1

TEMA NR.10 : ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

De mai mult de patru decenii, unificarea europeană a dat tonul unui destin
economic comun al statelor continentului. Cu toate acestea, în cursul ultimilor ani,
istoria pare să fie pe punctul de a arăta o ruptură în Europa, o dată cu constituirea, în
cadrul Uniunii Europene, a unui cerc mai restrâns de state care au caracteristici
comune.
La sfârşitul a şase ani de pregătire, zona Euro s-a constituit la 1 ianuarie 1999.
O dată cu intrarea Greciei la 1 ianuarie 2001, 12 ţări ale Uniunii Europene dispun de
aceeaşi monedă unică, EURO. PIB-ul acestora valorează trei sferturi din cel al SUA,
este cu o treime mai mare decât PIB-ul Chinei şi aproape dublu decât al Japoniei.
Zona Euro, cu nivelul de viaţă încă eterogen, nu se clasează, din punct de vedere
global, decât pe locul 16 între ţările şi zonele cele mai bogate din lume, însă trei dintre
membrii săi – Luxemburg, Belgia şi Austria – se clasează printre primele zece. Pe de
altă parte, gradul de deschidere a economiei este acelaşi şi în SUA şi în zona Euro,
între 12% şi 13% din PIB, în timp ce Japonia, unde piaţa e din ce în ce mai puţin
deschisă, este de numai 8% din PIB.
Contraste şi mize comune în Uniunea Europeană. Între statele membre ale
zonei Euro rămân diferenţe structurale importante. Părţile corespunzătoare
agriculturii, industriei şi serviciilor în cadrul PIB variază de la o ţară la alta. La fel,
nivelul şomajului naţional este de o foarte mare diversitate. În ţările latine, mai puţin
de o persoană aptă de muncă din două este activă, în timp ce în nordul Europei,
datorită numărului mai ridicat de femei active, proporţia este de aproape două treimi.
Diferenţele demografice, precum şi nivelurile de ocupare a forţei de muncă implică,
de altfel, diferenţe culturale şi de comportament.
Introducerea monedei Euro a făcut şi mai sensibilă eterogenitatea mediului
social şi fiscal între ţările membre. În raport cu SUA, Japonia şi Marea Britanie, zona
Euro este caracterizată printr-un nivel ridicat al impozitelor obligatorii. La fel ca şi
ponderea globală a taxelor, repartiţia acestora între diferitele domenii sociale şi fiscale
este foarte eterogenă, ceea ce determină influenţe puternice asupra comportamentului
salariaţilor şi investitorilor.
Cu toate acestea, cele 12 economii din zona Euro, cu structuri şi instituţii atât
de diferite, au cunoscut o evoluţie paralelă de la sfârşitul anilor ’80.
 2

Dincolo de divergenţele punctuale, paralelismul pe termen lung al

conjuncturilor, manifestat în special în industria manufacturieră, se explică prin
importanţa schimburilor în interiorul zonei. În schimb, Marea Britanie, care nu a
adoptat moneda unică, este în decalaj conjunctural faţă de zona Euro, iar ciclurile
lungi din SUA sunt foarte desincronizate în raport cu cele din economia europeană, în
ansamblul său.
Convergenţa industrială în interiorul zonei a fost însoţită de o apropiere a
indicatorilor financiari (deficite bugetare ţinute sub control, stabilizarea ratelor de
schimb şi reducerea decalajelor între nivelul dobânzilor), în timp ce scăderea
preţurilor şi a taxelor a adus beneficii investiţiilor şi consumului.
Euro joacă rolul de accelerator al integrării europene. Introducerea sa pe piaţă
a fost precedată de un val de fuziuni şi achiziţii, în special în sectorul bancar, iar
reorganizările continuă în sfera financiară. Aceste capitaluri nu sunt doar europene,
întrucât Euro, prin extinderea spaţiului financiar, ar trebui să conducă la sporirea
atractivităţii zonei pentru capitalurile externe. În consecinţă, sectorul industriei poate,
de acum înainte, să finanţeze investiţiile prin atragerea de capital pe o piaţă mai
profundă şi mai lichidă. Pe de altă parte, amplificând importanţa diferenţelor de preţ,
fiscalitate şi costuri, Euro le impune întreprinderilor să fie mai competitive, ceea ce ar
trebui să determine o reorientare a concentrărilor şi a regrupărilor de producţie şi de
logistică.
Totuşi, dacă Euro ar trebui să însemne un mediu mai favorabil pentru
industrie, în termeni de stabilitate şi de raţionalitate a investiţiilor, el nu va putea să
modifice ritmul lent de progres al productivităţii industriale. Într-adevăr, după ce a
ajuns din urmă SUA la mijlocul anilor ’70, industria europeană a progresat în
productivitate, dar a înregistrat întârzieri mari în dezvoltare. În a doua jumătate a
anilor ’90, o dată cu dezvoltarea industriilor ‚noii economii’, productivitatea globală a
cunoscut progrese de două ori mai mari în SUA decât în Europa. În consecinţă, în
interiorul triadei SUA-Japonia-Europa, un rol important revine specializării : fiecare
dintre cei trei poli dominanţi desfăşoară comerţul, în primul rând cu statele vecine,
determinând o specializare bazată pe cerere, calitate şi tehnologie. Dar, în această
cursă pentru calitate şi inovaţie, Europa cunoaşte o anumită întârziere a celor mai
promiţătoare industrii şi, în special, a tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor.
Introducerea Euro ar trebui să aibă un impact semnificativ asupra configurării
politicilor monetare şi bugetare din cadrul noii zone monetare.
 3

Începând cu liberalizarea financiară, iniţiată la mijlocul anilor ’80, băncile

centrale naţionale, doritoare să aibă o mai mare credibilitate, au elaborat politici
subordonate obiectivelor de inflaţie şi stabilitate a ratei de schimb, al căror control a
scăpat cu totul autorităţilor guvernamentale începând cu 1994. În acelaşi timp,
guvernele ţărilor candidate la Uniunea Europeană s-au angajat, cu mai multă sau mai
puţină fermitate, în maratonul realizării unuia din criteriile de convergenţă prealabile
adoptării monedei unice, astfel ca deficitul bugetar să nu depăşească nivelul de 3%
din PIB. Pactul de stabilitate şi creştere, care se aplică celor 12 state candidate a
conferit durabilitate şi totodată a înăsprit plafonul deficitului public stabilit de
Tratatul de la Maastricht.
Europa celor 15
Ţara Belgia Danemarca Germania Grecia Spania Franţa Irlanda Italia
Suprafaţa
31 43 357 132 505 544 70 301
(mii km2)
Populaţia
2001 10,3 5,4 82,1 10,6 39,5 61,1 3,8 57,7
(mil.loc)
PIB 2001
260 184 2.097 129 647 1.454 117 1.229
(mld. euro)
Marea UE
Ţara Luxemburg Olanda Portugalia Austria Suedia Finlanda
Britanie 15
Suprafaţa
3 41 92 244 84 450 337 3.234
(mii km2)
Populaţia
2001 0,4 16,1 10,0 60,1 8,1 8,9 5,2 379,1
(mil.loc)
PIB 2001
23 434 121 1.540 214 245 117 8.811
(mld. euro)
Sursa : UE

Dinamica integrării monetare a evoluat în paralel cu schimbarea lentă, dar

progresivă, a conţinutului politicilor economice : problematica s-a deplasat treptat
dinspre dozarea optimă a două politici – bugetară şi monetară – spre combinarea
optimă a mai multor politici bugetare, pe fondul politicii monetare unice. Oricât de
importantă ar fi, Uniunea Economică şi Monetară nu constituie decât unul din
aspectele construcţiei europene care eclipsează, printre altele, carenţele conferinţelor
interguvernamentale (CIG).
Cu toate acestea, succesul UEM pe termen mediu este direct condiţionat de
avansarea spre un pact fondator care să deschidă calea Uniunii Politice, singura
capabilă să furnizeze un cadru de dezvoltare propice şi non-conflictual. Însă, prin
slabul progres realizat, Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat
 4

în vigoare la 1 mai 1999, a demonstrat dificultăţile şi importanţa drumului care mai

rămâne de parcurs în acest domeniu crucial. Atât buna funcţionare a UEM, cât şi
implementarea pactului de stabilitate care o însoţeşte, au riscat să fie afectate de
disfuncţionalităţile instituţiilor comunitare şi, mai ales, de viziunile diferite pe care
statele membre le au cu privire la viitorul Uniunii Europene.
Anumite diferenţe structurale între ţările Uniunii Europene rămân încă
ireductibile, în ciuda convergenţei politicilor macroeconomice aplicate, iar acestea ar
putea constitui, forţe centrifuge, dacă nu se realizează cu adevărat un proces de
apropiere. Prima diferenţă structurală priveşte piaţa muncii. În procesul de pregătire
pentru realizarea UEM, ţările membre nu au luat în considerare criteriul relativ la
piaţa muncii, însă, în absenţa unei marje de manevră în ceea ce priveşte nivelul
dobânzilor şi al ratei de schimb, supleţea politicilor salariale şi de ocupare a forţei de
muncă a dobândit o importanţă majoră. Factorii legaţi de costul şi dreptul la muncă
sunt decisivi în evoluţia localizării investiţiilor şi, dacă dezvoltarea economică trebuie
să fie armonios repartizată între diferitele ţări, va fi indispensabil un minimum de
convergenţă în aceste domenii, cel puţin pentru a nu da naştere la disensiuni între
ţările membre.
Urmând aceeaşi abordare, ţările Uniunii Europene vor trebui să procedeze la
consolidarea cooperării în materie financiară, iar subiectele privind costul forţei de
muncă, protecţia socială şi fiscalitatea nu ar trebui abordate separat. Chiar dacă
decuplajul între Europa monedelor forte şi cea a monedelor slabe s-a estompat odată
cu UEM, nu s-a realizat încă coerenţa zonelor de ancorare, care implică realizarea
unui proces de armonizare a structurilor.
Creşterea economică în Uniunea Europeană. După ce a cunoscut o perioadă
de pauză între sfârşitul anului 1995 şi începutul anului 1996, economia Uniunii
Europene s-a relansat într-o creştere viguroasă şi din ce în ce mai rapidă, bazată pe
fundamente solide. Această relansare s-a datorat la origine avântului înregistrat în
domeniul exporturilor, legat de dinamismul comerţului internaţional şi al
competitivităţii crescute a exportatorilor comunitari. Ca urmare, cererea internă a
contribuit la consolidarea acestui proces, devenind principalul motor al creşterii, pe
măsură ce investiţiile şi consumul privat au cunoscut o accelerare, stimulate de o
relaxare a condiţiilor monetare, de un nivel de rentabilitate din ce în ce mai ridicat, de
o creştere a venitului disponibil, de un nivel mai înalt de ocupare a forţei de muncă şi
de redobândirea încrederii.
 5

În Uniunea Europeană, unii parametri economici fundamentali au fost foarte

puternici. Rentabilitatea investiţiilor, superioară nivelului din anii ’60, s-a ameliorat
continuu, apropiindu-se de cea a SUA şi depăşind-o net pe cea a Japoniei.
Graţie eforturilor susţinute pentru a atinge un nivel ridicat de convergenţă
economică durabilă, Uniunea Europeană a beneficiat de o inflaţie redusă istoric, de
un nivel al dobânzilor reale şi nominale mai scăzut şi de o situaţie bugetară
considerabil îmbunătăţită. Pe de altă parte, introducerea Euro a exclus orice
posibilitate de perturbare a ratelor de schimb în interiorul zonei, iar Euro a contribuit
la o stabilizare relativă a relaţiilor monetare internaţionale.
După 1997, accelerarea activităţii economice a stimulat crearea de noi locuri
de muncă, Uniunea Europeană începând să compenseze pierderile suferite în timpul
perioadei de recesiune de la începutul anilor ’90. După trei ani de progrese modeste,
ritmul creării de locuri de muncă a cunoscut o accelerare netă începând cu 1998,
datorită unei creşteri susţinute, a unei sporiri mai puţin rapide a productivităţii muncii
şi datorită reformelor structurale semnificative de pe piaţa produselor şi serviciilor.
Îmbunătăţirea situaţiei locurilor de muncă s-a reflectat din ce în ce mai mult în
scăderea nivelului şomajului. După ce a atins recorduri istorice în 1997 în cea mai
mare parte a statelor membre ale Uniunii Europene, şomajul în ansamblul UE a scăzut
la 8% din populaţia activă în 2000 şi s-a diminuat până în jur de 7% în 2002. Acesta a
însemnat că cea mai mare din componenta conjuncturală a fost resorbită.
În 2001, economia mondială a cunoscut o încetinire clară, cu o creştere de
2,3%, după 4,4% în 2000. Această încetinire a fost, în principal, datorată industriei, în
condiţiile în care ciclul economic al diferitelor zone este din ce în ce mai sincronizat,
întrucât întreprinderile operează pe o arie internaţională mai extinsă decât în trecut
sub impactul globalizării. Astfel, încetinirea creşterii în SUA s-a transmis rapid spre
Europa, prin intermediul comerţului internaţional, iar apoi spre sectorul investiţiilor.
Totuşi, încetinirea a fost accentuată în cea mai mare parte a ţărilor de consumul
familial.
După o creştere excepţională de 3,4% în 2000, activitatea zonei Euro a
cunoscut o încetinire rapidă, devenită amorfă din al doilea trimestru al anului 2001. În
aproape toate ţările europene, nivelul investiţiilor a scăzut cu începere din primul
trimestru al anului 2001. Consumul familial, încă foarte dinamic în prima jumătate a
anului 2001, s-a modificat, iar efectele perioadei de relaxare s-au estompat şi piaţa
 6

muncii s-a degradat. Pe lângă această constatare generală, au existat diferenţe

importante între statele din zona Euro.
Dintre marile state ale Uniunii Europene, Germania a cunoscut cea mai
puternică încetinire. Accelerarea inflaţiei şi creşterea şomajului au redus consumul
familial, în timp ce întreprinderile şi-au diminuat cheltuielile de investiţii productive,
iar politica bugetară nu a fost în măsură să susţină cererea internă. Doar comerţul
exterior, care a beneficiat de impulsul favorabil reprezentat de relansarea ţărilor din
Europa Centrală şi de Est, a avut o contribuţie pozitivă semnificativă la creşterea
economică germană.
Italia a cunoscut, în prima jumătate a anilor ’90, o creştere mai puternică decât
cea a zonei Euro, ceea ce nu a fost cazul în cursul celei de-a doua jumătăţi a
deceniului. Contrar situaţiei din Germania, creşterea a fost susţinută în Italia de
cererea internă şi, în special, de investiţiile, atât publice cât şi private, în timp ce
comerţul exterior contribuia la încetinirea creşterii economice.
Spania, a rămas în plutonul fruntaş între ţările Uniunii Europene, graţie unei
mai bune rezistenţe a consumului familial şi a investiţilor private, susţinute printr-un
plan public extins de investiţii în infrastructură.
La jumătatea anului 2002, pe ansamblul Uniunii Europene, a fost reluată
creşterea, relansarea investiţiilor fiind bazată pe un nou val de inovaţii în domeniul
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. În măsura în care nivelul slab al tensiunilor
de pe piaţa forţei de muncă a permis realizarea de câştiguri de productivitate
substanţiale, controlul salariilor nominale a înlăturat riscul inflaţionist şi a susţinut
nivelul de manevră al întreprinderilor.
Variaţia anuală a producţiei industriale în ţările UE, între 1992-2000, în %
Belgia 1,9 Luxemburg 2,8
Danemarca 3,6 Olanda 2,0
Germania 1,2 Austria 3,4
Grecia 1,9 Portugalia 2,2
Spania 2,5 Finlanda 6,8
Franţa 1,8 Suedia 4,5
Irlanda 13,5 Marea Britanie 1,6
Italia 1,7 Uniunea Europeană 2,0
Sursa : UE
Impresia unei zone Euro mai dinamice nu exclude faptul că întoarcerea la o
creştere mai apropiată de ritmul său pe termen lung nu este suficientă pentru
 7

reducerea şomajului. Pe lângă aceasta, creşterea zonei Euro a fost şi este în continuare
îngreunată de mai mulţi factori : în primul rând, fragilitatea consumului familial ; apoi
lipsa de credibilitate a politicii monetare a Băncii Centrale Europene, aflată încă la
început, şi confuzia care domneşte la nivelul politicilor bugetare ale statelor membre
în raport cu angajamentele legate de Pactul de Stabilitate ; în fine, nivelul exorbitant
al datoriei private către SUA, care riscă să apese greu asupra creşterii de dincolo de
Atlantic şi, prin urmare, asupra exporturilor europene.
Marea Britanie a jucat în toată această perioadă, rolul cavalerului singuratic.
Creşterea economiei britanice, de 2,2%, a fost cea mai puternică dintre toate ţările din
G7 în 2001. Consumul a fost principalul motor al creşterii, graţie creşterii salariilor,
nivelului redus al şomajului şi scăderii dobânzilor. Politica bugetară a sprijinit, la
rândul său, creşterea economică. Cu toate acestea, nici Marea Britanie nu a fost
ocolită de fenomenul mondial de încetinire a creşterii economice, investiţiile
întreprinderilor fiind afectate, în particular, la sfârşitul a mai multor ani de creştere
puternică.
Cu un nivel al şomajului puţin peste 3%, piaţa forţei de muncă este a fost şi a
rămas dinamică, fără a manifesta, totuşi, semne particulare de tensiune privind
salariile. După o lungă perioadă de creştere economică lentă, productivitatea a
progresat paralel cu cea a Uniunii Europene, respectiv între 3% şi 3,5% pe an, în timp
de tensiunile inflaţioniste au rămas sub control.
Numeroasele aspecte pozitive ale experienţei britanice pot fi asociate
reformelor micro şi macroeconomice anterioare, printre care reforma pieţei forţei de
muncă şi a pieţei produselor, reforme derulate în anii ’80, stabilizarea bugetară,
începută în 1993 şi fixarea obiectivelor de inflaţie în cadrul politicii monetare,
începând cu 1992. În plus, la nivelul anilor 2000-2001, guvernul britanic a adoptat
măsuri micro şi macroeconomice complementare, cu scopul de a atenua lacunele
structurale care subzistau.
Reformele macroeconomice din 2000 şi 2001, au avut ca obiectiv reducerea
instabilităţii macroeconomice care, din anii ’70, mergea mână în mână cu creşterea
relativ lentă a economiei britanice. Comitetul de politică monetară al Băncii Angliei a
fost însărcinat cu responsabilitatea de a fixa nivelul dobânzilor cerut de obiectivul
inflaţiei definit de către guvern şi astfel au fost luate măsuri precum cea menţionată
deja de instituire a codului privind stabilitatea bugetară şi examenul general al
cheltuielilor, destinat să stabilizeze şi să revigoreze finanţele publice.
 8

Au fost adoptate măsuri microeconomice pentru compensarea unor lacune, iar

obiectivele urmărite au constat în creşterea potenţialului de creştere economică, prin
îmbunătăţirea productivităţii.
Evoluţia productivităţii industriale în ţările UE, Japonia şi SUA, 1986-2000
(nivelurile de creştere medie anuală, în %)
Ţara 1986-1990 1991-1995 1996-2000 1991-2000
Belgia 3,4 3,9 3,9 3,9
Danemarca 2,6 1,5 3,3 2,4
Germania 2,0 2,6 4,9 3,8
Grecia 0,5 3,6 4,2 3,9
Spania 2,1 4,2 1,4 1,3
Franţa 3,8 0,7 3,2 1,9
Irlanda 7,7 6,8 9,2 8,0
Italia 3,8 3,1 1,2 2,2
Olanda 0,0 2,7 2,9 2,8
Austria 5,8 4,8 6,1 5,4
Portugalia 5,0 0,5 1,8 1,2
Finlanda 4,6 4,9 8,8 6,8
Suedia 2,1 7,2 3,4 5,3
Marea Britanie 3,5 4,3 3,0 3,7
Uniunea Europeană 3,0 3,0 3,2 3,1
Japonia 4,0 1,0 3,0 2,0
SUA 2,3 3,1 5,5 4,3
Sursa : UE

Euro - sistemul şi extinderea Uniunii Europene. Relaţiile existente între

Eurosistem şi ţările care au avut sau au încă statutul de candidate pentru aderarea la
Uniunea Europeană, pot fi examinate în cadrul mai vast al relaţiilor pe care UE le
întreţine cu statele europene care nu fac parte din UE, precum şi cu ţările
mediteraneene şi africane. Unul sau mai multe acorduri instituţionale sunt în prezent
în vigoare între UE şi fiecare din aceste grupe de ţări – Spaţiul Economic European
(SEE), Europa Centrală şi de Est, Balcanii, ţările mediteraneene şi ţările din Africa,
Pacific şi Caraibe (ACP). Aderarea la UE reprezintă un salt calitativ evident dincolo
de instrumentele tradiţionale în materie de cooperare internaţională.
Aşa cum prevede Tratatul asupra Uniunii Europene, ţările europene pot
solicita calitatea de membru al UE şi al Uniunii Economice şi Monetare (UEM).
 9

În 2002, 13 ţări din Europa Centrală şi de Est, precum şi ţări mediteraneene

aveau oficial statutul de candidate la UE. În acelaşi an, 12 state europene începuseră
negocierile cu UE : Bulgaria, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Cehia, România, Slovacia şi Slovenia. În afară de acestea, ca urmare a unei
decizii luate de Consiliul European în decembrie 1999, Turcia a devenit, la rândul
său, candidată oficială la aderare, chiar dacă mai trebuie să îndeplinească anumite
condiţii prealabile necesare deschiderii negocierilor.
În 2000, populaţia totală a acestor ţări reprezenta în jur de 45% din cea a
Uniunii Europene, în timp ce PIB-ul lor nu reprezenta decât aproximativ 6% din PIB-
ul zonei Euro. Extinderea UE cu aceste ţări a implicat împărţirea UE în trei zone : o
zonă prosperă (Europa celor 12), alta intermediară (Grecia, Spania, Portugalia, Cipru,
Malta, Slovenia şi Cehia), unde venitul pe cap de locuitor este în jur de 80% din
media europeană, şi o zonă mai săracă, constituită din celelalte 8 ţări candidate,
printre care şi România. Totuşi, aceste ţări au adus şi unele urmează să aducă, nu
numai noi pieţe, dar şi un echilibru demografic. Coeziunea viitoarei Europe a ‚celor
27’ nu este însă asigurată. Activitatea geografică rămâne concentrată puternic pe
triunghiul Hamburg-Dijon-Liverpool, reprezentând o treime din populaţie şi aproape
jumătate din venitul produs. Pe ansamblu, datele menţionate indică o anumită
asimetrie, atât în termeni de pondere economică, cât şi ca nivel de trai, care există
între zona Euro şi ţările care-şi negociază în prezent aderarea la UE.
Cea mai mare parte a acestor ţări sunt foarte deschise comerţului internaţional.
Cu excepţia Poloniei şi României, gradul de deschidere – media exporturilor şi
importurilor de bunuri şi servicii exprimate în procente din PIB – era în 2002,
superior procentului de 40% pentru toate aceste ţări şi depăşeşte 80% în ţările mai
mici, precum Estonia şi Malta. Aceste cifre sunt cu mult mai ridicate decât datele
corespunzătoare din ţările zonei Euro în anul 1998. Integrarea schimburilor este, până
în prezent, efectul cel mai vizibil al procesului de integrare în UE. După dispariţia
CAER, cea mai mare parte a ţărilor candidate la aderare care aparţineau înainte
acestei zone şi-au reorientat masiv schimburile comerciale. În prezent, doar statele
baltice mai desfăşoară o parte substanţială a comerţului lor cu Rusia şi Comunitatea
Statelor Independente (CSI). Datorită integrării avansate a schimburilor cu Europa
Occidentală, între 50% şi 70% din exporturile totale ale ţărilor precum Ungaria,
Polonia, Cehia, România, Slovacia şi Slovenia, aveau ca destinaţie, în 1998, zona
Euro.
 10

Cea mai mare parte a statelor candidate la aderare au înregistrat progrese

semnificative în ceea ce priveşte stabilitatea macroeconomică. În cursul ultimilor ani
s-au înregistrat scăderi substanţiale ale nivelului inflaţiei, care a atins, în unele ţări,
valori de sub 5%. Aceasta reflectă importanţa deosebită acordată stabilităţii preţurilor,
devenită obiectiv statutar al băncilor centrele din statele candidate la aderare. Pe de
altă parte, acest proces a intervenit în cursul unei perioade de criză în cadrul
sistemului financiar internaţional. Criza care a lovit Rusia în 1998 a jucat un rol
deosebit din acest punct de vedere şi a explicat în parte deteriorarea creşterii
economice în 1999. În scopul apropierii deficitelor bugetare de normele în vigoare în
zona Euro, au fost necesare eforturi permanente din partea majorităţii statelor
candidate.
Convergenţa economică a statelor candidate la aderare prezintă aspecte reale şi
nominale : este vorba de elemente strategice care trebuie puse în aplicare în paralel, în
vederea realizării unei creşteri economice susţinute şi a stabilităţii. Necesitatea unei
convergenţe în termeni reali implică, în special pentru Europa Centrală şi de Est,
realizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă şi libera concurenţă. Pentru o
alocare mai eficientă a capitalului şi a forţei de muncă, precum şi pentru dezvoltarea
sistemului privat sunt necesare reforme structurale – ca, de exemplu, privatizările,
care ameliorează cadrul juridic şi instituţional, permiţând funcţionarea economiei de
piaţă, care întăresc sistemul bancar şi dezvoltarea pieţelor financiare naţionale.
Progresele realizate în materie de integrare vor accelera acest proces care va necesita
o perioadă îndelungată de timp. Pe lângă acestea, eliminarea ineficienţei este de
natură să atragă noi investiţii directe şi indirecte din partea nerezidenţilor, alimentând
astfel cercul pozitiv dintre integrarea regională şi convergenţa reală. Negocierile de
aderare se sprijină pe principiul diferenţierii, conform căruia fiecare ţară avansează
potrivit propriilor eforturi de pregătire pentru aderare. Astfel, durata negocierilor
variază de la o ţară la alta, în funcţie de rezultatele evoluţiei din fiecare ţară.
Locul Uniunii Europene în lume. Uniunea Europeană datorează statutul său
de putere mondială mai degrabă rolului său de actor comercial, decât anvergurii sale
politice.
Performanţele UE în cadrul schimburilor mondiale le depăşesc chiar şi pe cele
ale celor mai mari parteneri, SUA şi Japonia. Născută ca bloc economic, Europa a
rămas la fel pe măsura extinderilor sale şi a creşterii responsabilităţilor interne.
 11

În ultimii ani, sub efectul catalizator al Pieţei Unice, UE şi-a extins mai mult
ambiţiile sale economice. Comerţul internaţional a evoluat în paralel, de-a lungul
ciclului Rundei Uruguay şi o dată cu crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), astfel încât în prezent comerţul cu servicii, pieţele din sectorul public şi
normele tehnice se negociază atât la nivel european, cât şi la nivel mondial.
Structura exporturilor, în funcţie de marile zone geografice în 1999,
în % din totalul exporturilor
Exporturi ale :
Către
Uniunii Europene SUA Japoniei
Economii dezvoltate, 79,41 58,21 54,55
dintre care :
Uniunea Europeană 62,06 22,17 17,86
SUA 8,72 - 31,08
Japonia 1,71 8,46 -
Economii în curs de 13,10 40,99 45,02
dezvoltare, dintre care :
America 2,43 20,81 4,28
Africa 2,17 1,09 0,88
Asia 7,74 18,97 39,67
Economiile din Europa 5,08 0,74 0,43
de Est
Altele 2,41 0,06 0,00
Total 100,00 100,00 100,00
Sursa : UE

Până acum câţiva ani, Uniunea Europeană nu juca nici un rol în integrarea
financiară, despre care se poate spune că reprezintă forma cea mai avansată de
interdependenţă economică între ţări. Dar atunci când UE a decis să liberalizeze
mişcările de capital şi de servicii financiare, ea a făcut-o de maniera urbi et orbi, căci
o frontieră europeană comună nu era nici de dorit, nici de realizat. Forma şi întinderea
acestei liberalizări i-au permis să influenţeze procesul de liberalizare a serviciilor
financiare şi bancare la scară mondială.
Uniunea Europeană a utilizat, de asemenea, puterea banilor pentru a-şi
cumpăra influenţa şi puterea internaţională. În ultimii ani, UE a mărit considerabil
sumele pe care le-a consacrat ajutorului extern, chiar dacă nu reprezintă decât o mică
parte din ajutoarele bilaterale acordate de statele membre. Principalii săi beneficiari
sunt partenerii privilegiaţi din imediata apropiere, precum şi din vechile regiuni
coloniale din ţările în curs de dezvoltare. Acest ajutor este, în general, însoţit de
preferinţe comerciale, dar UE nu a cules încă fructele pe care le aştepta din partea
 12

acestei politici, în parte datorită dificultăţilor de a elabora o acţiune concertată şi

eficace.
Realizarea Pieţei Comune a fost însoţită de o deschidere foarte puternică a
comerţului internaţional. Comerţul total al zonei UE atinge în prezent aproximativ o
treime din PIB-ul său. Deschiderea internaţională s-a realizat prin creşterea
spectaculoasă a comerţului intra-comunitar, a cărui pondere exprimată prin raportare
la PIB-ul UE s-a dublat în cursul ultimelor trei decenii, în timp ce partea
corespunzătoare comerţului extra-comunitar a rămas relativ stabilă, în cursul aceleiaşi
perioade. O parte foarte dificil de cuantificat a acestei evoluţii se explică prin
reorientarea geografică a schimburilor. Efectul Pieţei Comune a fost înlocuit la
începutul anilor ’90 de efectul Pieţei Unice. Integrarea a fost continuată în cursul
anilor ’80, în special în cursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului, perioadă care a
înregistrat efectele integrării Spaniei şi Portugaliei, şi, din nou, începând de la
mijlocul anilor ’90, o dată cu realizarea Pieţei Unice şi cu aderarea Austriei, Finlandei
şi Suediei. Schimburile de bunuri intermediare s-au dezvoltat, în mod special, în
paralel cu europenizarea procesului de producţie.
Ideea centrală care a dominat realizarea unei mari pieţe interne a fost aceea că
eliminarea barierelor din calea schimburilor urma să îmbunătăţească alocarea
resurselor printr-un proces de specializare pe baza avantajelor comparative şi printr-o
mai bună exploatare a economiei. Totuşi, această desfiinţare a barierelor risca să fie
însoţită de o reînchidere a pieţelor naţionale sub efectul comportamentelor
concurenţiale (carteluri, abuzuri de poziţie dominantă, ajutoare de stat, etc). Prin
urmare, politica în domeniul concurenţei devenea esenţială pentru a evita astfel de
comportamente şi pentru a traduce câştigurile de eficacitate în preţuri mai mici şi o
mai bună calitate pentru consumatori.
Un alt aspect al acestei evoluţii constă în modificarea naturii schimburilor
intra-comunitare. Piaţa Unică nu a consolidat tendinţa de specializare între diferitele
sectoare industriale, care era supusă logicii avantajelor comparative. Dimpotrivă, în
cadrul fiecărui sector s-a dezvoltat între statele membre o specializare pe game de
produse, în termeni de preţ şi calitate. Acest proces a condus mai degrabă la o
convergenţă a structurilor industriale, importantă, în special, în contextul realizării
Uniunii Monetare.
Investiţiile directe au fost şi ele stimulate : UE absorbea 28% din fluxul
investiţiilor directe provenind din restul lumii în 1980, comparativ cu 50% în 1998.
 13

O parte importantă a acestui flux era consacrată fuziunii şi achiziţiilor, care s-

au multiplicat o dată cu realizarea Pieţei Unice, operaţiunile intra-europene
reprezentând jumătate din totalul operaţiunilor. Astfel, a rezultat o evoluţie foarte
particulară a concentrării întreprinderilor în Europa : diminuarea ponderii
întreprinderilor dominante pe piaţa lor naţională, din cauza întăririi concurenţei, a
avut drept corolar creşterea ponderii acestor întreprinderi la nivelul comunitar prin
europenizarea activităţii lor.
Slăbiciunile structurale şi noile constrângeri ale Uniunii Europene.
Ponderea UE în schimburile mondiale de mărfuri s-a menţinut la un nivel ridicat, de
ordinul a 30%, dar ea s-a diminuat uşor începând cu anii ’70. Într-o anumită măsură,
acest recul se explică prin ponderea mai redusă care revine exporturilor comunitare în
sectoarele de înaltă tehnologie, caracterizate de o cerere ridicată, în comparaţie cu
SUA şi Japonia (26% - exporturi totale ale UE, în raport cu 30% ale SUA şi 35% ale
Japoniei). Şi în ceea ce priveşte contribuţia la creşterea PIB-ului, estimările au arătat
că în jur de o treime din creşterea americană în decursul celei de-a doua jumătăţi a
anilor ’90 s-au bazat pe tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor, pe când acestea
nu au reprezentat decât 15% în Uniunea Europeană.
În plus, UE a intervenit (şi continuă) relativ slab în exporturile care au ca
destinaţie pieţe cu creştere rapidă, ceea ce se explică parţial prin factori geografici.
Astfel, exporturile către noile ţări industrializate din Asia, inclusiv China, nu
reprezintă decât 14% din exporturile comunitare, comparativ cu 23% pentru SUA şi
27% pentru Japonia. În schimb, UE este bine plasată pentru a beneficia de o puternică
şi anticipată creştere a schimburilor cu ţările Europei Centrale şi de Est în cursul
următorilor ani : nivelele expansiunii acestor exporturi ating, până în prezent, între
15% şi 20% pe an.
Dincolo de problemele de competitivitate şi de poziţionare a exporturilor,
temerile ţărilor europene se concentrează asupra concurenţei din ce în ce mai acerbe
exercitată de un număr tot mai mare de ţări în curs de dezvoltare. Noilor ţări
industrializate tradiţionale – Coreea de Sud, Singapore, etc – li se adaugă alte ţări din
ASEAN – Thailanda, Malaezia, Brunei, Indonezia, Filipine, Vietnam – anumite ţări
din America de Sud şi, mai recent, chiar China. Având un avantaj comparativ absolut
în termeni de cost global al mâinii de lucru, majoritatea acestor ţări mai beneficiază şi
de o subevaluare a monedei lor şi sunt prea puţin dispuse să piardă acest avantaj de
schimb.
 14

La întărirea globală a concurenţei cu care trebuie să se confrunte Europa a

venit să se adauge extinderea prezenţei sectoriale a ţărilor în curs de dezvoltare. Chiar
circumscrisă produselor de bază, concurenţa atinge în prezent un număr de sectoare
industriale în creştere. Explicaţia acestei evoluţii este de origine tehnologică şi ţine de
scăderea costurilor de transport şi, mai mult, de scăderea costurilor de circulaţie a
informaţiei la scară internaţională. Permiţând o convergenţă mai rapidă a ritmurilor de
productivitate, transferurile tehnologice multiplică posibilităţile de producţie în
străinătate şi fac din costul forţei de muncă un element şi mai decisiv în alegerea
locaţiilor de producţie.
Pusă în faţa acestor constrângeri, Europa trebuie să îşi sporească eforturile în
domeniile educaţiei, formării profesionale, cercetării şi dezvoltării, pentru a creşte
flexibilitatea şi mobilitatea muncii. În timpul anilor ’80, grupurile economice
europene au cunoscut succesiv un gol pronunţat (1990-1993), iar apoi, datorită unei
relansări a creşterii, o redresare semnificativă a marjelor de manevră financiară, după
1994. Creşterea comercială între 1992 şi 1997 a fost mai degrabă slabă (6,5%),
comparativ cu perioada precedentă, dar aceste grupuri economice şi-au îmbunătăţit
considerabil stabilitatea financiară.
Anii ’80 au fost, de fapt, marcaţi global în Europa de : o creştere a
productivităţii însoţită de un progres slab al efectivelor şi un recul al cheltuielilor de
personal ; o îmbunătăţire puternică a marjelor financiare, care a antrenat o creştere a
autofinanţării şi a produs o creştere a dividendelor ; o reducere a nivelului datoriilor şi
un recul al nivelului dobânzilor, având ca efect o scădere a cheltuielilor financiare.
Dacă dividendele au crescut într-o mare măsură, acest progres este echivalent cu
scăderea cheltuielilor financiare înregistrate de către grupurile economice în aceeaşi
perioadă : acţionarul l-a înlocuit pe bancher.
Accelerarea politicilor de recentrare a grupurilor economice europene s-a
tradus printr-un progres forte al cesionării de active, ceea ce a permis degajarea de
disponibilităţi substanţiale. Această creştere a resurselor a favorizat finanţarea de
fuziuni-achiziţii, începând din 1994. În acelaşi timp, întreprinderile au fost stimulate
spre creştere externă de mărirea marjelor lor, de progresul valorizărilor bursiere şi
exigenţele de rentabilitate financiară ale acţionarilor lor. În 1999, fuziunile-achiziţii cu
titlu ale Uniunii Europene s-au ridicat la 500 de miliarde de dolari sau 70% din
volumul mondial al acestor operaţiuni.
 15

Înţelegerile între întreprinderi, abuzul de putere dominantă, concentrările,

cartelurile, ajutoarele de stat excesive pot, dacă nu sunt controlate şi sancţionate, să
deformeze total concurenţa din cadrul Pieţei Unice a Uniunii Europene. Acesta este
motivul pentru care Comisia Europeană a fost însărcinată de statele membre să
supravegheze foarte îndeaproape şi să sancţioneze practicile care limitează libera
concurenţă. Orice împărţire a pieţei, fixare de cote de producţie, înţelegeri între
întreprinderi asupra preţurilor pentru a le menţine în mod artificial la un nivel ridicat
sunt interzise în virtutea articolului 81 al Tratatului de la Roma. Printr-o exceptare, se
poate autoriza un anumit tip de cooperare care ameliorează distribuţia de produse sau
permite progresul tehnic într-un sector de activitate dat.
Marile întreprinderi care controlează părţi importante dintr-o piaţă dată pot fi
tentate să utilizeze această poziţie pentru a majora preţurile la consumatori sau pentru
a-şi înlătura concurenţii mai puţin importanţi. Articolul 82 al Tratatului de la Roma
interzice orice abuz comis de o întreprindere într-o poziţie dominantă : preţuri abuzive
sau de dumping, acorduri de vânzare exclusivă, prime de fidelitate vizând deturnarea
furnizorilor concurenţei, etc.
Dinamica Uniunii Europene : convergenţa nominală şi convergenţa reală.
Constrângerile referitoare la creşterea şi politica economică sunt diverse, fiind
cauzate, pe de o parte, de diferenţele de situaţie şi de obiective între ţări, iar pe de altă
parte, de coordonarea insuficientă a politicilor economice. Constrângerile specifice
tind, cu toate acestea, să devină reciproce, aşa cum a arătat articularea politicilor
monetare de după 1990.
Unul dintre obiectivele Tratatului de la Maastricht a fost, reducerea
disparităţilor prin centralizarea politicii monetare, graţie sistemului european de bănci
centrale, crescând interdependenţa dintre ţările europene printr-o integrare economică
şi instituţională crescută. Perioada a ilustrat, în acelaşi timp, dificultatea procesului :
liberalizarea mişcărilor de capital în 1990, Piaţa Unică din 1993 şi moneda unică din
1999 au întărit interdependenţele din Europa.
Dar, în acelaşi timp, disparităţile dintre situaţiile ţărilor mari – sursa tot atâtor
deficienţe de coordonare a politicilor – au crescut ritmul punerii în practică a
alegerilor strategice naţionale în raport cu inerţia constrângerilor latente, totul într-un
climat de creştere dificilă şi de concurenţă exacerbată. Dincolo de incapacitatea de a
promova o relansare europeană concertată, semnificativă ca amploare, există, de
exemplu, o formă de coerenţă care trebuie cercetată între modelul britanic ultraliberal,
 16

economia socială de piaţă germană, fragmentarea geografică şi politică a Italiei şi

deficienţele de flexibilitate ale economiei franceze. Dar, importanţa disparităţilor este
aceea că induce tentaţia de a fi cavalerul singuratic. Una din cele mai puţin
dezavantajoase soluţii, iniţiate în domenii bine ţintite, la iniţiativa unui număr limitat
de state membre, fiecare cu propriul său avantaj, este recurgerea la sistemul cooperării
consolidate, în cadrul unei Europe cu ‚geometrie variabilă’.
Noţiunea de convergenţă ocupă, de la adoptarea Tratatului de la Maastricht,
un loc central în dezbaterile de politică economică, inspirând implicit ansamblul
progresului integrării economice, încă de la originile sale. Totuşi, acest termen
ascunde accepţiuni diferite şi mai mult sau mai puţin antagonice, al căror conţinut
trebuie să fie precizat înainte de a se analiza interacţiunile între variabilele nominale,
reale şi financiare şi politicile macroeconomice care sunt implementate în procesul de
convergenţă. În principal, se pot concepe două mari tipuri de convergenţă economică :
primul acoperă diversele dimensiuni ale convergenţei reale ; al doilea, pe care se
bazează esenţialul criteriilor pronunţate în Tratatul de la Maastricht, este calificat
drept convergenţă nominală. Nu trebuie neglijate eforturile de convergenţă în
domeniile structurale şi instituţionale, contribuind la asigurarea unei baze sănătoase a
Uniunii Economice şi Monetare, deoarece este vorba mai ales de eliminarea
rigidităţilor structurale, de independenţa băncilor centrale sau de realizarea pieţei
interne.
Progresele convergenţei nominale sunt foarte nuanţate. Criteriile de
convergenţă nominală au fost stabilite ca fiind tot atâtea condiţii pentru participarea
unei ţări la Uniunea Monetară. Dintre cele cinci criterii reţinute, trei sunt pur
nominale – criteriul stabilităţii cursurilor de schimb, criteriul inflaţiei şi cel al ratelor
dobânzii pe termen lung –, în timp ce alte două, care privesc finanţele publice în
statele membre – un deficit public mai mic de 3% din PIB şi o datorie publică brută
care să nu depăşească 60% din PIB –, au ca motivaţie primară grija de a evita o
gestiune costisitoare a finanţelor publice naţionale care riscau să oblige viitoarea
Bancă Centrală Europeană să transforme în monedă, direct sau indirect, o parte din
datoriile publice.
Aceste criterii referitoare la finanţele publice şi dorinţa de a le utiliza şi după
crearea unei monede unice, legând ţările participante printr-un Pact de Stabilitate, au
tradus, pe de o parte, încrederea redusă pe care o au guvernele europene în capacitatea
pieţelor financiare de a asigura o disciplină eficientă a finanţelor publice naţionale ale
 17

ţărilor membre şi, pe de altă parte, teama faţă de o situaţie pe termen lung cu dobânzi
mai ridicate decât ratele de creştere a economiilor europene.
Ţinând cont de evoluţiile macrofinanciare din anii ’80 în majoritatea ţărilor
membre, criteriile privind finanţele publice nu au putut fi satisfăcute pentru pregătirea
monedei unice decât cu preţul unui efort considerabil de consolidare bugetară.
Această consolidare rămâne fragilă, deşi repornirea creşterii economice a început să o
favorizeze din 2002. Altfel spus, convergenţa nominală a progresat mult mai mult
decât s-a sperat în domeniul stabilităţii ratelor de schimb, a ratelor inflaţiei şi a
dobânzilor pe termen lung, dar, în schimb, situaţia finanţelor publice în cea mai mare
parte a ţărilor membre ale UE este suficient de degradată pentru ca, în eventualitatea
unei deficienţe a creşterii durabile, ajustările cerute să apară compatibile cu progresele
realizate în termeni de convergenţă reală.
Dar, la fel ca în cazul convergenţei reale, performanţele sunt analizate în
funcţie de nivelul variaţiei. Totuşi, nivelul general al preţurilor este în principiu
inferior în ţările mai puţin dezvoltate, iar procesul de recuperare, care este însoţit de o
deformare a structurilor de producţie şi a consumului economiilor, necesită acceptarea
unei rate a inflaţiei uşor superioară celei din economiile mai avansate, în lipsa căreia,
constrângerea exercitată de o evoluţie prea lentă a preţurilor creează tendinţe
deflaţioniste în anumite sectoare şi un ritm insuficient al creării de locuri de muncă şi
premisele convergenţei reale.
La nivelul cel mai unitar, convergenţa reală se referă la nivelul de trai şi poate
fi percepută cu ajutorul indicatorilor cum ar fi venitul naţional sau PIB-ul pe cap de
locuitor. În sens strict, convergenţa reală ar trebui să desemneze o tendinţă de
apropiere a nivelurilor de trai. Totuşi, dorinţa de armonizare a orientărilor politicilor
economice sau maniera în care este evaluată credibilitatea acestor politici de către
mediile financiare, face ca această convergenţă reală să se fi impus în cursul ultimilor
ani mai mult în termeni de similitudini şi de covariaţii ciclice ale nivelurilor de
creştere.
Pe termen lung, nivelul PIB-urilor pe cap de locuitor în ţările membre ale
Uniunii Europene s-au apropiat sensibil, ţările mai puţin dezvoltate înregistrând o
creştere mai rapidă decât cele bogate. Totuşi, contribuţia specifică a procesului de
integrare europeană la această convergenţă este departe de a fi evidentă : în cea mai
mare parte a cazurilor, de fapt, apropierea nivelurilor de trai a fost mai pronunţată
înainte de aderare, decât după.
 18

La fel, evoluţiile recente par să indice că o convergenţă nominală forţată este

însoţită de o încetinire generală a creşterii, care nu favorizează recuperarea de către
ţările mai puţin dezvoltate, chiar dacă o creştere considerabilă a transferurilor cu titlu
de fonduri structurale a putut avea efecte benefice. Procesul de recuperare din partea
ţărilor mai puţin dezvoltate necesită chiar o rată de creştere mai susţinută decât aceea
a partenerilor mai dezvoltaţi, cu scopul de a combina creşterea intensităţii capitalizării
medii a producţiei ca sursă de productivitate şi modificarea structurii sectoriale a
aparatului productiv al economiei ca sursă de locuri de muncă şi venituri.
Tranziţia către Piaţa Unică a fost un proces economic foarte complex. Cadrul
juridic al pieţei interne, definit în 1985 în Cartea Albă a Comisiei Europene, este
astăzi implementat în peste 90% dintre statele membre. Un rezultat cu atât mai
surprinzător, cu cât măsurile care necesită cele mai ajustări din partea statelor membre
– trecerea la regimul tranzitoriu de TVA, eliminarea controalelor privind libera
circulaţie a capitalurilor, prestarea liberă de servicii bancare şi de asigurări,
liberalizarea pieţelor din sectoarele de stat – au fost negociate cu succes şi adoptate.
Acţiunea legislativă realizată constituie elementul esenţial pentru piaţa internă şi ar
trebui să fie suficientă pentru a declanşa câştiguri în planul concurenţei şi al alocării
de resurse, care vor rezulta din realizarea pieţei comune.
Cuantificarea proceselor economice produse de către implementarea Pieţei
Unice face să apară, în comparaţie cu o evoluţie lipsită de realizarea pieţei unice, o
creştere a investiţiilor, o dată cu reducerea inflaţiei, totul asigurând locuri de muncă şi
venituri comunitare, o parte din efecte provenind dintr-o creştere a concurenţei şi a
eficienţei, iar o altă parte, din progresele tehnice legate de realizarea Pieţei Unice. UE
trebuie să vegheze acum ca nişele juridice pe care le oferă acest cadru să fie folosite
pentru posibilităţi comerciale efective. În plus, UE trebuie să încerce să
îmbunătăţească interacţiunea dintre măsurile privind piaţa internă şi alte politici
comunitare care ar putea contribui la buna funcţionare a pieţei unice, în special
politicile în domeniul standardizării şi a verificării conformităţii, politica de
concurenţă, politica de mediu şi cea comercială comună.
În cadrul Pieţei Unice, mobilitatea factorilor de producţie (munca şi capitalul)
trebuie să permită o alocare considerată optimă a investiţiilor. Aceasta trebuie să
garanteze o creştere puternică a întregii pieţe, deoarece se realizează pe baza
productivităţii reale a factorilor (o dată eliminate barierele în calea mobilităţii şi
incertitudinile privind schimburile).
 19

Acest principiu al mobilităţii şi flexibilităţii ridică însă o serie de probleme în

domeniul implementării, probleme de care trebuie să ţină cont politicile economice
ale statelor membre. În marile state federale – SUA, Germania –, nivelurile salariilor
sunt influenţate de mobilitatea forţei de muncă de pe întreaga zonă geografică, iar
pierderile de competitivitate ale unei regiuni se rezolvă, în principal, prin mobilitatea
forţei de muncă. Amploarea bugetului federal în aceste state (mai mult de 20% din
PIB) permite amortizarea brutalităţii şocurilor şi facilitează realizarea unei coeziuni de
ansamblu prin efectul de redistribuire.
Valoarea redusă a bugetului european nu permite să se conteze pe asemenea
efecte. Este, deci, esenţială flexibilitatea muncii (piaţa muncii şi salariile) care va
permite compensarea diferenţelor de productivitate. În plus, măsurile structurale –
infrastructura, reţelele europene, educaţia şi formarea – şi implementarea pieţei unice
vor permite creşterea şi apropierea nivelurilor productivităţii. Realizarea unei mai
mari flexibilităţi a muncii şi creşterea competitivităţii prin intermediul acţiunilor
structurale vor fi, într-o Piaţă Unică stabilă din punct de vedere monetar, două axe
fundamentale ale unei politici destinate să combată în mod eficient problema
şomajului.
Politicile structurale au de jucat un rol important în promovarea creşterii
economice şi a locurilor de muncă, deoarece acestea contribuie la asigurarea unei
creşteri susţinute pe termen lung, la utilizarea mai eficientă a acestei creşteri şi la
întărirea competitivităţii. Deşi este necesară o continuare a reformelor pe piaţa
muncii, acestea nu trebuie realizate izolat, deoarece rezultatele sub aşteptări ale pieţei
muncii pot să fie consecinţa rigidităţilor existente pe pieţele produselor, a le
serviciilor sau ale capitalurilor.
O reformă structurală include nu numai o ameliorare a funcţionării pieţei
muncii, ci şi alte măsuri importante, precum : o ameliorare a cadrului de reglementare
pentru întreprinderi (eliminarea barierelor inutile, simplificarea şi raţionalizarea
reglementărilor), o îmbunătăţire a normelor de funcţionare a întreprinderilor (prin
ameliorarea pieţei capitalurilor şi prin reducerea barierelor la intrarea şi ieşirea de pe
piaţă), o deschidere a pieţelor care sunt protejate în prezent, precum şi eliminarea
comportamentului necompetitiv al întreprinderilor de stat, respectându-se aspectele
care ţin de dimensiunea socială, interesele consumatorilor şi protecţia mediului. Fără
aceste măsuri destinate să încurajeze activitatea economică şi să adapteze piaţa
 20

riscurilor şocurilor economice, costurile şi rigiditatea inutilă vor fi menţinute, ceea ce

va încetini crearea de locuri de muncă, prima prioritate a Uniunii Europene.
Problema rigidităţii şi a costurilor care derivă de aici este şi mai importantă în
Uniunea Economică şi Monetară, cu cât aceasta creează un mediu mai concurenţial,
unde apar numeroase inovaţii şi restructurări, ceea ce provoacă o mobilitate a mâinii
de lucru şi a capitalului dinspre întreprinderile în declin spre domeniile şi
întreprinderile în plină dezvoltare. Comportamentul întreprinderilor (strategii de
investiţii, etc) şi, în general, reorganizarea mediului industrial (prin restructurări,
regrupări şi diferite alianţe), reprezintă tot atâtea metode flexibile şi indispensabile
pentru progresul simultan al convergenţei reale şi nominale.
Există o mare dezamăgire în ceea ce priveşte performanţele Statului-
Providenţă şi a rolului distributiv al fiscalităţii. Această dezamăgire îmbracă forme
numeroase şi are efecte fie în domeniul distanţei care separă rezultatele reale de
obiectivele etice, fie în ceea ce priveşte ineficienţa care apare în domeniul alocării
resurselor. Statul-Providenţă a creat o anumită rigiditate care poartă o parte din vina
existenţei şomajului.
Sistemul Monetar European (SME), în vigoare din martie 1979, s-a dovedit a
fi un remarcabil dispozitiv de stabilizare monetară şi de convergenţă reală în Europa.
Girat asimetric, acceptând rolul director al Bundesbank în orientarea politicii
monetare, SME a permis şi chiar a favorizat o scădere generală a ratei inflaţiei din
diferite ţări europene. Îmbinarea stabilizării cursurilor de schimb cu dezinflaţia, apoi
cu o dezinflaţie competitivă, este ilustrată în mod emblematic de experienţa franceză,
al cărei succes a incitat şi ţări precum Italia, Spania, Marea Britanie să se conformeze
disciplinei de schimb din cadrul SME pentru a controla o inflaţie naţională mai mare
decât media europeană.
Cu toate acestea, prin ancorarea nominală în raport cu o monedă mai stabilă,
procesul de dezinflaţie a dat naştere, în faza iniţială, unor dezechilibre legate de
aprecierea reală a monedei naţionale şi de creşterea nivelului dobânzilor. În aceste
condiţii, situaţia de stabilitate aproape perfectă a cursurilor de schimb nominale atinsă
între 1987 şi 1992, nu a putut fi susţinută pe termen nedeterminat, cu atât mai mult cu
cât consecinţele indirecte ale unificării Germaniei, au făcut dezinflaţia mai
costisitoare, iar liberalizarea capitalurilor din 1990 a complicat sarcina de stabilizare a
cursurilor de schimb. În acelaşi timp, liberalizarea financiară a favorizat incontestabil
convergenţa ratelor dobânzilor, în special a celor nominale pe termen lung în
 21

majoritatea ţărilor şi a celor pe termen scurt în statele din nucleul dur, accentuându-se
astfel amploarea variaţiei nivelului dobânzilor în raport cu crizele speculative.
Persistenţa nivelului dobânzilor reale relativ ridicat constituie principalul
factor de deteriorare a finanţelor în statele membre ale Uniunii Europene. În contextul
creşterii economice moderate, ponderea dobânzilor în datoria publică a dat naştere
unui efect al ‚bulgărelui de zăpadă’, dar şi unei tendinţe pro-ciclice în gestionarea
finanţelor publice, legată de constrângerile rezultate din această datorie.
Astfel, recesiunea din 1993 a contribuit sensibil la agravarea situaţiei
financiare a administraţiilor publice, cea mai mare parte a guvernelor lăsând să
acţioneze mecanismele automate de stabilizare, pe când altele au practicat politici
bugetare deliberat expansioniste (Marea Britanie, Suedia). Creşterea slabă care a
urmat acestei recesiuni nu a facilitat ajustările. Pe total, reducerea cheltuielilor publice
şi găsirea unor surse excepţionale de venituri bugetare (în special din privatizare) au
fost regula pentru satisfacerea criteriilor de convergenţă în timpul necesar, ţinându-se
cont şi de creşterea presiunilor fiscale în statele membre.
În condiţiile în care statele cel mai puţin dezvoltate sunt şi cele care trebuie să
realizeze eforturile cele mai consistente de consolidare bugetară, este posibil ca
procesul de convergenţă reală să sufere o convergenţă nominală care, într-un context
de creştere economică şi de inflaţie reduse, ar putea compromite pe termen lung
tendinţa de apropiere a nivelurilor de trai, observată în ultimele decenii în Europa.
Măsurile structurale participă la funcţia de redistribuire, în măsura în care
caută, în principal, să reducă disparităţile din cadrul Uniunii Europene. Măsurile
structurale se apropie de modul de alocare a cheltuielilor publice prin adăugarea la
obiectivul de echitate – conceput pentru a atenua disparităţile regionale în ceea ce
priveşte veniturile – a obiectivului de coeziune, conceput pentru a furniza instrumente
care să permită concurenţa egală în ceea ce priveşte accesul la fondurile structurale.
Evoluţia veniturilor pe cap de locuitor în cadrul UE arată o apropiere a lor,
însă diferenţele între regiuni tind să se menţină la un nivel ridicat, iar următoarea
extindere a UE nu face decât să agraveze aceste disparităţi. În aceste condiţii,
federalismul bugetar ar putea constitui un panaceu. Redistribuirea fondurilor nu va
urmări doar asigurarea echităţii între regiuni. Acesta implică şi repartizarea bogăţiei
între indivizi. În acest domeniu, guvernele naţionale înclină să interpreteze principiul
subsidiarităţii într-un sens mai puţin favorabil delegării acestor probleme la nivel
comunitar.
 22

Chiar dacă politica socială se numără printre politicile comunitare, în prezent

accentul este pus în acest moment mai degrabă pe cooperarea comună decât pe o
coordonare reală. Cu toate acestea, se poate considera că problema redistribuirii
devine un factor de întărire a federalismului într-o zonă economică din ce în ce mai
integrată. Din cauza acestei integrări, mai ales în domeniul pieţei, concurenţa dintre
state devine din ce în ce mai acerbă şi le-ar putea determina să îşi revizuiască
ambiţiile în domeniul politicii de redistribuire. În schimb, am putea asista atunci la o
creştere a revendicărilor în favoarea acţiunilor de redistribuire, implementate la nivel
federal.
În condiţiile implementării unui federalism bugetar european, una dintre
dificultăţile majore ar putea fi depăşită. Aceasta se referă la faptul că spaţiul acoperit
de bugetul european şi zona Euro nu coincid. Definirea unui dispozitiv bugetar central
curent, care să trateze în mod diferenţiat statele membre ale Uniunii Monetare, statele
nemembre, dar care aderă la un mecanism de schimb în relaţie cu Euro şi statele care
îşi păstrează o mai mare libertate de schimb, necesită o coordonare complexă, în
dimensiunea internă a Uniunii Europene. În realitate, problema federalismului
bugetar, evidenţiat pentru a răspunde şocurilor asimetrice din Uniunea Monetară, nu
poate fi înţeles pe deplin fără a se face apel şi la o formă de federalism industrial.
Reuşita Uniunii Economice şi Monetare trebuie să se bazeze pe convergenţa reală a
economiilor participante, iar aceasta este condiţionată de evoluţia productivităţii din
Uniunea Europeană.
Dezvoltarea intervenţiilor stabilizatoare are repercusiuni în ceea ce priveşte
alocarea resurselor şi redistribuirea veniturilor. Chiar dacă este încă devreme pentru a
percepe toate efectele Uniunii Monetare asupra organizării sistemului de producţie,
nu se poate elimina riscul apariţiei unor efecte perverse, dacă transferurile destinate
pentru compensarea efectelor şocurilor asimetrice vor constitui un impuls pentru
întârzierea restructurării eficiente a activităţilor productive. Acest risc este cu atât mai
mare, cu cât, în lipsa unor orientări clar stabilite la nivel federal în domeniul strategiei
industriale, implicaţiile redistribuirii fondurilor de stabilizare riscă să fie transferate
asupra fondurilor alocate. În ceea ce priveşte absenţa resurselor proprii autonome ale
bugetului comunitar şi dimensiunea politică a procedurii bugetare, ar putea apărea
temeri că se dă întâietate atenuării disparităţilor dintre venituri, în detrimentul
promovării unei convergenţe reale, singura care poate pune bazele, în mod durabil,
coeziunii din cadrul Uniunii Europene.