1

TEMA NR.7 : INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN EUROPA DE EST.

CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC (CAER)

Victoria asupra Germaniei a propulsat URSS în poziţia de superputere politică

şi militară alături de SUA, ascensiune marcată de extinderea influenţei sovietice
asupra Europei Răsăritene. Pe de altă parte, chiar dacă URSS s-a bucurat de aportul
economiilor ţărilor satelite pe care le-a supus unei dure exploatări, nu a fost în măsură
să joace un rol economic comparabil cu noua sa putere politică şi militară.
Extinderea sistemului colectivist în Europa de Est a fost consecinţa cea mai
marcantă şi durabilă a celui de-al doilea război mondial. Introducerea socialismului a
fost realizată sub egida URSS, iar o caracteristică a procesului a fost o tendinţă
puternică spre integrare. În 1945, Europa de Est a fost ocupată militar de URSS, care
a instalat în ţările ocupate guverne de coaliţie, ‚Fronturi naţionale’, dominate de
partidele comuniste, care au ajuns la putere şi au eliminat progresiv orice opoziţie
politică. Singurele excepţii au fost Yugoslavia şi Albania, aici partidele comuniste
preluând singure puterea, fără ajutorul Armatei Roşii.
În vara anului 1947, URSS a refuzat Planul Marshall şi a impus acelaşi
răspuns negativ şi Cehoslovaciei şi Poloniei. Astfel, din 1947, capitalismul liberal şi
socialismul autoritar şi-au desfăşurat separat efortul de reconstrucţie economică.
După 1948, evoluţia economică a ţărilor socialiste din Europa de Est a fost
caracterizată de procesul fundamental al integrării, sistemul de gestiune planificată
conducând în mod necesar la coordonarea politică a schimburilor şi producţiilor
naţionale. Tendinţa spre integrare s-a manifestat pe atât pe plan naţional, cât şi pe plan
internaţional.
După 1945, au existat mai multe faze în evoluţia economică a ţărilor est-
europene : prima, până în 1948, a fost cea a reformării structurale şi de diminuare a
diversităţilor naţionale ; a doua, între 1948 şi 1953-1956, a cea a cvasi-integrării cu
economia dominantă ; a treia, între 1956 şi 1964-1965, a fost cea a reîntoarcerii la
identitatea naţională, însă în cadrul comun al CAER şi cu menţinerea aceluiaşi sistem
de planificare şi de gestiune ; o nouă fază a început după 1965 şi a fost caracterizată
de iniţierea unor reforme în direcţia afirmării specificului naţional al fiecărei ţări
membre CAER.
 2

La sfârşitul lunii septembrie 1947, în Polonia a fost înfiinţat ‚Biroul de

informaţii al partidelor comuniste’ (Kominform-ul), în timpul unei întâlniri a
reprezentanţilor a 9 partide comuniste, acelea din URSS, Italia, Franţa, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Iugoslavia. Scopul noii instituţii a fost
întărirea controlului sovietic asupra partidelor comuniste din Europa Răsăriteană,
Franţa şi Italia, într-o perioadă în care influenţa americană – fondată pe Doctrina
Truman şi pe Planul Marshall – contracara politica expansionistă a URSS în Europa.
La această reuniune a fost proclamată oficial de către Jdanov, doctrina
sovietică a Războiului Rece, bazată pe existenţa în lume a două lagăre opuse, unul
condus de SUA, iar celălalt de URSS, ceea ce a implicat supremaţia sovietică asupra
lumii comuniste. Politica Kominform-ului, de abandonare a colaborării comuniştilor
cu socialiştii, a antrenat consecinţe duble pentru conducătorii politici ai ‚democraţiilor
populare’. Pe de o parte, această politică i-a făcut să fie şi mai dependenţi de URSS,
fiind obligaţi să se alinieze consemnelor PCUS şi astfel să apară în ţările lor drept
reprezentanţii unei puteri străine. Pe de altă parte, ea a dus la ruperea fronturilor
constituite între comunişti şi socialişti, aceştia din urmă, ataşaţi principiilor
democratice, fiind suspecţi în ochii lui Stalin şi deci indezirabili la guvernare.
În consecinţă, în Ungaria, Polonia, România şi Bulgaria, au fost arestaţi cei
mai activi militanţi socialişti, acţiunea fiind mai uşoară în România, datorită
slăbiciunii partidului social-democrat. Treptat, partidele socialiste din ţările est-
europene, lipsite de elementele cele mai active şi de liderii lor, au fost nevoite să
accepte fuziunea cu partidele comuniste, unificarea fiind proclamată în cadrul unor
congrese epurate. În acest mod a avut loc sfârşitul pluripartidismului politic şi trecerea
la un regim totalitar condus de un partid unic, supus consemnelor centralizatoare ale
URSS.
În acelaşi timp, URSS şi-a afirmat rolul de economie dominantă (în 1972,
economia URSS producea 60% din producţia agricolă, 65% din producţia industrială
şi două treimi din venitul naţional al ţărilor CAER) asupra ansamblului Europei
socialiste, cu excepţia Iugoslaviei şi a Albaniei .
În ţările Europei de Est reconstrucţia economică a durat aproximativ 5 ani,
desfăşurându-se în condiţii foarte dificile cauzate de distrugerile din timpul războiului
care au afectat considerabil potenţialul productiv. În plus, reconstrucţia s-a desfăşurat
într-un cadru teritorial modificat, în special în Germania de Est şi în Polonia.
 3

Situaţia României, Ungariei şi Bulgariei, ţări foste inamice ale URSS a fost şi
mai gravă, acestea fiind obligate să plătească masive reparaţii şi despăgubiri de război
(300.000 milioane de dolari fiecare) şi să suporte cheltuielile trupelor sovietice de
ocupaţie. România a fost obligată să livreze URSS, cu titlu de restituire a bunurilor
însuşite, 100.000 de vagoane de cereale, 261.000 de capete de vite, 550 vagoane de
zahăr, 286 de locomotive, 5.000 de vagoane, 2.600 de tractoare, iar în ce priveşte
livrările cu titlu de despăgubiri de război, 50% urmau să fie făcute în produse
petroliere, iar restul în nave, vagoane, locomotive, utilaje şi cereale.
Pentru a efectua aceste prelevări, URSS a creat în fiecare ţară societăţi mixte,
în care aportul sovietic a fost constituit din bunurile germane confiscate, iar cel al
ţărilor partenere din despăgubirile de război, livrabile în mărfuri. În aceste condiţii, în
Bulgaria producţia de tutun a trecut sub control sovietic, în Germania de Est sovieticii
au procedat iniţial la demontarea uzinelor şi transportarea lor în URSS, la
rechiziţionarea de materiale, după care, din 1947 s-a trecut la organizarea societăţilor
mixte care au trecut ulterior în 1953 în proprietatea RDG.
Noile ţări de ‚democraţie populară’ au fost obligate să adopte modelul
sovietic, principiile sovietice de socializare a mijloacelor de producţie şi planificare a
dezvoltării fiind aplicate din anii 1946-1948.
În agricultură, colectivizarea pământurilor s-a făcut în etape, prima fază a
reformei agrare constând în exproprierea marilor domenii, după care a urmat o
redistribuire a pământului către ţărani, gratuită cel puţin pentru cei mai săraci dintre
ei. Statul nu a păstrat decât o mică parte a terenurilor confiscate, pentru a înfiinţa
ferme de stat, care au jucat un rol pilot pentru înnoirea metodelor de cultivare,
dezvoltarea culturilor industriale şi punerea în valoare a noi zone.
Această împărţire a pământurilor a condus la înmulţirea exploatărilor în
agriculturile ţărilor est-europene, cel mai adesea acestea fiind sub 5 ha şi, în
consecinţă, improprii pentru o activitate raţională, mai ales în condiţiile în care micii
agricultori nu posedau utilajele agricole necesare. Ca un paliativ al consecinţelor
nefavorabile ale fărâmiţării exagerate a exploatărilor agricole, guvernele ţărilor est-
europene au încurajat formarea de cooperative agricole, care a constituit o fază
premergătoare pentru trecerea la a doua etapă, care a fost cea a reunirii exploatărilor
în ferme colective.
Până la dispariţia lui Stalin în 1953, această schemă a fost identică în toate
ţările din ‚lagărul socialist’, colectivizarea fiind pregătită prin crearea ‚Staţiunilor de
 4

Maşini şi Tractoare’ (SMT) după modelul sovietic, pentru a-i obişnui pe ţărani cu
munca în colectiv şi pentru a facilita culturile pe mari suprafeţe. Tipurile de
cooperative au fost foarte variate, de la simplul lucru în comun, până la colectivizarea
tuturor mijloacelor de producţie, inclusiv a pământului.
Concomitent, ţăranii înstăriţi au fost oprimaţi prin diverse metode, de la
fiscalitatea excesivă, interdicţia de a cumpăra material agricol şi îngrăşăminte, până la
obligaţia de a-şi vinde recolta la preţuri derizorii. Colectivizarea pământurilor – care a
întâmpinat pretutindeni o rezistenţă înverşunată – s-a încheiat între 1956 şi 1960, cu
excepţia Poloniei şi Iugoslaviei, unde a fost abandonată.
Până în 1948, naţionalizările au fost conduse cu prudenţă în toate ţările din
Europa de Est, cu excepţia Iugoslaviei şi Albaniei, unde comuniştii au preluat puterea
relativ uşor. Naţionalizările au debutat prin confiscarea bunurilor germane şi ale
colaboraţioniştilor, după care, după modelul sovietic, au fost aplicate în primul rând
sectoarelor cheie ale economiei, industria grea, minerit, centrale electrice, transporturi
şi comunicaţii, bănci şi asigurări, industria uşoară fiind vizată mai târziu. În aproape
toate ţările de ‚democraţie populară’ a continuat să subziste un sector privat, însă
foarte limitat şi controlat de stat. Naţionalizările au fost încheiate în întreg ‚lagărul
socialist’ european în anii 1948-1952.
De asemenea, tot pe model sovietic, a fost introdusă planificarea economică,
iniţial, prin planuri pe termen scurt în perioada de reconstrucţie dintre 1945 şi 1950,
iar ulterior prin planuri pe termen lung. Ca şi în URSS, obiectivele trasate industriei
grele au fost prioritare, iar ratele de creştere în aceste sectoare au fost foarte ridicate,
provocând dezechilibre majore în economiile ţărilor est-europene. Aceste dezechilibre
au provocat dificultăţi economice şi politice şi au avut drept rezultat lipsa materialelor
pentru agricultură, dificultăţi în aprovizionarea oraşelor, scăderea randamentelor şi a
veniturilor reale.
Creşterea a fost în toate ţările est-europene foarte puternică până la începutul
anilor ’60, în special în industrie, fiind însă destul de neregulată : astfel, Cehoslovacia
a cunoscut o foarte puternică expansiune, în timp ce RDG, Ungaria şi Polonia nu au
reuşit să atingă aceleaşi performanţe, iar în cazul României şi Bulgariei,
industrializarea a fost foarte accelerată. După 1961, creşterea economică a devenit
sensibil mai lentă (cu excepţia României), mai ales în RFG şi Cehoslovacia, unde –
după estimările oficiale în privinţa producţiei industriale – rata medie anuală de
 5

expansiune a scăzut, în cazul RFG, de la 9,2% între 1956-1960 la 6% între 1961-1965

şi, în cazul Cehoslovaciei, de la 10,5% la 5,2% în aceleaşi intervale.
Încă din anii 1951-1952, în majoritatea economiilor est-europene, planurile
economice au început să acuze importante întârzieri, mai ales în agricultură, unde
livrările obligatorii s-au diminuat. Tensiunile asupra aparatului de producţie,
nerealizarea planurilor, orientarea către dezvoltarea sectoarelor producătoare de
bunuri de producţie şi neglijarea sectorului bunurilor de consum, lipsa libertăţilor, au
determinat, după 1953, izbucnirea primelor mişcări sociale în RDG, Cehoslovacia,
Polonia şi, mai ales, în Ungaria în 1956.
În februarie 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hruşciov a
afirmat printre principiile fundamentale care urmau să ghideze politica URSS şi
principiul pluralităţii căilor către socialism, în sensul că fiecare popor putea să-şi
construiască socialismul conform propriei sale dorinţe.
În anii ’60, ţările de ‚democraţie populară’ au început să ţină cont din ce în ce
mai mult de interesele lor naţionale, situaţie pe care URSS a tolerat-o atât timp cât nu
a fost pusă în discuţie ideologia comunistă şi apartenenţa acestor ţări la Tratatul de la
Varşovia. Însă, în 1968, sub conducerea lui Dubcek, succesorului lui Novotny la
conducerea Partidului Comunist Cehoslovac, în Cehoslovacia a fost încercată o
experienţă de ‚socialism cu faţă umană’, care consta în reconcilierea socialismului cu
libertatea de exprimare, fără a rezerva un monopol al partidului comunist pe scena
politică. În august 1968, trupele Tratatului de la Varşovia au intervenit militar pentru
lichidarea Primăverii de la Praga, decizia fiind luată de liderii URSS, Poloniei şi
RDG.
Intervenţia militară în Cehoslovacia a determinat proclamarea ‚Doctrinei
Brejnev’ prin care URSS nu a recunoscut ţărilor socialiste decât o suveranitate
limitată în faţa priorităţii internaţionalismului socialist.
În a doua jumătate a anilor ’60, în ţările est-europene au fost introduse o serie
de reforme economice, fie în etape succesive, ca în RDG după 1963, în Bulgaria şi în
Polonia în 1965-1966 sau în Cehoslovacia unde reformele introduse între 1965 şi
1968 au fost întrerupte de evenimentele ‚Primăverii de la Praga’, fie dintr-o dată, ca
în Ungaria şi România în 1968.
Reformele au afectat în principal patru domenii. În primul rând, pe planul
administrării economiei, întreprinderile au fost regrupate în uniuni industriale, proces
prin care s-au modificat şi relaţiile cu organismele centrale şi prin care grupelor astfel
 6

constituite li s-a conferit dimensiunea critică necesară pentru a dispune de o veritabilă

autonomie.
În al doilea rând, a crescut rolul întreprinderilor în procesul de stabilire a
planurilor, uniunile industriale elaborând veritabile contra-planuri în scopul
modificării proiectelor iniţiale ale organismelor centrale. În RDG, Polonia şi
România, planurile au rămas însă foarte precise în privinţa criteriilor şi indicilor de
execuţie, în timp ce în Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia obiectivele care trebuiau
atinse au fost stabilite într-o manieră globală. În al treilea rând, criteriul esenţial a
devenit ‚maximizarea profitului’, din care o parte mai mică sau mai mare a fost lăsată
întreprinderilor cu titlu de ‚primă’, dacă execuţia planului era corectă. De asemenea,
pentru a da profitului o semnificaţie efectivă, preţurile, fiscalitatea şi chiar
mecanismele de credit au fost reformate. În ultimul rând, întreprinderilor li s-a permis
accesul direct la comerţul exterior, fără a mai cere avizul organelor centrale.
În paralel, între URSS şi ţările socialiste din Europa de Est a fost stabilit un
ansamblu de legături bilaterale, care a funcţionat până la înfiinţarea Consiliului de
Ajutor Economic Reciproc (CAER). Deşi CAER a fost anunţat încă din 25 ianuarie
1949, până în decembrie 1959 acesta nu a avut un statut, textul semnat intrând în
vigoare la 13 aprilie 1960.
Ţările membre ale CAER au fost Bulgaria, Ungaria, Polonia, România,
Cehoslovacia, URSS şi, ulterior, Albania (din februarie 1949), RDG (din 1950),
Yugoslavia (observator în 1955 şi asociat din 1962), China, Coreea de Nord, Vietnam
(observatori după 1956 şi neparticipanţi la reuniunile CAER până în 1961, dată la care
Albania s-a retras), Mongolia (din 1962) şi Cuba (din 1972). În deceniile următoare,
economiile ţărilor din Europa Răsăriteană au fost orientate în principal în funcţie de
orientările stabilite de URSS.
Deşi CAER a fost anunţat odată cu crearea OECE, instituţionalizarea sa a
acompaniat naşterea CEE şi a AELS. Organul suprem al CAER a fost Sesiunea
Consiliului, care se reunea cel puţin odată pe an. Între sesiunile Consiliului, se reunea
Comitetul executiv, format din vice-prim-miniştrii guvernelor ţărilor membre, care
luau deciziile executive. Comitetul executiv era asistat de Comisiile consultative,
instalate în diferitele capitale, care se ocupau cu problemele economice generale sau
sectoriale şi care aveau un triplu rol : de informare, de recomandare şi de coordonare.
Secretariatul Consiliului, instalat la Moscova, asigura administrarea de
ansamblu, asigura elaborarea de studii statistice şi reprezenta CAER în relaţiile cu
 7

instituţiile internaţionale. Un alt organism conex existent a fost Banca Internaţională

de Cooperare Economică (BICE).
În cadrul CAER a fost aplicată o veritabilă specializare a producţiei pe baza
‚diviziunii internaţionale a muncii’, introdusă după 1951, în special din consideraţii
strategice legate de Războiul din Coreea. Schimburile au fost în mod esenţial
bilaterale, URSS fiind principalul partener, iar raporturile de preţuri au fost sistematic
în favoarea economiei dominante.
Încă de la crearea sa, CAER a vizat trei obiective majore. Primul a fost cel al
simplei cooperări comerciale, CAER jucând un rol discret ce a vizat încadrarea
acordurilor bilaterale destinate creşterii volumului schimburilor comerciale intra-
regionale. După perioada imediat postbelică, în care schimburile între ţările est-
europene, au fost extrem de limitate, ruperea aproape totală a legăturilor cu
Occidentul şi presiunile URSS au favorizat sporirea legăturilor între ţările CAER.
Creşterea schimburilor în cadrul zonei CAER a fost în medie între 9% şi 10%, mai
mare decât rata de creştere corespondentă din cadrul OCDE, însă mai scăzută decât
cea din cadrul AELS sau CEE. Ponderea schimburilor intra-CAER în comerţul
exterior total al ţărilor din Europa de est a atins până la începutul anilor ’70, aproape
60% faţă de 45% în cazul ţărilor CEE, ulterior manifestând o diminuare, pe fondul
tendinţelor autarhice din ţările socialiste. Această creştere a fluxurilor comerciale în
cadrul CAER, nu a fost o consecinţă a reducerilor de taxe vamale, ci s-a datorat
acordurilor bilaterale, ce conţineau date despre cantităţile ce urmau a fi schimbate şi
despre preţurile de referinţă (după 1956, preţurile internaţionale occidentale au
început să servească sistematic drept preţuri de referinţă pentru produsele primare şi
transformate).
Comerţul în interiorul zonei CAER a fost reglementat prin intermediul
acordurilor de echilibru bilateral. După 1964, în cadrul Băncii internaţionale de
cooperare economică (BICE), reglementarea s-a putut face multilateral, prin
intermediul viramentelor în ‚ruble transferabile. În cadrul acestei uniuni de clearing
astfel constituite, în condiţiile în care ‚rublele transferabile’ nu erau convertibile,
eventualii creditori nu puteau să-şi recupereze creanţele decât prin continuarea
achiziţionării de bunuri de la partenerii din CAER. Pe de altă parte, BICE nu a
acoperit decât aproximativ 10% din schimburile globale în zona CAER, care a rămas
puternic impregnată de bilateralism sau trilateralism, în cazul în care intra în joc şi
URSS.
 8

În cadrul schimburilor intra-CAER, ponderea URSS a fost preponderentă (mai

mare de o treime), urmată de cea a RDG, Cehoslovaciei şi Poloniei, Bulgariei,
Ungariei şi României. Însă, dacă se ia în considerare gradul de participare la comerţul
exterior al fiecărei ţări în parte în funcţie de venitul naţional, ordinea a fost aproape
inversă : mai puţin de 4% pentru URSS, 17% pentru România, 20% pentru Polonia,
22% pentru RDG, 28% pentru Bulgaria, 30% pentru Cehoslovacia şi 40% pentru
Ungaria.
Un al doilea principiu de bază al cooperării în interiorul CAER a fost cel al
‚diviziunii internaţionale a muncii’, invocat încă de la începutul anilor ’50, dar care nu
s-a concretizat decât în 1956, odată cu crearea primelor comisii permanente. Pentru a
fi pus în practică s-a procedat la coordonarea planurilor naţionale, care a rămas însă
foarte limitată, coordonarea aplicându-se mai mult planurilor de perspectivă, care
stabileau orientarea globală a dezvoltării economice. În fapt, singurele planuri
operaţionale au fost planurile executive anuale ale fiecărui stat membru CAER.
Astfel, deciziile veritabile au fost adoptate în sectoarele cheie, cum au fost cel al
energiei sau construcţiilor mecanice, şi, în acest cadru, ele au fost adoptate exclusiv
bilateral, prin negocieri între câte două ţări care îşi coordonau propriile planuri pentru
furniturile reciproce. Au existat şi operaţiuni executate în comun, într-un cadru larg,
cum au fost construcţia ‚Oleoductului Prieteniei’ şi unificarea reţelelor electrice.
Principalul obiectiv pe termen lung al CAER a fost precizat în iulie 1971, la a
XXV-a Sesiune, ţinută la Bucureşti, unde a fost anunţat un program complex care a
vizat aprofundarea şi perfecţionarea cooperării şi dezvoltarea ‚integrării economice
socialiste’. Pentru realizarea acestor obiective, a fost creată Banca Internaţională de
Investiţii, care, de exemplu, numai între 1971 şi 1973, a acordat în jur de 600 de
milioane de ruble credit (o rublă echivala, în 1974, cu circa 1,3 dolari SUA) pentru
finanţarea de proiecte multilaterale.
În cadrul acestor proiecte multilaterale, cele mai importante au vizat
constituirea unei uniuni economice internaţionale prin dezvoltarea sectoarelor
producătoare de echipamente pentru centralele atomice, industria nucleară, textilele,
aparatele de măsură de mare precizie, fibrele sintetice şi echipamentele electrice
pentru curent de înaltă tensiune. Ţelul final al proiectelor a fost foarte ambiţios,
acestea trebuind să conducă la o integrare a pieţelor în cadrul sistemului socialist şi la
o integrare a producţiei printr-o veritabilă fuziune a planurilor naţionale.
 9

Însă, acest obiectiv pe termen lung nu a fost atins niciodată, blocul CAER
fiind minat încă de la înfiinţare de afirmarea din ce în ce mai accentuată a
particularităţilor naţionale ale ţărilor est-europene.
Evenimentele din 1956 au marcat stoparea tendinţei de căutare a unor căi
naţionale de construire a socialismului în câteva ţări est-europene. Astfel, reprimarea
‚socialismului naţional’ a devenit tendinţa predominantă a politicii lui Ulbricht în
RDG, a lui Novotny în Cehoslovacia, a lui Jivkov în Bulgaria şi, parţial, a lui
Gomulka în Polonia. Excepţie a făcut România, care, după ce iniţial a fost unul din
aliaţii cei mai fideli ai URSS, şi-a afirmat sub conducerea lui Gheorghiu-Dej
independenţa, respingând planurile de integrare şi de specializare în cadrul CAER
propuse de Hruşciov.
Aceste planuri ar fi menţinut România într-o situaţie de inferioritate faţă de
RDG şi Cehoslovacia, ţările cele mai dezvoltate ale blocului CAER. Deşi România a
rămas fidelă liniei ideologice şi politice dictate de URSS, ea şi-a afirmat în continuare
‚independenţa’ prin stabilirea de relaţii diplomatice cu ţările occidentale, dintre care
multe aveau relaţii tensionate cu URSS.
Atât din punct de vedere politic cât şi economic, în afară de cazurile iugoslav
şi albanez şi între celelalte ţări de ‚democraţie populară’ membre CAER au existat
diferenţe sensibile, mai ales în privinţa statutului unităţilor de producţie, a rolului
planului şi al pieţei şi al dezvoltării schimburilor în cadrul CAER. Din perspectiva
statutului unităţilor de producţie, faţă de modelul comun de bază, au existat două
cazuri particulare : cel al agriculturii poloneze şi cel al întreprinderilor industriale în
comandită din RDG.
În Polonia, sectorul cooperatist nu a regrupat, nici chiar în faza sa de
expansiune maximă în 1955, mai mult de 10% din suprafaţa cultivată. După mişcările
anticomuniste din 1956, disoluţia cooperativelor a fost permisă, acestea ocupând
numai aproximativ 1% din suprafaţa cultivată. În paralel au funcţionat fermele de stat,
sectorul socializat ocupând circa 13,5% din suprafaţa cultivată. Însă, cea mai mare
parte a agriculturii a fost gestionată privat, exploatările fiind regrupate după 1956 în
cadrul ‚cercurilor agrare’ – instituţie tradiţională în Polonia – care, deşi nu au avut o
putere administrativă, au jucat un rol de informare şi îndrumare şi au asigurat, după
1959, repartizarea creditelor pentru investiţiile în dezvoltarea agriculturii. Astfel, cu
excepţia fermelor de stat, economia poloneză nu a fost foarte diferită din punctul de
vedere al structurii sale, de cea din ţările Europei Occidentale.
 10

Organizarea întreprinderilor industriale în RDG după 1950, nu a avut

echivalent în alte ţări socialiste. În RDG au funcţionat întreprinderile industriale în
comandită, unităţi de producţie conduse de un antreprenor privat, responsabil de
execuţia planului de producţie. Întreprinderile erau finanţate parţial de Banca de
Investiţii, iar directorul primea, pe de o parte, un salariu echivalent celui al unui
director la o întreprindere de stat şi, pe de altă parte, o participare la profit,
proporţională cu aportul său. În 1967, aceste întreprinderi, în general de mărime
medie, (în jur de 60 de angajaţi) furnizau circa 10% din producţie şi asigurau
ocuparea a 12,5% din forţa de muncă. Prin acest sistem ingenios RDG a reuşit să
menţină o parte din tradiţia industrială antebelică.
După 1965, reformele economice adoptate în ţările socialiste au determinat
apariţia unor noi diferenţe. Reformele au vizat, în general, introducerea mecanismelor
concurenţiale în cadrul economiilor socialiste. Din perspectiva rolului planificării s-au
conturat trei sisteme. Primul sistem a fost cel în care coordonarea economică s-a
realizat numai prin intermediul planului, prin care erau fixate centralizat preţurile,
producţia şi livrările. Întreprinderile beneficiau de o anumită autonomie internă în
vederea unei bune îndepliniri a planului. Acest sistem, inspirat de modelul sovietic de
dinainte de 1965, a funcţionat în România în anii ’70 şi ’80.
Al doilea sistem a fost unul compozit, în care planul şi piaţa au coexistat, în
vederea realizării obiectivelor stabilite centralizat prin planificare. În cadrul acestui
sistem, piaţa a avut rolul de a asigura o ajustare a economiei, preţurile fiind parţial
fluctuante. Întreprinderile care reuşeau să îndeplinească obiectivele fixate prin plan
erau recompensate prin intermediul fondurilor de ‚încurajare materială’. Sistemul a
fost aplicat, după 1965, în URSS, Polonia, RDG şi Bulgaria.
Al treilea sistem a fost caracterizat de estomparea planului de către piaţă,
planul general fixat de la centru stabilind doar obiectivele globale care trebuiau atinse
şi orientarea fondurilor bugetare. În acest sistem, întreprinderile au avut o largă
autonomie internă şi de iniţiativă, atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi preţurile şi
alegerea furnizorilor şi clienţilor. Sistemul a fost caracterizat drept unul al concurenţei
imperfecte de tip oligopolistic, în condiţiile în care întreprinderile erau grupate în
cadrul ‚uniunilor industriale’. Acest sistem a fost aplicat în Iugoslavia, în
Cehoslovacia şi Ungaria şi a implicat transformări profunde ale politicii economice.
Până la jumătatea anilor ’70, ţările membre CAER au jucat, cu un rol minor în
comerţul mondial (ponderea lor fiind în jur de 10%), majoritatea schimburilor (mai
 11

mult de 60%) fiind în interiorul zonei CAER. După jumătatea anilor ’70 însă, s-a
înregistrat o dezvoltare accentuată a comerţului dintre ţările socialiste est-europene şi
ţările occidentale, URSS realizând mai mult de un sfert din schimburile sale
comerciale cu Vestul, în principal cu Marea Britanie, Japonia şi RFG. O pondere
echivalentă au ocupat-o aceste schimburi cu ţările capitaliste şi în Polonia şi RDG, ea
fiind inferioară în Cehoslovacia şi mult superioară în Bulgaria şi Ungaria.
În aceeaşi perioadă, România a dat dovadă de o autonomie naţională reală în
raport cu CAER, iar o expresie a acestei autonomii a fost creşterea puternică a
schimburilor sale comerciale cu ţările occidentale, care au ajuns la circa 40% din total
la nivelul anilor 1962-1963.
După îndepărtarea lui Hruşciov, în câteva ţări socialiste est-europene s-au
reluat încercările de promovare a intereselor naţionale, URSS tolerând abordările
diferite ale problemelor interne şi externe, atât timp cât nu erau puse în discuţie
ideologia politică şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia. Aceste tendinţe au dus la
evenimentele din Cehoslovacia din 1968, unde succesorul lui Novotny, Dubcek, a
încercat o experienţă de ‚socialism cu faţă umană’, care consta în a concilia
socialismul cu libertatea, experienţă care a determinat intervenţia militară a trupelor
Tratatului de la Varşovia. Regimul comunist a fost restabilit sub conducerea liderului
partidului comunist cehoslovac, Gustav Husak.
Reprimarea experimentului din Cehoslovacia în 1968 nu a lăsat regimurilor
comuniste din Europa de Est decât o foarte mică marjă de manevră în faţă de modelul
sovietic. Mai mult, chiar şi atunci când Gorbaciov a lansat Perestroika şi Glasnost-ul,
Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu în România şi Erich Honecker în
RDG s-au arătat ostili oricăror schimbări, în timp ce Todor Jivkov în Bulgaria a
acceptat reforme economice parţiale.
Perestroika şi-a făcut simţite efectele numai în Polonia şi Ungaria. În Polonia,
după 1980 a apărut o opoziţie faţă de regim, manifestată în principal prin declanşarea
unor greve organizate de sindicatul independent ‚Solidarnosc’ (Solidaritatea) condus
de Lech Walesa, care au dus la demisia lui Gierek, succesorul lui Gomulka la
conducerea partidului comunist după 1970 şi la înlocuirea lui de către generalul
Jaruzelski. Confruntat cu puternice mişcări sociale determinate de refuzul modelului
economic şi politic sovietic, generalul Jaruzelski a dispus la 13 decembrie 1981
dizolvarea Sindicatului ‚Solidarnosc’ şi arestarea liderilor săi. Regimul autoritar
instaurat de Jaruzelski a luat sfârşit în 1989, ca urmare a prăbuşirii economice a ţării,
 12

a imensei datorii externe, a presiunilor occidentale, a agitaţiilor populaţiei confruntate

cu dificultăţi economice insuportabile şi nu în ultimul rând, sprijinului acordat de
Biserica Catolică sindicatului ‚Solidarnosc’. În 1990, după demisia lui Jaruzelski,
preşedinte a fost ales Lech Walesa, liderul Solidarităţii, care angajat Polonia în
tranziţia la economia de piaţă.
În Ungaria, după intervenţia militară din 1956, Janos Kadar a încercat să
liberalizeze regimul, şi să obţină adeziunea populaţiei prin asigurarea necesităţilor de
consum, prin tolerarea manifestaţiilor şi prin acceptarea vieţii religioase, cu
menţinerea dominaţiei partidului comunist şi a unei fidelităţi stricte faţă de Tratatul de
la Varşovia. Însă, criza economică de la începutul anilor ’80 a dat o lovitură puternică
economiei maghiare, pe fondul existenţei unei imense datorii externe. În 1988, sub
presiunea partizanilor reformei, Kadar a fost îndepărtat şi a fost înlocuit cu Grosz,
partizan al unei liberalizări progresive, după modelul Perestroicii. În vara anului
1989, a fost instituită o conducere colegială din care a făcut parte şi Grosz, însă
principalul conducător al Ungariei a devenit Nyers, specialist în probleme economice,
apropiat de consilierii economici ai lui Gorbaciov, care mai încercase o reformă în
1968 şi care acum a pregătit un ansamblu de măsuri pentru tranziţia la economia de
piaţă. În acelaşi timp, partidele de opoziţie au fost legalizate, fiind pregătite alegeri, în
urma cărora, în martie şi aprilie 1990, comuniştii au suferit o înfrângere zdrobitoare.
Puterea a fost câştigată de Forumul Democratic, al cărui conducător, Josef Antall a
format un guvern de coaliţie, orientat spre centru-dreapta.
În toamna anului 1989, RDG şi Bulgaria au fost obligate la rândul lor să se
angajeze pe calea liberalizării. În RDG, Erich Honecker a respins Perestroika, însă
exodul masiv al germanilor din Est care emigrau prin intermediul ambasadelor RFG
de la Praga şi Varşovia şi manifestaţiile populare declanşate odată cu vizita lui
Gorbaciov în Berlinul de Est în octombrie 1989, au zguduit regimul. La 18 octombrie
1989, Honecker a fost înlocuit de la putere de către Egon Krenz, care pentru a
controla situaţia a schimbat guvernul şi conducerea partidului comunist şi a promis
reforme şi alegeri libere. Aceste concesii nu au detensionat însă criza regimului, care
s-a prăbuşit la sfârşitul anului 1989. RDG a dispărut ca entitate statală, odată cu
reunificarea cu RFG, la 4 octombrie 1990.
În Bulgaria, Todor Jivkov aflat la putere din 1954, a fost nevoit să
demisioneze din funcţia de secretar general al partidului comunist bulgar la 10
noiembrie 1989, fiind înlocuit de către Petar Mladenov, care a angajat Bulgaria pe
 13

calea reformelor după modelul Perestroika. Rolul conducător al partidului comunist a

fost abolit în ianuarie 1990, acesta schimbându-şi numele în partidul socialist.
Petar Mladenov a devenit, după ce a părăsit funcţia de secretar general al
partidului comunist, preşedinte al Bulgariei, funcţia de prim-ministu fiind ocupată de
Andrei Lukanov, al doilea om în ierarhia partidului. Alegerile din iunie 1990 au fost
câştigate de partidul socialist (fost comunist), însă opoziţia a reuşit să determine
demisia lui Mladenov, înlocuit de liderul opoziţiei, Jelio Jelev. În decembrie 1990,
primul-ministru Lukanov a fost înlocuit de Dmitri Popov, care a alcătuit un guvern de
coaliţie.
După reprimarea ‚Primăverii de la Praga’ în 1968, în Cehoslovacia, Gustav
Husak a instaurat un regim foarte dur, caracterizat de reprimarea dură a opoziţiei. În
1988, Husak a fost înlocuit cu Milos Jakes, autorul epurărilor de după 1968, regimul
continuând să fie la fel de dur. În 1989, au avut loc puternice manifestaţii populare
anticomuniste, iar sub impulsul lui Vaclav Havel, opoziţia a constituit un Forum
Civic, care a iniţiat negocieri cu puterea pentru democratizarea regimului. În
noiembrie 1989, o grevă generală şi mari manifestaţii au determinat prăbuşirea
comunismului, marcată de abolirea rolului conducător al partidului comunist, demisia
lui Husak din postul de preşedinte al statului şi alegerea lui Havel în această funcţie.
Alegerile legislative din iunie 1990 au fost câştigate de Forumul Civic şi astfel, după
‚Revoluţia de catifea’, Cehoslovacia s-a angajat în tranziţia la economia de piaţă.
Cea mai sângeroasă prăbuşire a comunismului s-a petrecut în România.
Regimul dictatorial instaurat de Ceauşescu a dispărut foarte rapid, acesta fiind
executat la 25 decembrie 1989, la o lună după ce fusese reales în unanimitate secretar
general al partidului comunist. Revoluţia a început la Timişoara la 16 decembrie
1989, după care manifestaţiile anticomuniste s-au extins în marile centre urbane şi în
capitală. În urma confruntărilor dintre manifestanţi şi forţele fidele regimului soldate
cu peste 1.000 de morţi, puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, condus de Ion Iliescu, care a devenit preşedinte după alegerile din 1990.