CAPITOLUL 4

ECONOMIILE ŢĂRILOR DEZVOLTATE –

TRĂSĂTURI, POLITICI ECONOMICE

4.1 Privire de ansamblu

4.2 Potenţialul economic al ţărilor
dezvoltate
4.3 Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu
economie de piaţă
4.4 Politica economică în ţările
dezvoltate
 4.1 Privire de ansamblu
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume
occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al
doilea război mondial. Prin „Occident” se înţelege, mai degrabă, o
mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decât o anumită
zonă geografică sau populaţie. În perioada „războiului rece”, opinia publică
internaţională asocia termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă
şi democraţia, în opoziţie cu cel de „Răsărit (Est)” care semnifica societatea
comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se
plasează la „Nord”, în opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi
aceşti termeni au un caracter convenţional.
În prezent, în rândurile ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă sunt
incluse oficial 29 de state. Cele mai multe (22) sunt europene 1 . Acest fapt
se explică prin startul mai timpuriu al industrializării în Europa. Restul ţărilor
dezvoltate se repartizează geografic astfel: câte două în America de Nord,
Asia şi Oceania şi una singură în Africa 2 . În America Latină nu se află,
încă, nici o ţară dezvoltată.
Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Înfiinţată în 1960 şi
intrată în funcţiune un an mai târziu, această organizaţie
interguvernamentală îşi propune să „formuleze, coordoneze şi să
promoveze” politici destinate să încurajeze creşterea economică şi
menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor membre. Totodată, OCDE
stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de
asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare. În fine,
organizaţia este condusă de un consiliu format din reprezentanţii tuturor
statelor membre. Ea publică anual statistici elaborate, studii prospective,
privind economia ţărilor dezvoltate.
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia
mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în
exporturi şi în investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor
este mult mai mică decât cea a ţărilor în dezvoltare.

1
Cele 15 state membre ale U.E. (la 31.12.1998) plus: Elveţia, Norvegia, Islanda,
Turcia, Cehia, Polonia, Ungaria
2
Respectiv – SUA şi Canada, Japonia şi Coreea de Sud, Australia şi Noua
Zeelandă, la care de adaugă Republica Africa de Sud.
 Perioada „războiului rece” a întărit coeziunea dintre aceste ţări. Ele
cooperează pe multiple planuri: economic, ştiinţific, cultural, ecologic.
Asperităţile care apar în anumite momente sunt depăşite pe calea
tratativelor. Războiul a fost definitiv eliminat din relaţiile reciproce.
Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o
serie de trăsături comune:
¾ Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza
avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea război
mondial, sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai
dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt important în
domeniul productivităţii şi al calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a
cedat locul economiei bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie.
¾ Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin
ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, în
comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un
ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.).
Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu
producţia vegetală.
¾ Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează,
comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele
necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente funcţionării organismului
economic.
¾ Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În
structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere continuă a
ponderii bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea produselor de consum
se aliniază la cele mai ridicate standarde.
Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii
mari; se asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.
Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o
tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.
¾ Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa
produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.
¾ Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii
economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor
mai puternice STN.
Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările
dezvoltate cu economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de
nuanţe. Există situaţii în care ele se confirmă doar parţial. Este cazul
ultimelor ţări europene intrate în acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

4.2 Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate

Marile puteri
În evoluţia lor, aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. În
secolul al XX-lea, Marea Britanie şi-a pierdut statutul de atelier industrial al
lumii, pe care îl obţinuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar după dispariţia
imperiului său colonial a ieşit din cursa pentru supremaţie. De la britanici,
ştafeta a fost preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluţie
ascendentă. După prăbuşirea URSS, Statele Unite au rămas singura
superputere. Un salt spectaculos a înregistrat şi Japonia, deşi a fost învinsă
în ultimul război mondial.
Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări
industriale. Previziunile pentru 2005 indicau un PIB de aproape 12300 de
miliarde de dolari – cel mai mare din lume 3 . Dat fiind potenţialul său
economic şi militar uriaş, SUA reprezintă o superputere mondială.
¾ Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la
capitalism, a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin.
Acest lucru a permis ca, de la început, societatea americană să se dezvolte
ca o societate civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite. În
acest context, s-a format, după cum spunea Lincoln – „an almost chosen
nation”.
După Hegel, Statele Unite reprezentau „pământul viitorului …
pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei
Europe”. Făgăduinţa pe care America o oferea milioanelor de imigranţi nu
era o noţiune abstractă, ci posibilitatea reală de a fi tratat ca o fiinţă umană
şi de a beneficia de o viaţă mai bună, nu într-un viitor îndepărtat. Până şi
Marx îşi exprima mirarea despre fenomenul american, despre felul în care
un număr mare de oameni se mutau în mod liber dintr-un loc într-altul,
schimbându-şi ocupaţiile „aşa cum un om îşi schimbă cămaşa”.
¾ Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a
„drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Esenţial este

3
Datele din acest capitol, privind PIB, provin din „The Economist”, E.I.U. - The
World in 2005, supliment revista Capital, decembrie, 2004
că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi, unor „clase”
sociale, ci direct indivizilor. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le
întruchipeze şi să le ocrotească. Dintre toate contractele sociale pe care le-
a cunoscut lumea, cel american – Codul constituţional – a avut cel mai
mare succes.
¾ Într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a
stimulat puternic creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie
mare au apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane.
Atraşi de ideea de a da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au
ezitat să recurgă la metodele pieţei libere, cumpărând cu plata „cash”
Louisiana de la Napoleon (1804), Oregon de la Anglia (1846), California –
de la Mexic (1848), Alaska – de la Rusia ţaristă (1867).
America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o
intrare nu numai spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei.
Treptat, şi-a făcut loc credinţa în „excepţionalismul american”, în faptul că
Statele Unite s-ar abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile
puteri, oricare ar fi ele, după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin
şi chiar dispar.
Sentimentul „excepţionalismului” a fost cultivat la americani de liderii
4
politici . Orice s-ar spune, însă, secolul al XXI-lea găseşte Statele Unite în
fruntea lumii. Ele au rămas singura superputere, iar credinţa în
„excepţionalism” este mai vie ca oricând. Sistemul şi modul de viaţă
american exercită o puternică influenţă asupra noilor generaţii din întreaga
lume. Din acest punct de vedere, modelul american nu are contracandidaţi.
Superputere sau (după unele opinii) „doar” stat-leader, SUA conduc
plutonul marilor puteri.
A doua putere economică a lumii este Japonia, distanţată, la
rândul ei, de celelalte ţări industriale.
Modelul economic japonez este diferit de cel american.
¾ Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu
acelaşi lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi
întreaga viaţă socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns
la un fel de simbioză care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape
toată lumea.

4
Jefferson considera America „Opera Domnului făurită pe pământ virgin”.
 Săracă în resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe
disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a
generat un asemenea spirit de sacrificiu.
¾ Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După
război, în condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale,
au fost puse bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în
scopul edificării unei strategii de refacere şi relansare. Ministerul Industriei
şi Comerţului Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte
puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare
şi pentru a filtra oferta şi cererea de tehnologii străine. El a contribuit din
plin la realizarea unei noi industrii. A avut însă prudenţa de a restrânge
partea întreprinderilor publice şi de a încuraja iniţiativa particulară.
Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe
sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele
Keiretsu, ale căror firme sunt legate prin participaţii financiare încrucişate
sau prin relaţii privilegiate clienţi-furnizori. Această structură asigură o
stabilitate în relaţiile dintre firme, un climat de cooperare.
Numeroase firme japoneze au adoptat un model „toyotist”, opus
modelului „fordist” (american). Firmele „toyotiste” sunt transnaţionale
industriale înconjurate de un foarte mare număr de mici firme
subcontractante, în timp ce firmele „fordiste” sunt transnaţionale integrate
pe verticală. Pe liniile de producţie japoneze, salariaţii (având un statut
stabil) cumulează un maximum de operaţiuni, rămânând polivalenţi; de
partea americană, o ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate
şi repetitive să fie efectuate, în condiţiile unei ambianţe de nesiguranţă a
locului de muncă. O altă diferenţă majoră: la modelul „toyotist”, cererea
este aceea care ghidează producţia şi impune logica diferenţierii
produsului, în serii scurte, pentru a ţine cât mai mult seama de gustul
consumatorilor; în cazul modelului „fordist”, oferta este aceea care îşi
impune logica, prin standardizare, pentru a facilita fabricarea şi a reduce
costul. Aceste două modele de gestiune sunt, aşadar, opuse radical.
Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea
financiară a progresat, puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat.
Reculul statului a însemnat o alocare a capitalului care a privilegiat
sectoarele imediat rentabile, în detrimentul celor cu rezultate vizibile pe
termen lung. Capacitatea întreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti
pentru evoluţiile pe termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi
care constituia un avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. Legăturile
privilegiate cu subcontractanţii autohtoni au cedat pasul în favoarea
furnizorilor străini, mai competitivi.
Cu toate acestea, experţii consideră că modelul nipon nu şi-a
epuizat posibilităţile care vor permite Japoniei abordarea secolului al XXI-
lea cu şanse reale. Modelul japonez se va adapta noilor date ale mediului
intern, cât şi ale celui extern. El nu va dispărea şi nici nu se va alinia total
modelelor occidentale.

Grupul celor 7
Statele Unite şi Japonia, împreună cu Germania, Franţa, Marea
Britanie, Italia şi Canada alcătuiesc „Grupul celor 7” al marilor ţări
industrializate. La reuniunile acestui grup, statele sunt reprezentate de şefii
de guvern sau de miniştrii economiei şi finanţelor. Scopul urmărit este
coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a politicii ratelor
de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai
puternice din lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe
plan internaţional, ordinea economică mondială.
O comparaţie a potenţialului lor economic punte în evidenţă un
important „gap” între SUA şi ceilalţi membrii ai G-7.
La nivelul „economiei reale”, dacă raportăm produsul intern brut al
marilor ţări industriale la cel al SUA, (12.000 de miliarde de dolari, în 2005)
se vor observa importante decalaje:

PIB comparat (previziuni 2005, în procente)

1. SUA 100
2. Japonia 40
3. Germania 27
4. Marea Britanie 19
5. Italia 15
7. Canada 8
Sursa: lucrare citată

Evoluţia economiei japoneze, din 1996 până în prezent, a fost

puternic afectată de criza asiatică. Această criză a reprezentat un seism de
mare magnitudine pentru sistemul bancar nipon, angrenat în speculaţii
foarte riscante.
 Este de prevăzut însă că economia japoneză va depăşi dificultăţile
pe care le întâmpină şi că îşi va relua ofensiva pe piaţa mondială. Dacă aşa
vor sta lucrurile, va aduce oare secolul al XXI-lea o răsturnare a actualei
poziţii a Statelor Unite?
Există o serie de factori care, luaţi în calcul, conduc la concluzia că
SUA vor putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni
ele:
¾ Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat.
SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia
aflându-se la polul opus.
¾ Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj
substanţial. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei mai
mulţi deţinători ai Premiului Nobel în ştiinţă sunt americani şi nu japonezi.
¾ Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai
important decât cel al yenului. Faptul că dolarul este principalul instrument
de plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert avantaj.
¾ Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial
militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.
¾ Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor
americane în tranzacţiile internaţionale. Limba engleză, ca vehicul de
cultură, facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în ţări
cu vechi tradiţii, cum este Japonia.
În perspectiva secolului al XXI-lea, poziţia SUA de lider mondial ar
putea fi pusă în discuţie nu atât de Japonia, cât mai degrabă de Uniunea
Europeană. Principalul atu al acesteia va fi moneda unică – euro – lansată
la începutul anului 1999, şi înfăptuirea uniunii monetare, realizată în prima
parte a anului 2002.
În prezent, euro are un curs de schimb superior faţă de dolar şi mult
mai mare decât al yenului. Rămâne de văzut în ce măsură va creşte rolul
monedei unice europene, ca monedă de schimb şi monedă de rezervă, pe
plan internaţional. Totodată, nu va fi simplă coordonarea politicii monetare
unice cu politicile bugetare naţionale. Apoi, să nu uităm că UE nu a realizat,
încă, uniunea politică, ceea ce reprezintă un handicap faţă de SUA. În fine,
între Europa şi America mai există un decalaj tehnologic.

De la G7 la G8
Din luna iunie 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost
inclusă şi Rusia. S-a trecut de la G7 la G8.
Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la
resursele sale naturale imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de
ştiinţă. Din punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află, însă,
mult în urma „celor 7”. Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a
făcut în special, din considerente de ordin politico-militar 5 .

Ţările mici
Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros
al ţărilor dezvoltate. Cele mai multe se găsesc în Europa. În 2005, potrivit
previziunilor Olanda urma să realizeze cel mai ridicat PIB (637 miliarde de
dolari), la cealaltă extremă situându-se Portugalia (183 miliarde de dolari) şi
Irlanda (200 miliarde de dolari).
Un clasament, prin raportare la PIB olandez, arată după cum
urmează (2005, în procente):

Suedia 62 Norvegia 40
Elveţia 59 Grecia 34
Belgia 59 Irlanda 32
Austria 50 Finlanda 31
Danemarca 41 Portugalia 29
Sursa: idem

Aşadar, chiar şi între ţările dezvoltate mici, există diferenţe notabile

de potenţial.
Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea
capitalismului. Ea a dominat piaţa mondială în epoca manufacturieră,
având totodată şi unul dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte
avantajată de poziţia geostrategică, ieşirea la mare acordându-i un mare
beneficiu. După ultimul război mondial şi-a refăcut rapid economia. A
dezvoltat electronica, petrochimia, industria alimentară, dar şi o agricultură
foarte intensivă. Handicapul pierderii coloniilor a fost depăşit.
Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj
comparativ dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei
proprii. Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată,
fără ieşire la mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Şi totuşi,
Elveţia a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară,
farmaceutică, mecanică fină), dar şi în afacerile bancare şi în turism.

5
În anul 2005, PIB al Rusiei reprezenta 60% din cel al Canadei, aflată pe locul
şapte în acest grup.
Francul elveţian este una dintre cele mai puternice şi mai stabile monede
din lume. În această ţară, care a reuşit o centralizare politică timpurie
(1291), rolul religiei a fost deosebit de mare în formarea spiritului de
întreprinzător.
Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este dată de societatea sa
civilă – prima din lume. Elveţia a aplicat – cu mult timp înaintea Uniunii
Europene – principiul subsidiarităţii, instaurând o diviziune a muncii în
luarea deciziilor politice, economice şi sociale, între cantoane şi Consiliul
federal (guvern), care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ea a dovedit lumii
posibilitatea coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană,
franceză, italiană şi retroromanşă.
Politica externă neutră a Confederaţiei Elvetice s-a dovedit extrem
de productivă.
Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici, a cărei experienţă
merită de asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac
atunci când vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism şi
socialism sau o „a treia cale”. Încă din anii ’30, socialistul american Marquis
Childs, în cartea sa „Suedia: calea de mijloc”, susţinea că „nivelul păcii
sociale”, atins în această ţară scandinavă „va servi… ca model pentru
naţiuni mai mari”. Este semnificativ că adepţii „căii a treia” sunt, în
majoritatea lor, socialiştii occidentali, care însă nu se confundă cu partizanii
comunismului. Ei sunt adepţii unei societăţi capitaliste reformate, în care
accentul să cadă pe protecţia socială. Numai că, în cazul Suediei, acest
accent a fost exagerat, încălcându-se cerinţele fundamentale ale economiei
de piaţă, mai ales corelaţia dintre producţie şi consum.
Fapt este că „modelul suedez” n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe
o dezvoltare economică susţinută, pe termen lung, care a fost o
dezvoltare capitalistă. Avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1870-
1950, un fel de „ciclu economic lung” de tip suedez. Un factor specific, care
a stimulat această dezvoltare, a fost neutralitatea.
Socialiştii suedezi au fost şi au rămas adepţii economiei de piaţă. Ei
au acordat însă sindicatelor şi statului un rol sporit. În 1992, raportul dintre
numărul salariaţilor din sectorul de stat şi cel din sectorul privat devenise
favorabil primului. În Suedia, accentul a fost pus pe marea proprietate
capitalistă, în timp ce întreprinderile mici şi mijlocii n-au fost sprijinite. Statul
a colectat impozite, din ce în ce mai mari. În cele din urmă, Suedia a
devenit ţara cu cele mai mari impozite din lume 6 . Pe baza lor, statul, de
conivenţă cu sindicatele, dar şi cu patronatul, a trecut la o politică de
asistenţă socială fără egal. Altfel spus, culegând roadele dezvoltării
capitaliste, s-a practicat o redistribuire a avuţiei sociale după principii
socialiste, egalitariste. Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”,
grevele devenind lipsite de sens.
Sistemul de asistenţă socială – componentă esenţială a „modelului
suedez” – asigura drepturi pentru toţi cetăţenii ţării: asistenţa medicală
gratuită de înalt nivel, concedii plătite de boală, de maternitate, ca şi pentru
creşterea copiilor (inclusiv tatăl) şi mai ales ajutor de şomaj care se ridica la
90% din salariu. Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial 7 .
În Suedia a funcţionat şi un aşa-numit sistem „central şi solidar” de
salarizare. Salariul era determinat, la nivel central, de sindicate, împreună
cu statul şi patronatul. Majorarea salariului, pentru o persoană sau un grup,
nu era hotărâtă în funcţie de competenţă, de rezultatele obţinute, ci la
cerere, atunci când alte persoane sau grupuri cu aceeaşi calificare aveau
acces la venituri salariale superioare. Se realizează, astfel, o nivelare a
veniturilor la un nivel mereu superior. Ceea ce conta nu era atât
randamentul, cât „solidaritatea”, pentru ca bunăstarea să fie generală.
Sindicatele urmăreau în acest mod să nu mai existe diferenţieri sociale.
O dată cu anii ’80 situaţia se deteriorează. Sistemul generase,
inevitabil, un absenteism cronic, fenomenul de „nemuncă” în proporţii
alarmante. Productivitatea muncii a scăzut foarte mult; deficitele bugetare
au bătut toate recordurile din lumea occidentală 8 . Îndeosebi sectorul public
cunoaşte o criză profundă. Modelul suedez îşi demonstra limitele. Alegerile
din 1991 au însemnat plecarea de la putere a social-democraţilor. Coaliţia
de centru-dreapta a alcătuit un guvern care a depus cerere de adeziune la
CEE. Din acel moment a început cursa pentru reducerea deficitelor
bugetare. Guvernul, în acord cu opoziţia social-democrată, a adoptat un
plan economic de austeritate. În 1995, Suedia devine membră a U.E. Deşi
la sfârşitul lui 1998 social-democraţii revin la putere, programul lor de
protecţie socială nu mai poartă amprenta trecutului. Cu toate acestea,
Suedia se menţine printre ţările cu nivel de trai ridicat.

6
Aşa se explică exodul, printre alţii, al marilor tenismeni profesionişti suedezi Matts
Willander şi Bjőrn Borg, în Monaco.
7
În schimb, bărbaţii au început să se simtă discriminaţi.
8
Ca pondere în PIB
 4.3 Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie
de piaţă
Lumea ţărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Există
importante deosebiri de mod de viaţă, determinate de particularităţile
naţionale de dezvoltare.
Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor pune în evidenţă
disparităţi notabile.
La „periferie” se plasează Africa de Sud şi Polonia – ţară nou venită
în „clubul ţărilor dezvoltate”, care au venituri atipice (4000 – 7000 de dolari).
La polul opus se află Elveţia şi Norvegia, ţările cu cel mai ridicat PIB pe
locuitor, cu, respectiv 51,4 mii şi 54,8 mii de dolari.
Celelalte ţări dezvoltate se încadrează în următoarele categorii de
venit pe locuitor (previziuni pentru anul 2005, în dolari, calculat după revista
„Capital”):

11000 - 11999 Ungaria, Cehia

15000 – 15999 Coreea de Sud
17000 – 17999 Israel, Portugalia
20000 – 20999 Grecia
23000 – 23999 Noua Zeelandă
26000 – 26999 Spania
29000 – 29999 Australia
31000 – 31999 Italia, Canada
35000 – 35999 Germania
36000 – 36999 Belgia, Franţa
37000 – 37999 Japonia, Finlanda
38000 – 38999 Olanda
39000 – 39999 Austria
41000 – 41999 SUA
43000 – 43999 Suedia
48000 - 48999 Danemarca

Ce relevă datele prezentate?

¾ Existenţa unor discontinuităţi între categoriile de venituri 9 .

9
Marcate prin linie continuă.
 ¾ Lărgirea recentă a grupului ţărilor dezvoltate (de la 24 la 29) a
coborât considerabil limita inferioară a venitului pe locuitor, noii membri
având un nivel de dezvoltare mai scăzut.
¾ „Vechile” ţări dezvoltate, cu unele mici excepţii, au trecut în clasa
superioară de venit pe locuitor, faţă de perioada anterioară.
¾ Este remarcabil progresul Belgiei şi Norvegiei. Prima ţară a reuşit
să-şi restructureze economia, în primul rând industria mineritului, care
producea mari pierderi; cea de-a doua profită din plin de exploatarea
resurselor de petrol din Marea Nordului.
¾ Ţări mici (Elveţia, Olanda, Austria, Danemarca etc.) devansează
ţări mari. Desigur, ele au o populaţie mult mai mică, dar şi resurse naturale
incomparabil mai mici. Cum reuşesc oare? Este un subiect de meditaţie.
¾ Japonia depăşeşte cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate. Cine
se gândea că, după atacul nuclear american care a pus capăt războiului va
renaşte din propria cenuşă şi va ajunge să ofere populaţiei un asemenea
nivel de trai ridicat?
Sporul venitului pe locuitor în ţările dezvoltate cu economie de
piaţă reprezintă o tendinţă durabilă. În perioada 1990-1996, creşterea, în
termeni reali, a fost pozitivă în marea majoritate a acestor ţări. În intervalul
următor (1998-2001), această tendinţă s-a menţinut (cu excepţia Spaniei),
vedetele fiind Polonia şi, mai ales, Irlanda, ţări în care PIB/locuitor a sporit
într-un ritm mediu anual de 5,2% şi respectiv, 6,5%. Creşterea venitului pe
locuitor a continuat şi în perioada următoare (2001-2005).

Calitatea vieţii

Fără doar şi poate, PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al

populaţiei unei ţări. Dar el nu se transformă automat în bunăstare. Plecând
de la acest considerent, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD) a calculat un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte,
pe lângă venitul pe locuitor, şi aspecte calitative efective.
Progresul dezvoltării umane poate fi pus în evidenţă mai corect
printr-o corelare a dimensiunilor sale esenţiale. În „Raportul asupra
dezvoltării umane”, din 1993, PNUD explică, astfel, punctul său de vedere:
„Dezvoltarea este un proces care conduce la lărgirea gamei de posibilităţi
oferite fiecărei persoane. În principiu, ele sunt nelimitate şi pot evolua în
timp. Dar oricare ar fi stadiul de dezvoltare, ele implică realizarea a trei
condiţii esenţiale: o viaţă lungă şi o stare bună de sănătate, accesul la
cunoştinţe, ca şi la resursele necesare asigurării unui nivel de viaţă
convenabil”.

Privind problema nivelului de trai în ţările dezvoltate, din

această optică, este incontestabil că ele au atins cele mai ridicate
standarde de viaţă 10 :
¾ Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. Accesul
populaţiei la serviciile de sănătate este total (100%).
¾ Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%).
¾ Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%.
Reflectând aceste aspecte, indicele composit al PNUD plasează
ţările dezvoltate într-o altă ordine decât cea a Băncii Mondiale. În 1995 11 ,
pe primul loc se afla Canada, cu un indice HDI de 0,96. În continuare,
situaţia se prezintă astfel:

Indice HDI Ţări

0,946-0,940 Franţa, Norvegia, SUA, Islanda, Finlanda, Olanda, Japonia (locurile
2-8)
0,939-0,930 Noua Zeelandă, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie,
Australia, Elveţia, Irlanda (locurile 9-17)
0,929-0,900 Danemarca, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Israel, Luxemburg
(locurile 18-22)
0,899-0,892 Malta, Coreea de Sud, Portugalia (locurile 27, 30 şi respectiv 33)

Cehia (0,884), Ungaria (0,857) şi Polonia (0,851) sunt clasate, în

ordine, pe locurile 39, 47 şi respectiv 52, în acelaşi an. Cât priveşte Africa
de Sud (0,717), ea deţine locul 89. PNUD plasează înaintea acestor ţări
altele din categoria noilor state industriale (Hong Kong, Singapore, locurile
24 şi 28) sau ţări mici din zona Caraibelor. Se poate deduce că diversele
organizaţii internaţionale au concepţii care diferă, din anumite puncte de
vedere, în ceea ce priveşte aprecierea nivelului de dezvoltare al ţărilor
lumii.
Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările
dezvoltate îndeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat.

10
Cu excepţia ţărilor cu venituri atipice, situate la „periferia” grupului.
11
Vezi PNUD: „Human Development Report”, 1998
 Nesiguranţa zilei de mâine se menţine încă, cel puţin pentru
anumite categorii sociale. În ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18
milioane de oameni. Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură
o existenţă decentă, totuşi, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul
bunăstării generale nu a fost creat.
În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calităţii
vieţii, este incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc
însă oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar
instituţiile existente, mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea,
în cele din urmă, a disfuncţionalităţilor care apar. Organismul economic,
politic şi social este puternic şi poate depăşi dificultăţile. Acesta este lucrul
cel mai important.

4.4 Politica economică în ţările dezvoltate

Atâta timp cât Statul constituie o entitate care încarnează puterea
publică, în condiţiile proprietăţii private şi ale democraţiei, el exercită funcţii
specifice, toate subordonate interesului general al societăţii civile.
Funcţia economică a Statului necesită elaborarea unei politici
adecvate, a cărei orientare porneşte de la asigurarea supravegherii, când
Statul are un rol pasiv, lăsând piaţa să-şi joace rolul său regulator în mod
spontan şi poate ajunge până la căutarea conştientă a echilibrului, când
Statul capătă un rol activ.

4.4.1 Politica de intervenţie a statului în economie

În mod incontestabil, economia ţărilor dezvoltate este o economie
de piaţă. Sistemul capitalist a creat condiţiile pentru ca piaţa să devină
atotcuprinzătoare. O bună perioadă de timp, principiul lui Adam Smith după
care „mâna nevăzută a pieţei” reglează totul a fost îmbrăţişat de mulţi
economişti şi oameni politici.
A venit însă „Marea Depresiune” din 1929-1933, care a zdruncinat
din temelii încrederea în acest principiu.
Mulţi ani după aceea, speranţele s-au îndreptat către soluţiile
preconizate de John Maynard Keynes, considerate cele mai adaptate
realităţi. Keynes credea în rolul regulator al Statului: „… ceea ce importă nu
este ca guvernul să-şi echilibreze propriile conturi, ci să facă în aşa fel
încât cererea efectivă să fie suficientă pentru menţinerea folosirii depline
a forţei de muncă…” (s.n.). Dacă guvernul doreşte relansarea creşterii şi
reducerea şomajului, el nu trebuie să rămână pasiv. În concepţia lui
Keynes, intervenţia statală trebuia să vizeze:
- creşterea consumului, graţie unei politici adecvate a veniturilor;
- stimularea investiţiilor şi a producţiei, printr-o politică monetară
care să realizeze o reducere a ratei dobânzii, dar şi printr-o politică
de cheltuieli publice, dirijate îndeosebi către infrastructură.
¾ John Maynard Keynes poate fi considerat părintele
intervenţionismului statal în economie: fireşte, într-una capitalistă, nu
comunistă. Susţinând rolul economic al statului, el n-a contestat rolul motor
al interesului personal sau pe cel regulator al mecanismului concurenţei şi
al pieţei. Keynes n-a mai recunoscut însă ideea clasică a autoreglării
sistemului economic, graţie forţelor pieţei libere.
Concepţia lui Keynes a inspirat administraţia lui Franklin D.
Roosevelt în formularea politicii sale de relansare a economiei americane,
cunoscută sub denumirea de „New Deal”. Foarte mulţi ani, keynesismul a
fost teoria la modă.
Cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase şi comunitatea
internaţională democratică discuta deja planul Keynes privind noua ordine
monetară 12 . Printre altele, acest plan pleca de la premisa că noua
organizaţie internaţională monetară care urma să fie creată (FMI) trebuia
să se interfereze cât mai puţin posibil cu politicile economice interne ale
statelor membre.
De la „Marea Depresiune” şi mulţi ani după sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, statele dezvoltate au pus accentul pe măsuri
bugetare, acţionând pârghiile impozitelor, taxelor şi cheltuielilor publice.
Dar, pentru resorbirea capacităţilor de producţie neutilizate şi a şomajului,
pentru finanţarea „reprizei” activităţii economice, s-a cheltuit mai mult decât
s-a încasat prin politica fiscală, ajungându-se la deficite importante.

Politica bugetară
Componentă a politicii economice generale a unei ţări, politica
bugetară reprezintă acţiunea Statului prin intermediul bugetului său.
Acţiunea se produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de
cheltuieli guvernamentale şi de fixare a unui anumit nivel al deficitului

12
Alături de alte planuri – White, Fraser etc.
public. În toate ţările, proiectul de buget este supus dezbaterii
parlamentare.
De la Keynes şi până astăzi, gestiunea bugetului public este
considerată cel mai important mijloc de care dispune Statul pentru a
influenţa conjunctura economică în diferitele ei faze.
În economie, a căuta regularitatea perfectă reprezintă o utopie.
Ceea ce se poate obţine este însănătoşirea organismului economic, atunci
când cunoaşte momente de criză. Statul supraveghează evoluţia
economiei şi intervine, după caz, fie printr-o politică de rigoare (STOP),
atunci când se produce o „supraîncălzire”, fie printr-o politică de relansare
(GO) în momentele de depresiune.
„Supraîncălzirea” este caracteristică ţărilor dezvoltate cu economie
de piaţă. Despre ea se poate vorbi atunci când, pe fondul unei creşteri a
activităţii economico-financiare, inflaţia devine puternică, importurile
depăşesc considerabil exporturile, iar datoria publică întrece aşteptările.
Această fază se caracterizează printr-un exces al cererii în raport cu oferta.
Tocmai de aceea se impune o „sterilizare” a părţii în exces. În scopul
calmării situaţiei, se recurge la o politică de rigoare, prin prelevări fiscale,
reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar (politica „stop”-ului).
Dacă însă economia cunoaşte o perioadă de încetinire,
caracterizată prin reducerea cererii globale şi a investiţiilor, prin creşterea
şomajului, atunci se recurge la politica de relansare. Este de înţeles că
măsurile ce sunt luate se vor situa la polul opus faţă de cele caracteristice
politicii de rigoare; creşterea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar vor
avea rolul cel mai important. „Echilibrul bugetar este un mit”, afirmă adepţii
teoriei lui Keynes, atunci când susţin necesitatea deficitelor bugetare.
Cea mai mare parte a veniturilor bugetare provin din impozitele şi
taxele fiscale (peste 90%), percepute de la persoane fizice sau de la
societăţi.
Există mai multe categorii de impozite: pe consum (TVA, drepturi
vamale), pe venit (al persoanelor fizice, al firmelor), pe avere. După
maniera de percepere, există impozite directe şi impozite indirecte
(încorporate în preţul de vânzare).
În ce priveşte cheltuielile Statului, ele privesc sectorul social
(sănătate, indemnizaţii de şomaj etc.), educaţia, cultura, apărarea,
stimularea economiei (infrastructura, ajutor acordat zonelor defavorizate
etc.).
Execuţia bugetului incumbă guvernelor şi Tezaurului public, în
principal. Acesta din urmă este instrumentul de politică bugetară al
guvernului. În contul său curent de la Banca Centrală sunt vărsate toate
veniturile bugetului. Tezaurul public finanţează cheltuielile Statului, asigură
ajustarea veniturilor şi cheltuielilor, precum şi operaţiuni de trezorerie, ca
amortizarea datoriei publice.

Acţiunea statală directă

Relaţia sector public-sector privat este bilaterală; iniţiativa poate
pleca din ambele părţi. Marile companii fac un adevărat lobby pe lângă
guvernele respective pentru a căpăta comenzi. În această parte, ne
preocupă sublinierea rolului activ al Statului în viaţa economică şi
consecinţele sale.
Prin acţiune statală directă înţelegem stabilirea unor relaţii de
piaţă nemijlocite între sectorul public şi cel privat, din iniţiativa puterii
publice. În mai toate marile ţări dezvoltate, îndeosebi în Statele Unite,
Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat, a spiritului de
întreprindere. Rezultă o situaţie nouă de monopson în care, pe de o
parte, guvernul – ca agent economic – se prezintă pe piaţă în calitate de
unic cumpărător, iar, pe de altă parte, oferta vine din partea mai multor
producători – mari companii producătoare private.
În Statele Unite, caracteristicile acestui tip de acţiune apar cu
claritate, mai ales în cazul „marilor programe” concepute de guvernul
american, în special de Pentagon, în scopuri militare. Aceste „mari
programe” sunt finanţate şi supervizate de departamente ministeriale sau
de marile agenţii guvernamentale.

Consecinţe
Prin intermediul „marilor programe”, guvernul orientează activităţile
întreprinderilor în ceea ce priveşte resursele, procedeele şi liniile de
fabricaţie; şi cum „marile programe” antrenează în general un număr mare
de întreprinderi legate între ele prin filiere de producţie sau prin mecanisme
de subcontractare, această orientare poate influenţa atât ritmul activităţii
economice generale, cât şi structura industrială. Unii văd în acest lucru un
important mijloc de intervenţie economică care ar putea deveni mai eficace
decât politica conjuncturală, bazată pe instrumente monetare şi
fiscale.
Fondurile federale sunt acordate unor grupuri industriale,
specializate, mai ales, în echipament electric, energie nucleară,
aeronautică şi anumite sectoare ale chimiei. Există un dialog permanent
între marile firme şi agenţiile guvernamentale americane.
 În cadrul dialogului guvern-întreprinderi, primul are un rol activ. În
domeniul cercetării şi inovaţiei tehnologice, guvernul american are, adesea,
rol de ghid, trasând obiectivele, orientând direcţiile de cercetare.
Numeroase sunt inovaţiile în materie de management ale
Pentagonului care sunt preluate de companiile private şi aplicate serviciilor
de „planning” şi de programare. Iată câteva:
- constituirea unui serviciu de planificare, însărcinat să integreze
previziunea bugetară anuală cu programarea pe termen mediu
(strategie de perspectivă);
- adoptarea analizei sistemelor ca o abordare esenţială a tuturor
problemelor şi ca o metodă de management care permite trecerea
la conducerea prin programe şi prin centre de profit;
- generalizarea tehnicii grafelor pentru inserarea fiecărui proiect
important într-o schemă riguroasă de optimizare a componentelor,
a resurselor şi a termenilor de execuţie 13 ;
- alocarea resurselor pe calea planificării strategice prin „misiuni”,
reprezentând, fiecare, un obiectiv de acţiune cuantificat.
Conceputul de misiune poate fi aplicat tuturor problemelor complexe
care privesc întregul spectru economic şi social.
¾ Un aspect important al simbiozei Stat-sector privat este şi
schimbul reciproc de specialişti. Numeroase sunt „numele mari” care trec
din aparatul guvernamental în conducerea marilor companii şi invers.
Există însă şi laturi negative ale acestei simbioze. Treptat, s-a
conturat o antantă în virtutea căreia întreprinderile „la vârf” obţin un
cvasimonopol atunci când sunt angajate într-o „misiune” guvernamentală.
Acest lucru a afectat, în diferite ocazii, aplicarea principiului liberei
concurenţe.
Mult mai grav este însă faptul că sporirea cheltuielilor
guvernamentale pentru comenzi cu caracter militar generează deficite
bugetare uriaşe pe termen lung. Se apreciază că deficitele acumulate în
timpul administraţiei Reagan, când a fost declanşat faimosul program de
înarmare denumit „Războiul stelelor”, erau superioare sumei deficitelor
bugetare înregistrate în întreaga perioadă scursă de la începutul
preşedinţiei lui George Washington (1789) şi până la încheierea mandatului

13
Pregătirea deciziilor complexe este bazată pe folosirea „arborilor de pertinenţă”,
a grafelor, care leagă, într-un model de decizie, obiectivele viitoare, strategia şi
tactica întreprinderii.
Una dintre aplicaţiile la scară mare a acestei metode este cunoscută sub numele
de PATTERN (Planning Assistance Trough Technical Evaluation and Relevance
Number). Un prim exemplu este arborele de pertinenţă conceput de NASA şi
utilizat de companiile private care au participat la proiectul Apollo.
lui Jimmy Carter (1981). În 1988, datoria publică a SUA atinsese suma
astronomică de două trilioane de dolari. Acţiunea directă a statului în
favoarea sectorului privat este diferită de la o ţară la alta, de la un domeniu
la altul, de la o perioadă la alta.

Raţionalizarea politicii bugetare

Una dintre preocupările organelor responsabile din ţările dezvoltate
este raţionalizarea politicii bugetare. Într-o lume a competiţiei
internaţionale intense, administraţiile sunt în căutarea unei mai mari
eficienţe printr-o utilizare mai riguroasă a resurselor de care dispun. Mai
precis, aparatul de stat ar trebui administrat ca şi întreprinderile
private, astfel încât pentru fiecare unitate de investiţie să se obţină un
rezultat cât mai bun. Transpunerea în practică a acestei idei este cu atât
mai importantă, cu cât asistăm la o tendinţă generală de creştere mai
rapidă a cheltuielilor bugetare în raport cu aceea a PIB.
Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare îşi are
originea în metoda propusă de Robert McNamara, încă din anii ’60, în
calitatea sa de Secretar de Stat al Apărării SUA şi este cunoscută sub
denumirea „Planning Programming Budgeting System” (PPBS). Metoda îşi
propune să introducă rentabilitatea în decizia bugetară şi în organizarea
aparatului de Stat. Ea a fost extinsă la întreaga administraţie americană
printr-o circulară a preşedintelui Johnson.
Pentru a înţelege importanţa şi originalitatea PPBS este necesară o
comparaţie cu metodele tradiţionale de preparare bugetară. Acestea
constau, în esenţă, în calcularea nevoilor financiare pentru anul următor ale
fiecărei „celule administrative” de bază, plecând de la situaţia existentă în
momentul respectiv şi apoi în însumarea, pe ministere, a bugetelor
elementare astfel calculate. Este o metodă fragmentară, neraţională şi
conservatoare, proprie unor structuri şi activităţi desuete şi puţin propice
inovaţiei şi eficienţei.
PPBS, dimpotrivă, este o metodă de gestiune integrată şi de
planificare descendentă. Această metodă are ca punct de plecare înseşi
finalităţile guvernamentale, fiecare dintre acestea fiind definită în cea mai
operativă manieră posibilă. Astfel, de exemplu, nevoile Ministerului
Sănătăţii vor fi stabilite plecând de la creşterea speranţei de viaţă sau de la
reducerea mortalităţii infantile. Finalităţile odată definite, responsabilii
preparării bugetului vor examina un mare număr de alternative posibile,
susceptibile să atingă obiectivele fixate. Fiecare alternativă va fi evaluată
din punctul de vedere al costurilor şi al efectelor previzibile, ceea ce
permite alegerea soluţiei celei mai eficace.
Desigur, aplicare metodei PPBS în diferite ţări a întâmpinat
dificultăţi, date fiind deosebirile existente pe planul condiţiilor administrative
şi instituţionale, al raporturilor dintre sectorul public şi cel privat, al gradului
de descentralizare administrativă.

Constrângeri bugetare
După curse OCDE, în ultimii 30 de ani, fiscalitatea, cheltuielile şi
deficitele bugetare au crescut într-un ritm rapid în majoritatea ţărilor
dezvoltate. Aceste evoluţii au determinat guvernele să-şi mărească
preocupările pentru reforma fiscală şi pentru reducerea deficitelor publice
Cea mai puternică dintre constrângerile politicii bugetare s-a
dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice.
Din 1960 şi până la începutul anului 1998, cheltuielile
administraţiilor publice, în ansamblul ţărilor OCDE, au sporit de la 28% la
circa 50% din PIB total 14 . Această creştere importantă este imputabilă, în
cea mai pare parte, transferurilor 15 , restul împărţindu-se între consumul
public (îndeosebi achiziţionarea de bunuri şi servicii de la firme private) şi
vărsămintele de dobânzi pentru datoria publică. Din 1995, cheltuielile
sociale totale constituie aproximativ un sfert din media PIB pentru zona
OCDE şi explică, în mare parte, variaţia cheltuielilor publice globale, de la o
ţară la alta. Dintre aceste cheltuieli, numai cele destinate achiziţionării de
bunuri şi servicii influenţează direct activitatea economică.
¾ Presiunea fiscală reprezintă, de asemenea, o importantă
constrângere pentru politica bugetară. Trebuie spus însă că, în ultimii 30 de
ani, ea a fost mai puţin intensă în comparaţie cu cea a cheltuielilor publice.
Ritmul de creştere a prelevărilor fiscale obligatorii a fost mai lent în ţările
dezvoltate, datorită tendinţei de a se recurge şi la finanţarea cheltuielilor
prin împrumuturi.
Cele mai ridicate ponderi ale prelevărilor sunt în ţări ca Suedia şi
Danemarca, iar cele mai mici în Irlanda, Marea Britanie, Spania şi
Portugalia.
Trebuie reţinut că în UE se află în vigoare din decembrie 1997 un cod
de conduită privind fiscalitatea, în virtutea căruia statele membre sunt

14
Vezi Problèmes économiques, nr. 2583, 23 septembrie 1998, p. 11
15
Transferuri: prelevarea de impozite şi taxe de la unele categorii sociale, pentru a
distribui altora veniturile astfel realizate. Exemple: prestaţiile sociale, subvenţiile
către sectorul privat, bursele de studii etc.
angajate să respecte principiile concurenţei loiale în acest domeniu, să nu
practice „dumping”-ul fiscal.
¾ În ce priveşte deficitul bugetar, în prezent, spre deosebire de
perioada dominaţiei ideilor keynesiste, există o cvasiunanimitate asupra
importanţei reducerii sale.
În ţările membre ale UE, sub constrângerea Tratatului de la
Maastricht (intrat în vigoare în 1993) şi a Pactului de Stabilitate şi de
Creştere (1997), guvernele au adoptat o strategie de reducere a deficitului
public, ţinând seama de limita impusă de 3% din PIB. Statele care nu
respectă disciplina bugetară, promovând o politică fiscală prea
expansionistă, pot fi sancţionate.
În Statele Unite, în 1985, Congresul a adoptat o nouă strategie (The
Gramm-Rudman Act) prin care se limitează deficitul bugetar, în scopul
eliminării sale până în 1992. Cu toate acestea, de abia în 1996, pentru
prima dată după 29 de ani, se reuşeşte realizarea unui buget excedentar.

Teoria „economiei de ofertă” – o punere în cauză a

politicii keynesiste
Curentul de opinie cunoscut sub denumirea de ”economie de ofertă”
(supply-side economics) a pornit din Statele Unite, la începutul anilor ’70, şi
a găsit adepţi în întreaga lume anglo-saxonă. În fruntea lui se află Arthur
Betz Laffer, profesor la Universitatea din Chicago şi apoi economist-şef la
Oficiul de management şi buget (MBO) de la Washington.
Curba lui Laffer
Venituri fiscale

V1 A

V0
C D
D

0 E F B
Rata de impozitare

Curba care-i poartă numele arată în mod clar că veniturile din

impozite pot creşte până la un anumit punct (A), după care încep să scadă.
Se mai poate observa că în punctele C şi D se obţin aceleaşi „intrări”
fiscale, deşi rata de impozitare a crescut de la E la F.
 Curba lui Laffer demonstrează că, dincolo de o anumită limită,
presiunea fiscală se traduce printr-o pierdere de venituri bugetare. Când
rata impozitării depăşeşte un anumit prag, înclinaţia către investiţii scade,
creşterea economică se sufocă.
¾ Această curbă prezintă două avantaje: pe de o parte, permite să
se calculeze pentru fiecare fel de impozit în parte, ca şi pentru totalul
impozitelor, punctul optim, acela în care randamentul impozitului este şi
rămâne maxim; pe de altă parte, ea permite să se justifice o politică de
reducere a impozitelor, demonstrând că Statul poate obţine venituri fiscale
echivalente, chiar dacă reduce rata de impozitare. Un impozit mai mic incită
întreprinderile să investească pentru a produce mai mult, obţinând astfel o
cifră de afaceri şi un profit superioare. Baza de impozitare se măreşte,
ceea ce face posibil să se menţină sau chiar să crească intrările fiscale la
buget, chiar dacă impozitul asupra societăţilor a fost micşorat.
Teoria „economiei de ofertă” este un keynesism „în sens invers”.
Adepţii ei se ridică împotriva intervenţiei Statului printr-o creştere conjugată
a cheltuielilor publice şi a prelevărilor obligatorii, deoarece ar conduce la
demotivarea întreprinzătorilor; politicile keynesiste de relansare prin
stimularea cererii ajung să se lovească de presiunile inflaţioniste, devenite
cvasistructurale.
Dezangajarea Statului, reducerea şi raţionalizarea impozitelor,
stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producţie, exprimă
sensul acestei teorii. Agenţii economici trebuie lăsaţi să acţioneze ei înşişi!

4.4.2 Politica monetară

O componentă a politicii economice generale a unei ţări este politica
monetară. Ea constă în acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei
dobânzii, în scopul stabilizării macroeconomice.
Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmăreşte
stimularea creşterii economice, stabilitatea preţurilor, reducerea ratei
inflaţiei, astfel încât să se ajungă la utilizarea cât mai completă a factorului
muncă, la echilibrul balanţei de plăţi externe.
În materie de politică monetară se disting două orientări
importante. Una este aceea care pune accentul pe cantitatea de monedă,
având în frunte pe Milton Friedman şi discipolii săi din cadrul şcolii de la
Chicago 16 . Cealaltă este orientarea postkeynesistă, care are drept ţintă
controlul investiţiilor, considerate factorul major al evoluţiei venitului
naţional, iar rata dobânzii – instrumentul de stimulare a acestora. În
viziunea lor, oferta de monedă (confruntată cu „preferinţele pentru
lichiditate”) determină rata dobânzii care, la rândul ei (confruntată cu
eficacitatea marginală a capitalului), influenţează totalul investiţiilor, nivelul
activităţii economice şi venitul naţional.
Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de keynesism. Ei
s-au declarat adepţii autoreglării economiei prin forţele pieţei,
contestând faptul că Statul ar putea fi un factor de echilibru.
Pentru monetarişti, politica fiscală are un rol minor, pe prim-plan
afându-se politica monetară. În cadrul acesteia, lupta contra inflaţiei
devine prioritară, în raport cu lupta împotriva şomajului. Reducerea ratei
inflaţiei poate determina echilibrul şi folosirea mai completă a forţei de
muncă pe termen lung. În concepţia monetaristă, lupta contra inflaţiei
trebuie dusă prin reducerea cheltuielilor bugetare şi crearea de monedă
în proporţii mai mici.

Banca Centrală - principala autoritate monetară

Rolul elaborării şi aplicării politicii monetare revine Băncilor
Centrale 17 .
Evoluţia lor poată amprenta istoriei proprii fiecărei ţări. Aşa se
explică deosebirile existente.
Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii
Centrale, în Marea Britanie el este deţinut de Stat, în Statele Unite, de
băncile private comerciale, iar în Japonia, de acţionari privaţi.

16
Şcoala de la Chicago nu se reduce la monetarism. Sub această denumire sunt
regrupaţi economişti care au lucrat la Universitatea din marea metropolă
americană, dar care sunt diferiţi ca orientare doctrinară (Friedrich von Hayek,
Don Patinkin ş.a.). Ceea ce îi uneşte pe aceşti economişti este credinţa în
eficacitatea mecanismelor pieţei şi opoziţia la ingerinţele statului în economie.
La aceeaşi Universitate a fost profesor şi Oscar Lange, teoretician al economiei
socialiste. Renumele şcolii de la Chicago pare să justifice butada lansată de M.
Friedman, după care şansa de a obţine un Premiu Nobel se maximizează dacă
„eşti american, de sex masculin şi dacă ai predat sau studiat, într-un moment
sau altul al vieţii, la Universitatea din Chicago”.
17
În cadrul Uniunii Economice şi Monetare, Băncile Centrale Naţionale ale statelor
care au adoptat moneda unică – euro, au transferat către BCE dreptul de a
elabora şi aplica politica monetară.
 Deosebiri de la o ţară la alta apar şi în legătură cu independenţa
Băncii Centrale faţă de puterea politică. În Statele Unite, FED se bucură
de o independenţă relativă. În Japonia, Banca Centrală este pusă sub
supravegherea Ministerului de Finanţe. În Germania, graţie statutului
acordat prin legea votată în 1957, Bundesbank beneficiază de o
independenţă de invidiat 18 . La rândul ei, Banca Angliei, ca instituţie publică,
colaborează cu Trezoreria în probleme de emisiune monetară.
Acţiunea Băncilor Centrale asupra ofertei de lichidităţi ridică
problema alegerii agregatului monetar.
Compoziţia masei monetare este eterogenă. Agregatele monetare 19
pun în evidenţă acest lucru. În concepţia Băncii Franţei, ele includ „în afara
mijloacelor de plată, toate plasamentele pe care agenţii nefinanciari le
consideră drept rezerve imediat disponibile ale capacităţilor de cumpărare
şi care pot fi convertite, uşor şi rapid, în mijloace de plată…”. Deşi, de la o
ţară la alta, se remarcă unele deosebiri de conţinut, totuşi, în linii generale,
pot fi reţinute următoarele componente ale agregatelor monetare:
• M1 (totalitatea monedelor metalice şi a biletelor emise de Banca
Centrală + depozitele la vedere în moneda naţională);
• M2 (M1 + libretele bancare ordinare şi cele de economii…);
• M3 (M2 + plasamentele la termen emise de instituţii de credit şi de
Tezaur care nu sunt negociabile, activele în devize străine care nu
pot fi utilizate direct în tranzacţii interne etc.);
• M4 (M3 + biletele de trezorerie şi bonurile de Tezaur negociabile,
deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi).

18
Cu toate acestea, uneori, deciziile „Buba” n-au fost respectate de propriul
guvern. De pildă, cu prilejul unificării celor două Germanii, în timp ce
Bundesbank preconiza un raport de 1 la 2 între marca Vest şi marca Est,
guvernul a hotărât un raport de schimb de 1 la 1, cu implicaţiile negative
cunoscute.
19
Un agregat monetar este un indicator statistic care regrupează diferitele forme
de monedă. Agregatele monetare se clasifică în funcţie de gradul de lichiditate.
 Stop cadru
Sistemul Federal de Rezerve (FED)
Înfiinţarea FED a fost precedată de o foarte lungă perioadă caracterizată printr-o
mare instabilitate financiară. După două experimente timpurii, concretizate în crearea
unei prime Bănci Centrale în 1811 şi a alteia, în 1816, ambele eşuate, după un val de
crahuri financiare la începutul secolului al XX-lea, Congresul Statelor Unite votează, în
1913, Federal Reserve Act, prin care se înfiinţează cea de-a treia (în ordine
cronologică) Bancă Centrală care se va numi Sistemul Federal de Rezerve. FED
reprezintă un compromis între tradiţia federalistă şi necesitatea stringentă a unei politici
monetare centrale.
FED nu are structura unei Bănci Centrale clasice, ci reprezintă un sistem
piramidal.
¾ În vârf se află Consiliul guvernatorilor al FED, alcătuit din 7 membri, în frunte
cu un preşedinte. Ei sunt numiţi de şeful statului pe o perioadă de 14 ani.
¾ Consiliul controlează şi coordonează Băncile Federale de Rezervă, în număr
de douăsprezece, fiecare desfăşurându-şi activitatea în câte un district. Băncile
federale sunt intermediari între consiliul guvernatorilor FED şi băncile comerciale
private.
¾ Băncile Federale nu deservesc direct marele public; ele joacă rolul de
„bancheri ai băncilor”. Capitalul lor este deţinut de către băncile comerciale private,
membre ale sistemului. Băncile private sunt obligate să păstreze rezerve în depozite la
Băncile Federale, la o rată legal stabilită. În contrapartidă, ele au dreptul la împrumuturi
şi la operaţiuni de scontare, direct la aceste bănci.
În SUA există circa 15.000 bănci private. Un număr de 5.000 dintre ele au statul
de bănci „naţionale”, adică au dreptul de a opera pe întreg teritoriul Statelor Unite, în
baza unei licenţe emise de „Compttroller of the Currency”, care este o agenţie
guvernamentală. Băncile „naţionale” sunt membre ale FED. Restul băncilor private
funcţionează la nivelul statelor americane, licenţa lor fiind aprobată de guvernatorul
statului respectiv.
Funcţiile celor 12 Bănci Federale de Rezervă sunt cele ale oricărei Bănci
Centrale, dar limitate la aria districtului respectiv:
- emisiunea monetară în scopul aprovizionării băncilor comerciale „naţionale”,
membre ale FED. În fapt, biletele de bancă sunt imprimate de Trezoreria SUA, care le
livrează Băncilor Federale; acestea din urmă le solicită numai în măsura existenţei unei
cereri din partea băncilor comerciale private „naţionale”;
- creditarea băncilor afiliate sistemului, dar şi a unor afaceri private;
- funcţia de „camere de compensaţie”, pentru cecuri, trate şi totalitatea
efectelor de comerţ ale clienţilor;
- aplicarea politicii monetare prin operaţiuni „Open-Market”, cât şi prin fixarea
ratei scontului.
În materie de politică monetară, cele 12 Bănci Federale sunt subordonate
Consiliului Guvernatorilor al FED. Acesta controlează emisiunea monetară şi adoptă
politica de credit. Un obiectiv major al FED este să acţioneze ca „împrumutător de ultim
recurs” (lender of last resort); în această calitate, FED împrumută bani unor bănci ca să
supravieţuiască unor momente de panică financiară.
Puterea de decizie în FED este exercitată de „Federal Open – Market
Commitee” (FOMC), compus din cei 7 membri ai Consiliului, la care se adaugă
preşedintele Băncii districtului New York. Acest comitet conduce politica monetară,
având putere de control asupra întregului sistem financiar american. Trebuie spus însă
că ultimul cuvânt revine Consiliului Guvernatorilor al FED şi, în special, preşedintelui
acestuia. Sediul Consiliului guvernatorilor se află la Washington.
 După cum se poate observa, M1 reprezintă accepţiunea restrictivă a
masei monetare, în timp ce M4 este definirea sa în sensul cel mai larg. Mai
trebuie precizat că, în ansamblul masei monetare, moneda centrală are o
pondere redusă. De exemplu, în Franţa, în septembrie 1993, moneda
centrală nu reprezenta decât 16% din valoarea totală a agregatului M1 20 .
Rezultă că cea mai mare parte a masei monetare în circulaţie nu este
creaţia Băncilor Centrale, ci a băncilor comerciale (de rangul al doilea, cum
li se mai spune), a instituţiilor de credit, în general.
Pentru a estima masa monetară şi a acţiona asupra ei, Băncile
Centrale recurg la unul sau altul dintre agregatele menţionate. În prezent,
autorităţile monetare din majoritatea marilor ţări dezvoltate privesc cu
predilecţie către agregatul M3.
În ultimii ani, în ţările occidentale (cu mici excepţii), controlul
lichidităţilor a funcţionat bine şi chiar foarte bine. În Franţa, de pildă, pe
parcursul anului 1996, agregatul M3 crescuse cu mai puţin de 5% (cât se
prevăzuse pentru intervalul respectiv) 21 .
Instrumentele politicii monetare
Dacă obiectivele politicii monetare în ţările dezvoltate sunt
asemănătoare, instrumentele de acţiune pot diferi în funcţie de
circumstanţe. În prezent, printre cele mai importante şi mai des utilizate
instrumente de intervenţie a Băncilor Centrale se află:
¾ Operaţiunile pe „piaţa deschisă” (open-market operations –
OMO) sunt, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cel mai important procedeu
utilizat de către Băncile Centrale pentru a influenţa cantitatea lichidităţilor în
circulaţie.
Dacă Banca Centrală doreşte să restrângă masa monetară, atunci
ea vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate în portofoliul său
(bonuri de Tezaur, obligaţiuni de stat) contra lichidităţi. În condiţiile în care
băncile comerciale resimt nevoia de lichidităţi, atunci Banca Centrală
procedează la cumpărarea titlurilor oferite spre vânzare de către acestea;
în astfel de cazuri, are loc o creare netă de monedă centrală. Şi într-un caz
şi în celălalt, este vorba despre o acţiune directă asupra cantităţii.
¾ Acţiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale
Băncilor comerciale. Este un mijloc de reglare a funcţionării economiei,
folosit în mod curent. Acţionând asupra acestor rezerve, hotărând
majorarea sau reducerea lor, Băncile Centrale determină o variaţie în sens

20
La acea dată, în Franţa (miliarde de franci): M1 = 1524,6; M2 = 2700,8; M3 = 5364,0;
M4 = 5420,2
21
Le Figaro économie, 18 decembrie, 1996
invers a posibilităţilor acordării de credite bancare şi deci de creare de
monedă, pe care le au băncile comerciale.
¾ Modificarea ratei dobânzii
Banca Centrală are dreptul de a modifica rata dobânzii directoare,
adică preţul oficial cerut pentru acordarea de credite. Dacă acest preţ este
mic, atunci cererea de credite creşte, mărindu-se posibilităţile de investiţii
şi, pe această bază, ale relansării economiei. Rezultatul depinde de
elasticitatea cererii de credite în raport cu ratele dobânzii. O creştere a ratei
dobânzii poate avea un efect deflaţionist, prin frânarea creării de monedă.
Creşterea preţului împrumuturilor frânează cererea de monedă, ceea ce
atenuează tensiunile asupra preţurilor generale.
În acelaşi timp, variaţia ratelor dobânzii are repercusiuni asupra
relaţiilor externe. Creşterea lor atrage capitalurile străine, ceea ce conduce
la o mărire a cererii de monedă naţională, influenţând favorabil rata de
schimb.
¾ Operaţiuni cu devize
În cazul unor tensiuni importante pe piaţa monetară, Banca Centrală
poate recurge la modificarea parităţii, prin devalorizarea sau revalorizarea
monedei naţionale. În acest fel, în funcţie de cursul de schimb oficial, sunt
influenţate intrările şi ieşirile de devize.
În situaţia unor atacuri asupra monedei naţionale pe piaţa de
schimb valutar soluţia constă în vânzarea sau cumpărarea (după caz) de
devize, în contrapartidă cu moneda naţională.
Băncile Centrale trebuie să vegheze la menţinerea cursului de
schimb al monedei naţionale respective. Pentru a face faţă acestei obligaţii,
ele apelează la propriile rezerve de schimb formate din aur şi devize, poziţii
de rezervă la FMI, drepturi speciale de tragere asupra resurselor FMI.
Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor
condiţii, prin care:
• repartizarea, mai mult sau mai puţin uniformă, a efectelor sale
asupra ansamblului agenţilor economici;
• corelarea creşterii masei monetare cu cererea care decurge din
câştigul anual de productivitate în economia reală;
• controlul sever al împrumuturilor bancare, al creării de monedă şi
al cererii globale, în scopul realizării stabilităţii preţurilor;
• corelarea politicii monetare cu politica bugetară (policy mix).
Politicile monetare şi cele bugetare nu trebuie aplicate în mod
separat. Soluţiile bugetare le influenţează pe cele monetare şi invers.
Schimbările şi coordonarea dintre cele două politici sunt necesare pentru a
se reuşi un „policy mix”, adică o politică în stare să permită realizarea, în
acelaşi timp, a obiectivului intern de creştere neinflaţionistă, cu un nivel
superior de folosire a forţei de muncă şi, totodată, a obiectivului extern – o
balanţă de plăţi echilibrată. Prin „policy mix” se urmăreşte gestiunea cererii
agregate, prin căutarea unui dozaj optim între politica monetară şi cea
bugetară.

Stop cadru
Diagrama IS-LM
Numeroşi autori, printre care Sir John Hicks, Alvin Hansen şi Paul
Samuelson, au făcut apel la diagrama IS-LM pentru a pune în evidenţă
dependenţa politicii monetare de celelalte politici economice. Concluzia
este că politica monetară devine eficace atunci când curba IS
intersectează curba LM în partea sa ascendentă.
Creşterea cantităţii de monedă conduce la o scădere a ratei
dobânzii (pe axa ordonatelor aceasta trece din d1 în d2), fapt care are un
efect favorabil activităţii economice, stimulând investiţiile, mărirea
producţiei şi, implicit, a venitului (care trece din V1 în V2, pe axa
absciselor). Impactul deplasării curbei LM asupra ratei dobânzii şi a
venitului va depinde de panta curbei IS. Dacă aceasta este slabă, oferta
suplimentară de monedă va determina o reducere minimă a ratei
dobânzii, dar o mărire importantă a venitului.
d

d1

d2
IS

LM

0
V1 V2 V

Reprezintă, oare, politica monetară un succes?

Părerile sunt împărţite.
Printre cei din tabăra criticilor, unul dintre cei mai cunoscuţi este
John Kenneth Galbraith 22 . El consideră că politica monetară a fost

22
Profesor la Harvard şi admirator al lui Keynes. Cele mai cunoscute lucrări ale
sale sunt „The Affluent Society” 1958, „The New Industrial State”, 1967,
„Economics and the Public Purpose”, 1973. Tema majoră care îl preocupă este
preferată, în bună parte, datorită „avantajului comidităţii” punerii sale în
practică, în comparaţie cu alte politici, ea fiind aplicabilă prin „simple
decrete”, sustrăgându-se dezbaterii în cadrul parlamentului. Guvernele
care recurg la această politică ar manifesta „prea puţină simpatie pentru
sindicate”, plasând înaintea şomajului alte priorităţi. În opinia sa, politica
monetară ar favoriza marile companii, în detrimentul celor mici 23 .
Fapt este că un accent mai mare pe politica monetară au pus
guvernele cu orientare „de dreapta”, conservatoare, printre care
administraţiile Thatcher, în Marea Britanie, Reagan, în Statele Unite (mai
ales în timpul primului mandat), Kohl, în Germania. Sunt şi opinii după care
politica monetară ar fi avut „un grad de relevanţă mare în cadrul
economiilor mici”. (A. Tasnadi, C. Doltu).
Faţă de perioada avută în vedere de Galbraith (anii ’70), ultima
decadă a secolului al XX-lea s-a dovedit a fi mai prielnică politicilor
monetare.
Fără îndoială că adepţii monetarismului pot privi cu satisfacţie către
Uniunea Europeană, adică acolo unde, de la începutul anului 1999, s-a
trecut la o politică monetară comună, o dată cu lansarea monedei unice –
euro. Este cel mai mare succes de până acum la ideilor monetariste. Cele
12 state care alcătuiesc Uniunea Monetară au reuşit să îndeplinească
criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht (1993), printre care cele mai
importante sunt tocmai criteriile cu tentă monetaristă – stabilitatea preţurilor
prin jugularea inflaţiei, cât şi controlul ratei dobânzii 24 . Dar punerea în prim-
plan a luptei contra inflaţiei n-a reuşit, totuşi, să evite o ridicată rată a
şomajului la scara UE. Specialiştii sunt unanimi în a recunoaşte că acest
lucru se datorează, în bună aprte, necorelării dintre politica monetară
europeană şi politicile bugetare şi sociale, naţionale.

4.4.3 Politicile comerciale ale polilor Triadei

Politica comercială a S.U.A.
Dacă vreme îndelungată după cel de-al doilea război mondial, SUA
au fost considerate campioana şi principala susţinătoare a liberului schimb
în domeniul comerţului internaţional, iar politica sa comercială a avut şi ea

cea socială, manifestându-se ca un critic al marilor corporaţii, al războiului din

Vietnam.
23
Vezi J. K. Galbraith şi Nicole Salinger: „Tout savoir ou presque sur l’économie”,
du. Seuil, Paris, 1978.
24
Neintervenţia BCE, în condiţiile căderii cursului euro, în primele luni ale anului
1999, lăsându-se forţele pieţei să decidă, constituie o altă dovadă a înclinaţiei
către principiile monetariste a factorilor de decizie ai UE.
această caracteristică, o dată cu agravarea deficitului său comercial şi
creşterea datoriei sale externe se înregistrează anumite modificări de
orientare a politicii sale comerciale. De la mijlocul anilor ’70 datează apelul,
pe scară tot mai extinsă, la măsuri protecţioniste (Trade Act din 1974, cu
celebra secţiune „301”), desigur că în primul rând bariere netarifare, care
rămân instrumentul predilect de protecţie folosit de ţările dezvoltate.
Această tendinţă a fost menţinută şi chiar consolidată prin reglementările
legislative ulterioare, din anii ’80 (1984, 1987, 1988), ele dând cale liberă
extinderii procedurilor de sancţionare a concurenţei neloiale, dar şi de
interpretare arbitrară a unor astfel de situaţii, după aprecierile unor
specialişti 25 .
Specialiştii apreciază că politica comercială americană are un
caracter reactiv, în sensul că măsurile de protecţie sunt adoptate atât ca
urmare a presiunilor interne ale diferitelor grupuri de interese, cât şi ca
răspuns la practici ale partenerilor externi considerate neloiale.
De exemplu, este de notorietate faptul că „autolimitările voluntare la
export” au fost utilizate ca barieră netarifară prima oară de SUA în relaţiile
sale comerciale cu Japonia, de câteva decenii extrem de tensionate, ca
urmare a menţinerii unui deficit comercial important în relaţiile reciproce.
De asemenea, se consideră că ea suferă şi de un pronunţat
„excepţionalism”, măsurile adoptate făcând deseori abstracţie de regulile
internaţionale convenite în cadrul G.A.T.T. (un exemplu în acest sens îl
constituie şi faptul că, în timp ce toate părţile contractante ale G.A.T.T. şi-
au acordat clauza naţiunii celei mai favorizate pe cale multilaterală, SUA o
acordă în baza negocierilor bilaterale). Un exemplu interesant din acelaşi
punct de vedere ne oferă Lester Thurow, în celebra sa carte „Head to
Head” (La maison Europe, în versiunea franceză). Astfel, arată el, SUA nu
utilizează definiţia acceptată de G.A.T.T. referitoare la dumping (a vinde
mai ieftin pe pieţele externe, comparativ cu cele interne); legea americană
defineşte dumpingul ca „a vinde la un preţ inferior costului de fabricaţie
total, majorat cu 10% cheltuieli generale şi 8% adaos comercial”. L. Thurow
comentează ironic că, pe această bază 17 dintre 20 cele mai mari firme
americane pot fi acuzate de dumping 26 !
Aşa cum se menţionează anterior, nivelul protecţiei tarifare este
scăzut, comparabil cu cel al UE. După estimările G.A.T.T., după Runda
Tokyo, media ponderată a taxelor vamale la importul de produse industriale
se situa la nivelul de 4,3%, iar media simplă la 6,3% (Ph. Rollet, 1995).
Nivelul actual al acestora se poate deduce având în vedere faptul că,
25
N. Sută, „Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale”, Editura
Cores, 1992
26
L. Thurow, „La maison Europe”, Calmann-Lévy, 1992, p. 255
potrivit angajamentelor asumate la ultima rundă G.A.T.T., Runda Uruguay,
nivelurile menţionate anterior trebuiau reduse cu circa 36%. Ca urmare a
constituirii Acordului Nord-American de Liber-Schimb (N.A.F.T.A.), din 1994
SUA practică taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările
partenere, Canada şi Mexic. De asemenea, SUA este şi ea semnatară a
S.G.P., practicând taxe preferenţiale şi la importul unor produse din ţări în
dezvoltare.
SUA a aplicat şi aplică, de asemenea, măsuri de stimulare a
exporturilor. De pildă, către sfârşitul anilor ’80 a pus în aplicare un vast
program de sprijinire a exporturilor de produse agricole. În perioada
respectivă s-a ajuns ca statul să plătească producătorilor naţionali: de 4 ori
preţul mondial la orez, sau de 3 ori pentru unt (N. Sută, M. Duhăneanu,
1992). Pe lângă subvenţii acordate producătorilor, ca în acest caz, se mai
practică şi alte instrumente de stimulare: sistemul „draw-back”, asigurarea
şi garantarea creditelor de export ş.a.
Este greu de apreciat în ce mod moneda sa naţională a servit
Administraţiei americane drept instrument de politică comercială, în scopul
promovării exporturilor sale, deşi se pare că i-a fost atribuit acest rol în
strategia Departamentului de Comerţ elaborată cu acest scop. Astfel, nu se
poate trage concluzia că, de pildă, deprecierea substanţială a dolarului
după 1985 s-a asociat cu o creştere a competitivităţii exporturilor
americane şi o creştere substanţială a volumului acestora, care să conducă
la ameliorarea situaţiei balanţei sale comerciale.
Politica comercială a Japoniei
Din punctul de vedere al protecţiei tarifare, Japonia se situează între
ţările dezvoltate cu cele mai scăzute niveluri, dar specialiştii afirmă că
Japonia practică cel mai complex şi inedit tip de protecţie netarifară. Astfel,
deşi, în mod paradoxal, se recunoaşte că şi protecţionismul său tarifar şi
netarifar s-a redus substanţial, cu deosebire din anii ’80, pe plan
internaţional se promovează în continuare ideea potrivit căreia Japonia
rămâne o piaţă închisă.
Un prim argument în acest sens îl furnizează compararea mărimii
relative a importurilor japoneze cu cele ale celorlalţi doi poli ai economiei
mondiale. În 1992, importurile totale japoneze reprezentau o cotă de 7,4%
din PIB, faţă de 9,4% pentru SUA şi 20,7% pentru CE.
Analiştii subliniază însă, aşa cum spuneam anterior, că
protecţionismul său este unul în mai mare măsură informal decât formal,
fiind asimilabil celui netarifar. Sunt interesante câteva sublinieri ale acestui
aspect.
 Astfel, un prim obstacol informal îl constituie preferinţa
consumatorilor japonezi pentru produsele indigene, care în fapt acoperă
toată gama de bunuri de consum, deşi autorităţile nu aplică măsuri de
descurajare a importurilor. După unii specialişti, importurile de bunuri de
consum au ca principală motivaţie dorinţa de diferenţiere socială. De pildă,
în cazul autoturismelor, ponderea cea mai mare în importuri o au
autoturismele de lux, ca Mercedes, BMW, ceea ce confirmă cele spuse
anterior.
O altă barieră informală o reprezintă modestia condiţiilor de viaţă ale
unei părţi a populaţiei japoneze (dacă ar fi să ne raportăm doar la
dimensiunile restrânse ale spaţiilor de locuit ale celor mai multe familii şi la
stilul tradiţional de organizare a acestora), înclinaţia accentuată către
economisire şi în mai mică măsură, comparativ cu americanii sau
europenii, către consum.
O alta este dată de particularităţile reţelelor de distribuţie, controlate
de marile case de comerţ sogo-shosha (în proporţie de 2/3), care fac
aproape imposibilă pătrunderea unor intermediari străini (C. Murgescu,
1982). De asemenea, se consideră că lipsa de transparenţă a modului de
reglementare a economiei japoneze şi numărul mare de legi şi norme
juridice în vigoare (peste 10.000 la începutul anilor ’90) lasă spaţiu de
acţiune arbitrară pentru birocraţi.
Politica de stimulare a exporturilor promovată de Japonia a fost una
agresivă şi extrem de consecvent susţinută de către stat. Ea a fost
înglobată în concepţia strategică de dezvoltare ca o componentă principală,
în tandem cu politica industrială. Obiectivele acesteia au fost diferite de-a
lungul perioadei postbelice. În fapt, mai corect ar fi să se discute despre
existenţa unei politici de promovare „protejată” a exporturilor. Astfel,
pregătindu-şi expansiunea pe pieţele externe, autorităţile japoneze au
protejat industriile considerate strategice din acest unghi de vedere – ele au
fost, pe rând, în diferite perioade, producţia de autoturisme, cea de produse
electronice şi semiconductori, apoi cea de calculatoare – până când ele s-
au consolidat şi, stimulate de competiţia internă (de regulă au fost create
mai multe firme mari în aceeaşi ramură industrială), ele au devenit deosebit
de competitive pe pieţele externe, unde, spun experţii, ele nu se
concurează.
Un rol important în succesul acestei strategii l-a jucat celebrul
M.I.T.I. (Ministerul Comerţului Internaţional şi al Industriei). Rolul acestuia a
fost în principal, din acest punct de vedere, de a evita riscurile unei
concurenţe distructive, atât interne, cât şi externe şi de a armoniza
strategiile firmelor, rol înfăptuit în principal prin mijloace indirecte (J. M.
Siroen, 1993).
 Până în anii ’80, între instrumentele de stimulare cu predilecţie
folosite au fost cele financiar-bancare (credite acordate în condiţii
preferenţiale şi garanţii guvernamentale pentru ele, asigurate de Banca de
Dezvoltare a Japoniei, Banca de credite pe termen lung sau Banca de
Export-Import) şi cursul de schimb.
O dată cu aprecierea sensibilă şi aproape ireversibilă a yenului de la
începutul anilor ’80, expansiunea exporturilor a fost susţinută mai cu seamă
prin metodele specifice de management practicate de firmele japoneze.
Sunt ilustrative câteva exemple în acest sens. Un prim exemplu îl constituie
utilizarea unor cote importante din profituri pentru cercetare-dezvoltare şi
distribuirea unor dividende mult mai reduse acţionarilor, comparativ cu
firmele europene sau americane. Sau, după cum comenta Akio Morita,
preşedintele firmei Sony (Cahiers du Japan, nr. 53/1992), un alt atu în
câştigarea pieţelor internaţionale îl constituie practicarea de marje de profit
reduse, ceea ce permite menţinerea competitivităţii externe pe bază de
preţ, chiar în condiţii de apreciere a monedei naţionale.
Politica comercială a Uniunii Europene
O dată cu constituirea Comunităţii Economice Europene, deoarece
unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni
vamale, a fost elaborată şi pusă în aplicare, treptat o politică comercială
comună, având drept instrument principal tariful vamal comun (intrat în
vigoare la 1 iulie 1968). Responsabilitatea în domeniul comercial extern
este împărţită între Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. Adoptarea
tarifului vamal nu a fost lipsită de controversă (Ph. Rollet, 1995), ţări
precum Franţa şi Italia reclamând o protecţie tarifară ridicată, altele,
precum Germania şi ţările Benelux, una scăzută.
Ca urmare a participării sale la G.A.T.T., Comunitatea şi-a redus
treptat nivelul protecţiei sale vamale, în primul rând la importul de produse
industriale. La ultima rundă de negocieri din cadrul G.A.T.T., Runda
Uruguay, după aprige dispute cu SUA, principalul său rival la exportul de
produse agricole, Comunitatea a acceptat noile angajamente de reducere
substanţială şi a protecţiei (tarifare şi netarifare) la importul de produse
agroalimentare.
Situată, ca nivel al protecţiei practicate în aproprierea SUA, dar
peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel
ridicat de protecţie comercială, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad-
valorem, acest nivel fiind explicabil în primul rând prin multitudinea şi
frecvenţa aplicării de bariere netarifare (D. Negrescu, 1998). Astfel, nivelul
protecţiei vamale pentru produsele industriale a fost substanţial redus după
Runda Tokyo, reprezentând până la Runda Uruguay o medie ponderată a
taxelor vamale de 4,6% (Ph. Rollet, 1995). Ca urmare a noilor reduceri
operate după încheierea Rundei Uruguay, se pare că, în prezent, media
(ponderată) taxelor vamale pentru această grupă de importuri este de 2,5%
(D. Negrescu, 1998). Taxele vamale aduceau totuşi, la nivelul anului 1991,
un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale
(G. Raimbault, 1995).
¾ Rezultă că politica comercială este instrumentată în primul
rând prin intermediul barierelor netarifare (limitări cantitative, norme
tehnice, reglementări sanitare etc.). Până de curând, politica comercială
comunitară a avut un caracter parţial dual, datorat disjuncţiei dintre modul
de aplicare a politicii tarifare şi cel al barierelor netarifare. Astfel, dacă
prima este aplicată unitar pe ansamblul întregii comunităţi în raport cu
partenerii din exteriorul său, ultimele, până la intrarea în funcţiune a pieţei
interne unice (1993), puteau fi aplicate diferenţiat la nivel de ţară membră,
atât faţă de terţi, cât şi faţă de ţări partenere din interiorul Comunităţii.
Conform estimărilor comunitare, impactul barierelor netarifare asupra
schimburilor intracomunitare la sfârşitul anilor ’80 era echivalent cu
aplicarea unei taxe de import ad-valorem de 3-7%. De asemenea, pentru a
exemplifica, să menţionăm că, la finele anului 1992, specialiştii apreciau că
se înregistrau 6500 de cazuri de aplicări de bariere cantitative la nivel
naţional în cadrul Comunităţii.
Trecerea la Piaţa Internă Unică (PIU) a făcut necesară unificarea şi
a politicii netarifare. Legat de acest proces a existat temerea că, pe de o
parte, se va produce o extindere a aplicării acestei categorii de bariere, iar,
pe de altă parte, că ţările membre vor exercita presiuni pentru admiterea
unor compensaţii în schimbul renunţării la utilizarea unor obstacole
netarifare. Temerile partenerilor comunitari externi s-au conformat parţial.
Dacă pe ansamblul schimburilor comunitare cu terţii (desigur, avem în
vedere în primul rând importurile) ajustarea politicii netarifare la condiţiile
PIU se pare că nu s-a asociat cu o escaladare a protecţionismului
comunitar, există totuşi patru grupe de produse în cazul cărora restricţiile
naţionale netarifare au fost preluate la nivel comunitar, fără ca ele să
conducă la înrăutăţirea accesului mărfurilor respective pe piaţa comunitară,
comparativ cu perioada anterioară: textile, autovehicule, încălţăminte şi
banane. În al doilea rând se pare că o formă de compensare a renunţării la
restricţiile naţionale o reprezintă apelarea mai frecventă la măsuri
antidumping.
Specialiştii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora
dintre partenerii lor comerciali, care se temeau că, după crearea pieţei
interne unice, Comunitatea se va transforma într-o „fortăreaţă” comercială.
Ei consideră că nivelul protecţiei comerciale, practică în prezent de UE,
este comparabil cu cel al principalilor săi parteneri din ţările dezvoltate şi, în
primul rând, SUA. De asemenea, au fost şi sunt voci care militează pentru
o politică comercială strategică la nivelul Comunităţii. Laureatul Premiului
Nobel pentru ştiinţe economice, Maurice Allais, a fost unul dintre cei care în
timpul şi după finalizarea Rundei Uruguay a dus o campanie de presă
susţinută pentru a influenţa în această direcţie autorităţile comunitare.
Philippe Rollet exprima o opinie asemănătoare: „Anumite activităţi joacă un
rol fundamental în competitivitatea şi creşterea productivităţii pe termen
lung ale unei ţări datorită efectelor lor de antrenare şi rolului pe care îl joacă
în crearea şi difuzarea noilor procedee – şi deci a normelor de producţie –
sau de noi produse. Liberul-schimb către toate zările nu garantează că
aceste activităţi strategice pot fi durabil prezente pe teritoriul economic. O
protecţie la scara zonei (de integrare – n.n.) pentru a favoriza menţinerea şi
dezvoltarea acestor sectoare motor se justifică deci prin compensarea
costurilor sale… prin economii externe 27 .
Trebuie menţionat faptul că Uniunea Europeană a încheiat mai
multe tipuri de acorduri preferenţiale, prin care a facilitat accesul produselor
anumitor categorii de ţări pe pieţele sale. Este vorba despre acordurile cu
unele ţări în dezvoltare, în primul rând ţările membre ale A.C.P. (69 ţări din
Africa, Caraibe, Pacific), de la Yaoundé şi de la Lomé. Din 1980, această
reţea de acorduri s-a extins şi asupra unor ţări din Asia şi America Latină.
Apoi este vorba despre acordurile de asociere cu zece ţări foste comuniste
(Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia, Estonia,
Letonia, Lituania), încheiate între 1991-1995. sunt în vigoare, de
asemenea, din anii 1970 şi acordurile bilaterale privind crearea unei zone
de liber-schimb cu ţările membre ale A.E.L.S. Totodată, este precizat faptul
că Uniunea este parte a Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale
nereciproce şi nediscriminatorii (U.N.C.T.A.D.), practicând taxe
preferenţiale la importul unor produse din ţările în dezvoltare.

Ghidul studentului
A. Rezumatul capitolului 4
- În mod oficial există 29 de state dezvoltate. Ele fac parte din
O.C.D.E. Majoritatea ţărilor din această categorie se află în Europa.
- În ţările dezvoltate factorii intensivi se află pe primul plan.
- SUA deţin primul loc în rândurile ţărilor dezvoltate, beneficiind,
atât de avantaje comparative date, cât şi create, considerabile.
27
Ph. Rollet, F. Huart: „Du grand marché a l’union économique et monétaire”,
Cujas, 1995, p. 178
 - Grupul ţărilor dezvoltate mici s-a dovedit viguros.
- Analiza PIB pe locuitor pune în evidenţă disparităţi notabile. În
2005, în frunte, continuă să se afle Norvegia, Elveţia, Suedia şi
Danemarca.
- John Maynard Keynes este părintele intervenţionsimului statal în
economia capitalistă.
- Politica bugetară urmăreşte combinarea politicii fiscale cu cea de
cheltuieli guvernamentale şi de fixare a deficitului public.
- Supraîncălzirea caracterizează anumite perioade ale evoluţiei
ciclului economic capitalist. Ea poate fi temperată prin politica „STOP”, o
politică de rigoare.
- În perioadele de încetinire a activităţii economice se recurge la o
politică de relansare (GO). În ambele situaţii se acţionează asupra
deficitului bugetar, în sensul reducerii, în primul caz, sau al măririi lui, în cel
de-al doilea.
- Teoria „economiei de ofertă” este contrară teoriei lui Keynes. Ea
recomandă o reducere a presiunii fiscale în scopul stimulării investiţiilor.
Curba lui Laffer demonstrează utilitatea unei asemenea politici.
- Politica monetară, ca şi cea bugetară, este o componentă a
politicii economice generale a unui stat.
- Părintele monetarismului este considerat Milton Friedman.
Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de adepţii keynesismului. Ei sunt
adepţii autoreglării prin piaţă, contestând rolul activ al statului. În viziunea
lor, politica fiscală joacă un rol minor. Principala prioritate trebuie să fie
inflaţia, nu şomajul.
- Politica monetară pune accentul pe cantitatea de monedă în
circulaţie şi rata dobânzii.
- Banca Centrală este principala autoritate monetară. Ea
acţionează asupra ofertei de lichidităţi prin alegerea unor agregate
monetare.
- Instrumentele de acţiune ale Băncii Centrale sunt operaţiunile pe
piaţa deschisă, controlul rezervelor obligatorii, modificarea ratei dobânzii,
operaţiunile cu devize.
- Corelarea politicii monetare cu cea bugetară reprezintă o
necesitate.
- Politica comercială a unui stat este o componentă a politicii sale
economice externe.
 B. Termeni-cheie:
- Ţări dezvoltate: potenţial
- Avantajul competitiv al SUA
- Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă
- Politica de rigoare – politica de relansare
- Presiune fiscală
- Banca Centrală
- Agregate monetare
- Operaţii pe piaţa deschisă

C. Probleme de discuţie
- Se poate vorbi despre un „excepţionalism american”?
- Modelul economic american şi cel japonez,
- Modelul economic suedez,
- Deosebirea dintre politicile keynesiste şi cele monetariste,
- Curba lui Laffer şi semnificaţia ei,
- Interdependenţa dintre politica bugetară şi cea monetară,
- Principalele tendinţe în politicile comerciale ale polilor Triadei.

D. Bibliografie selectivă pentru capitolul 4

1.BYRNS, R. T., Economics, Scott Foreman and Comp, 1989
STONE, G. W.
2.BARRO, R. J. Modern Business Cycle Theory, Blackwell, Oxford,
1989
3.BAUMOL, W. J., Economics, 5th edition Harcourt, Brace
BLINDER, A. S. Jovanovich, San Diego, 1991
4.CHIRIŢĂ, N., Politici macroeconomice. Teorie şi aplicaţii, Editura
SCARLAT, E. Economică, 1998
5.FRIEDMAN, M. The Role of Monetary Policy, American Economic
Review, 1968, vol. 58, pg. 1-17
6.LOEWY, M. Reaganomics and Reputation Revisider, Economic
Inquriy, vol. XXVI, aprilie, 1988, pg. 253-263
7.SOMMERS, A. T. The U:S: Economy Demystified, Lexington, Mass,
Lexington Books, 1985
8.O.C.D.E. Le rapport anuel, Paris, 1997, 2000, 2004