1

TEMA NR.1 : RESTRUCTURAREA ECONOMIEI EUROPENE

DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Primul război mondial a provocat o restructurare profundă a economiei

europene. Deşi o anumită continuitate este observabilă, mai cu seamă până în 1929-
1930, perioada interbelică se distinge net de epoca anterioară primului război
mondial.
În acest sens, în 1932, Charles de Gaulle a surprins într-o formă concisă
principalele diferenţe dintre cele două epoci : “Secolul acesta, care abia s-a încheiat, a văzut
succedându-se două epoci radical diferite şi fără o altă cale de trecere decât războiul. Contemporanii
noştri îşi pot imagina cu greu anii de odinioară : o eră a stabilităţii, a economiei, a prudenţei ; o
societate a drepturilor dobândite, a partidelor tradiţionale, a caselor respectabile ; un regim al
veniturilor fixe, al remunerărilor sigure, al pensiilor riguros calculate ; o epocă a lui “trei la sută”, a
vechilor utilaje, a înzestrării regulamentare. Concurenţa ajutată de tehnică a făcut să dispară
această cuminţenie şi a ucis orice blândeţe…Războiul a umflat ca un torent cursul firesc al
lucrurilor, impunând alte necesităţi. Pentru satisfacerea lor – diverse, imperioase, schimbătoare cum
sunt – oamenii trebuie să lucreze mai mult şi într-un ritm mai accelerat…Maşinismul şi diviziunea
muncii înlocuiesc treptat eclectismul şi fantezia”.
Evoluţia economiei mondiale în primul deceniu interbelic a fost determinată în
mod decisiv de consecinţele războiului mondial. Problemele economice extrem de
complicate apărute după război au fost urmarea dezechilibrului economiei mondiale,
rezultat din mutaţiile profunde în producţia, în comerţul mondial, în sistemul valutar
şi de credit dezorganizat.
Pierderile materiale, distrugerile de război şi uriaşul consum neproductiv au
dus la diminuarea substanţială a avuţiei naţionale a ţărilor beligerante, potenţialul
industrial şi agricol al Europei reducându-se cu 40% şi, respectiv 30%.
Implicaţiile economice ale pierderilor umane au fost considerabile. În primul
rând, toate ţările europene antrenate în război, învinse sau învingătoare au prezentat o
structură dezechilibrată a forţei de muncă active. Pe plan european s-a înregistrat în
cursul perioadei interbelice o continuă scădere a ratei natalităţii, consecinţă directă a
diminuării numărului populaţiei masculine (la scăderea ratei natalităţii a contribuit
într-o oarecare măsură şi modificarea mentalităţii, în special în anii ’20, în privinţa
valorilor familiei tradiţionale, proces care a continuat de-a lungul întregului secol).
 2

Aceste fenomene cumulate au dat naştere contingentelor golite care se pot

identifica în piramida vârstelor şi care au ajuns la maturitate între anii 1934 şi 1939,
anii intensificării tensiunilor internaţionale.
Franţa şi Marea Britanie au fost printre primele ţări care au constatat
fenomenul îmbătrânirii populaţiei – din 1911 şi până în 1921, partea populaţiei care a
depăşit 60 de ani a trecut în Franţa de la 12,6% la 13,7%, iar în Anglia de la 8 la
9,4%. Scăderea ratei natalităţii înregistrată la nivelul întregului continent european a
constituit un element de restrângere a pieţei interne, îngreunând procesul de refacere
şi dezvoltare a numeroase industrii şi al altor activităţi economice.
În completarea deficitului de forţă de muncă creat de război guvernele au
făcut apel la munca femeilor, copiilor, bătrânilor şi, în unele state şi la forţă de muncă
din colonii. Pierderile suferite în rândul forţei de muncă calificate şi utilizarea
categoriilor de forţă de muncă enumerate mai sus au determinat, într-o oarecare
măsură, diminuarea calităţii, productivităţii şi implicit a profitabilităţii procesului de
producţie, în economiile interbelice.
Integrarea socială a numărului mare de invalizi de război care aveau dreptul
la recompense materiale din partea statelor împreună cu orfanii şi văduvele, a
determinat un efort financiar substanţial, bugetele naţionale şi aşa deficitare ca
urmare a cheltuielilor de război urmate de cele de refacere fiind serios grevate de
sumele necesare plăţii respectivelor recompense.
Creşterea îndatoririlor care apasă pe umerii populaţiei active şi intensificarea
comportamentelor precaute şi a pesimismului au făcut parte din consecinţele majore
ale unei evoluţii care a afectat toate domeniile vieţii sociale, politice şi culturale.
Costul total al războiului a fost estimat după diferite metodologii, aceasta fiind
explicaţia existenţei mai multor variante de apreciere şi a statisticilor diferite.
Astfel, într-o primă variantă, cheltuielile pentru finanţarea operaţiunilor
militare s-au ridicat la suma de aproximativ 273 miliarde $, la valoarea dolarului
dinainte de 1932, din care 200 miliarde dolari cheltuielile Antantei şi 73 miliarde
cheltuielile Puterilor Centrale. Distrugerile provocate reciproc de părţile aflate în
conflict asupra capacităţilor de producţie, reţelelor feroviare şi rutiere, instalaţiilor
portuare, terenurilor agricole, locuinţelor, etc. au fost evaluate la aproximativ 331,6
miliarde dolari.
O altă variantă de estimare a costurilor primului război indică suma de 338
miliarde dolari 1918.
 3

Costurile directe reprezentate de bugetele de război ale beligeranţilor s-au

ridicat la 186 miliarde dolari, Antantei revenindu-i 70% - Marea Britanie 21%, SUA
17,4%, Franţa 13,9%, Rusia 7,8% - iar Puterilor Centrale 30% (Germania 25%).
O a treia variantă evaluează costurile directe între 180 şi 230 miliarde dolari,
iar cele indirecte la cel puţin 150 miliarde dolari. Alte surse care evaluează în mărci
aur (1$ = 4,20 M) indică suma de 145 miliarde $ distribuită astfel : Germania – 32,1
miliarde USD, SUA – 35 miliarde USD din care 9 miliarde reprezentate de credite
pentru aliaţi, Anglia – 31,1 miliarde USD, Franţa 27,1 miliarde USD, Rusia – 19,7
miliarde USD.
În ţările europene beligerante războiul a oprit expansiunea economică,
pierderile de substanţă economică diferind de la caz la caz. Uzura echipamentelor
industriale şi epuizarea stocurilor de materii prime au fost prezente la toţi beligeranţii.
Cuantumul distrugerilor materiale a fost cel mai amplu în Franţa, Belgia, România,
Serbia şi Polonia.
Cei 4 ani de război pe teritoriul Franţei au distrus aproximativ 10% din avuţia
naţională : ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus la
scăderea producţiei de cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90% ; pe ansamblu
scăderea producţiei industriale a atins aproape 35% mobilizarea generală ducând la
închiderea a 50% din întreprinderi. Germania nu a suferit distrugeri tot atât de mari,
dar a fost afectată de pierderea bogatelor regiuni economice şi de uzura materialului
existent. Între 1913 şi 1919, producţia de cărbune a scăzut de la 190 la 108 milioane
de tone, iar cea de grâu şi cartofi s-a redus la jumătate. În Rusia, prăbuşirea producţiei
a atins 71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi 97% la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului de forţe
între principalele state ale lumii. În deceniile interbelice Europa a pierdut poziţia de
lider al economiei mondiale în beneficiul Statelor Unite şi al Japoniei, chiar dacă a
rămas centrul sistemului internaţional şi a continuat să joace un rol considerabil în
lume.
Paul Kennedy, a apreciat în lucrarea The Rise and Fall of the Great Powers.
Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000 (London, 1989) că
avansul economiei europene luată ca ansamblu a fost întârziat prin conflagraţie cu opt
ani, aceasta însemnând că volumul producţiei din 1929 a totalizat ce s-ar fi realizat în
1921 dacă n-ar fi fost războiul şi dacă ratele de creştere anterioare lui 1913 s-ar fi
menţinut.
 4

Evoluţia economiei mondiale a confirmat că primul război mondial a marcat

finalul unei etape distincte de dezvoltare, şi încheierea unor procese şi deschiderea
altora, mult mai complexe, generate, în special, de erorile serioase şi de eşecul
Sistemului de la Versailles de a institui o ordine permanentă în Europa postbelică.
Trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale la începutul secolului XX au fost
afirmarea celei de-a doua revoluţii industriale şi integrarea din ce în ce mai accentuată
a economiei mondiale prin intensificarea schimburilor. Modernizarea puternic inegală
a diferitelor regiuni ale lumii a întreţinut decalaje considerabile de bogăţie şi putere,
favorizând de asemenea şi o redistribuire a polilor de influenţă la scară planetară.
Europa Occidentală, puternică datorită potenţialului mai avansat de industrializare, a
dominat comerţul internaţional şi a deţinut o putere financiară de necontestat,
găsindu-se la apogeul puterii sale mondiale.
Expansiunea imperială a Marii Britanii a început să fie puternic concurată încă
din primul deceniu al secolului XX, iar sub acest aspect, primul război mondial nu a
adus clarificarea raportului de forţe economice, întreaga perioadă interbelică fiind o
continuare în plan economic a războiului.
Consecinţele diferite pentru statele europene ale primului război mondial,
inegala lor dezvoltare, Marea Depresiune a anilor ’30, dublate de noua ambianţă
politică europeană marcată de afirmarea totalitarismelor, au făcut ca adoptarea,
conceperea sau aplicarea modelelor de dezvoltare economică să aibă scopuri
diferenţiate, definitorie fiind creşterea influenţei curentelor intervenţioniste şi a
ideologiei dirijismului şi reculul relativ al liberalismului şi neoliberalismului.
Până în 1914, relaţiile economice dintre state erau întemeiate pe încrederea în
stabilitatea politică, în stabilitatea monedelor şi în respectarea de către fiecare ţară a
clauzelor tratatelor şi convenţiilor la care era parte. Această situaţie s-a schimbat în
mod radical în urma războiului.
Prima conflagraţie mondială a secolului şi sistemul tratatelor de pace care i-a
urmat au dat Europei o configuraţie geopolitică radicală, fără precedent, care a generat
adânci transformări structurale. Războiul şi pacea au determinat consecinţe greu de
prevăzut în plan economic şi financiar, mai ales în condiţiile în care economia
europeană a pierdut din monopolul economic avut pe plan mondial în perioada
anterioară anului 1914.
Din punctul de vedere al statutului continentului în raport cu geopolitica
mondială, ascendenţa materială şi spirituală a Europei a fost fatal subminată de
 5

consecinţele războiului. Dependenţa financiară a Europei faţă de SUA, a oferit

Statelor Unite tot atâtea argumente pentru a pretinde o nouă poziţie pe plan mondial şi
un amestec tot mai puternic în afacerile europene, deşi această tendinţă a fost oarecum
temperată de puternicul curent izolaţionist manifestat în politica americană în cursul
perioadei interbelice.
Situaţia a condus treptat la accentuarea interdependenţei economice, politice
şi militare, condiţie existentă înainte ca termenul utilizat să devină modern. Relaţiile
Europei cu celelalte state ale lumii, precum şi raporturile dintre ţările europene s-au
modificat. Fostele colonii şi alte state în curs de industrializare au devenit treptat tot
mai independente faţă de comerţul cu produse industriale prelucrate provenite din
ţările dezvoltate.
O dată cu Revoluţia din Octombrie, puterile Europei s-au văzut lipsite, pentru
mai multe decenii, de o piaţă promiţătoare în care investiseră mult, în condiţiile în
care în Rusia, idealul socialist a condus la o ruptură atât faţă de capitalism, cât şi faţă
de Occident.
Au avut loc practic două procese interdependente, imposibil de disociat :
slăbirea capitalismelor europene şi « declinul Europei ». Statele Unite au devenit cea
mai mare putere economică, în timp ce Germania îşi va reface puterea industrială,
URSS şi Japonia se vor angaja, fiecare pe altă cale, într-un masiv proces de
industrializare. Marea Britanie şi Franţa şi-au păstrat încă anumite atuuri, prin
aparatul lor industrial, prin reţelele lor bancare şi financiare şi prin imperiile pe care le
deţin.
Războiul a afectat sistemele economice ale tuturor ţărilor participante – şi
chiar şi pe cele ale neutrilor - , a influenţat comerţul intern prin crearea unei cereri
neobişnuit de mari pentru anumite bunuri şi servicii (fier, oţel, cărbuni, muniţii,
vapoare, îmbrăcăminte din lână, transporturi), respectiv restrângerea cererii pentru
altele (precum articolele de lux sau confecţiile din bumbac). Ca urmare,
restructurarea generată de economia de război s-a transformat în bună parte în
destructurare. În noile condiţii postbelice unele ramuri industriale şi-au sporit
capacităţile şi majorat preţurile şi salariile dincolo de limite acceptabile în vreme de
pace.
În noul context geopolitic, una din caracteristicile de bază ale Europei a fost,
îndeosebi în primii ani postbelici, instabilitatea ei pe toate planurile, politic,
economic, social şi diplomatic.
 6

Transformările teritoriale determinate de dispariţia celor două imperii din

centrul şi sud-estul Europei au avut ca rezultat apariţia noilor state succesoare, state
care s-au transformat in perioada interbelică, din ‘clienţi în concurenţi’. Astfel,
probleme de natură extraeconomică cu consecinţe decisive au fost ridicate de
dezmembrarea marilor imperii, respectiv de apariţia şi afirmarea noilor state ;
aspectele politice şi culturale manifestate au determinat tendinţa accentuată de
afirmare a specificului şi independenţei naţionale. Naţionalismul caracteristic
perioadei interbelice a depăşit sfera culturii şi a politicului, devenind economic, în
general, iar în cazul marilor puteri, expansiv-agresiv.
Tendinţa către autarhie, caracteristică îndeosebi celei de-a doua jumătăţi a
intervalului interbelic, a fost cauzată de susţinerea principiului autodeterminării etnic-
politice, devenit laitmotiv al perioadei încheierii armistiţiului şi tratatelor de pace. Pe
acest fundal, s-a manifestat expansionismul statelor revizioniste, concretizat în
continuarea industrializării şi demararea unor politici de reagrarizare şi înarmare.
În acelaşi context, noile state, în special ţările agrare sud-est europene,
reacţionând la barierele ridicate în faţa exporturilor lor de produse agricole, au fost
nevoite să amplifice procesul de industrializare început, în unele dintre ele, cum este
cazul României, înaintea primului război mondial.
Trăsătura principală a perioadei interbelice a constituit-o efortul de
expansiune a fiecărei entităţi economice naţionale în cazul statelor dezvoltate,
respectiv de apărare, în cazul ţărilor agrare şi producătoare de materii prime, ceea
ce s-a concretizat în tendinţa de a obţine excedente atât ale balanţei comerciale, cât şi
ale balanţei de plăţi, ceea ce a avut drept rezultat accentuarea tendinţei spre autarhia
economică.
Modificările substanţiale care au caracterizat economia europeană interbelică
au fost determinate, pe de o parte de prefacerile cauzate de primul război mondial, cât
şi de noua organizare politică a lumii după război. Este vorba despre importante
modificări teritoriale, ale structurii proprietăţii agricole în urma reformelor agrare,
modificări în fluxurile şi structura cererii şi ofertei interne şi externe de produse de
bază şi industriale prelucrate, în evoluţiile demografice şi progresele din domeniul
tehnologiei.
Pentru cadrul politic european, primul război mondial a adus modificări ale
frontierelor, multe dintre ele inimaginabile în 1914, în special în partea de est a
continentului.
 7

Comparativ cu situaţia existentă în perioada anterioară primului război

mondial, din punctul de vedere al împărţirii teritoriale a Europei, in perioada
interbelică asistăm la o eterogenizare fără precedent a hărţii politice, aproape
jumătate de continent modificându-şi graniţele şi redistribuindu-şi potenţialul
demografic şi economic. În afară de fărâmiţarea fostului Imperiu Austro-Ungar, unele
părţi din Germania şi Rusia au trecut în componenţa noilor state europene. Prin
divizarea fostelor imperii au rezultat două noi state cu un teritoriu şi o populaţie
mărite după război – România şi Yugoslavia - , în timp ce Austria, Ungaria,
Cehoslovacia şi Polonia au fost constituite din părţi ale fostelor imperii.
De altfel, Conferinţa de Pace a fost adeseori criticată pentru că a confirmat
dezmembrarea marilor spaţii economice, fără să fi luat în considerare consecinţele
economice ale deciziilor politice, Keynes mergând până la aprecierea că aproape toate
deciziile majore ale conferinţei au fost greşite.
Prefacerile postbelice au determinat conturarea Europei în două tipuri de
economii : agrare şi industriale. Diferenţele structurale dintre ‘cele două Europe’ au
generat contradicţii violente manifestate în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Într-o lucrarea de referinţă, Les deux Europes (Paris, Ed.Payot, 1929), economistul
francez Francis Delaisi, menţiona că linia de demarcaţie a Europei A (industrială) de
Europa B (agricolă) ‘trece aproximativ prin Stockholm, Dantzig, Cracovia, Budapesta, Florenţa,
Barcelona, Bilbao, apoi înconjoară Franţa, trecând intre Anglia şi Irlanda, merge prin Glasgow,
atinge Bergen şi Stockholm’.
Disparitatea stat industrial / stat agrar a fost, în această perspectivă, una din
problemele majore ale politicienilor şi economiştilor în întreaga perioadă interbelică.
Potrivit cercetătorilor perioadei, Europa era alcătuită, din perspectiva raportului
industrie / agricultură, din două zone inegal dezvoltate, o parte a Europei fiind
industrializată ‘până şi în agricultura sa, iar cealaltă era agricolă până şi în civilizaţia sa urbană.
A doua a rămas ceea ce fusese prima în urmă cu o sută de ani’.
Structura economică a noilor state din centrul şi sud-estul Europei era relativ
omogenă : cu excepţia zonelor apusene ale Cehoslovaciei şi Poloniei, agricultura era
principala ramură de activitate. Profitând de scurtul ‘vid politic’ din primii ani
postbelici, partidele agrariene şi-au afirmat forţa.
Formate în marea lor majoritate în perioada războiului, partidele ‘ţărăneşti’ au
promovat activ, uneori agresiv – cazul lui Stambulinski în Bulgaria – necesitatea
 8

redistribuirii pământurilor. În afara Uniunii Sovietice, au avut loc reforme agrare în

21 de ţări. În ciuda particularismelor locale, toate au avut câteva aspecte comune :
♦ modificările structurale de anvergură determinate (desfiinţarea marilor proprietăţi
latifundiare) au generat caracterul revoluţionar al reformelor ;
♦ principiile stabilite în 1919 au fost radicale, iar exproprierea terenurilor care
depăşeau suprafaţa autorizată a fost realizată într-un timp foarte scurt, cu
excepţiile inerente ;
♦ în schimb, punerea în posesie a noilor proprietari a fost mai lentă, încetinită şi de
refluxul agrarianismului pe parcursul deceniului 3 ;
♦ fiind vorba de state succesoare, ritmul lent al împroprietăririi a fost determinat şi
de numeroase litigii cu foştii proprietari, germani, austrieci sau maghiari.
Pretutindeni reformele agrare au determinat mutaţii profunde în structura
proprietăţii, proprietatea ţărănească predominantă înlocuind regimul de proprietate
anterior, de tip moşieresc-ţărănesc. În plan politic, partidele marilor proprietari au fost
nevoite să părăsească scena politică. Consecinţele negative ale reformelor agrare, cel
puţin în ţările balcanice, aveau să fie însă diminuarea productivităţii medii la hectar,
regresul zootehniei, pulverizarea proprietăţilor ţărăneşti ca urmare a creşterii
demografice, suprapopulaţiei agricole relative şi caracterului înapoiat al producţiei
agricole.
O reducere a ritmurilor de creştere economică în ţările industrializate
europene, dată fiind calitatea Europei de principal importator de produse primare până
în 1914, precum şi adoptarea unei politici de reagrarizare urmau să se reflecte în
stagnarea, respectiv diminuarea cererii de produse de bază.
Stagnarea cererii europene, determinată de încetinirea creşterii economice, şi
majorarea continuă a ofertei extraeuropene, au dus la declinul schimburilor
intraeuropene, respectiv la deteriorarea termenilor schimbului. Această influenţă
avea să se exercite în defavoarea ţărilor producătoare de produse de bază, îndeosebi
agricole. Consecinţa a fost accelerarea industrializării acestor ţări, proces menit să
compenseze efectele adverse ale stagnării exporturilor şi să realizeze o mai bună
utilizare a resurselor lor.
Creşterea economică a principalelor ţări europene între 1919 şi 1938 a fost
foarte inegală şi, pentru unele mai redusă, în comparaţie cu perioada 1870-1913.
 9

La reducerea ritmului de creştere a economiei europene pare1 să fi contribuit şi

presiunea exercitată de industrializarea susţinută a ţărilor extraeuropene, îndeosebi a
SUA şi a Japoniei, pe parcursul războiului şi după terminarea lui, precum şi
dependenţa într-o măsură mult redusă a exporturilor de produse prelucrate americane
de importurile de produse primare din ţările europene. În acelaşi sens a acţionat şi
rezistenţa pieţei americane la oferta europeană de produse manufacturate2 .
Complexitatea mare a proceselor de după război şi situaţia dezastruoasă a
economiilor europene au generat o ambianţă intelectuală pesimistă, marcată de
intense dezbateri pe tema crizei şi declinului Europei. Consecinţele diferite pentru
statele europene ale conflagraţiei, ca şi stadiul inegal de dezvoltare a lor, au făcut ca
înseşi conceperea, adoptarea sau aplicarea modelelor de dezvoltare să aibă scopuri
diferenţiate. Noile curente ideologice, deşi nu prezentau noutăţi în esenţa lor, erau
mult mai puternic afirmate decât oricând în istorie. Această evoluţie a fost
determinată de faptul că tratatele de pace şi cele ‘14 puncte’ ale lui Wilson, în special
cele referitoare la suprimarea în măsura posibilului a barierelor comerciale, ca şi
libertatea absolută de navigaţie pe mare în timp de pace sau de război nu s-au regăsit
aplicate în realitate, rămânând doar la nivelul teoriei.
În practică, tendinţa dominantă a fost spre un protecţionism care a rupt liniile
de schimb tradiţionale dar care a avut şi unele consecinţe favorabile pentru noile state
obligate să creeze ramuri de activitate economică, catalogate de unii autori drept
‘veritabile erezii industriale’, consecinţe care s-au prelungit în plan agricol, în
dezvoltarea mecanizării, în selecţia vegetală şi animală, în chimizare, în reguli optime
pentru conservarea ştiinţifică a produselor şi în aplicarea metodelor moderne de
organizare ştiinţifică a producţiei şi a muncii.
Dincolo de aceste aprecieri generale, câteva constatări se impun ca vectori
trasaţi în evoluţia de ansamblu a economiilor europene :
♦ s-a accentuat latura industrială a activităţilor economice, nu numai în Europa
Occidentală ci şi în statele care până atunci erau încadrate în categoria celor cu
caracter exclusiv agrar ; industria şi sfera serviciilor au cunoscut cele mai mari
creşteri, iar decalajul dintre productivitatea muncii în agricultură şi cea în
industrie s-a mărit considerabil.
1
Este vorba mai degrabă de inadaptarea producţiei şi tehnologiilor europene la ritmul de crestere a
producţiei americane şi japoneze.
2
Încă din perioada antebelică cererea americană era satisfăcută preponderent din producţia internă, iar
după 1920 protecţionismul tarifar avea să amâne confruntarea cu produsele similare europene.
 10

♦ pe această caracteristică, evoluţia economiilor din estul şi sud-estul Europei a

cunoscut mutaţii importante, cu restructurări cantitative şi calitative de marcă,
evidente şi în sporirea masei mijloacelor de producţie şi de consum ;
♦ menţinerea, cu toate acestea, a unor inegalităţi ilustrate prin atingerea în ani
diferiţi a nivelului antebelic ;
♦ eterogenizarea optiunilor în privinţa strategiilor de dezvoltare pe plan european
(astfel, în Europa răsăriteană, România a optat în procesul de refacere şi
dezvoltare pentru formula ‘prin noi înşine’, în timp ce Bulgaria, Ungaria,
Yugoslavia şi Polonia au optat pentru acceptarea într-o măsură importantă a
capitalului străin) ;