criza financiară care, în condiţiile deficitului general al
balanţelor de plăţi, a plasat economia mondială în dependenţă de creditul american.
Prăbuşirea creditului internaţional a agravat efectele crizei comerciale.
Deţinătorii de capital, deveniţi neîncrezători l-au plasat în valori sigure, mai ales aur şi
şi-au restrâns puternic împrumuturile, în timp ce creditorii americani au întrerupt
exportul de capital şi au căutat, dimpotrivă, să-şi repatrieze plasamentele anterioare
pentru a-şi reconstitui baza financiară afectată de criză. În primii trei ani de criză
volumul împrumuturilor internaţionale pe termen scurt a fost redus cu 50%, această
situaţie antrenând o puternică deflaţie a creditului internaţional care susţinea în mare
parte economia mondială.
Criza a atins iniţial economiile germanice mai fragile, mai sensibile la
influenţele externe şi mai dependente de creditul american.
În primăvara anului 1931, în Austria – creată din start puţin viabilă de tratatele
de pace – falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prăbuşirea întregului
sistem bancar austriac.
 6

Prin ricoşeu, băncile germane, foarte implicate în Austria, au fost ameninţate

la rândul lor, în iulie 1931, ca urmare a falimentului băncii Danatbank, cancelarul
Bruning decretând închiderea tuturor băncilor germane, concomitent cu izolarea
mărcii germane de lumea exterioară. Din Germania criza a lovit sistemul bancar
britanic, care, deja slăbit de retragerile americane, a suferit pierderi grele prin
crahurile austriac şi german.
O dată ce criza a atins Londra, principalul releu financiar între SUA şi restul
lumii, ea a devenit mondială. Speculaţiile asupra lirei sterline au obligat guvernul
britanic să abandoneze, în septembrie 1931, Gold Exchange Standard, sistemul
bancar francez fiind subminat la rândul său de devalorizarea lirei, deţinută în calitate
de monedă de rezervă de Banca Franţei. Ca şi în SUA, s-a intrat într-un cerc vicios :
contracţia generală a pieţelor, reducerea producţiei, agravarea rezultantă a şomajului
care a provocat o nouă scădere a cererii, etc.
Indicii producţiei industriale în câteva ţări europene, 1929-1938, 1937=100
Anii 1929 1930 1931 1932 1933
Franţa 123 123 105 91 94
Germania 79 69 56 48 54
Italia 90 85 77 77 82
Marea Britanie 77 74 69 69 73
Anii 1934 1935 1936 1937 1938
Franţa 92 88 95 100 92
Germania 67 79 90 100 92
Italia 80 86 86 100 100
Marea Britanie 80 82 94 100 101

Economia britanică, deja secătuită, a suportat mai bine şocul depresiunii decât
cea germană, foarte raţionalizată şi dinamică în cursul anilor ’20. Economia franceză
mai puţin dependentă de piaţa internaţională a mărfurilor şi capitalurilor a fost atinsă
mai târziu şi mai puţin brutal, dar mai durabil decât alte economii.
Ţările europene mai puţin dezvoltate, deja vulnerabile la cele mai mici
schimbări conjuncturale, au fost ruinate de prăbuşirea preţurilor produselor primare
ale căror stocuri s-au acumulat în mod periculos. Datorită decalajelor existente între
statele europene, criza s-a manifestat în intervale de timp şi cu intensităţi diferite.
Astfel, economia Ungariei a cunoscut primele semne de criză încă din 1928 în
agricultură, sector în care scăderea preţurilor la o treime în 1932, comparativ cu 1929,
a accelerat criza, în paralel cu scăderea la 50-60% între aceiaşi ani a producţiei
industriale, cu acuta criză în finanţe şi cu creşterea numărului şomerilor.
 7

Anul 1929 a fost anul debutului crizei în Austria, în Finlanda, în Germania –

unde criza a fost deosebit de gravă, volumul producţiei industriale reprezentând în
1932 doar 45% din nivelul atins în 1913 – în Polonia şi în Marea Britanie. În 1930
criza a fost declanşată în Cehoslovacia, în Belgia, şi în Iugoslavia, unde ruina
economiei a provocat un nou exod al ţăranilor şi muncitorilor peste graniţă.
În Norvegia criza s-a prelungit până în 1935, iar volumul producţiei a coborât
până la 38% în 1932, faţă de 1929, comerţul exterior a fost diminuat cu 37-40% iar 47
de bănci au fost închise. În Olanda producţia a coborât catastrofal în anii 1932-1933,
comerţul, transportul maritim şi procesul de prelucrare a materiilor prime din colonii
fiind puternic afectate. În Suedia, criza a atins punctul culminant la începutul anului
1932, odată cu prăbuşirea concernului Kreuger, însă revenirea economică a fost
rapidă cu începere din 1933.
La sfârşitul anului 1930 criza a cuprins şi Franţa unde a avut o evoluţie mai
lentă decât în alte state, cu toate că ea s-a prelungit însă până în 1936, cuprinzând şi
imperiul colonial. În 1931 criza a cuprins şi Spania, unde producţia industrială s-a
redus substanţial, agricultura a fost ruinată, iar şomajul a crescut puternic. La sfârşitul
anului 1931 criza a atins şi Danemarca.
Profunzimea şi mai ales durata excepţională a crizei au constrâns statele, chiar
şi pe cele mai liberale, să intervină încercând să limiteze ravagiile economice şi
sociale. În linii mari, majoritatea statelor au experimentat succesiv sau alternativ două
tipuri de politici foarte diferite.
Deflaţia, practicată mai ales în Germania şi în Franţa până în 1935, părea mai
conformă ortodoxiei liberale. Puternic ataşată apărării monedei, această politică a
implicat menţinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi, pe de
altă parte, stabilizarea balanţei comerciale printr-o scădere a preţurilor de revenire
favorabilă exporturilor, obţinută însă, printr-o scădere drastică a salariilor, considerată
ca fiind normală într-o perioadă de şomaj puternic. Experimentarea acestei politici a
dus repede la eşec. Criza a scăzut încasările statului, însă i-a mărit îndatoririle, în timp
ce pe plan intern sindicatele s-au opus scăderii salariilor, iar pe plan extern, celelalte
ţări şi-au apărat poziţiile comerciale prin devalorizare monetară şi protecţionism. Ca
urmare, deflaţia nu a reuşit decât să adâncească o depresiune deja generată de
insuficienţa monedei şi creditului.
Al doilea tip de politică a fost cel al relansării economiei care presupunea,
dimpotrivă, creşterea cheltuielilor statului, pentru a finanţa mari lucrări publice,
 8

indemnizaţii de şomaj şi pentru a ajuta întreprinderile. Această politică implica

acceptarea deficitului bugetar şi devalorizarea monedei pentru a stimula exporturile.
Preconizată de Keynes, adoptată iniţial de Marea Britanie, apoi de SUA, Franţa (din
1935/1936) şi Germania nazistă, această politică a permis o relansare economică
parţială, fără a rezolva însă toate problemele crizei, poate cu excepţia Suediei.
Şi în Statele Unite şi în Europa, pentru a-şi desfăşura politici economice
eficiente împotriva crizei, statele s-au dotat cu mijloace de acţiune sporite : indirect,
prin favorizarea concentrării întreprinderilor (prin subvenţii şi degrevări fiscale)
adeseori pentru a simplifica controlul, mai uşor de efectuat asupra câtorva carteluri
decât a unei multitudini de mici întreprinderi dispersate ; direct, prin dezvoltarea
sectorului public prin naţionalizarea unor activităţi esenţiale – bănci, energie,
transporturi, informaţii, uneori întreprinderi industriale.
Marea Depresiune economică care a cuprins Europa în 1930 a inaugurat o
lungă perioadă de închidere a spaţiilor care a durat până în 1945. Pretutindeni s-a
procedat la retragerea economiilor între graniţele naţionale, comerţul mondial
înregistrând o diminuare bruscă, criza având consecinţe ireversibile în privinţa
politicilor economice de autarhizare, a căror iminenţă s-a simţit deja după 1926, în
ciuda aparentei destinderi şi reveniri la ‘normalitate’.
Eşecul Conferinţei economice mondiale de la Londra din iunie-iulie 1933,
care a încercat să găsească o soluţie internaţională a crizei a demonstrat că fiecare stat
urma să ducă numai politica propriilor interese. Acest eşec a marcat sfârşitul
tentativelor de cooperare, extinderea devalorizărilor competitive şi întărirea măsurilor
de protecţie unilaterale.
Practic s-au conturat două grupe de ţări : ‘ţările bogate’ – SUA, Marea
Britanie, Franţa – care deţin 80% din stocul mondial de aur şi controlează pieţe
privilegiate ; ‘ţările sărace’ – Germania, Japonia, Italia – greu îndatorate, lipsite de aur
şi fără mari posesiuni externe, care se găsesc limitate la folosirea propriilor resurse,
insuficiente pentru a combate depresiunea.
Din primul grup de ţări, SUA – care îşi protejează vasta lor piaţă internă, în
special după adoptarea, în 1930, a tarifului prohibitiv Hawley-Smoot – şi-au înmulţit
în paralel acordurile cu statele continentului american, ale căror monede au urmat în
1934 politica de devalorizare a dolarului.
Marea Britanie, odată cu devalorizarea lirei în 1931, se află în fruntea unei
zone a lirei sterline constituită din ţările care au decis să-şi alinieze cursul monedei cu
 9

cel al devizei britanice (Commonwealth, ţările iberice şi scandinave). În 1932, Marea

Britanie a întrerupt tradiţia sa de liberalism comercial şi a instaurat prin acordurile de
la Otawa, un sistem de taxe vamale preferenţiale cu imperiul său colonial. În 1933,
Franţa a luat iniţiativa formării unui ‘bloc al aurului’ cu ţările europene care
refuzaseră să-şi devalorizeze moneda. În faţa eşecului acestei opţiuni deflaţioniste,
Franţa şi-a constituit în imperiul său o zonă a francului, sudată prin legături financiare
şi comerciale. Cu începere din 1936, devalorizările succesive ale francului vor face
referire la evoluţia lirei sterline, demonstrând astfel, legăturile între cele două zone.
Graţie atuurilor lor economice aceste ‘ţări bogate’ au putut să amortizeze efectele
depresiunii.
‘Ţările sărace’ au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la instaurarea
unor regimuri autoritare al căror naţionalism expansionist a fost exacerbat de
dificultăţile economice. Soluţia autarhică care a impus un dirijism riguros, un
protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri, nu a fost suficientă pentru a
depăşi criza.
În consecinţă, tendinţele expansioniste au luat amploare, teritoriile dominate
fiind supuse unui sever control economic. Din 1938, în Europa Centrală s-a constituit
o zonă a mărcii care a întreţinut relaţii privilegiate cu Japonia şi Italia, două state al
căror expansionism teritorial a fost la fel de agresiv. Practic, criza a determinat
compartimentarea economiei mondiale în zone monetare şi comerciale, care au
devenit progresiv blocuri rivale angajate într-un veritabil război economic.
Anii ’30 au reprezentat în multe privinţe o eră revoluţionară în societate, atât
în Europa cât şi în plan mondial. Sfârşitul Marii Depresiuni a determinat o
restructurare semnificativă a ansamblului economiei europene, marcată de redefinirea
raportului dintre stat şi economie, pe fondul apariţiei teoriei şi practicilor
intervenţionist-dirijiste.
Marea Britanie a început să resimtă primele efecte ale crizei americane în
primăvara anului 1930. Acestea s-au manifestat printr-o scădere rapidă a exporturilor
şi producţiei industriale şi printr-o bruscă creştere a şomajului. Deficitul balanţei
comerciale s-a accentuat, nemaiputând fi compensat de ‘veniturile invizibile’ aflate la
rândul lor în declin ; ca urmare, din 1931 balanţa de plăţi a devenit negativă.
Criza economică a fost însoţită în iulie 1931 de criza financiară, blocajul
capitalurilor britanice şi retragerea clienţilor străini, adăugate deficitului balanţei de
 10

plăţi, antrenând o puternică diminuare a stocurilor de aur britanice care a ameninţat

stabilitatea lirei sterline.
Primele măsuri de austeritate aplicate cu începere din august 1931 – reducerea
alocaţiilor de şomaj şi salariilor bugetare – au declanşat extinse manifestaţii ale
şomerilor şi funcţionarilor. Dar, în ciuda acestei politici de austeritate, scurgerea
aurului a continuat, iar guvernul a fost obligat să suspende, la 20 septembrie 1931
convertibilitarea lirei sterline şi să abandoneze astfel sistemul Gold Exchange
Standard restabilit în 1925. Drept urmare, moneda britanică a pierdut în câteva
săptămâni aproximativ 1/3 din valoarea sa pe pieţele de schimb. Pentru a ieşi din
criză, guvernul britanic a fost nevoit să renunţe la principiile de bază ale
liberalismului economic britanic instaurate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.
În consecinţă, Marea Britanie a fost nevoită să abandoneze politica liberului
schimb, abandonare care a fost privită drept complementul indispensabil al
devalorizării lirei sterline. Astfel, întoarcerea la protecţionism a fost realizată printr-o
serie de măsuri adoptate între noiembrie 1931 şi aprilie 1932, cea mai mare parte a
importurilor britanice fiind supuse unor taxe între 10% şi 33%. În acelaşi timp, Marea
Britanie a încheiat cu dominioanele şi cu India, la 20 august 1932, acordurile de la
Otawa, care au stabilit între semnatari un sistem preferenţial imperial printr-o
reducere reciprocă a taxelor vamale.
Accentuarea politicii intervenţioniste în plan economic a dus la reanimarea
activităţii industriale datorită creditelor ieftine acordate, a favorizat concentrarea
întreprinderilor miniere şi siderurgice şi a stimulat construcţia de locuinţe în special în
zonele cele mai afectate de depresiune1.
Pe ansamblu, Marea Britanie a suportat relativ mai bine şocul marii crize faţă
de SUA, Germania şi Franţa. Din 1932, economia britanică – după lunga depresiune a
anilor ’20 – a început o lentă redresare care s-a manifestat în toate domeniile.
Consecinţă a restabilirii barierelor vamale şi a politicii intervenţioniste a guvernului –
reorganizarea pieţelor, subvenţii pentru producătorii de grâu, de sfeclă de zahăr şi
pentru crescătorii de animale – în 1938, producţia agricolă a crescut cu aproape 25%
faţă de 1914.
1
În 1931, în cadrul MacMillan Committee, J.M.Keynes a afirmat că, faţă de criză, nu este importantă
reducerea cheltuielilor sociale, ci dimpotrivă, important este să fie făcute să participe direct la
relansarea consumului. Recomandările lui Keynes nu au avut câştig de cauză, directivele lui May
Committee, adversarul său fiind cele care au câştigat. Astfel, reducerea prestaţiilor şi a veniturilor a
rămas răspunsul la creşterea problemei sociale, a cărei amploare a fost redusă totuşi în Marea Britanie
datorită eficacităţii politicii anticriză începând cu anii 1932-1933.
 11

În acelaşi an, producţia industrială a depăşit-o cu 30% pe cea din 1929, însă cu
mari diferenţe între ramuri şi regiuni2. În ciuda unei politici de ‘raţionalizare’
încurajate de stat, industriile tradiţionale – mine de cărbuni, textile, şantiere navale –
au stagnat, cu excepţia siderurgiei, restructurată în 1932, şi care a beneficiat de o
puternică cerere internă, mai ales după 1936, când a fost reluată politica de
reînarmare.
În 1939, volumul comerţului exterior nu a atins decât 50% din nivelul anului
1929, datorită faptului că a fost marcat de o stagnare a exporturilor şi o cădere a
importurilor, Marea Britanie deţinând tot circa 31% din comerţul mondial, ca urmare
a contracţiei schimburilor internaţionale. Astfel, principalul debuşeu al industriei
britanice a fost piaţa internă, situaţie favorizată şi de o lentă, însă incontestabilă
creştere a puterii de cumpărare.
La sfârşitul anilor ’30, în pofida fiscalităţii şi a intervenţiei statului în
numeroase domenii, societatea britanică a rămas puternic inegalitară, în 1937, 96%
din avuţia naţională aparţinând numai unei treimi din familii. Şomajul3 a ajuns în
1932 la 2,8 milioane, reprezentând 22% din populaţia activă.
Însă, paradoxal, anii ’30 au fost şi anii accesului la consumul de masă pentru o
mare parte a claselor populare şi ai unei sensibile creşteri a nivelului de trai al claselor
de mijloc, din ce în ce mai numeroase ca urmare a dezvoltării sectorului terţiar. În
acest context general de ameliorare a veniturilor şi modului de viaţă, cea mai mare
parte a britanicilor nu au pus în discuţie inegalităţile sociale, un anumit consens social
existând în Marea Britanie, în contrast cu frământările sociale şi politice care s-au
manifestat în alte ţări europene în perioada anilor ’30.
În 1929, în primul rând, spre deosebire de situaţia din majoritatea ţărilor,
Franţa a cunoscut o remarcabilă prosperitate, care a continuat şi în 1930 ; abia în
toamna anului 1931 criza a afectat economia franceză.

2
Pe plan regional, vechile zone miniere sunt în declin în favoarea Angliei de Sud-Est, unde s-au
dezvoltat periferii industriale ale oraşelor, cu mici şi uniforme locuinţe individuale.
3
Ca şi în Germania, criza din 1929 a pus la grea încercare sistemul de ajutor al şomerilor, mai ales în
condiţiile în care în Marea Britanie exista ideea că ajutorul de şomaj este un privilegiu şi constituie un
handicap pentru relansarea economică. Din 1931 reduceri clare au început să afecteze venitul şomerilor
şi ansamblul ajutoarelor acordate sectorului social. În 1935 a fost introdus un means test umilitor
pentru controlarea resurselor celor care au dreptul, iar nivelul venitului acordat a rămas foarte scăzut
(35 de livre pe săptămână pentru o familie de 5 persoane. Din 1935 a fost pus în aplicare un sistem mai
uman în cadrul unu organism care centralizează politica de ajutor a şomerilor : Unemployment
Assistance Board. Practic, în afara câtorva măsuri voluntariste asupra locuinţei (Greenwood Act) şi
pensiilor, politica socială engleză nu a cunoscut transformări profunde în timpul crizei.
 12

Caracterul tardiv al crizei franceze a fost explicat prin aceea că economia

franceză ocupa o poziţie relativ marginală faţă de marele capitalism mondial. În al
doilea rând, economia franceză era o economie constituită în majoritate din
întreprinderi mici şi mijlocii care lucrau în exclusivitate pentru piaţa naţională, la
adăpost de barierele vamale, patronii francezi investind preponderent propriile
capitaluri, evitând creditele bancare. Astfel, întreprinderile franceze nu au fost atinse
de contracţia pieţei mondiale, de retragerea capitalului american sau de dificultăţile
sistemului bancar, Franţa fiind, în mod paradoxal, protejată în faţa crizei de arhaismul
structurilor sale economice.
Criza s-a manifestat printr-o scădere a producţiei. În domeniul agricol ea a
atins trei produse cheie – grâul, vinul şi sfecla – care nu au mai putut fi exportate,
preţul lor fiind superior celui mondial determinând acumularea stocurilor care a
antrenat o prăbuşire a cursurilor.
În industrie, ramurile vechi, cel mai importante prin numărul salariaţilor şi
valoarea producţiei au fost cel mai grav afectate : industria cărbunelui, a fierului, a
oţelului şi a textilelor s-au prăbuşit, fiind lipsite de debuşeuri, în total producţia
industrială scăzând cu 30%. Sectoarele economice moderne, cele mai bine echipate –
electricitatea, automobilul, aluminiul, industriile chimice, rafinăriile de petrol – au
rezistat şi şi-au continuat progresul.
Din 1935, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor şi-au început redresarea
situaţiei economice, în Franţa criza s-a accentuat, arhaismul structurilor, care în prima
fază protejase economia franceză, constituindu-se într-un obstacol în calea relansării,
întreprinderile franceze fiind incapabile să concureze pe cele ale altor ţări
industrializate. Lipsa de dinamism a economiei franceze s-a datorat unor cauze
multiple, printre care protecţionismul – generator de rutină –, prudenţa excesivă a
conducătorilor de întreprinderi, insuficienţa investiţiilor şi stagnarea demografică.
În plus, guvernele franceze ale anilor ’30, aflate în faţa unor probleme grave a
căror natură nu a fost înţeleasă, au atacat consecinţele crizei şi nu cauzele ei ; astfel,
nu a fost făcut nici un efort pentru a moderniza vechile structuri ale economiei
franceze şi a fost respinsă ideea devalorizării francului, care ar fi permis alinierea
preţurilor franceze la nivelul celor mondiale.
În aceste condiţii, au fost adoptate numai măsuri punctuale : în domeniul
vamal au fost introduse suprataxe de schimb impuse produselor ţărilor care şi-au
devalorizat moneda, în scopul măririi preţurilor acestora şi au fost limitate importurile
 13

mărfurilor care făceau concurenţă produselor franceze ; în sectorul agricol, s-au luat
măsuri pentru a stopa supraproducţia, prin stocarea grâului, defrişarea viilor, distilarea
vinului sau a sfeclei de zahăr transformate în alcool ; în industrie, a fost introdusă
interdicţia creării de noi întreprinderi şi a fost adoptat un plan de înzestrare naţională
pentru a lupta împotriva şomajului.
Politica deflaţionistă a guvernelor franceze a vizat diminuarea cheltuielilor
statului prin reducerea salariilor funcţionarilor şi a alocaţiilor pentru şomeri, pentru a
reduce deficitul bugetar – în care a fost identificată cauza crizei –, concomitent cu o
scădere generală a preţurilor pentru a permite relansarea exporturilor. Această politică
a atins apogeul în 1935, când au fost adoptate decretele-lege Laval, prin care s-a decis
o reducere cu 10% a tuturor cheltuielilor statului, măsură care nu a avut alt efect decât
agravarea crizei datorită contracţiei pieţei interne.
Măsurile ineficiente adoptate de guvernele franceze pentru combaterea crizei
au accentuat criza socială, în condiţiile în care, în perioada 1930-1935, venitul mediu
al francezilor a scăzut cu 30%. Categoria cea mai afectată de criză a fost cea a claselor
mijlocii urbane şi rurale, pentru agricultori scăderea veniturilor atingând 59%, în timp
ce veniturile obţinute din comerţ şi industrie au scăzut cu 46%.
Criza a afectat şi categoria salariaţilor ale căror venituri s-au redus cu 25%,
reducerea corespunzând practic scăderii costului vieţii. Funcţionarii au fost puţin şi
târziu atinşi, mai puţin de criză cât de diminuarea salariilor lor în cadrul politicii
deflaţioniste. Muncitorii au fost afectaţi de şomajul parţial sau total şi de diminuarea
salariilor orare. Au existat şi grupe sociale a căror situaţie a fost staţionară sau chiar
ameliorată în anii crizei : acestea au fost, pe de o parte, pensionarii, ale căror venituri
au fost reevaluate în 1930, iar pe de altă parte, profesiunile liberale, proprietarii de
imobile şi, parţial, acţionarii societăţilor cotate la Bursă.
Criza economică a exacerbat antagonismele în cadrul societăţii franceze, care
s-a confruntat de la mijlocul anilor ’30 şi până la declanşarea războiului cu o gravă
criză socială şi politică. În primăvara anului 1936, victoria Frontului Popular în
alegeri şi formarea guvernului Leon Blum au coincis cu declanşarea unui val de
greve4 la care au participat aproape două milioane de salariaţi.

4
Grevele s-au declanşat spontan după victoria Frontului Popular, din motive diverse cum ar fi
pregătirea naţionalizării industriilor şi îndeplinirea unor revendicări salariale ; grevele au fost însoţite
de ocuparea locului de muncă şi au îngrozit patronatul francez care a văzut în ele o tentativă de
expropriere şi începutul revoluţiei sociale.
 14

Pentru rezolvarea situaţiei, reprezentanţii patronatului au semnat, la 7 iunie

1936, cu cei ai CGT (Confederaţia Generală a Muncii) acordurile de la Matignon prin
care au fost oferite muncitorilor creşteri salariale cuprinse între 7% şi 15%, au fost
recunoscute drepturile sindicatelor şi practica convenţiilor colective. Acordurile au
schiţat o soluţie a crizei, creşterea salariilor mici urmând să permită o relansare a
consumului intern şi să provoace o redresare economică5.
Guvernul Leon Blum a început aplicarea unui program de reforme economice
inspirat în mare parte de ideile stângii. Astfel, în august 1936, guvernul Frontului
Popular a decis naţionalizarea industriilor de război, pentru a evita ca presiunile
politice ale producătorilor de armament să ducă la un nou conflict6. Pentru a rezolva
neliniştitoarea problemă a prăbuşirii preţului grâului, guvernul a a creat, tot în august
1936, Oficiul Naţional Interprofesional al Grâului (ONIB), al cărui rol a fost de a
regulariza piaţa, cumpărând recoltele la un preţ fixat de stat şi comercializându-le
apoi. Guvernul Frontului Popular a încercat şi democratizarea Băncii Franţei prin
spargerea monopolului exercitat asupra ei de marile firme7.
Politica economică şi erorile de analiză ale guvernului Blum, la care s-a
adăugat şi ostilitatea mediilor de afaceri au avut ca rezultat agravarea dificultăţilor
economice ale Franţei. Din iunie 1936 a început exodul capitalurilor spre Elveţia,
situaţie care a ameninţat stabilitatea francului.
Pe de altă parte, creşterea salariilor ca urmarea a acordurilor de Matignon şi
cheltuielile de reînarmare au provocat o creştere a preţurilor cu atât mai importantă cu
cât grevele din 1936 şi apoi, din 1937, efectele legii celor 40 de ore, au dus la o
diminuare a producţiei.
În scurt timp, eşecul economic8 a devenit evident, în septembrie 1936
creşterea preţurilor absorbind deja creşterea de salarii din iunie, pe 1 octombrie 1936,
guvernul fiind constrâns să devalorizeze francul.

5
Acelaşi obiectiv a impregnat alte două mari legi votate pentru a combate şomajul : prima a acordat
salariaţilor 15 zile concediu plătit, iar a doua a limitat la 40 de ore durata săptămânii de lucru.
6
În pofida acestei poziţii oficiale, guvernul Blum a pus în aplicare un vast program de înzestrare
militară pe patru ani destinat recuperării decalajului francez în domeniu.
7
Banca Franţei era dominată de cele ‘200 de familii’, adică cei mai mari 200 de acţionari care, singurii
aveau drept de vot în Adunarea generală şi alegeau consilierii generali ai băncii. Acordarea dreptului de
vot la 40.000 de acţionari a fost lipsită de efect, datorită faptului că marea majoritate a lor a fost
dezinteresată de gestiunea Băncii Franţei, care a rămas citadela marilor interese.
8
Eşecul economic a dus la eşecul politic, creşterea salariilor, concediile plătite, săptămâna de lucru de
40 de ore, etc, mărind cheltuielile întreprinderilor. Patronatul, în special micii întreprinzători, deja grav
afectaţi de criză, a fost pus în dificultate, pierderea sprijinului clasei mijlocii determinând eşecul şi
sfârşitul ‘experienţei Blum’, în vara anului 1937 (Leon Blum va avea o scurtă revenire în 1938).
 15

Devalorizarea insuficientă din 1936, nu a pus capăt scurgerii capitalurilor şi

nici dificultăţilor trezoreriei ; în februarie 1937, pentru a calma mediile de afaceri,
Leon Blum a proclamat abandonarea momentană a proiectelor de reformă socială,
măsură care a nemulţumit muncitorii, sindicatele şi partidele de stânga, fără a reuşi
câştigarea încrederii patronatului în guvern.
La sfârşitul anului 1938 – în timpul guvernului Daladier – Franţa a cunoscut o
reală relansare economică, datorată, pe de o parte, noii devalorizări a francului din
mai 1938 care a adus preţurile franceze la nivelul celor mondiale şi încrederii
manifestate de patronat în guvern şi, pe de alta, efortului reînarmării care a dat un
impuls industriei.
În 1939, economia franceză şi-a reluat activitatea economică în condiţiile
creşterii indicelui producţiei industriale, diminuării şomajului şi relansării agriculturii
datorită recoltelor favorabile. Cu toate acestea, în toamna anului 1939, activitatea
economică nu a atins încă nivelul anului 1930. Această inerţie economică s-a
manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a antrenat învechirea utilajelor şi a
frânat capacitatea de producţie, Franţa – încă profund marcată de efectele crizei
economice – nefiind pregătită din punct de vedere material pentru război.
În Italia, criza anilor ’30 a consolidat bazele totalitarismului. Până la începutul
anilor ’30, regimul fascist a practicat o politică economică şi socială favorabilă în
general claselor avute, însă efectele dezastruoase ale crizei, adăugate celor ale
imperialismului expansionist9, au determinat adoptarea unei soluţii autarhice, care a
dus la consolidarea totalitarismului şi la îngrădirea intereselor private, parţial
subordonate proiectelor politice ale regimului.
Între 1922 şi 1927, alianţa de fapt între fascism şi marile interese private a
funcţionat în profitul acestora din urmă şi a determinat regimul Musollini să adopte o
politică economică liberală. Din 1925, guvernul a încercat redresarea lirei şi
demontarea aparatului dirijist care funcţionase în timpul războiului10.

9
Musollini visa la o Italie de 60 de milioane de locuitori, pretext şi instrument al unei politici
expansioniste. Pentru aceasta, printre alte măsuri, el a instaurat un sistem de sporire a natalităţii –
prime, concursuri, propagandă, fiscalitate mai grea pentru celibatari, etc – şi a restrâns emigraţia.
Rezultatul a fost creşterea populaţiei Italiei în perioada fascistă de la 38 la 45 de milioane de locuitori,
în ciuda unei sensibile scăderi a natalităţii de la 20 la 23%o.
10
Politica economică promovată de ministrul de finanţe De Stefani, tradiţionalistă şi liberală a limitat
cheltuielile guvernului, făcând astfel să scadă inflaţia şi a limitat amestecul statului în industrie. Astfel,
de exemplu, reţeaua de telefoane a fost scoasă de sub controlul guvernului şi înapoiată companiilor
particulare, în timp ce taxele percepute în industrie care obţinuse profituri uriaşe din contractele
guvernamentale din timpul războiului au fost fie reduse, fie s-a renunţat la ele.
 16

În acelaşi timp a fost aplicată o politică fiscală care a plasat majoritatea

sarcinilor fiscale asupra bugetelor modeste. Spre sfârşitul primului deceniu interbelic,
situaţia economică s-a îmbunătăţit în mod evident, situaţie reflectată de creşterea
salariilor şi a indicelui productivităţii muncii care, de la 100 în 1922 a ajuns la 195 în
1926. Totuşi, Musollini a sacrificat în mod deliberat expansiunea economică,
prestigiului monedei11, măsurile de stabilizarea lirei antrenând în 1927 o recesiune
care a făcut necesară recurgerea la o politică în mod deschis dirijistă.
Primele decizii autarhice au fost determinate de necesitatea de restrângere a
importurilor pentru redresarea balanţei comerciale şi pentru a reechilibra balanţa de
plăţi. Politica economică a fost orientată spre dezvoltarea unor sectoare până atunci
incapabile să satisfacă necesităţile pieţei interne cu produse de primă necesitate.
Astfel, datorită eforturilor efectuate pentru dezvoltarea agriculturii (Bătălia pentru
grâu), randamentele la grâu au crescut cu 50%, în timp ce producţia a crescut de la 50
la peste 80 de milioane de chintale în 1933, ceea ce permitea satisfacerea nevoilor
naţionale. Politica de îmbunătăţiri funciare a avut ca rezultat asanarea şi cultivarea
mai multor milioane de hectare în Valea Padului, pe litoralul tirenian şi adriatic şi,
mai ales în regiunea Romei.
De asemenea, Italia a fost dotată cu o infrastructură modernă datorită marilor
lucrări publice întreprinse de regimul fascist, cum au fost electrificarea căilor ferate,
construirea de autostrăzi şi lucrările de urbanism. A fost instituit un sistem corporatist
fondat pe principiul colaborării dintre clasele sociale ; prin legea Rocco din 1926,
monopolul raporturilor angajaţi-patroni a fost acordat sindicatelor fasciste, iar grevele
au devenit ilegale.
În 1927, charta muncii a încredinţat statului misiunea de a face respectate
convenţiile colective şi de a veghea ca interesul naţional să primeze întotdeauna
asupra intereselor private.

11
Reevaluarea lirei a avut o semnificaţie deosebită. La jumătatea anilor ’20, rata de schimb a lirei
italiene de aproximativ 150 lire italiene la o liră sterlină a fost găsită inacceptabilă de către Musollini,
care considera că o ţară puternică şi dinamică trebuie să aibă o monedă pe măsură şi în consecinţă în
1927 a stabilit o nouă rată de schimb de 90 de lire italiene la o liră sterlină. Astfel, Musollini şi-a atins
obiectivul principal, şi anume sporirea prestigiului, însă preţul a fost plătit de economia italiană : în
condiţiile în care mărfurile italiene au devenit de două ori mai scumpe, industriile axate pe export (mai
ales cea textilă) au intrat în criză. Pe de altă parte, reevaluarea lirei ar fi trebuit să-l ajute pe
consumatorul italian, deoarece alimentele şi alte produse din import s-ar fi ieftinit ; însă, Musollini a
împiedicat acest lucru prin introducerea unor taxe prohibitive pe importuri. Singurele industrii
avantajate au fost industria oţelului, cea de armament şi cea constructoare de nave, care aveau nevoie
de materii prime ieftine din import.
 17

La începutul anilor ’30, statul fascist a fost nevoit să vină în ajutorul

capitalismului italian puternic afectat de criza mondială. Stabilizarea lirei la un nivel
prea ridicat a creat o disparitate între preţurile italiene şi cele de pe piaţa mondială, iar
exportatorii s-au confruntat cu dificultăţi.
Criza mondială a agravat situaţia, provocând o scădere cu 30% a producţiei
care a determinat creşterea şomajului la 2 milioane în 1933 şi a dus la scăderi
salariale. Ameninţate de faliment, marile societăţi industriale şi bancare au cerut
ajutorul statului italian, angajat în aplicarea unei politici deflaţioniste.
Măsurile ortodoxe din punct de vedere financiar nefiind suficiente pentru a
redresa situaţia, au determinat adoptarea unei politici autarhice, dictată nu atât de
circumstanţe, cât mai ales de dorinţa de a urma cu orice preţ politica prestigiului
monetar. Astfel, Italia s-a izolat relativ faţă de lumea exterioară prin introducerea
controlului schimburilor, prin taxe vamale prohibitive pentru orice produs ‘nevital’,
prin acorduri de clearing cu România, Bulgaria, Germania, etc. Într-o a doua etapă,
controlul statului asupra economiei s-a intensificat, beneficiind însă de
consimţământul cercurilor de afaceri.
A fost astfel creat, în ianuarie 1933, Institutul pentru Reconstrucţie Industrială
(IRI), destinat iniţial să furnizeze întreprinderilor lichidităţile necesare relansării
activităţii lor, care însă s-a văzut pus în situaţia de a răscumpăra o parte importantă a
acţiunilor lor, ceea ce a dat naştere unor veritabile holdinguri de stat. Paradoxal,
această politică a antrenat o consolidare a structurilor de concentrare a capitalismului
şi nu o socializare a lor aşa cum apărea ea în ideologia fascistă. Controlul statului s-a
extins foarte mult, astfel că 80% din construcţiile navale şi 50% din producţia de oţel
au ajuns să fie controlate de guvern.
Autarhia a fost consolidată şi mai mult de războiul din Etiopia şi de punerea
Italiei în ‘carantină’ prin regimul sancţiunilor internaţionale. Din 1936, sub impulsul
Comisiei Supreme a Autarhiei s-a desfăşurat un efort imens pentru a permite Italiei
să-şi satisfacă singură nevoile de carburanţi, de cărbuni, minereuri, pentru dezvoltarea
industriei celulozei, a textilelor artificiale, etc., aceasta neţinând cont de costurile de
revenire şi de condiţiile antieconomice care au încurajat specula şi corupţia. Cu toate
acestea, rezultatele au fost spectaculoase, reflectate în avântul hidroenergeticii, al
industriei aluminiului, construcţiilor navale şi aeronautice, însă parţiale în condiţiile în
care au fost realizate în cadrul unui sistem orientat spre pregătirile de război.
 18

Clasele conducătoare şi masele au beneficiat în mod inegal de pe urma

schimbărilor intervenite. În timp ce burghezia a pierdut unele din prerogativele sale
politice şi şi-a consolidat puterea economică, clasa de mijloc nu a profitat de pe urma
regimului decât în măsura în care s-a folosit de posibilităţile de ascensiune socială
oferite de organizaţiile fasciste. Masele populare au văzut, pe ansamblu, o
îmbunătăţire a situaţiei lor economice şi sociale, odată cu dezvoltarea industriei şi
adoptarea unei legislaţii sociale. Totuşi, corporatismul a favorizat în special
conducătorii de întreprinderi, care au folosit arbitrajul şi forţa coercitivă a statului
pentru a-şi impune voinţa în faţa salariaţilor.
Politica regimului fascist a avut ca rezultat dezvoltarea dezechilibrată a
economiei italiene care în 1939 era axată artificial pe pregătirile de război. Rezultatele
pozitive, reflectate de creşterea indicelui producţiei industriale de la 100 în 1922, la
185 în 1930 şi la 209 în 1938, nu au reuşit să mascheze punctele slabe în primul rând
insuficienta dezvoltare a pieţei interne, consumul de grâu, carne, zahăr stagnând, de
exemplu, la nivelul din 1922. Spre sfârşitul anilor ’30 s-au înregistrat mari deficite
bugetare pentru remedierea cărora trebuiau făcute fie reduceri majore ale cheltuielilor
militare, fie reducerea semnificativă a nivelului de trai, însă Musollini, conform
obiceiului, a refuzat să recunoască gravitatea situaţiei economice, problemele
rămânând nerezolvate în momentul intrării Italiei în cel de-al doilea război mondial.
În Germania, influenţa crizei americane s-a resimţit la mai multe niveluri. În
primul rând, s-a observat o scădere a investiţiilor provenite din SUA, care au scăzut
de la 250 milioane dolari în 1928 la 40 de milioane dolari în 1929.
În al doilea rând, reculul comerţului exterior american l-a atras pe cel al
schimburilor economice mondiale, exporturile germane fiind primele care au resimţit
consecinţele : din 1929 în 1932 exporturile germane au scăzut cu 25% în volum şi cu
52% în valoare, situaţie însoţită de o puternică scădere a preţurilor mondiale. Din
aceasta a rezultat o scădere spectaculoasă a producţiei industriale cu circa 20% între
februarie 1929 şi februarie 1931; între 1928 şi 1932, ponderea producţiei industriale a
Germaniei în producţia mondială a scăzut de la 11,6% la 8,9%.
La începutul anului 1931 a început retragerea masivă a capitalurilor
americane, britanice şi franceze investite în Germania, ceea ce a determinat reducerea
rezervelor de aur şi devizelor Reichbank, a provocat prăbuşirea cursurilor bursiere şi a
creat în mediile de afaceri un sentiment de nelinişte care a degenerat în panică, odată
cu anunţarea, pe 11 mai 1931, a falimentului puternicei bănci austriece Kredit Anstalt.
 19

Criza a luat o amploare deosebită în iunie-iulie 1931, în momentul în care

retragerile din bănci şi case de depuneri au atins 2 miliarde de mărci. Falimentul unuia
din principalele grupuri textile germane – Nordwolle din Bremen – a determinat
suspendarea plăţilor uneia din cele mai importante patru instituţii de credit –
Danatbank – la 12 iulie 1931, o zi mai târziu, cancelarul Bruning decizând închiderea
tuturor băncilor şi caselor de depuneri, care vor fi redeschise în august cu restricţii
drastice asupra retragerilor de fonduri şi operaţiunilor de schimb.
Căderea exporturilor şi diminuarea importurilor - care a compromis
aprovizionarea cu materii prime - decise de guvern pentru a limita deficitul comercial
au provocat prăbuşirea producţiei industriale : în trei ani, producţia de cărbune a
scăzut de la 163 la 104 milioane tone, cea de oţel de la 16 la 5,8 milioane tone, iar
industria constructoare de maşini a înregistrat o scădere a producţiei cu 40%.
În timp ce portofoliile de comenzi sunt zero, multe uzine şi-au redus la 50%
capacitatea de producţie, cea mai mare parte a societăţilor şi-au redus dividendele şi s-
au înregistrat un număr impresionant de falimente (de la 10 la 12.000 pe an). Scăderea
preţurilor agricole a lovit dur pe marii proprietari din Est, care au fost nevoiţi să se
îndatoreze pentru a-şi moderniza exploatările şi au trebuit adeseori să-şi ipotecheze
domeniile.
Criza din 1930-1932 a avut asupra societăţii germane efecte aproape identice
cu cea din 1923, cu diferenţa că, de această dată, salariaţii şi, în general cei ce aveau
venituri fixe, au fost relativ privilegiaţi, deoarece curba salariilor s-a menţinut peste
curba preţurilor. Şomajul a crescut de la 600.000 în 1928, la 3.700.000 la sfârşitul lui
1930, a ajuns la 5,1 milioane în septembrie 1932 şi a atins punctul maxim la începutul
anului 1933, când 6,1 milioane de germani erau şomeri ; şomajul parţial a afectat 8
milioane de oameni care primeau salarii reduse la jumătate. În total, între 50 şi 60%
din populaţia germană a fost afectată de criza locurilor de muncă, care a atins mai ales
muncitorii, tinerii şi cadrele.
În anii ’30, prosperitatea economiei germane s-a sprijinit pe baze foarte
fragile. În deceniul patru, datoria externă a Germaniei a luat proporţii enorme
ajungând la 6,5 miliarde de dolari, adică la o dobândă anuală de 300 de milioane de
dolari, care a necesitat aporturi constante de noi capitaluri străine.
Din cele 25 de miliarde de mărci-aur investite, cu începere din 1924, în
economia germană, cea mai mare parte de provenienţă americană, 10 miliarde mărci-
aur au fost pe termen scurt, pe care băncile germane le-au investit în industrie sub
 20

formă de obligaţiuni sau de credite pe termen lung. Astfel, sistemul bancar german s-a
aflat în imposibilitatea de a se mobiliza rapid pentru a face faţă cererilor de
rambursare ale creditorilor americani şi nu a putut conta în acest caz decât pe slabele
rezerve în devize ale Reichsbank şi pe propriile lor creanţe externe.
Pe de altă parte, investiţiile industriale, efectuate cu o preocupare evidentă
pentru raţionalizare şi productivitate crescută, au fost la limita mijloacelor financiare
ale Germaniei ; ele nu se puteau dezvolta decât în condiţiile unei creşteri constante a
volumului afacerilor, pe care numai expansiunea pieţelor externe o puteau asigura.
Astfel, economia germană a fost extrem de vulnerabilă la contracţia comerţului
internaţional. Nu în ultimul rând, evoluţia conjuncturii politice, a slăbit încrederea
germanilor în guvern şi a favorizat fuga capitalurilor.
Diminuarea încasărilor şi creşterea intervenţionismului statului au distrus
echilibrul bugetar. În încercarea de a stopa criza, guvernele germane – cel condus de
Heinrich Bruning12 şi cel al lui Franz von Papen – au practicat o severă politică
deflaţionistă, reflectată în scăderea salariilor funcţionarilor, reducerea alocaţiilor de
şomaj şi a prestaţiilor sociale, anularea convenţiilor colective şi creşterea impozitelor
indirecte, măsuri care au afectat în special muncitorimea şi mai puţin clasele avute.
Pe de altă parte, statul a intervenit direct în activitatea economică, prin
cumpărarea întreprinderilor aflate în dificultate, acordarea de subvenţii sau reduceri
de impozite, stabilirea controlului schimburilor şi controlul asupra sistemului bancar.
Din 1933, conjuctura economică, mai mult decât doctrina NSDAP-ului au
impus economiei germane un dirijism strict şi o evoluţie spre autarhie. Primele
opţiuni autarhice au fost motivate de necesităţile reconstrucţiei economice.
Promotorii noii politici economice, în special dr.Hjalmar Schacht (preşedinte
al Reichbank între 1933-1939 şi ministru al economiei între 1934-1937), ca şi
industriaşii şi oamenii de afaceri au fost partizanii economiei liberale, iar conducătorii
nazişti nu au intenţionat să aplice odată ajunşi la putere programul stângist la
partidului elaborat în anii ’20.
Pe parcursul anului 1932, conducerea nazistă a început să ia în considerare un
număr de posibile abordări ale problemei economice. În primul rând, exista politica
autarhiei, care presupunea crearea unei comunităţi comerciale sau economice aflată
sub influenţa dominantă a Germaniei, care să fie extinsă în aşa fel încât să rivalizeze

12
Heinrich Bruning era liderul parlamentar al Partidului de Centru, al doilea ca importanţă din
Reichstag.
 21

cu celelalte mari puteri economice. În al doilea rând, a fost acordată o atenţie specială
ideii de finanţare deficitară, promovată de adepţii keynesismului, crearea de noi locuri
de muncă urmând a determina sporirea cererii la nivelul ansamblului economiei. Până
în ianuarie 1933, în ciuda atenţiei acordate unor asemenea orientări, nu a apărut nici
un plan coerent.
În consecinţă, deşi aceste moduri de abordare figurează în istoria economică a
celui de-al Treilea Reich, în ele există o lipsă de consistenţă care sugerează faptul că
politica economică tindea să fie pragmatică şi să răspundă mai degrabă necesităţilor
momentului respectiv, decât să fie rezultatul unei planificări tratate cu grijă. Pe
ansamblu, în întreaga perioadă a regimului nazist nu a predominat nici un sistem
economic unic şi unitar.
Greu îndatorată şi dispunând de slabe rezerve monetare, Germania nu a putut
proceda nici la o devalorizare – care ar fi sporit greutatea datoriilor sale –, nici la o
politică de inflaţie controlată (similară New Deal-ului american), deoarece după criza
din 1923 orice tensiune inflaţionistă risca să provoace panică.
De asemenea, Germania nu a putut conta pe credite externe şi a fost astfel
nevoită să-şi relanseze economia prin limitarea la maxim a ieşirilor de aur şi devize.
Liniile generale ale programului social-economic al lui Adolf Hitler sunt
rezumate în Apelul către poporul german din 31 ianuarie 1933 : ’Au trecut mai bine de 14
ani de la nefericita zi în care poporul german, orbit de promisiunile lansate atât în interiorul, cât şi
în exteriorul ţării, a dat uitării cele mai înalte valori ale trecutului său, ale Reichului, ale libertăţii şi
onoarei sale, pierzând astfel tronul… Plini de adâncă nemulţumire, milioane dintre cei mai buni
bărbaţi şi femei ai Germaniei, din toate straturile sociale, au asistat la dezintegrarea naţiunii într-un
talmeş-balmeş de opinii politice egoiste, interese economice şi conflicte ideologice…Mizeria
poporului nostru este înfiorătoare ! Proletariatul muritor de foame înregistrează milioane de şomeri,
în timp ce întreaga clasă mijlocie, a micilor întreprinzători, a fost sărăcită. Dacă şi ţăranul german
va fi implicat în această prăbuşire economică, ne vom confrunta cu o catastrofă de mari
proporţii…Noi preluăm o moştenire îngrozitoare. Sarcina care ne stă în faţă este cea mai grea dintre
cele cu care s-au confruntat politicienii germani. Dar cu toţii avem o încredere nemărginită, căci
credem în poporul nostru şi în valorile sale eterne. Ţăranii, muncitorii şi clasa de mijloc trebuie să
se unească pentru a contribui la clădirea noului Reich. Guvernul naţional consideră că sarcina
primordială este aceea de a restabili unitatea de spirit şi voinţă a poporului german…Găsindu-se
deasupra claselor sociale şi averilor, va reda poporului conştiinţa unităţii sale rasiale şi politice şi
obligaţiile care derivă de aici…Va declara, aşadar, un război civil nemilos nihilismului spiritual,
politic, cultural. Germania nu trebuie şi nu va cădea în anarhia comunistă. În 14 ani, partidele din
noiembrie au ruinat ţăranul german. În 14 ani, au creat o armată de şomeri. Guvernul naţional va
 22

urma planul expus în continuare cu voinţă de fier şi perseverenţă plină de încăpăţânare. În

următorii 4 ani, ţăranul german trebuie salvat din ghearele sărăciei. În 4 ani, şomajul trebuie
eradicat. În paralel cu acestea, se vor forma premisele însănătoşirii economiei…Guvernul revoluţiei
naţionale doreşte să pornească la treabă, şi o va face. Nu el este cel care timp de 14 ani a provocat
ruina poporului german ; el doreşte să-l conducă la apogeu. Este hotărât să facă atâtea îmbunătăţiri
în 4 ani, cât să acopere datoriile contractate în 14 ani. Dar nu poate subordona opera de
reconstrucţie voinţei celor care sunt răspunzători de colaps. Partidele marxiste şi cei care le susţin
au avut la dispoziţie 14 ani în care să-şi dovedească priceperea. Rezultatul este un morman de ruine.
Acum, popor german, acordă-ne nouă 4 ani şi judecă-ne apoi’.
Numit de Adolf Hitler în fruntea Reichsbank şi a ministerului economiei,
dr.Hjalmar Schacht a încercat iniţial să opereze redresarea financiară a Germaniei prin
aceleaşi metode aplicate în 1924. Pentru aceasta, el a întărit controlul schimburilor
instituit de guvernul Bruning, pentru a stopa hemoragia de capital şi a aplicat pentru a
nu recurge pe faţă la inflaţie, un sistem de cambii garantate de stat, cu care industriaşii
şi-au plătit furnizorii şi care urmau să fie onorate după redresare.
În acelaşi timp, statul a finanţat o politică de mari lucrări publice şi de
reînarmare. În urma organizării puse la punct de Schacht, între anii 1933 şi 1937,
bugetul statului a fost destinat unor lucrări menite să creeze noi locuri de muncă
(construirea autostrăzilor şi a clădirilor publice, defrişări), iar subvenţiile acordate au
ajutat la revitalizarea construcţiilor private şi a reparaţiilor.
Rezultatele s-au tradus prin relansarea producţiei de oţel şi fontă, scăderea
şomajului, cu toate că puterea de cumpărare a maselor a scăzut prin micşorarea
salariilor şi datorită prelevărilor fiscale, guvernul nereuşind crearea unei mari pieţe de
consum interne care ar fi putut prelua sarcina continuării iniţiativelor statului.
Dificultăţile persistente ale comerţului exterior, combinate cu acest semi-eşec au
determinat intensificarea tendinţelor dirijiste şi autarhice.
Prin legea din 3 iulie 1934 lui Hjalmar Schacht i s-au acordat puteri
dictatoriale asupra economiei, necesare introducerii Noului Plan Economic aplicat din
septembrie 1934. Planul a oferit guvernului un control pe scară largă al tuturor
aspectelor legate de schimburile comerciale şi valutare, în acest fel guvernul
stabilindu-şi priorităţile. În consecinţă, de exemplu, în 1934 importurile de bumbac au
fost reduse substanţial, pentru a satisface cererile de import ale industriei grele.
 23

Schacht a încercat să promoveze comerţul şi să economisească valuta străină

prin semnarea unor tratate13 de comerţ bilateral, în special cu ţările din sud-estul
Europei şi din America Latină. Rezultat al politicii lui Schacht, la sfârşitul anului
1935, Germania avea un surplus comercial, rata şomajului era în scădere, iar
producţia industrială globală crescuse cu 49,5% faţă de 1933.
În orice caz, toate aceste succese au fost marcate o slăbiciune structurală
fundamentală în problema echilibrării plăţilor, care, între 1934 şi 1936, a fost mascată
printr-o serie de subterfugii financiare inteligente. În ciuda trucurilor sale economice
şi a simpatiei aparente faţă de finanţarea deficitară, Schacht era conştient că deficitul
bugetar şi balanţa plăţilor nu puteau fi menţinute pe timp nelimitat, la începutul anului
1936 devenind clar faptul că odată cu creşterea cerinţelor pentru înarmare şi alte
cheltuieli adiacente, balanţa de plăţi a Germaniei se îndrepta spre dezastru. În
consecinţă, Schacht a propus o reducere a cheltuielilor militare în speranţa măririi
producţiei de bunuri industriale de export, care aveau avantajul de a fi vândute şi de a
câştiga valută. Soluţia propusă a avut susţinători, în special printre cei cu interese în
ramurile industriale orientate spre export, dar a întâmpinat o opoziţie fermă din partea
forţelor armate şi a NSDAP.
Criza politico-economică din 1936 a fost rezolvată prin introducerea Planului
de patru ani (9 septembrie 1936), aflat sub conducerea lui Hermann Goring, al cărui
scop principal a fost pregătirea forţelor armate şi economiei în vederea războiului.
Planul a avut patru priorităţi : creşterea producţiei agricole, perfecţionarea
sectoarelor-cheie ale forţei de muncă, reglementarea guvernamentală asupra
importurilor şi exporturilor şi obţinerea unei independenţe economice în ceea ce
priveşte materiile prime, precum petrolul, metalele şi cauciucul. Planul a prevăzut
naţionalizarea anumitor sectoare, puţin rentabile, însă, pe ansamblu, structura
capitalistă a economiei germane a subzistat şi chiar a fost consolidată printr-o
puternică concentrare. Succesul Planului de patru ani s-a dovedit a nu fi total. Pe de o
parte, a fost departe de a atinge obiectivele propuse în privinţa produselor vitale legate
de petrol şi cauciuc, iar producţia de armament nu a tins cotele cerute de armată.

13
Acestea luau adeseori forma unor convenţii ce presupuneau schimburi în natură directe, evitându-se
astfel necesitatea schimbului oficial de valută. Germania se declara de acord să tranzacţioneze materii
prime din aceste ţări, cu condiţia ca mărcile să fie folosite numai pentru cumpărarea produselor
germane (la un moment dat s-a estimat că marca germană avea 237 de valori diferite, în funcţie de ţară
şi împrejurări). În acest fel, Germania a început să exercite o influenţă economică puternică în Balcani
cu mult înainte să fi obţinut controlul politic şi militar.
 24

Pe de altă parte, producţia unui număr de materiale-cheie, cum ar fi aluminiul

şi explozibilele, s-a mărit considerabil, iar la alte produse a crescut, atingând o rată
însemnată. Astfel, în ciuda avântului economic, Germania a înregistrat o creştere a
gradului său de dependenţă faţă de importuri.
În acelaşi timp s-a urmărit creşterea producţiei industriale şi limitarea
importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de
înlocuire (Ersatz), benzină şi cauciuc sintetic, textile artificiale, etc. Pentru reducerea
scurgerilor de devize marca a fost blocată – investitorii străini trebuind să-şi
cheltuiască veniturile în Germania – şi s-au introdus pe scară largă acorduri de
clearing – orice import trebuind să fie compensat printr-un export de aceeaşi valoare
în ţara respectivă. La sfârşitul anului 1938, producţia industrială germană a înregistrat
o creştere de 105% faţă de 1933, însă, în pofida acestui fapt, Germania nu era
pregătită pentru război14.
Din 1936, autarhia a devenit nu numai condiţia unei redresări economice ce
urma să reinsereze progresiv Germania în circuitele economice mondiale, ci şi
instrumentul unei reînarmări fără limite în perspectiva războiului, război în care
Germania trebuia să se descurce de una singură.
Pentru aceasta a fost dezvoltată agricultura prin mari lucrări de îmbunătăţiri
funciare şi prin limitarea exodului rural şi a fărâmiţării terenurilor prin crearea – prin
Legea Reichului privind gospodărirea fermelor din 1933 - de domenii inalienabile
(Erbhofe), statul german oferind siguranţa proprietăţii celor ce deţineau ferme de
dimensiuni medii, cuprinse între 7,5 ha şi 12,5 ha15.
Comunitatea agricolă a avut un statut special, ideologia nazistă a ‘Sângelui şi
pământului’, reprezentând ţărănimea ca fiind, din punct de vedere rasial, cel mai pur
element al Volk-ului, reprezentantă a acelor valori tradiţionale care se pierduseră în

14
O serie de cercetări efectuate în anii ’50 – în special cele ale lui B.H.Klein – au dus la concluzia că
această ‘mobilizare parţială’ a economiei germane în perioada Planului de patru ani a reprezentat o
strategie deliberată care ţinea de politica Blitzkrieg. În opinia acestor cercetători, Hitler şi forţele
armate cunoşteau situaţia precară a Germaniei în ceea ce priveşte materiile prime şi în consecinţă au
adoptat strategia războaielor scurte, care să nu slăbească excesiv economia. În plus, acest plan avea şi
avantajul politic de a nu reduce în mod drastic producţia de bunuri de consum. În consecinţă, Klein a
susţinut că anterior anului 1939, nivelul de mobilizare economică al Germaniei în vederea războiului a
fost mai curând scăzut. Oricum, este evident că din 1933 creşterea economică a fost direcţionată în
principal către nevoile armatei şi nu către consumul civil, iar din 1936 şi până în 1939, peste 2/3 din
totalul investiţiilor germane au fost îndreptate spre obiective care ţineau de pregătirea războiului.
15
Datorită faptului că s-a interzis prin lege diviziunea fermelor, ţăranii s-au confruntat cu mari
probleme în asigurarea viitorului pentru mai mult de unul dintre copii. Pe de altă parte, tergiversările
birocratice ale organismelor guvernamentale au provocat numeroase resentimente şi nemulţumiri în
rândul ţărănimii (de exmplu, se stipula ca fiecare găină să dea 65 de ouă anual !).
 25

societatea urbană amorfă a Germaniei industrializate. Din 1933, Comisia pentru

aprovizionarea Reich-ului a început să controleze fiecare aspect al producţiei şi
consumului agricol, fermierii beneficiind de o creştere a preţurilor între 1933 şi 1936.
Către sfârşitul anilor ’30, în ciuda dorinţei regimului de a spori producţia
agricolă a devenit evident faptul că avea loc un exod al lucrătorilor către oraşe,
datorită salariilor mai mari existente în mediul urban. În condiţiile în care agricultura
germană nu dispunea de puterea economică de a intra în competiţie cu alte sectoare
ale economiei şi datorită faptului că existau anumite limite în ceea ce priveşte politica
de intervenţie a statului, ea s-a confruntat cu o lipsă acută a forţei de muncă.
Militarizarea economiei germane a fost însoţită de o mobilizare a mâinii de
lucru realizată prin intermediul corporatismului. Sindicatele au fost suprimate, fiind
înlocuite de Frontul Muncii (Deutsche Arbeitfront)16, organizaţie care a regrupat
salariaţii şi patronii, favorizându-i în general pe ultimii.
Pentru clasa muncitoare au existat în anii regimului nazist efectele benefice ale
unei munci stabile, ale unei plăţi regulate şi ale unor posibilităţi de recreere organizate
de KDF – Kraft durch Freude, Putere prin bucurie – care punea la dispoziţia
milioanelor de muncitori ocazii nenumărate (vizite culturale, întâlniri sportive şi
călătorii – în vederea petrecerii concediilor. Aceste avantaje au fost însă
contrabalansate de pierderea dreptului de negociere şi de cerinţele venite din partea
patronatului şi a guvernului, care au intervenit în mod efectiv în controlul sporurilor
de salarii şi al limitării libertăţii de mişcare a muncitorilor.
Analiza salariilor muncitorimii germane s-a dovedit a fi o chestiune foarte
complicată, în special datorită faptului că au existat o multitudine de variabile – cum
ar fi vârsta, ocupaţia şi localizarea geografică – care trebuie luate în considerare : cert
este că salariul real al unui muncitor german (puterea reală de cumpărare după
calcularea ratei inflaţiei) abia se ridica în 1938 deasupra nivelului atins în 1929,
aceasta în condiţiile în care săptămâna medie de lucru s-a mărit de 43 de ore la 47 de
ore în 1939. În ciuda tuturor complicaţiilor, în mod clar cele mai mari avantaje le-au
avut muncitorii din industriile asociate exploziei reînarmării, în timp ce persoanele
implicate în industria bunurilor de consum se zbăteau să-şi menţină veniturile
existente.

16
Cu începre din mai 1933, muncitorii nu aveau altă alternativă decât să se alăture DAF – Deutsche
Arbeitfront - şi să-i accepte stipulările în ceea ce priveşte condiţiile de muncă ; de asemenea, din 1935
prestarea unei munci a devenit obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe, economia germană
beneficiind în acest mod de o sursă de mână de lucru gratuită.
 26

În anii ’30, clasa mijlocie germană s-a aflat într-un declin relativ, determinat
de conjunctura economică dură şi de înclinaţia NSDAP către categoria socială a marii
finanţe al cărei sprijin era necesar în vederea reînarmării.
Marea finanţă a fost cea care a beneficiat cel mai mult de pe urma programului
economic aplicat în Germania după 1933 : valoarea industriei germane a crescut în
mod constant, după cum reiese din mărirea ratei de indexare de la 41 de procente în
1932 la 106 în 1940, în vreme ce dividendele plătite investitorilor au crescut de la o
medie de 2,83% la 6,60% în aceeaşi perioadă ; o asemenea creştere s-a reflectat şi în
cifra de salarizare a personalului de conducere, de la o medie de 3.700 RM în 1934 la
5.420 RM în 1938.
Datorită politicii economice aplicate în anii ’30, Germania a devenit în 1939 a
doua putere industrială a lumii, prin progresele spectaculoase înregistrate mai ales în
domeniul energiei – 186 milioane tone de cărbune, adică producţia totală a anului
1913 –, materiilor prime, bunurilor din domeniul echipamentelor şi producţiei, în
condiţiile în care şomajul a fost aproape în întregime eradicat. Progrese deosebite a
cunoscut şi agricultura germană, capabilă să satisfacă necesităţile interne ale
Reichului. Pătrunderea comercială în Europa dunăreană şi balcanică a consolidat
influenţa politică şi economică a Germaniei în aceste zone.
La pasiv, creşterea datoriei publice şi manipulările monetare, mediocra
producţie de bunuri de consum, investiţiile neproductive de reînarmare, posibilităţile
reduse de absorbţie ale pieţei interne generate de stagnarea nivelului de trai,
completează imaginea unei redresări economice incomplete şi artificiale, bazate pe
pregătirile de război.
Această dezvoltare a avut loc în cadrul unei societăţi prinse în plasa întreţesută
de către stat şi partid. Prin Mein Kampf, Hitler a deschis poporului german umilit
perspectiva unei Germanii triumfătoare ce urma să-i reunească pe toţi cei de acelaşi
sânge în cadrul Reichului renăscut şi extins prin cuceriri în est. Pregătirile de război
au fost intensificate fiind marcate de câteva momente cheie care conduc la catastrofa
declanşată în 1939 : 1935 – restabilirea serviciului militar în Germania ; 1936 –
reocuparea Renaniei ; 1938 – Hitler comandant suprem ala Reichswehr-ului, ocuparea
Austriei, ultimatumul pentru Cehoslovacia, acordurile de la Munchen ; 1939 –
ocuparea Cehoslovaciei, a portului Memel, alianţa militară italo-germană, pactul de
neagresiune germano-sovietic, invadarea şi apoi împărţirea Poloniei cu URSS (care va
anexa şi o parte a Finlandei).
 27

Excesele practicilor protecţioniste ale ţărilor industriale vest-europene

favorizează, la sfârşitul deceniului patru, aplicarea pe plan european a politicii Drang
nach Östen, concretizată în pătrunderea puternică a capitalului şi a mărfurilor
germane în ţările estului continentului. Afirmarea puternică a ţărilor revizioniste,
coroborată cu disensiunile şi slăbiciunile politicii europene, favorizează izbucnirea
unui nou război mondial. Repetatele acte de agresiune ale Germaniei, Italiei şi
Japoniei şi pericolul iminent al unei noi conflagraţii mondiale perturbă profund viaţa
economică a tuturor ţărilor şi a lumii în ansamblu, imprimându-i orientări noi,
începând cu septembrie 1939, când se declanşează cel de-al doilea război mondial.
La începutul celui de-al doilea război mondial Germania domină Europa. Însă,
atacarea URSS şi intrarea SUA în război în 1941, au inversat raportul de forţe,
războiul încheindu-se după încă 4 ani de război, soldat cu distrugeri masive şi moartea
a 50 de milioane de oameni, de 6 ori mai mulţi decât în primul război mondial. La
sfârşitul războiului, două mari puteri deţin supremaţia într-o lume complet devastată :
Statele Unite, liderul incontestabil al lumii capitaliste şi URSS, puterea aflată în
centrul unui nou bloc care pretinde a întrupa idealurile socialismului. Al doilea război
mondial marchează sfârşitul unei epoci şi începutul uneia noi caracterizată de
coordonate complet diferite.