1

TEMA NR.8 : DINAMICA ECONOMIEI EUROPENE POSTBELICE

Determinantă pentru evoluţia Europei în perioada postbelică a fost declanşarea

unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol :

împărţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economice
antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor
confrunta jumătate de secol în Războiul Rece ;

alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlantic din
1949 ;

refacerea rapidă a Europei Occidentale ;

declanşarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană ;

decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.
În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de specialitate
este definit cu termenul de ‚economii occidentale’. Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall, care regrupa
16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ ţărilor cu economie de piaţă
din Europa.
Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu
transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în cadrul
căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia erau membri cu
drepturi depline, alături de : Republica Federală Germania, Franţa, Marea Britanie,
Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia, Danemarca, Austria, Turcia,
Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg şi Islanda (Yugoslavia
având statutul de observator).
În primele trei decenii postbelice, tendinţa marcantă a evoluţiei acestui
ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare, monetare, a
curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei
‚internaţionalizări’ crescânde a economiilor occidentale.
Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei economiilor
occidentale :

Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea război mondial, ce a
durat până la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată de o creştere ezitantă,
accelerată din 1950 ;
 2

A doua fază a fost caracterizată de o creştere moderată, însă neregulată,

desfăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955 dar
şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958 ;

A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959 şi
până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970 ; în această
fază, accelerarea cvasi-continuă a inflaţiei a fost un semn a dezechilibrelor
sistemului ;

A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanşată la sfârşitul anului
1973 datorită creşterii preţului petrolului.
Creşterea economică în principalele ţări industrializate în perioada 1950-1989
1950-1960 1960-1973 1973-1980 1980-1989
RFG 8,2 4,4 2,2 1,9
Franţa 4,6 5,6 2,8 2,1
Italia 5,6 5,3 2,8 2,3
Marea Britanie 2,8 3,1 0,9 2,7
SUA 3,3 4,0 2,1 3,0
Japonia 8,8 9,6 3,7 4,2

În anii ’50, creşterea economică a RFG a fost excepţională, fiind mult mai
rapidă decât în Marea Britanie, SUA şi Franţa şi, de asemenea mai rapidă decât cea
din Italia, care a cunoscut în această perioadă un miracol economic similar celui vest-
german. Doar Japonia a depăşit cu puţin RFG, însă aceasta era în anii ’50 pe punctul
de a deveni o societate industrială modernă şi avea în plus o puternică capacitate de a
veni din urmă, superioară celei din RFG.
În anii ’60, în timp ce Japonia, Franţa, SUA şi, într-o anumită măsură Marea
Britanie au intrat într-o eră de aur, cu creşteri superioare celor din deceniul precedent,
RFG s-a confruntat cu o scădere dramatică a creşterii economice. Doar Italia a mai
cunoscut o asemenea scădere, însă încetinirea creşterii a fost mai redusă faţă de cea
din RFG. De aceea, din anii ’60 dinamica creşterii economice pe termen lung a
devenit deja mai slabă în RFG faţă de partenerii săi europeni din Comunitatea
Economică Europeană (CEE), această caracteristică menţinându-se până către a doua
jumătate a anilor ’80.
În perioada 1973-1980, ratele de creştere economică au scăzut în toate ţările în
mod drastic faţă de anii precedenţi, rata de creştere economică a RFG fiind cu puţin
mai mare decât cea a SUA. Cu toate acestea, în anii ’80 RFG a intrat într-un declin
relativ.
 3

În timp ce Marea Britanie, SUA şi, într-o măsură ceva mai redusă, Japonia, şi-
au accelerat ratele de creştere a economiilor lor, toate ţările continentale ale Europei
au avut rate de creştere economică modeste, situate între 1,9% şi 2,3% pe an.
Între ţările CEE, RFG s-a plasat pe ultimul loc, mult în urma Franţei, Italiei şi
Marii Britanii. În anii 1989-1990, RFG şi-a reocupat poziţia sa superioară în ierarhia
ţărilor cu creşteri economice semnificative.
În Germania, efortul de război a angajat o mobilizare industrială fără
echivalent în restul lumii. În pofida distrugerilor infrastructurii urbane, a
transporturilor şi a instalaţiilor industriale, Germania a beneficiat de o ‚moştenire’
incontestabilă ce a constat în potenţialul productiv şi în experienţa acumulată în
materie de organizare industrială şi de formare a mâinii de lucru.
Consecinţele dramatice ale înfrângerii şi marea mizerie a populaţiei în primii
ani postbelici au făcut ca refacerea economiei să pornească de la un nivel foarte scăzut
care au avut drept consecinţă, pe de altă parte, menţinerea salariilor la un nivel redus
care a avut drept efect creşterea competitivităţii produselor germane. În plus,
Germania a beneficiat de o forţă de muncă tânără, fiind singura ţară europeană
membră a OCDE în care, în anii 1960, populaţia între 15 şi 59 de ani reprezenta peste
60% din populaţia totală.
Consecinţele monetare şi financiare ale războiului au dus practic la dispariţia
economiei naţionale a Germaniei, reconstrucţia acestei economii în anii următori fiind
realizată printr-o rată de investiţii excepţională care a atins 25% din venitul naţional
al Republicii Federale Germania.
Germania a fost de la sfârşitul secolului XIX o puternică ţară industrializată,
menţinându-şi potenţialul industrial şi după pierderea celui de-al doilea război
mondial, fapt care a constituit un avantaj, în condiţiile în care în industrie şi în
activităţile conexe productivitatea a avut rata cea mai mare de creştere, repercutându-
se asupra ratei globale de expansiune a economiei naţionale. Semnificativ este faptul
că Republica Federală Germania a fost singura ţară europeană membră a OCDE în
care proporţia industriei în producţia globală a depăşit 50% în 1970. În plus, în
condiţiile în care produsele industriale sunt veritabile motoare ale comerţului
internaţional, RFG a devenit o forţă comercială importantă.
Înfrântă în război, Germania s-a văzut eliberată de povara cheltuielilor militare
(cu excepţia sumelor necesare întreţinerii trupelor aliate pe teritoriul propriu) pe care
le-a putut reorienta spre sectoarele productive.
 4

Pe de altă parte însă, nu a beneficiat nici de rolul de multiplicator pe care îl

joacă comenzile militare în economie, cum este cazul în SUA şi alte ţări
industrializate importante, iar Germania a resimţit din plin efectele economice ale
Războiului Rece.
Economia germană a cunoscut o puternică variabilitate conjuncturală,
influenţată de politica economică adoptată de guvernele postbelice, foarte ataşate de
ideea luptei contra inflaţiei. Economia vest-germană a parcurs până la reunificarea din
1990, cinci perioade distincte de dezvoltare, stabilite în funcţie de rata medie de
creştere anuală a PIB : 1948-1950, 1950-1960, 1960-1973, 1973-1980, 1980-1990.
În funcţie de acest criteriu, perioada cea mai bună a fost cea dintre 1948-1950,
în care ratele de creştere ale PIB au fost de peste 15% pe an. A fost o perioadă de
dramatice reorganizări ale structurii interne a producţiei drept consecinţă a reformei
monetare din 1948 şi a completei liberalizări a preţurilor.
A doua etapă a fost cea a anilor 1950-1960, în care PIB real a crescut în medie
cu 8,2% pe an ; o singură dată în această perioadă, în timpul declinului din 1958, rata
de creştere a scăzut sub 6%. Anul 1960 a fost unul de reviriment, marcând punctul
final al dinamicii creşterii postbelice ; perioada de până în 1973, a fost o perioadă a
unei creşteri relativ satisfăcătoare a PIB real de circa 4,4% pe an, dar şi de fluctuaţii
cu adevărat violente ale afacerilor. Această perioadă a conţinut prima recesiune
adevărată, cu o creştere uşor negativă în 1966-1967, dar şi o revenire ulterioară în
forţă.
Ca şi în celelalte ţări industrializate, şocul preţului petrolului din anul 1973 a
marcat o cădere economică care a făcut trecerea între anii încă de glorie ’60 şi
începutul anilor ’70 şi anii mult mai problematici care au urmat. Din 1973 şi până în
1980, creşterea medie a PIB s-a situat la o insuficientă valoare de 2,2% pe an, cu cea
mai accentuată perioadă postbelică recesivă în 1974-1975, care a condus la o creştere
puternic negativă, revenirea ulterioară fiind, în întregime, mult mai moderată decât în
anii precedenţi.
Al doilea şoc al preţului petrolului din 1979 şi recesiunea ce a urmat în 1981-
1982 au marcat începutul unei noi perioade cu o tendinţă de creştere încă mai scăzută
decât înainte, revenirea neobişnuit de îndelungată şi de anevoioasă de după 1983
atingând apogeul spre sfârşitul deceniului. Din 1980 până în 1990, PIB a crescut în
medie cu 2,1% pe an, doar cu foarte puţin mai lent decât în perioada 1973-1980.
 5

În perioada postbelică, economia britanică a cunoscut un declin relativ, care a

contrastat cu dinamismul economic al SUA, Germaniei şi Japoniei. Războiul în sine
nu a fost cauza directă a dificultăţilor Marii Britanii, nici chiar în domeniul exterior,
unde îndatorarea provocată de război a fost modestă faţă de amploarea
împrumuturilor contractate în deceniile următoare.
Dintre toate ţările membre OCDE, Marea Britanie a cunoscut cea mai slabă
creştere economică după 1950, de numai 2,8% pentru PIB în volum, faţă de 4,2% în
ansamblul ţărilor OCDE. Această creştere slabă a fost de asemenea şi foarte
neregulată, având numeroase faze de recesiune în 1951-1952, 1955-1956, 1957-1958,
1966-1967, 1970-1971, 1973-1975 şi altele.
Cei mai slabi ani au fost 1958, 1962, 1969-1970, 1974-1975, economia
britanică având, practic la intervale de patru ani, o rată de creştere inferioară de 1%
sau chiar negativă faţă de cea din cei doi ani anteriori. Anii în care rata de creştere
economică a fost comparabilă cu cea a ratei medii a ţărilor membre OCDE au fost
1953-1954, 1963-1964 şi 1973 ; astfel, la interval de 10 ani, rata de creştere a fost de
aproape 5%.
Rata creşterii anuale medii a volumului PIB al Marii Britanii a fost de 2,8%
între 1960-1970, de 4,3% între 1970-1973 şi de 0,9% între 1973-1978.
Marea Britanie a fost singura dintre ţările industrializate europene care şi-a
conservat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial instituţiile antebelice. Cu toate
acestea a cunoscut la rândul ei o ‚revoluţie silenţioasă’ care a fost o consecinţă a
schimbărilor politice postbelice importante.
Alegerile din 1945 au fost dominate de teama revenirii la o perioadă de criză şi
şomaj, similară celei din perioada interbelică, în condiţiile în care Marea Britanie a
ieşit din război cu un bilanţ material foarte greu, rezervele ridicându-se numai la 500
milioane de lire sterline faţă de o datorie de 3,5 miliarde de lire sterline către SUA şi
Commonwealth. Partidul Conservator, a mizat în alegerile din 1945 pe prestigiul lui
Churchill, aflat în fruntea unui guvern de Uniune Naţională cu începere din 1940.
Partidul Laburist a propus un program de reforme economice şi sociale inspirate din
Raportul Beveridge din 1942.
Laburiştii au preconizat instaurarea unui ‚Stat providenţial’ (Welfare State),
care avea scopul să asigure bunăstarea fiecărui cetăţean. Pe baza acestui program,
laburiştii au reuşit să-şi asigure votul masiv al muncitorimii şi chiar al clasei de
mijloc, iar liderul partidului, Clement Atlee, a devenit prim-ministru.
 6

În perioada guvernării laburiste, structurile economice şi sociale ale Marii

Britanii au fost modificate profund, adoptarea reformelor fiind facilitată de faptul că
laburiştii au deţinut pentru prima oară majoritatea în Camera Comunelor.
În domeniul economic laburiştii au trecut la naţionalizările prevăzute în
programul partidului şi astfel, în 1946 au fost naţionalizate Banca Angliei şi industria
minieră, în 1946-1947, transporturile şi telecomunicaţiile, în 1947-1948, gazul şi
electricitatea şi, în 1949, siderurgia. În urma naţionalizărilor statul britanic şi-a impus
controlul asupra unui mare număr de sectoare cheie ale economiei şi a devenit cel mai
mare utilizator al forţei de muncă.
În domeniul social au fost realizate mari reforme, în special între 1946 şi 1948,
prin introducerea asigurărilor extinse (Asigurarea Naţională acoperă riscurile de
boală, accidente, şomaj, etc), a unui program naţional în domeniul sănătăţii (un
Serviciu naţional de sănătate asigură gratuitatea integrală a îngrijirilor medicale), a
unui program de construcţii de locuinţe şi de amenajare a teritoriului, a unei politici
de democratizare a educaţiei şi de nivelare a averilor prin impozitarea veniturilor
mari. Introducerea reformelor laburiste a agravat dificultăţile financiare ale guvernului
britanic, care a adoptat din 1947 o politică severă de austeritate care însă nu a putut
împiedica o puternică devalorizare a lirei sterline în 1949.
Dificultăţile economice au determinat intensificarea atacurilor împotriva
primului-ministru Atlee, atât din partea conservatorilor, cât şi din partea aripii stângi
laburiste conduse de Ernest Bevin, ultimii criticându-l pentru moderaţie în domeniul
social şi pentru prea marea dependenţă faţă de SUA. În ciuda criticilor, laburiştii au
reuşit să câştige alegerile din 1950, însă cu o majoritate slabă care a anunţat revenirea
conservatorilor la putere.
Pe plan extern, Marea Britanie a fost afectată de mişcarea de decolonizare :
India a devenit independentă în 1947, iar britanicii au fost obligaţi să se retragă din
Palestina, Israelul proclamându-şi independenţa în mai 1948. Astfel, Marea Britanie
slăbită financiar şi cu prestigiul afectat, nu mai avut mijloacele care să-i permită să
joace un rol de prim-plan pe scena internaţională.
Slaba majoritate obţinută de laburişti la alegerile din februarie 1950 şi
divergenţele interne ale partidului l-au determinat pe Atlee să provoace noi alegeri în
1951. Însă, conservatorii au revenit la putere unde s-au menţinut în următorii 13 ani
sub conducerea lui Winston Churchill (1951-1955), Anthony Eden (1955-1957),
Harold MacMillan (1957-1963) şi Alex Douglas-Home (1963-1964).
 7

Conservatorii au denaţionalizat, în 1953 şi în 1956, siderurgia şi transporturile

rutiere, însă, în general, nu au repus în discuţie politica laburistă. Guvernele
conservatoare au fost foarte atente la respectarea regulilor ortodoxiei financiare şi nu
au ezitat să frâneze uneori dezvoltarea economică printr-o politică deflaţionistă
aplicată cu scopul menţinerii precarului echilibru al balanţei de plăţi şi a parităţii lirei
sterline.
Consecinţa acestei politici de tip Stop and Go a fost o creştere economică în
‚dinţi de fierăstrău’, Marea Britanie progresând mai lent decât ‚Europa celor şase’.
Între 1952 şi 1956, PNB al Marii Britanii a crescut cu numai 15%, faţă de creşterea de
38% a Germaniei, de 27% a Olandei, de 26% a Italiei şi de cea de 20% a Franţei.
Creşterea PNB Marii Britanii a fost superioară doar celei a Belgiei şi Luxemburgului,
ceea ce a dus la repunerea problemei intrării în Piaţa Comună la începutul anilor ’60.
Printre motivele care au determinat această creştere lentă s-au numărat efortul de a
susţine lira sterlină ca valută mondială şi cheltuielile militare necesare pentru a onora
angajamentele politice globale ale Marii Britanii, obstrucţionismul sindical şi lipsa
investiţiilor în industriile cheie.
În 1957 conservatorii au creat Consiliul Preţurilor, Productivităţii şi
Veniturilor (The Council of Prices, Productivity and Incomes), care a fost înlocuit în
1962 de Comisia Naţională a Veniturilor (National Incomes Commision), devenită
după instituirea Consiliului Naţional al Dezvoltării Economice (National Economic
Development Council), una din instituţiile majore ale planificării indicative, introdusă
încă din 1961.
În 1965 laburiştii au înlocuit Comisia Naţională a Veniturilor cu un organism
statutar cu puteri sporite, Consiliul Naţional al Preţurilor şi Veniturilor (National
Board of Prices and Incomes), măsură devenită posibilă după ce s-a reuşit semnarea
unei declaraţii tripartite cu sindicatele şi patronatul, prin care s-a obţinut acordul
părţilor pentru principiile de bază ale politicii veniturilor. În 1971 conservatorii au
dezvoltat un nou sistem, bazat pe Comisia Relaţiilor Industriale (Commission on
Industrial Relations), instituţie consultativă care a avut o funcţie de supraveghere şi
pe Curtea Naţională a Relaţiilor Industriale (National Industrial Relation Court),
veritabilă instanţă de apel pentru tranşarea conflictelor relative la aplicarea
convenţiilor colective de muncă, ce va continua să funcţioneze şi în timpul guvernării
laburiste.
 8

Ca efect al politicii economice a guvernelor conservatoare, nivelul de trai a

crescut, Marea Britanie părând a se înscrie pe drumul către o societate a abundenţei
(affluent society), în ciuda existenţei unor puncte slabe cum au fost stagnarea
industriilor tradiţionale, cărbunele, şantierele navale, industria textilă, a deteriorării
balanţei de plăţi şi a apariţiei unor discrepanţe de dezvoltare între diferitele regiuni ale
ţării.
Laburiştii au pierdut alegerile în 1970, iar conservatorii au revenit la putere.
Noul guvern conservator, condus de Edward Heath, a încercat relansarea expansiunii
economice printr-o politică neoliberală. Însă, dificultăţile economice au impus
guvernului conservator să aplice o serie de măsuri dirijiste, cum a fost, de exemplu,
naţionalizarea sectorului aeronautic de la Rolls-Royce în 1971.
În 1973, Marea Britanie a optat pentru o politică în favoarea proiectului
european şi s-a integrat în CEE, Franţa lui Georges Pompidou fiind de acord de data
aceasta. În acelaşi timp, guvernul Edward Heath s-a aflat într-o puternică criză
politică şi socială determinată de conflictul cu sindicatele britanice pe care a încercat
să le reglementeze pe cale legislativă în 1971. La sfârşitul anului 1973 şi începutul
anului 1974, în faţa ameninţării unei greve generale condusă de Trade Unions,
guvernul a fost nevoit să dizolve Camera Comunelor. Conflictul dintre guvernul
laburist şi sindicate a avut un rol important în câştigarea alegerilor din 1974 de către
conservatori.
Criza mondială declanşată în 1973 a afectat şi Marea Britanie, însă, spre
deosebire de alte ţări industrializate, dificultăţile economiei britanice începute în anii
1973-1974 nu s-au datorat în primul rând ‚şocului petrolului’ şi aceasta deoarece
Marea Britanie a fost, alături de Norvegia, singura ţară industrializată din Europa care
a putut să-şi asigure independenţa energetică prin punerea în funcţiune a unor
importante exploatări de hidrocarburi în Marea Nordului la sfârşitul anilor ’70.
Dificultăţile economiei britanice au fost generate de criza structurală a unei economii
aflate în apatie în ultimii 25 de ani, rata medie anuală de creştere fiind de numai 2,6%
între 1950 şi 1975, faţă de 4,8% în Franţa şi 5,7% în RFG.
A apărut astfel stagflaţia, termen cu care a fost definită situaţia în care coexistă
o creştere economică slabă şi o inflaţie puternică corelată cu o creştere relativă a
şomajului. Economia britanică a cunoscut o serie de modificări structurale : între 1955
şi 1972, ponderea deţinută de agricultură în PIB a scăzut de la 4,8% la 2,8%, cea a
sectorului secundar a scăzut de la 48,4% la 41,1% (ponderea industriei manufacturiere
 9

a scăzut de la 36,7% la 30,3%), în timp ce ponderea serviciilor a crescut de la 46,8%

la 56,1%.
Creşterea lentă a economiei britanice a fost atribuită şi politicii de tip Stop and
Go promovată de guvernele conservatoare britanice aflate la putere până în 1974.
Noul guvern laburist, condus de Harold Wilson, venit la putere în februarie
1974 într-un context de gravă criză socială, a reuşit să relanseze economia prin
amorsarea unei politici ‚a contractului social’ cu sindicatele asupra salariilor,
preţurilor şi legislaţiei muncii. Sindicatele au acceptat o politică strictă a salariilor în
schimbul unei serii de măsuri, cum au fost abrogarea legilor antisindicale votate de
conservatori, noi naţionalizări şi garanţii împotriva concedierilor.
Politica dirijistă a guvernelor Wilson şi Callaghan a favorizat o redresare a
economiei britanice în anii 1977-1978, însă, în condiţiile unei scăderi a puterii reale
de cumpărare în anii 1976-1977, salariaţii au refuzat orice nou sacrificiu, declanşând o
serie de mari greve în 1978.
În mai 1979, conservatorii au câştigat alegerile. Noul prim ministru
conservator Margaret Thatcher (supranumită ‚Doamna de Fier’) a promovat un
neoliberalism absolut, opus dirijismului laburist. În viziunea sa acţiunea guvernului
trebuia să fie limitată, în principal, la controlul monedei.
Această schimbare a orientării politicii economice s-a manifestat printr-o
tentativă de restructurare industrială prin privatizări şi prin închiderea întreprinderilor
şi a minelor nerentabile şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate. Cu toate că iniţial
a înregistrat în serie de succese, bilanţul economico-social al primilor ani ai guvernării
conservatoare a fost deosebit de greu, între 1979 şi 1981 produsul naţional brut
diminuându-se cu 5,5% şi, pentru prima oară în perioada postbelică, venitul real pe
locuitor, a scăzut cu 2% în 1981. Şomajul a crescut de la 1,3 milioane în mai 1979 la
peste 3,3% în 1981, ajungând la 14% din populaţia activă în septembrie 1982, iar în
Irlanda de Nord la mai mult de 22%. Slaba performanţă obţinută de guvernul Thatcher
în primii ani a dus la apariţia unei opoziţii din ce în ce mai puternice, atât din partea
laburiştilor, cât şi în cadrul conservatorilor.
În contrast cu dificultăţile întâmpinate pe plan intern, în politica externă
guvernul Thatcher a obţinut o serie de succese de necontestat : relansarea principiului
‚renegocierii’ Tratatului de la Roma (idee ce aparţinea laburiştilor din 1974) prin care
a obţinut o puternică reducere a contribuţiei britanice la CEE, implicarea Marii
Britanii în reglementarea problemei Rhodeziei care a dus la apariţia noului stat
 10

independent Zimbabwe în aprilie 1980 şi, mai ales, riposta militară împotriva
Argentinei care ocupase Insulele Falkland (Malvine) în 2 aprilie 1982, soldată cu
victoria britanică pe 14 iunie 1982. Victoria împotriva Argentinei a creat un climat de
uniune naţională în jurul guvernului Thatcher şi a contribuit la succesul
conservatorilor în alegerile legislative din iunie 1983.
Politica guvernului Thatcher a vizat profunde schimbări structurale în
economia britanică prin importante privatizări în sectoarele cheie, gazul, telefonia,
distribuirea apei, transporturile aeriene, siderurgia, care au dus la reducerea cu peste
30% a sectorului public. Opoziţia sindicatelor a fost înfrântă după eşecul marii greve
din 1984-1985.
Pe de altă parte, guvernul Thatcher a manifestat o ostilitate puternică faţă de
elaborarea unei politici europene în cadrul CEE. Politica neoliberală (thatcherismul) a
determinat creşterea productivităţii industriale, scăderea inflaţiei între 1982 şi 1987,
scăderea şomajului între 1986 şi 1990 şi a dus la restabilirea autorităţii statului.
În primele luni ale anului 1987 rezultatele economice ale ‚thatcherismului’ au
devenit evidente, deşi au fost mascate parţial de cea mai gravă recesiune din perioada
postbelică. Politica neoliberală a avut drept consecinţă înfrângerea puterii sindicatelor,
după marea grevă a minerilor din 1984, urmată de înfrângerea sindicatelor din
tipografii.
Guvernul Thatcher a vândut treptat industriile de stat, care înghiţiseră miliarde
de lire sterline din buget, de la British Steel şi British Leyland, până la British
Airways şi British Telecom. Rezultatul acestor privatizări a constat într-un impuls
extraordinar dat productivităţii. British Steel, reducându-şi forţa de muncă la o treime
în timp ce menţinea acelaşi nivel al producţiei, a devenit în 1988 cea mai eficientă
companie siderurgică din lume. O revoluţie similară a avut loc în industria cărbunelui
şi în industria ziarelor, ultima reducându-şi cu două treimi forţa de muncă, fapt care i-
a permis trecerea la noua tehnologie computerizată.
După ani întregi de declin, City-ul londonez s-a reimpus ca unul din cele trei
centre financiare principale ale lumii. Industria britanică, de la petrol şi produse
farmaceutice până la inginerie civilă şi telecomunicaţii, s-a dovedit capabilă să
înfrunte concurenţa internaţională, în timp ce renaşterea inventivităţii şi a spiritului
întreprinzător britanic a dus la crearea a sute de mii de noi firme mici şi medii.
 11

Pe de altă parte, ‚revoluţia conservatoare’ a generat creşterea disparităţilor

sociale şi regionale care a avut ca efect izbucnirea unor puternice manifestări de
violenţă în a doua jumătate a anilor ’80.
În Franţa, după naţionalizările masive efectuate în perioada primilor ani
postbelici care au dus la intrarea sub controlul statului a sectoarelor economice cheie
– gazul metan, electricitatea, cărbunele, transporturile, Banca Franţei şi cele patru
mari bănci de depuneri (Credit Lyonnais, Societe Generale, Comptoir national
d’escompte Paris şi Banque nationale pour le commerce et l’industrie) – guvernele
franceze au adoptat strategia planificării indicative prin care au fost stabilite cu
precizie obiectivele economice.
În ianuarie 1947, la iniţiativa lui Jean Monnet, Comisar al Planificării, a fost
promulgat ‚Planul de modernizare şi de înzestrare cu echipamente’ care a avut
obiectivul de a atinge în 1948 nivelul producţiei din 1929 şi de a-l depăşi cu 25% în
1950. Primul plan a dat prioritate industriilor de bază, creditele de stat fiind rezervate
sectoarelor care constituiau cheia reconstrucţiei economice – electricitatea, cărbunele,
oţelul, cimentul, transporturile feroviare şi materialele agricole. Această orientare a
planului a dus la sacrificarea consumului populaţiei. Guvernele franceze postbelice,
confruntate cu o lipsă a forţei de muncă active, care nu a putut fi suplinită nici prin
apelul la muncitorii străini, au iniţiat o intensă acţiune propagandistică pentru a-şi
asigura sprijinul populaţiei în atingerea obiectivelor planului, în cadrul căreia un rol
important l-au jucat comuniştii care au exaltat ‚bătălia producţiei’.
Guvernele franceze au mizat pentru a-i stimula pe francezi şi pe efectele
marilor reforme sociale adoptate după 1945, cum au fost instituirea Comitetelor de
Întreprindere, obligatorie în instituţiile cu peste 100 de muncitori, concepută ca o
formă de asociere a angajaţilor la gestiunea întreprinderilor, şi a sistemului securităţii
sociale, concepută nu ca un sistem de asigurări sociale sub forma de asigurări
individuale alimentate prin cotizaţii salariale şi patronale, ci ca o formă de
redistribuire a venitului naţional, care a oferit francezilor o protecţie garantată de stat,
fără precedent. Sumele necesare finanţării planului de modernizare au provenit pe de
o parte din impozitele prelevate şi din împrumuturile lansate de guvern, care au dus la
creşterea datoriei publice a Franţei.
În jurul anului 1950, economia franceză şi-a regăsit ritmul din 1938. Cu toate
că economia franceză a fost reconstruită din punct de vedere cantitativ, nu a avut loc o
modernizare, Franţa rămânând caracterizată de predominanţa micilor întreprinderi
 12

agricole şi industriale, sub-echipate, protejate numai datorită penuriei produselor.

Statul a impulsionat modernizarea, consacrând o parte importantă a venitului naţional
investiţiilor, însă în economia franceză nu există sectoare moderne. Sectorul
naţionalizat s-a dotat cu echipamente reînnoite într-o încercare de a-şi spori
rentabilitatea, iar întreprinderile siderurgice s-au regrupat dând naştere unor
conglomerate, de tipul Usinor şi Sidelor.
Reconstrucţia rapidă a economiei franceze s-a realizat în condiţiile persistenţei
unor grave dezechilibre economice şi sociale. În primul rând, criza produselor a
permis agricultorilor, industriaşilor şi comercianţilor să se îmbogăţească, în timp ce
marea masă a salariaţilor ale căror salarii au rămas în urma creşterii preţurilor a fost
afectată. În al doilea rând, reconstrucţia economică a creat dezechilibre financiare,
refacerea desfăşurându-se pe un fundal inflaţionist, situaţie care a avut drept
consecinţă stimularea importurilor şi stânjenirea exporturilor provocând un
dezechilibru permanent al balanţei comerciale. În al treilea rând, deficitul bugetar a
fost permanent, încasările bugetare acoperind doar aproximativ 70% între 1947 şi
1949.
Din 1946 şi până în 1973, economia franceză a cunoscut cea mai durabilă şi
mai puternică creştere, fără precedent în istoria economică a Franţei. Rata medie
anuală în această perioadă s-a situat în jurul a 5%, faţă de 0,8% între 1938 şi 1949.
Franţa a întrecut din acest punct de vedere Marea Britanie şi chiar SUA, ale căror rate
de creştere anuală au fost de 2,7%, respectiv 3,6% în aceeaşi perioadă (deşi Marea
Britanie şi SUA au plecat de la un nivel mult mai ridicat), însă a fost întrecută de RFG
(peste 6%), Italia (5,5%) şi Japonia (aproape 10%).
Creşterea economică a economiei franceze a fost foarte regulată, progresia
producţiei franceze fiind aproape constantă cu începere din anii ’50, fiind frânată
numai de politicile de luptă împotriva inflaţiei, care fie au diminuat investiţiile, fie au
scumpit creditul, aşa cum a fost în cazul politicii de stabilizare a lui Antoine Pinay în
anii 1952-1953, al efortului de asanare a economiei franceze din anii 1958-1959,
aplicată odată cu întoarcerea la putere a lui de Gaulle, continuată în anii 1965-1966
prin aplicarea planului de stabilizare al lui Valery Giscard d’Estaing.
Creşterea economică a fost însoţită de o inflaţie cvasi-permanentă, cu excepţia
unor scurte perioade de stabilitate, cum a fost cea dintre 1953 şi 1955. Guvernele
Franţei postbelice au fost nevoite să se împace cu persistenţa acestui fenomen, mai
ales că inflaţia le-a permis o finanţare facilă a creşterii economice.
 13

Stabilizarea relativă a economiei franceze a fost bulversată de războiul din

Indochina, dar mai ales de declanşarea războiului din Coreea în 1950, care a avut ca
rezultat o creştere semnificativă a preţurilor materiilor prime şi transportului maritim,
ca urmare a imensei cereri din partea SUA şi a eforturilor de reînarmare întreprinse de
statele europene în cadrul NATO.
Pe baza asanării financiare operate de guvernul Pinay, în anii 1953-1954, cei
mai buni din punct de vedere economic pentru cea de-a IV Republică, guvernele
următoare – cel al lui Rene Mayer (ianuarie – iunie 1953) şi cel al lui Joseph Laniel
(iunie 1953 – iunie 1954), în care sectorul economiei şi finanţelor a fost deţinut de
Edgar Faure - , au aplicat o politică de relansare a investiţiilor şi de reîntoarcere la
expansiunea economică (‚expansiunea în stabilitate’).
Între 1954 şi 1957 a fost pus în aplicare un nou plan de dezvoltare economică,
Planul Hirsch, care a pus accentul pe industriile de bunuri de consum, pe creşterea
productivităţii, pe construcţia de locuinţe şi amenajarea teritoriului.
Catastrofa militară din Indochina, marcată de capitularea forţelor franceze la
Dien Bien Phu la 7 mai 1954 şi disensiunile din cadrul coaliţiei de centru-dreapta
aflată la guvernare în problema Comunităţii Europene a Apărării (CEA) au dus, la 12
iunie 1954, la căderea guvernului condus de Joseph Laniel.
Noul prim ministru a fost Pierre Mendes France, partizan al retragerii Franţei
din Indochina. Politica economică şi socială a guvernului Mendes France a fost
similară celei a guvernelor care l-au precedat, Edgar Faure rămânând ministru de
finanţe până în ianuarie 1955, când este numit ministru de externe, portofoliul
economiei şi finanţelor fiind preluat de primul ministru. Obiectivele guvernului au
fost continuarea expansiunii economice şi creşterea venitului naţional, diminuarea
costurilor de producţie, ameliorarea puterii de cumpărare şi echilibrarea balanţei de
conturi. Adept al practicilor dirijiste, Mendes France a întreprins o serie de măsuri
care au afectat interesele corporaţiilor, în viziunea sa scopul expansiunii economice
fiind o distribuţie mai echitabilă a rezultatelor creşterii economice.
Guvernul care i-a succedat a fost condus de Edgar Faure. Pe plan economic,
guvernul Faure a continuat politica de favorizare a expansiunii economice în
stabilitate, de modernizare şi rentabilizare a întreprinderilor.
Din punct de vedere economic, Franţa a cunoscut o remarcabilă expansiune
economică, alături de toate ţările industrializate.
 14

Guvernele franceze s-au străduit să controleze şi să armonizeze creşterea

economică prin folosirea la maxim a posibilităţilor planificării : între 1960 şi 1961 a
funcţionat un plan interimar, urmat de planul de patru ani, între 1961 şi 1964. Între
1962 şi 1965 a fost aplicat un plan al investiţiilor publice care a ţinut cont de creşterea
demografică. După 1963, rolul fundamental al statului ca planificator al economiei a
început să se estompeze în favoarea iniţiativei private.
În timpul preşedinţiei lui de Gaulle, Franţa a cunoscut o puternică creştere
industrială, o sporire a producţiei agricole şi o balanţă comercială echilibrată. Cu
începere din anii ’60, odată cu deschiderea frontierelor ca urmare a realizării CEE,
statul francez a pus cu prioritate accentul pe restructurarea industriei, cu scopul de a o
face competitivă pe plan internaţional. Planificatorii francezi au pus accentul pe
modernizarea sectorului industrial de stat (industria petrolului, mineritul, aeronautica)
şi au încurajat reorganizarea pilot ale economiei franceze prin semnarea de convenţii
în domeniul siderurgic în 1966 şi în domeniul construcţiilor navale în 1968.
Măsurile fiscale au încurajat investiţiile, achiziţionarea de acţiuni şi de
obligaţiuni şi fuzionarea întreprinderilor, scopul fiind constituirea unor întreprinderi
franceze de dimensiuni internaţionale în domeniile cheie ale industriei moderne, ca
informatica, aeronautica şi industria spaţială, capabile să facă faţă concurenţei
americane. Politicile aplicate în direcţia restructurării industriei au fost iniţiate şi au
beneficiat de intervenţia masivă a grupărilor financiare puternice (Rothschild,
Empain-Schneider, Suez, Paribas, Lazard) singurele capabile să furnizeze industriei
capitalurile necesare achiziţionării de întreprinderi şi investiţiilor.
Ca rezultat al politicii industriale, procentul industriei în formarea PIB a
crescut de la circa 20% în anii ’50 la 28,3% în 1973, iar împreună cu energetica şi
industriile agricole şi alimentare a ajuns la 38,8%. Proporţia populaţiei active angajate
în industrie a crescut de asemenea rapid de la 29,6% în 1946 la 39,7% în 1962, după
care a stagnat în jurul a 40% până în 1973, datorită creşterii productivităţii.
În paralel cu creşterea industrială o dezvoltare puternică a cunoscut sectorul
terţiar, procentul populaţiei active ocupate în servicii crescând de la 34% în 1946 la
53% în 1977. Între 1962 şi 1975, 75% din locurile de muncă nou create în Franţa au
aparţinut sectorului terţiar care, în 1975 furniza 55% din producţia naţională.
Succesorul lui de Gaulle, a fost Georges Pompidou, care a ocupat funcţia de
preşedinte al Franţei între 1969 şi 1974.
 15

Din punct de vedere economic, în timpul preşedinţiei lui Pompidou, a

continuat modernizarea industriei şi consolidarea dezvoltării economice. Planurile de
dezvoltare economică dintre anii 1965-1970 şi 1971-1975 au diminuat ajutorul
acordat de stat întreprinderilor publice cu scopul de ale pune în concurenţă cu sectorul
privat şi au acordat prioritate sectorului industrial devenit capabil să facă faţă
competiţiei internaţionale.
Pompidou l-a investit în funcţia de prim ministru pe gaullistul Jacques
Chaban-Delmas, un reformator, în guvernul căruia postul de ministru de finanţe a fost
ocupat de Valery Giscard d’Estaing, care a aplicat o politică economică ‚ortodoxă’,
fixând ca regulă echilibrul bugetar. Sub influenţa lui Valery Giscard d’Estaing
investiţiile private au fost încurajate, ele substituindu-se parţial intervenţiei
organismelor publice. În scopul de a remedia tendinţele de accentuare a deficitului
balanţei comerciale, guvernele care au funcţionat în timpul preşedinţiei lui Pompidou
au pus accentul pe imperativul industrializării.
Guvernul condus de Jacques Chaban-Delmas (1969-1972) a început aplicarea
unor măsuri care au avut scopul de a edifica în Franţa o ‚nouă societate’, printre
acestea numărându-se liberalizarea şi descentralizarea radio-televiziunii, introducerea
în 1972 a unei reforme regionale, modernizarea industriei franceze a cărei concentrare
a fost încurajată, stimularea inovaţiei şi a exporturilor, instaurarea unei politici
contractuale prin contacte permanente între stat, patronate şi sindicate care au dus la
instituirea salariului minim interprofesional de creştere, pe baza căruia salariile
minime erau indexate odată cu creşterea economică.
În iunie 1972, Pompidou l-a demis pe Jacques Chaban-Delmas din funcţia de
prim ministru, aceasta fiind preluată de Pierre Messmer, fost ministru al apărării, al
cărui guvern a rămas la putere până în 1974. Noul guvern a inaugurat o politică
conservatoare, la sfârşitul unei etape de expansiune economică puternică şi regulată,
favorizată, până la criza petrolului, de conjunctura internaţională.
Criza latentă care s-a declanşat la începutul anilor ’70 a fost prefaţată de
dificultăţile întâmpinate de francul francez, aflat într-o depreciere continuă faţă de
monedele europene legate între ele în cadrul sistemului monetar european (‚şarpele
monetar european’). Deprecierea, datorată inflaţiei a determinat, de altfel, retragerea
francului din acest sistem în ianuarie 1974.
Decizia ţărilor OPEC de a spori brutal preţul petrolului a determinat intrarea
Franţei într-o depresiune economică din care a început să iasă abia în 1976.
 16

Al doilea şoc petrolier din 1979, generat de răsturnarea şahului Iranului şi de

sosirea la putere a imamului Khomeiny, a avut drept efect căderea producţiei de petrol
iranian şi scăderea disponibilităţilor, ceea ce a dus la creşterea de nouă ori a preţului
petrolului faţă de 1972.
Acest şoc petrolier a dezechilibrat şi mai mult balanţa comercială a Franţei,
care a fost obligată să recurgă la economisirea energiei pentru a evita efectuarea de
importuri costisitoare. Aceasta a antrenat însă o scădere a activităţii economice şi, mai
ales, o prăbuşire a exporturilor franceze şi o scădere a producţiei industriale. Scăderea
şi stagnarea producţiei au fost însoţite de o puternică inflaţie, fenomen descris cu
termenul de stagflaţie. În cazul Franţei, inflaţia a fost mai ridicată decât în alte ţări
industrializate, acest lucru fiind datorat şi faptului că aici ponderea sindicatelor a fost
foarte mare, iar politica contractuală a permis sporirea salariilor nominale chiar dacă
creşterea producţiei a încetat.
Menţinerea inflaţiei şi scăderea producţiei au dus la evitarea crizelor sociale şi
politice, însă au determinat o deteriorare a economiei franceze în raport cu celelalte
ţări industrializate, o pierdere a pieţelor externe, un deficit al balanţei comerciale şi o
agravare a şomajului.
Pe fundalul crizei economice, marcat de o oscilare perpetuă între politicile de
luptă împotriva şomajului şi politicile de luptă contra inflaţiei, în viaţa politică
franceză s-a dezvoltat post-gaullismul.
După moartea lui Georges Pompidou, alegerile prezidenţiale din 1974 au dus
la alegerea în funcţia de preşedinte al Franţei a lui Valery Giscard d’Estaing (1974-
1978). Noul preşedinte l-a numit prim ministru pe Jacques Chirac.
Printre măsurile sociale adoptate pe fondul crizei economice s-au numărat
garantarea resurselor pe durata de un an pentru şomeri, măsuri în favoarea
handicapaţilor, sporirea pensiei minime de bătrâneţe, dar şi altele care au modificat în
mod fundamental societatea franceză, cum au fost coborârea majoratului civil la 18
ani, legalizarea avorturilor, facilitarea divorţurilor, etc. Conflictele apărute între
preşedinte şi primul său ministru au dus la demisia lui Jacques Chirac în august 1976,
înlocuit de Raymond Barre, fost ministru al comerţului exterior, care a fost numit în
acest post datorită competenţelor sale economice.
Guvernul Raymond Barre, în cadrul căruia ministru de finanţe a fost Rene
Monory, a practicat o politică neoliberală. Între 1976 şi 1981, prioritate a avut lupta
împotriva crizei economice, pe baza principiilor liberale, urmărind restabilirea marilor
 17

echilibre economice fără intervenţia statului, cu scopul de a relansa economia şi de a

provoca un recul al şomajului.
În toamna anului 1976 a fost lansat Planul Barre care a vizat să redea
economiei franceze competitivitatea internaţională, luptând contra inflaţiei prin
blocarea timp de trei luni a preţurilor şi tarifelor publice, timp în care a fost pusă la
punct o lege de supraveghere a creditelor care a făcut acordarea acestora mult mai
dificilă.
Ca urmare a acestei însănătoşiri financiare a avut loc o relansare a exporturilor
care a antrenat o reluare a producţiei. Guvernul Barre, fidel principiilor neoliberale, a
abandonat întreprinderile care nu puteau subzista decât graţie ajutorului public şi a
eliberat de sub controlul guvernamental celelalte întreprinderi, şi a încurajat
investiţiile industriale. Însă, soluţia neoliberală nu a limitat creşterea şomajului, a
cărui creştere a avut un rol foarte important în timpul alegerilor prezidenţiale din
1981.
Alegerile prezidenţiale din 1981 au fost câştigate de Francois Mitterand, care
l-a numit prim ministru pe Pierre Mauroy, al cărui guvern, din care au făcut parte şi
patru comunişti, a dat prioritate luptei împotriva şomajului, abandonând politica
neoliberală a guvernului Barre.
Printre măsurile luate de guvernul Mauroy s-a numărat ridicarea obstacolelor
în calea creditelor, scăderea dobânzilor, ridicarea nivelului salariului interprofesional
de creştere şi a salariilor joase, în ideea că relansarea consumului este motorul
relansării producţiei. Întreprinderile care creau noi locuri de muncă au primit avantaje,
iar durata legală a săptămânii de lucru a fost scăzută de la 40 la 39 de ore.
Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unor reforme de structură, promovând
descentralizarea administrativă şi continuarea naţionalizărilor, în urma cărora în
sectorul controlat de stat au intrat cinci grupe care reprezentau sectoarele de vârf ale
producţiei (Compania generală de electricitate, Compania Saint-Gobain, Pechiney-
Ugine-Kuhlmann, Phone-Poulenc, Thomson-Brandt), 36 de bănci de afaceri ale căror
depozite depăşeau un miliard de franci (95% din depunerile naţionale) şi 2 companii
financiare (Compania financiară a Parisului şi Olandei şi Compania financiară
Suez).
În economia franceză au fost reintroduse principiile planificării, prin
elaborarea unui prim plan interimar în 1982-1983 şi mai ales prin introducerea celui
de-al IX-lea plan care a acoperit perioada 1984-1988.
 18

Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unei noi politici în domeniul sănătăţii,

prin care s-a insistat pe modernizarea echipamentelor publice şi s-a pus capăt
coexistenţei sectorului public cu cel privat în spitalele franceze.
După anul 1982, reformarea societăţii franceze pe baza principiilor stângii a
început să întâmpine, după o scurtă perioadă, o opoziţie din ce în ce mai consistentă,
criza economică şi creşterea presiunii fiscale generând întărirea dreptei. Franţa aplicat
o politica de relansare economică într-o perioadă de criză economică mondială, în
condiţiile în care celelalte ţări industrializate au rămas fidele politicii de restricţii în
calea creditului şi consumului cu scopul de a restabilii marile echilibre.
Această politică împotriva curentului, deşi a dus la stabilizarea şomajului, a
dus la deteriorarea situaţiei internaţionale a Franţei, a cărei balanţă comercială a atins
deficite alarmante, în timp ce creşterea impozitelor a făcut ca întreprinderile franceze
să fie mai puţin competitive pe plan internaţional.
Deteriorarea situaţiei economice a generat cu începere din iunie 1982 o
schimbarea a politicii guvernului Mauroy, care, fără a renunţa la lupta împotriva
şomajului, a început să acorde progresiv o prioritate restabilirii marilor echilibre cu
scopul creşterii nivelului de trai, lupta împotriva inflaţiei devenind preocuparea
esenţială a guvernului. Preţurile şi salariile au fost blocate din vara şi până în toamna
anului 1982, iar ulterior, după ieşirea din blocaj, au fost supuse unui control strict.
Politica guvernamentală a pus accentul pe încetinirea creşterii preţurilor, pe redresarea
balanţei comerciale, pe limitarea deficitului bugetar şi pe uşurarea sarcinilor fiscale
ale întreprinderilor pentru a le da posibilitatea să facă investiţii menite a aduce
relansarea economică.
Eşecul politicii socialiste a guvernului Mauroy a devenit evident în martie
1983, în faţa unui enorm deficit comercial, a unei datorii record şi a unei degradări
continue a unei monede supusă speculaţiilor.
Noua politică economică lansată după 1983 a dus la restrângerea consumului,
la accentuarea presiunii fiscale şi la creşterea şomajului. Guvernul Mauroy, confruntat
cu imposibilitatea de a continua să finanţeze din fonduri publice industriile deficitare,
în condiţiile în care dorea ca investiţiile productive să fie destinate modernizării
industriei, a fost obligat să procedeze la restructurarea economiei franceze.
În 1983, guvernul a restructurat sectorul chimic naţionalizat, în 1984 a decis să
diminueze activitatea minelor şi a siderurgiei care acumulau deficite, accentul fiind
pus pe dezvoltarea informaticii, considerată sectorul cu cele mai mari perspective în
 19

viitor. Şomajul a continuat să crească, întreprinderilor naţionalizate afectate de

restructurare, efectuând concedieri pentru a-şi restabili situaţia financiară, ceea ce a
dat naştere unor nemulţumiri şi manifestaţii de protest, care vor determina
modificarea opţiunilor electoratului francez.
În 1984, Francois Mitterand a acceptat demisia lui Pierre Mauroy din funcţia
de prim ministru, numind în locul său pe unul din colaboratorii săi apropiaţi, Laurent
Fabius, care va ocupa funcţia de premier până în 1986.
Guvernul Laurent Fabius s-a preocupat de aplanarea conflictelor izbucnite
anterior în problema şcolilor private, după care a trecut la aplicarea unei politici
economice pragmatice, scopul principal fiind modernizarea Franţei printr-o
restructurare masivă a sectorului industrial naţionalizat, unde au fost operate reduceri
semnificative ale efectivelor. Fabius, mult mai liberal şi reformator decât Mauroy, a
limitat intervenţia statului în economie, lăsând mecanismele pieţei să acţioneze liber.
Această manieră, în esenţă liberală, de abordarea problemelor economice, a
fost însoţită de o politică de strictă austeritate în privinţa salariilor, care a avut drept
efect antrenarea unei deflaţii relativ rapide care a apropiat progresiv evoluţia
preţurilor în Franţa de aceea a altor ţări industrializate. Astfel, la începutul anului
1986, rezultatele obţinute de guvernul Fabius au devenit evidente, inflaţia fiind
stopată, în timp ce marile echilibre erau pe cale de fi restabilite. Refacerea economică
a avut şi importante consecinţe politice, partidul socialist, aflat anterior în scădere în
sondaje, reîncepând să urce.
Alegerile din martie 1986 au adus victoria dreptei şi au marcat începutul
perioadei ‚coabitării’ între un preşedinte de stânga, Francois Mitterand şi o majoritate
de dreapta în Adunarea Naţională, care a stat la baza unui guvern condus de Jacques
Chirac. Pe plan economic, politica lui Chirac a fost introdusă de Eduard Balladur,
ministrul economiei şi finanţelor, care a luat o serie de măsuri spectaculoase, cum au
fost suprimarea impozitului pe marile averi care a dat satisfacţie mediilor de afaceri şi
privatizarea a numeroase întreprinderi naţionalizate în 1981 (Saint-Gobain, Banque de
Paris et de Pays-Bas, etc). Pe plan social, guvernul Chirac a facilitat procedurile de
concediere prin suprimarea autorizaţiei administrative necesare până atunci.
Alegerile prezidenţiale din aprilie 1988 au fost câştigate de Francois
Mitterand. Mitterand l-a numit în funcţia de prim ministru pe Michel Rocard,
socialist, adept al reformelor sociale în cadrul economiei de piaţă. Guvernul Rocard a
beneficiat şi de redresarea economiei franceze care a ieşit din dificultăţile induse de
 20

şocurile petroliere încă din anii 1984 şi 1985, această conjunctură favorabilă
continuând până în 1990.
Rocard, a încercat să aplice o politică consensuală prin abordarea problemelor
de fond ale economiei şi societăţii franceze, refuzând să rezolve parţial problemele
apărute pe termen scurt.
Guvernul Rocard a luptat împotriva deficitului bugetar, a vizat modernizarea
serviciilor publice, restructurarea grilei prea rigide a funcţionarilor publici,
ameliorarea sistemului de educaţie, a încercat să rezolve problema finanţării
sistemului asigurărilor sociale prin instituirea ‚contribuţiei sociale generalizate’, iar în
1988 a instituit un ‚venit minim de inserţie’ de 2.000 de franci pe lună în favoarea
celor defavorizaţi, finanţat printr-un ‚impozit de solidaritate pe avere’, care a înlocuit
‚impozitul pe marile averi’, suprimat în 1986 de guvernul de dreapta. În paralel,
guvernul Michel Rocard a continuat politica anilor 1984-1985 în problema dezvoltării
economice, concomitent cu păstrarea echilibrelor macroeconomice.
Guvernul condus de Michel Rocard a fost obligat să demisioneze în mai 1991,
datorită tensiunilor apărute în relaţiile cu Francois Mitterand, pe fondul crizei politice
şi economice declanşată la nivelul anilor 1990-1991 şi care a determinat încetinirea
creşterii economice şi o creştere masivă a şomajului care atinge 3 milioane de oameni
în 1992, reprezentând peste 10% din populaţia activă. Mitterand a numit-o în funcţia
de prim-ministru pe Edith Cresson (prima femeie care a ocupat această funcţie din
istoria Franţei), al cărei guvern (mai 1991 – aprilie 1992) a avut drept obiective,
relansarea economică şi pregătirea economiei franceze pentru piaţa unică europeană
instituită în 1993.
Edith Cresson a fost înlocuită în postul de prim ministru în aprilie 1992 de
către Pierre Beregovoy, fost ministru al economiei şi finanţelor în guvernele Rocard şi
Cresson, socialist şi apărător al ortodoxiei bugetare, al apărării francului şi al
menţinerii echilibrelor macroeconomice. Socialiştii au pierdut alegerile din martie
1993, iar în Franţa s-a instalat o nouă fază de ‚coabitare’, între un preşedinte de stânga
şi un prim ministru de dreapta în persoana lui Eduard Balladur. Guvernul Balladur a
întreprins o politică de austeritate, printre principale măsuri luate fiind blocarea
salariilor bugetarilor, sporirea prelevărilor sociale, scăderea ratei dobânzilor pentru a
relansa investiţiile, etc. Această politică de austeritate a dus la creşterea şomajului,
care a depăşit pragul de 10% din populaţia activă, după numeroasele falimente şi
concedieri masive, însă nu a reuşit să relanseze economia franceză.
 21

În perioada postbelică, Europa septentrională, definită ca ansamblul ţărilor din

Europa de Nord (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, aşa-numitul
Norden, utilizat în terminologia suedeză) plus ţările Benelux (Belgia, Olanda şi
Luxemburg) s-a aflat într-un echilibru relativ, atât pe plan politic cât şi economic.
Dezvoltarea economiilor postbelice în cazul acestor ţări a fost deosebită, chiar
dacă au existat şi fluctuaţii conjuncturale şi aspecte care au ţinut de specificul
naţional. În toate aceste ţări, statul – în sensul strict şi nu în sensul sectorului public
care include şi întreprinderile naţionalizate – a ocupat un rol privilegiat în viaţa
economică, mai ales în ţările Europei de Nord. Rolul deosebit de important al statului
în dezvoltarea economică s-a concretizat în utilizarea instrumentelor specifice, în
special politica bugetară, pentru alocarea resurselor, redistribuirea veniturilor şi
reglarea conjuncturală a economiei.
Aceste funcţii au cunoscut o dezvoltare deosebită în cazul statelor din
Scandinavia (Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia) şi în Benelux (Belgia, Olanda,
Luxemburg), în care finanţele publice au deţinut o pondere determinantă în raport cu
produsul intern brut. În medie anuală, între 1968 şi 1972, ponderea finanţelor publice
în PIB-ul acestor ţări a fost de 50,1% în Suedia, 49,9% în Olanda, 49,4% în Norvegia,
44,8% în Danemarca – aceste patru ţări ocupând în acest domeniu primele locuri în
cadrul OECD - , 39% în Finlanda şi Luxemburg, 35,8% în Belgia, faţă de 41% în
RFG, 38% în Franţa şi 37,8% în Marea Britanie.
Din acest punct de vedere, Raportul Beveridge, care urmărea crearea ‚statului
providenţă’ (Welfare State) în Marea Britanie pe baza ideilor keynesiste, şi-a găsit
aplicarea cea mai evidentă în Europa de Nord. Statul şi-a asumat funcţiile de alocarea
a resurselor cu scopul corijării inegalităţilor sociale în cadrul unor economii de piaţă
şi s-a folosit de instrumentele esenţiale pentru dezvoltarea infrastructurii colective cu
caracter social (şcoli, creşe, spitale, drumuri, etc) şi pentru transferul fondurilor, în
principal sub forma asigurărilor sociale care au avut o finanţare bugetară. Funcţia de
redistribuire a veniturilor a fost realizată în primul rând prin recurgerea la o fiscalitate
directă, puternic progresivă, în Scandinavia şi Olanda, două treimi din resursele
fiscale provenind din impozitele asupra veniturilor persoanelor şi societăţilor,
proporţie inversă celei din Franţa şi Italia.
Politica bugetară a fost un instrument privilegiat a cărui principală funcţie a
fost reglarea conjuncturală a economiei, Suedia fiind prima ţară care a introdus, în
1937‚ ‚bugetele ciclice’.
 22

O a doua caracteristică distinctivă a privit raporturile sociale. În ţările din

Scandinavia şi Benelux, sindicatele au dispus de o putere considerabilă, care le-a
permis dezvoltarea sistemului convenţiilor colective cu patronatul, sub arbitrajul
statului care a contribuit la încadrarea acordurilor profesionale de muncă în cadrul
general al politicii veniturilor. Această politică a veniturilor a fost introdusă în ţările
din acest grup, în ciuda dificultăţilor economice şi tensiunilor inflaţioniste care s-au
agravat în anii ’60.
Astfel Olanda, citată frecvent ca model al instituirii acestei politici a
veniturilor care a menţinut un anumit consens social, a înregistrat o explozie a
sistemului după marile greve din anii 1962-1963, intervenite pe fondul unei accelerări
a inflaţiei. La rândul ei, Suedia, considerată o ţară a ‚păcii sociale’, a cunoscut în anii
’70 o multiplicare a mişcărilor greviste, din ce în ce mai lungi, cum a fost cazul celei
din serviciile publice. În Belgia, s-a înregistrat o multiplicare a conflictelor sporadice,
care au fost determinate în principal de problema respectării clauzelor de indexare
generală a salariilor, prevăzută de convenţiile colective de muncă încheiate după
1945.
În cazul acestei grupe de ţări a funcţionat un ‚regim al economiei concertate’,
un capitalism socializat, în care un rol din ce în ce mai important l-a jucat planificarea
indicativă.
Acest sistem a fost adoptat de Olanda şi Norvegia imediat după 1945, pe baza
planificării pe termen mediu, în timp ce Suedia şi Belgia s-au orientat în această
direcţie la începutul anilor ’60, după o perioadă în care de exemplu, politica
economică suedeză în materie bugetară şi politica activă în direcţia ocupării forţei de
muncă, au fost bazate pe previziunile pe termen lung. În aceste ţări, structura
întreprinderilor capitaliste nu a fost afectată de aceste politici reformiste, în nici una
din aceste ţări nefiind introdusă până în anii ’70 cogestiunea, ca în cazul RFG, cu
toate că o dezvoltare deosebită au cunoscut-o sectorul cooperatist şi organizaţiile
consumatorilor.
O a treia caracteristică a ţărilor din Europa de Nord a fost puternica lor
deschidere a economiilor către exterior, determinată de dimensiunile lor reduse, de
orientarea tradiţională către liberul schimb şi de faptul că au jucat cartea specializării
în comerţul internaţional.
În 1972, exporturile reprezentau 81,5% din PIB în Luxemburg, 46,1% în
Olanda, 43,4% în Belgia, 39,9% în Norvegia, 29,4% în Danemarca, 27,5% în
 23

Finlanda şi 24,4% în Suedia, ceea ce a plasat aceste ţări în fruntea ţărilor membre
OECD, alături de Austria (30,4%) şi Elveţia (32,7%). Această deschidere spre
exterior nu a fost una strict comercială, ci ea s-a manifestat şi în ceea ce priveşte
fluxurile internaţionale destinate investiţiilor şi mişcările de capital pe termen scurt.
Ţările Europei de Nord, ale căror economii au fost extrem de deschise către
exterior, au fost printre cei mai fervenţi apărători ai integrării economice europene,
prin iniţierea Benelux (prin semnarea a trei convenţii, în septembrie 1944, noiembrie
1947 şi februarie 1958) şi prin încercarea de realizare a Uniunii Nordice (Nordek),
care a fost în cele din urmă abandonată, după defecţiunea politică a Finlandei, în
1970.
Ţările Europei Nordice au fost pivoţii integrării europene, atât sub forma CEE,
cât şi a AELS, fiind principalele ‚responsabile’ de apropierea realizată între CEE şi
AELS prin semnarea acordului de liber schimb semnat la 22 iulie 1972 (prin care a
fost creată o zonă de liber schimb industrial în ţările CEE şi ţările AELS).
O altă caracteristică globală a ţărilor Europei de Nord a fost creşterea
economică moderată din perioada postbelică. În anii ’50 creşterea economică a ţărilor
nordice a fost inferioară celei din alte ţări membre OECD : creşterea volumului PNB
în ansamblul ţărilor OECD a fost de +4,8%, în timp ce volumul PNB a crescut cu
numai 3% în Belgia, 3,8% în Danemarca, 3% în Norvegia şi 3,9% în Suedia.
Singurele două ţări care au avut un nivel mai mare de creştere a volumului PNB au
fost Olanda, cu +4,8% şi Finlanda cu 5,3%. Inflaţia a fost relativ moderată în anii ’50,
fiind situată sub nivelul înregistrat în ansamblul ţărilor membre OECD : indicele
preţurilor derivat din PNB a fost de +1,7% în Belgia, +2,7% în Danemarca, +3,2% în
Suedia, +3,4% în Norvegia, +3,5% în Olanda, faţă de +3,8% în medie europeană,
singură Finlanda situându-se deasupra acestui nivel, cu +4,6%.
Din 1960 şi până în 1972, ratele medii de creştere ale ţărilor Europei de Nord
şi restul continentului au devenit comparabile, Belgia, Danemarca, Norvegia şi
Finlanda având rate de creştere în jurul medie europene de +4,6%, în timp ce Suedia a
avut o rată inferioară nivelului european, de numai +3,7%, iar Olanda o rată
superioară de +5,6%. Ratele diferite de creştere au fost determinate de reprizele
demografice diferite care au jucat un rol important, în anii ’60 populaţia Suediei
crescând cu o rată anuală de 0,68%, faţă de cea de +1,17% a Olandei şi de inflaţia
mult mai puternică decât în restul continentului.
 24

Ţările din Europa de Nord au rezistat mult mai bine decât alte ţări occidentale
efectelor crizei din 1974, rata lor de creştere menţinându-se relativ ridicată, în special
în Belgia (+4,3%) şi în Suedia (+4,2%), confirmând soliditatea structurilor
capitalismului ‚socializat’ din Europa nordică.
Contrastele politice, economice şi sociale între Europa de Nord şi Europa de
Sud au continuat să persiste şi în perioada postbelică, cauza principală fiind diferenţa
dintre nivelurile de dezvoltare economică. De exemplu, din perspectiva consumului
privat pe locuitor, în 1972, Italia cu 1.400 dolari, Grecia cu 917 dolari, Spania cu 588
dolari şi Turcia cu 258 dolari, s-au situat mult sub nivelul consumului pe locuitor al
Suediei (2.000 dolari) sau chiar al Finlandei (1.400 dolari).
Ţările Europei Meridionale au reuşit între sfârşitul anilor ’50 şi începutul
anilor ’70 să recupereze o parte a înapoierii lor economice faţă de ţările din Europa de
Nord, în cadrul unor regimuri politice extrem de diferite, de la democraţia
parlamentară marcată de numeroase crize guvernamentale ca în Italia, la regimuri
dictatoriale ca în Spania şi Portugalia.
În cadrul grupei ţărilor Europei Meridionale, un caz special a fost cel al Italiei,
care a avut în perioada postbelică o rată de creştere economică ridicată care a plasat-o
în grupa ţărilor industrializate. Pe de altă parte, dezechilibrele regionale, sociale,
monetare şi financiare s-au intensificat în anii ’60, perioadă în care Italia a cunoscut, o
serie de ‚perturbaţii economice’, cauzate şi de apartenenţa la CEE (spre deosebire de
ţările Benelux, pentru care apartenenţa la CEE le-a impulsionat dezvoltarea
economiei).
În anii ’50 şi ’60 Italia a intrat într-o perioadă de creştere economică
remarcabilă, calificată ca şi cea a RFG, drept ‚miracol economic’, în urma căruia
produsul naţional brut al Italiei s-a triplat în decurs de două decenii. Creşterea
economiei italiene a fost foarte intensă între 1951 şi 1962, când rata medie anuală a
PIB a fost de +5,9% şi deosebit de regulată, în condiţiile în care cei mai slabi ani,
1954, 1956 şi 1958, au avut rate de creştere de +3,6%, +4,8% şi +4,9%.
Această tendinţă pozitivă s-a deteriorat în anii ’60 şi la începutul anilor ’70,
perioadă când, deşi rata de creştere economică a rămas ridicată, în jur de +4,8%, au
existat şi trei fluctuaţii ciclice, între 1964-1965, când rata de creştere a fost de numai
+2,4%, urmată de o stagnare în anii 1971-1972, cu o rată de +2,4% şi de o cădere în
1974-1975, când rata de creştere economică a fost de numai 0,4%.
 25

Între 1961 şi 1973, rata medie anuală de creştere a PIB a fost de 5,9%, între
1974 şi 1980 a fost de 3,8%, după care s-a diminuat între 1981 şi 1990 la doar 2,5%.
Această dezvoltare deosebită a avut la bază acţiunea conjugată a statului, care
controlat o mare parte a activităţii economice prin intermediul holdingurilor uriaşe, ca
Institutul pentru Reconstrucţia Industrială (IRI) şi a unor oameni de afaceri dinamici,
ca Mattei în industria petrolieră, Agnelli (automobile), Pirelli (anvelope), Olivetti
(birotică), la care s-au adăugat factorii externi favorabili, în primul rând ajutorul
american în cadrul Planului Marshall.
Dezvoltarea deosebită a economiei italiene s-a datorat industriei : producţia
industrială s-a dublat între 1955 şi 1963, determinând creşterea ponderii populaţiei
active angajate în sectorul secundar de la 30% la 40% din populaţia activă totală. Rata
medie anuală de creştere a producţiei industriale a fost de 6,6% între 1961 şi 1973, de
3,1% între 1974 şi 1980, şi de numai 1,3% între 1981 şi 1990. În acelaşi timp,
agricultura şi sudul ţării au rămas slab dezvoltate, iar exodul rural a generat o masivă
cerere de locuinţe şi mari probleme de urbanism.
Efortul investiţional a fost de asemenea deosebit, atingând 20%-25% din PNB,
iar afluxul capitalurilor a crescut în perspectiva introducerii Pieţei Comune. În plus,
societăţile particulare italiene au fost caracterizate de o pronunţată structură familială,
care le-a permis rate înalte de autofinanţare.
În 1966 a fost introdusă o formă de planificare economică prin două
‚Programe economice naţionale’, primul între 1966 şi 1970 şi al doilea între 1970-
1975. Însă, condiţia esenţială pentru ca nivelul de trai din Italia să ajungă la cel al
celorlalte ţări occidentale a fost (şi este) estomparea disparităţilor regionale dintre
Nordul şi Sudul Italiei. Până în prezent, în pofida eforturilor şi investiţiilor în
dezvoltarea zonei Mezzogiorno şi a unor succese iniţiale, nu s-a reuşit egalizarea
nivelului de dezvoltare între aceste regiuni.
Criza mondială din 1973-1974 a lovit puternic economia italiană, aflată deja în
mari dificultăţi de la sfârşitul anilor ’60. datoria externă, inflaţia şi deprecierea lirei au
fost însoţite de o încetinire a activităţii industriale şi de o creştere a şomajului. criza a
provocat generalizarea unei veritabile ‚economii subterane’, marcată de o puternică
dezvoltare a subanteprizelor, a fraudelor fiscale şi a muncii ‚la negru’, afectând în
special tinerii, femeile şi locuitorii din Mezzogiorno. Graţie acestui fenomen, efectele
crizei au fost relativ atenuate până la mijlocul anilor ’80, dată după care Italia a
cunoscut un veritabil ‚boom’ economic, marcat de o puternică creştere industrială, de
 26

peste 6% pe an, care i-a permis să devanseze Marea Britanie în clasamentul

principalelor ţări industrializate din Europa.
Însă acest al doilea ‚miracol’ economic italian nu a permis surmontarea
carenţelor structurale ale economiei Italiei : o enormă datorie publică, de circa 110%
din PIB, alimentată de un puternic deficit bugetar, de servicii publice deficiente, o rată
a şomajului superioară cifrei de 10% din populaţia activă, o inflaţie ridicată, mai mare
decât cea a majorităţii ţărilor occidentale, şi în special o opoziţie între Italia nordică şi
Mezzogiorno, între Italia industrială şi Italia ‚economiei subterane’.
Tendinţele particulare ale evoluţiei economiei Italiei s-au regăsit, mult mai
accentuate însă, în istoria postbelică a celorlalte ţări ale Europei Meridionale, în
special în Spania. Din punctul de vedere al ratei de creştere a PIB, după ritmuri
iniţiale foarte scăzute, creşterea a fost foarte puternică de la mijlocul anilor ’50 : 6%-
7% în medie anuală în Spania şi în Grecia, 5%-6% în Portugalia, şi 4%-6% în Turcia.
În ţările Europei Meridionale, rata inflaţiei (măsurată prin indicele preţurilor
derivat din PNB) a manifestat tendinţe divergente. În Spania, rata inflaţiei a fost în jur
de 6% până în 1955, după care a depăşit 10% în 1957-1958, 1965 şi 1974. În Turcia,
după instaurarea unei stabilităţi relative în anii ’60 cu o rată de circa 6%, rata inflaţiei
a depăşit 10% până în 1971.
Grecia şi Portugalia, sub efectul politicilor riguroase adoptate de Banca
centrală, au cunoscut, cu excepţia perturbărilor induse de războiul civil din Grecia, o
perioadă de remarcabilă stabilitate a preţurilor, similară celei din ţările cele mai
avansate : rata medie a inflaţiei a fost de aproximativ 2%-3% în Portugalia până în
1965, iar în Grecia până în 1969. Pe parcursul anilor ’70, inflaţia s-a accelerat,
creşterile de preţuri atingând niveluri considerabile în 1973-1974, de circa 30%-35%
pentru preţurile de consum, sub presiunile externe şi interne, criza mondială şi
schimbările de regim politic.
Ţările Europei Meridionale au avut mari deficite comerciale, cu excepţia
Turciei, care au provocat devalorizarea devizelor naţionale pe pieţele externe, care au
fost depăşite numai datorită investiţiilor străine şi fondurilor provenite din veniturile
muncitorilor care lucrau peste graniţe. De altfel, emigraţia temporară a forţei de
muncă a fost o caracteristică comună a ţărilor din Europa Meridională, care a
contribuit la reechilibrarea balanţelor de plăţi.
O evoluţia diferită s-a înregistrat în Portugalia, unde fluxul muncitorilor ce
lucrau peste graniţă a rămas puternic (75% îndreptându-se spre Franţa), cu un ritm
 27

mediu anual de circa 150.000, la o populaţie mult mai mică decât cea a Spaniei.
Turcia şi Grecia au început să furnizeze, de la începutul anilor ’70, contingente din ce
în ce mai importante de forţă de muncă peste graniţe, în special în RFG, care au ajuns
în 1973 la mai mult de 700.000 de muncitori turci şi circa 300.000 de muncitori greci.
Datorită acestei emigrări masive a forţei de muncă în RFG, balanţele de plăţi ale
Turciei şi Greciei au evoluat în ritmul expansiunii economiei vest-germane.
Din punct de vedere politic, atât în Spania cât şi în Portugalia, regimurile
dictatoriale, sprijinite de armată, poliţie şi Biserică s-au menţinut până în anii ’70.
Spania şi Portugalia au fost izolate din punct de vedere politic după cel de-al doilea
război mondial, datorită regimurilor dictatoriale ale lui Franco şi Salazar. Însă, în
perioada postbelică, în contextul declanşării Războiului Rece, cele două dictaturi au
fost acceptate în blocul occidental, chiar în lipsa democraţiei, din considerente
strategice : în consecinţă, Portugalia a fost membru fondator al OECE în 1948 şi al
NATO în 1949, în timp ce Spania a aderat la OECE în 1959 şi la NATO în 1982, cele
două ţări intrând în ONU în 1955. Deşi integrarea Spaniei în blocul ţărilor occidentale
a fost mai lentă, ea a beneficiat încă din 1949 de un ajutor financiar din partea SUA,
însoţit de importante acorduri militare în 1953, an în care Spania a semnat şi un
Concordat cu Vaticanul. Spania a fost asociată la CEE printr-un acord comercial
încheiat în iunie 1970.
Demararea economiilor iberice a avut loc la sfârşitul anilor ’50, fiind mai
evidentă în Spania decât în Portugalia, ultima fiind obligată să suporte cu începere din
1961 costul războaielor coloniale.
Din 1960 şi până la începutul anilor ’70, Spania a atins rata de creştere
economică cea mai mare din lume, alături de Japonia, la originea acestui avânt
economic aflându-se ajutorul american, fondurile trimise de muncitorii emigraţi şi
veniturile considerabile de pe urma turismului. Odată cu industrializarea, Spania a
cunoscut după 1960 şi o serie de mişcări ciclice, care au constat în trei faze de
încetinire a creşterii economice între 1959-1960, 1967-1968 şi 1974-1975. Din 1961,
politicile conjuncturale au fost dublate de introducerea planificării economice, în
cadrul planurilor cincinale. Atât Spania cât şi Portugalia, deşi au înregistrat progrese
substanţiale în sectorul industrial, au continuat să prezinte o serie de dezechilibre
structurale, zonele rurale fiind subdezvoltate.