Economia Romaniei (1945-1989)

Petru Groza şi partidul său, Frontul Plugarilor, a fost ales de sovietici şi impus nu pentru a
conduce România, ci pentru a masca precum un paravan din funcţia de premier al României, jaful la
care ţara noastră a fost supusă după al Doilea Război Mondial. Astfel, dacă în 1945 celelalte ţări
europene, capitaliste şi comuniste au reînceput construcţia, reconstrucţia, în România nici nu a putut
fi vorba de aşa ceva, încă cinci ani după război.

În 1945, agricultura scăzuse la nivelul de după Războiul de Independenţă, iar foametea a

atins în 1947 un nivel mai crunt decât cel din 1907.

În judeţele Moldovei s-au produs în acel an doar 5.000 de vagoane de cereale, de patru ori mai
puţine decât ar fi fost necesare pentru hrănirea populaţiei.

Americanii au alocat un ajutor umanitar de trei milioane de dolari pentru hrănirea populaţiei
României ocupate de ruşi.

Transporturi cu ajutoare în hrană au mai venit din Suedia, Elveţia, Vatican şi chiar din Bulgaria, dar
în tot acest timp, trenuri cu cereale, lemn , petrol, minereuri şi alte resurse plecau deja în URSS, căci
România pierduse războiul şi despăgubirea fusese evaluată la 300 de milioane de dolari.

Despăgubiri plătie URSS de către România

 Stabilite prin tratatul de pace: 300 milioane de dolari
 Reale, rezultate din subevaluare: 2 milioane de dolari;
 din răscumpararea SOVROM: 5 milioane de dolari.
TOTAL plătite (până în 1975): 7 milioane de dolari.
Comparabil în epocă cu întreg PIB-ul României, această datorie a fost umflată la două miliarde de
dolari, plus încă cinci miliarde de dolari răscumpărarea SOVROM-urilor. Abia după 30 de ani de la
sfârşitul războiului, România a încheiat plata unor despăgubiri către URSS care au totalizat de 15 ori
PIB-ul ţării din 1945. Dar poporul nu ştia asta, oamenii mureau de foame şi poate se bucurau citind
în "Scânteia" că ruşii ne-au mai redus datoria.

În vara anului 1947 preţul unei pâini în România era de 165 de mii de lei iar cea mai mare bancnotă
emisă în acel an de BNR era de 5.000.000. Pe 15 august 1947, toată populaţia României sărăceşte
peste noapte. Sub pretextul inflaţiei, care era într-adevăr mare, statul decide schimbarea banilor la o
paritate de:

20.000 lei vechi = 1 leu nou

Se impun însă limite de sume, astfel încât un agricultor poate schimba maximum 5.000.000 de lei
vechi şi echivalentul a 30 de pâini, un muncitor sau un funcţionar au dreptul să schimbe 3.000.000
de lei vechi, deci echivalentul a 18 pâini, iar o persoană fără serviciu poate schimba maximum 1,5
milioane de lei vechi deci echivalentul a 9 pâini. Schimbul se face rapid, perioada limită de
schimbare a banilor fiind de câteva zile. Cei care de frica inflaţiei îşi mai schimbau averea în aur
aveau să fie căutaţi de Securitate, iar aurul confiscat. În două zile, statul a confiscat astfel 94% din
masa monetară a României aflată în circulaţie. Şi pentru că cei de la BNR au protestat faţă de
aceste măsuri, conducerea Băncii Naţionale a fost arestată.
stă o mare diferenţă între colectivizarea făcută în România şi cea din Bulgaria de exemplu sau din
alte ţări comuniste. La noi ţăranii au rămas săraci. În Bulgaria, Ungaria sau în alte ţări din blocul
comunist, colectivizarea nu a fost totală, ţăranilor permiţându-li-se deţinerea unor loturi individuale,
fie salariile pe care le primeau aceşti lucrători agricoli, care îşi dăduseră pământurile şi vitele, erau
mult mai mari, comparabile cu cele din industrie, nu şi în România însă. La noi, deşi începând din
1950 producţia agricolă a început să fie mai mare decât cea din 1939, înainte de război, deşi
agricultura a primit investiţii uriaşe în special în mecanizare, salariile mizerabile, combinate cu lipsa
alternativei micii proprietăţi ţărăneşti a dat naştere unor fenomene sociale ciudate. În primul rând,
furtul de la CAP a devenit un fenomen de masă, în ciuda pedepselor aspre introduse, în ciuda
faptului că ajungeau oamenii la puşcărie pentru un sac de ştiuleţi luaţi de pe holda pe care tot ei o
munceau, furtul din averea tuturor a fost şi un mod de răzbunare pe colectivizarea forţată. Ţăranii au
devenit, de asemenea, foarte eficienţi şi în ascunderea vitelor pe care erau obligaţi să le contracteze
cu statul la preţuri de nimic.
La sfârşitul anilor '50 dar mai pregnant prin '70 şi până în 1985, România a folosit masiv politica
externă în ajutorul economiei. Există două personalităţi care au jucat un rol crucial în această
strategie mai puţin cunoscute însă: Ion Gheorghe-Maurer, ministru de externe iar apoi, mai mult de
un deceniu, premier, şi Corneliu Mănescu, de asemenea ministru de externe în timpul lui Maurer.
Aceşti doi oameni cu adevărat deştepţi, sfătuitori şi apropiaţi şi ai lui Dej şi apoi şi ai lui Ceauşescu,
au compensat lipsa de educaţie economică a liderilor comunişti.
Începând cu 1958, România intră într-un proces de industrializare forţată, un proces care însă a fost
bine gândit până la un punct, diferitele industrii au fost răspândite pe tot cuprinsul ţării, astfel încât să
absoarbă forţa de muncă de la sate către oraşe, iar politica de stimulare demografică, începută în
1965 prin interzicerea avorturilor, subvenţiile acordate celor cu mai mulţi copii, dar şi aşa-
numita taxă de celibat pentru persoanele necăsătorite, toate acestea au compensat mişcarea
populaţiei de la sat la oraş, în aşa fel încât nici satele nu s-au depopulat. S-a mai echilibrat
discrepanţa sat - oraş, industrie - agricultură.

Deşi imediat după război, optimismul populaţiei crescuse, iar numărul anual de naşteri revenise spre
440.000, o valoare apropiată de cea din 1940, teroarea obsedantului deceniu pare a fi schimbat
fundamental percepţia românilor despre viaţă.
Pe la mijlocul anilor '50 şi până în 1965, numărul anual al nou-născuţilor a scăzut cu 40% ajungând l
doar 280.000 pe an, ţara era ocupată, foametea a lăsat o amprentă serioasă asupra unei întregi
generaţii, iar populaţia scăzuse la 18 milioane, din care 75% trăiau la sate, ocupaţi în agricultură,
adică trăiau greu. De altfel, această ramură economică, agricultura, încă realiza pe jumătate din PIB-
ul României, la fel ca înainte de război.
După emiterea decretelor privind interzicerea avorturilor şi subvenţionarea familiilor cu mai mulţi
copii, dar şi odată cu creşterea percepţiei privind securitatea socială, numărul naşterilor s-a dublat
pur şi simplu, depăşind 500 de mii în 1967. A rămas peste 400 de mii pe toată durata deceniului 8,
ceea ce a făcut ca în 1987 populaţia României să depăşească 23 de milioane de locuitori, deşi
percepţia s-a schimbat în anii '80, perioadă în care numărul anual al naşterilor a variat între 300 de
mii şi 400 de mii. Oricum, schimbările demografice au permis reaşezarea bazei salariale.
Dacă la sfârşitul anilor '60 în România erau peste 5 milioane de lucrători agricoli şi aproximativ 2
milioane de angajaţi în industrie, un deceniu mai târziu, cele două ramuri aveau fiecare câte 3,5
milioane de angajaţi. La finalul anilor '80, agricultura număra doar 3 milioane de români, asta deşi
populaţia satelor depăşea 10 milioane de oameni, iar cu tot cu membri cooperatori care nu erau
socotiţi printre angajaţi, 7.000.000 de oameni erau ocupaţi în agricultură. În tot acest timp, celelalte
ramuri economice angajau 5.000.000 de români. Dar aceasta a fost a adevărată bombă amorsată,
care a dus la falimentul sistemic al comunismului.

Industrializarea nu era un lucru rău în sine, a creat o creştere economică explozivă, începând de la
finalul anilor '60 şi aproape pe tot parcursul deceniului 7 şi s-a bazat pe investiţii, importul de
resurse, exportul de produse finite şi pe transferurile de tehnologie.
Între 1970 şi 1989, economia a crescut cu 350%
1970 1980 1988 1989
12 mld. $ 34 mld. $ 60 mld. $ 54 mld. $
Un alt aspect interesant este acela că cea mai mare parte a creşterii economice din anii '70 erau
creşteri anuale cu două cifre, cum numai China mai realiza. E drept că cea mai mare parte a
creşterilor erau direcţionate către populaţie fie prin creşteri de salarii, fie prin subvenţionarea
preţurilor produselor de larg consum şi a serviciilor, vorbim de anii '70. Acestea sunt explicaţiile reale
ale popularităţii lui Nicolae Ceauşescu din momentul 1968, când a luat poziţie împotriva invadării
Cehoslovaciei de către ruşi şi până către finalul anilor '70, când economia românească pur şi simplu
s-a supraîncălzit.
Disidenţa în cadrul blocului sovietic era desigur importantă dar românii au mai reuşit ceva la fel de
important: intermedierea diplomatică în relaţiile americanilor cu chinezii. Toate acestea s-au
concretizat în ceva ce România nu putea obţine de la un URSS deja foarte ostil, ne referim aici la
finanţare şi, mai important, la transferurile de tehnologie. Numai astfel au putut să apară
Uzinele Dacia de la Piteşti sau avioanele ROMBAC de la British Aircraft Corporation cu
motoare Rolls-Royce.
Deşi investiţiile în cercetare începuseră încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, care şi-a dat seama
atunci, în anii '50, cât de problematică şi mai ales cât de politică era dependenţa de tehnologia
rusească cu care s-au făcut de exemplu primele hidrocentrale sau primele termocentrale din
România. Cu excepţia unor succese episodice, din nefericire cercetarea românească nu a ţinut
pasul cu dezvoltarea industrială a României. Aşa se face că mai târziu, când Ceauşescu a renunţat
la deschiderea internaţională şi a pierdut aportul de tehnologie vest-europeană şi americană,
întreaga industrie românească a pierdut competiţia la export, mare parte a produselor devenind
uzate moral, adică depăşite din punct de vedere tehnologic. Inginerii din acea vreme nu aveau nicio
şansă fără acces la comunităţile ştiinţifice mondiale. De asemenea, întreag industrie românească
avea o problemă de anvergură, ce a cauzat mari probleme atunci dar şi mai târziu. Un prim exemplu
îl constituie Combinatul de Apă Grea de la Drobeta Turnu Severin, care este cel mai mare din lume
de acest fel, dar din cele şase reactoare de la Cernavodă pe care trebuia să le alimenteze cu apă
grea, s-au mai realizat până astăzi doar două, deci o mare parte a capacităţii acelui combinat
rămâne nefolosită.
O industrie supradimensionată, concepută pentru export, avea nevoie de resurse energetice pe
măsură. Dar România nu dispunea de aşa multe resurse.

Producţia şi importurile de ţiţei ale României

(milioane tone)
Anul 1975 1980 1987
Producţie 14 11 9
Import 5 16 21
În 1978, industria petrolieră şi-a atins vârful istoric de producţie, ajungând la 14.000.000 tone de ţiţei,
numai că industriile chimică şi petrochimică dezvoltate aveau nevoie atunci de 32 de milioane de
tone de ţiţei pe an, care la început veneau din URSS, apoi din Iran, din Libia. De aceea, România
era foarte expusă crizelor ţiţelului din anii '70.

Industria energetică şi cea siderurgică nu puteau fi susţinute doar de minele de cărbuni din România
aşa că bineînţeles cărbunele suplimentar trebuia procurat de undeva. Ceauşescu a încercat să
importe resurse ieftine subvenţionate frăţeşte din URSS şi din ţările CAER, de aici şi investiţia
extrem de hazardată şi dezastruoasă în Krivoi Rog, pentru a exporta pe valută forte, produse finite
în ţările occidentale. Numai că ruşii aveau probleme cu susţinerea de subvenţii a întregului lagăr
socialist. La mijlocul anilor '80, când Gorbaciov a ajuns la conducerea URSS, acesta a înţeles
repede faptul că sistemul de subvenţionare prin resurse a ţăriilor socialiste ruinează Rusia, oricât de
bogată ar fi aceasta şi se pare că acesta ar fi fost motivul pentru care a căzut Cortina de Fier, nu
numai dorinţa de libertate a popoarelor lui Mihail Gorbaciov.

La mijlocul anilor '70, Ceauşescu ajunsese în vârful de popularitate, iar nivelul de trai din România
era probabil unul dintre cele mai înalte din secolul XX. În 1972, pe scena economică românească
intră un actor nou, Fondul Monetar Internaţional. 1972 este anul în care România devine stat
membru al Fondului Monetar Internaţional, organizaţie dominată şi finanţată de SUA, având ca scop
declarat echilibrarea balanţei de plăţi a ţărilor cu datorii. 1972 este însă şi anul îndepărtării lui
Corneliu Mănescu de la Ministerul de Externe, dar şi anul accidentului rutier care a provocat
retragerea prim-ministrului Ion Gheorghe-Maurer. Ceauşescu şi Maurer avuseseră deja câteva
dispute majore privind ritmul de industrializare a României. Maurer susţinea că acesta este prea
rapid, iar economia are nevoie de reaşezare după ritmuri anuale de creştere de 10 procente.
Ceauşescu însă îl acuza public de defetism economic, neputând să înţeleagă ciclicitatea unei
economii. Însă în mod formal, în 1974 este anul instaurării dictaturii personale a lui Nicolae
Ceauşescu, dar şi momentul de la care Ceauşescu începe să se înconjoare de oameni mult mai
puţin competenţi în strategii economice şi externe. Din 1975 şi până în 1982, România încheie trei
acorduri de finanţare cu FMI, iar datoria externă a ţării creşte de peste 20 de ori, de la numai 0,5
miliarde de dolari la 10,4 miliarde de dolari.

Acordurile României cu FMI

Anul Aprobat Decontat
1975 95 mil. USD 95 mil. USD
1977 65 mil. USD 65 mil. USD
1981 1.100 mil. USD 820 mil. USD
Structura datoriei arată însă că doar 1,5 miliarde de dolari erau bani de la FMI, iar 5,5 miliarde
fuseseră împrumutate de la bănci comerciale occidentale, în baza acordului cu FMI. Relaţia
României cu FMI se încheie abrupt în 1982, când ţara intră în incapacitate de plată, nu îşi mai poate
achita datoriile, iar FMI refuză eliberarea tranşei a treia din ultimul acord. Este momentul deciziei lui
Ceauşescu de a achita integral datoriile externe.

România şi-a terminat de achitat datoriile externe în martie 1989, ultima tranşă a fost plătită în mod
ostentativ cu saci de bani mărunţi, trimişi la sediul creditărilor într-un gest de frondă faţă de instituţia
financiară internaţională.

Industrializarea forţată ridicase PIB-ul României din 1950 şi până în 1980 de vreo 20 de ori. Pare
mult, dar, după război, ţara fost secătuită de resurse, iar problema era că, în cinci ani, între 1975 şi
1980, datoria externă ajunsese la 30% din PIB, iar leul nu era convertibil, adică nu se puteau plăti
datorii externe cu lei, trebuia încasată valută, iar asta se obţinea numai din exporturi. Dar şi
importurile tot cu valută se plăteau, iar la finalul anilor '70, importurile erau cu aproximativ 5 miliarde
de dolari pe an mai mari decât exporturile din cauza materiilor prime de care industria românească
supradimensionată avea nevoie.
Datoriile au crescut mai repede decât economia
(miliarde de dolari)
Anul PIB Datorie
1975 20 0,5
1981 40 11
Datoriile externe erau din ce în ce mai greu de plătit, când valuta abia ajungea pentru materia primă.
Mai mult, la mijlocul anilor '70 din cauza crizei petrolului, americanii şi-au devalorizat dolarul prin
renunţarea la etalonul aur ceea ce a produs o monstruoasă criză financiară, similară celei izbucnită
în 2007, prin scumpirea creditului. Aşa se face că din 1978 şi până în 1981, dobânzile plătite de o
ţară ca România la creditele externe occidentale s-au triplat, ajungând aproape de 20% pe an.
 Deci o creştere economică prea rapidă nu este normală, mai ales dacă este însoţită de împrumuturi
excesive. Trei miliarde de dolari pe an datoria de plată, plus alte cinci miliarde diferenţa dintre import
şi export nu puteau să ducă decât la faliment. Aceasta a condus la privarea populaţiei de bunurile de
larg consum, în special de alimente. Dar altceva a contribuit la decizia sa de a plăti integral datoriile
externe. În baza tratatului încheiat pe 15 iunie 1981, FMI a acordat României un împrumut în valoare
de 1,3 miliarde de dolari, însă cu condiţia de a încetini ritmul industrializării şi de a creşte alocările
pentru agricultură. Este posibil ca această cerere să fi fost determinantă în decizia lui Nicolae
Ceauşescu de a plăti datoriile externe, căci în esenţă, ceea ce dorea FMI-ul în 1981, ceruseră şi
sovieticii în 1963 prin planul Valev, cel pe care comuniştii români îl consideraseră o adevărată
condamnare la subdezvoltare. În 1982, autorităţile române au început să aplice în ritm alert un
program drastic de economii, ceea ce s-a bucurat de încuvinţarea FMI. Primele dispoziţii se refereau
la circulaţia produselor agro-alimentare şi nu aveau caracter strict economic. S-au introdus pedepse
cu închisoarea, între 6 luni şi 5 ani pentru procurarea de produse alimentare de bază în cantităţi mai
mari decât erau necesare unei familii într-o singură lună. Concomitent, a fost introdusă raţionalizarea
produselor alimentare, măsură care s-a menţinut până la căderea lui Ceauşescu. De-a lungul
întregului an 1982, preţurile au crescut mereu, ajungând la o medie anuală de 35%. În acelaşi timp,
s-a decis majorarea exportului de energie în scopul accelerării plăţilor pentru achitarea datoriei
externe şi a fost recunoscută necesitatea de a se limita utilizarea curentului electric la consumatorii
casnici. Altfel spus, a fost redus până la limită iluminatul stradal, s-a raţionalizat căldura, dar şi
furnizarea curentului electric în orele de vârf de consum, mai ales seara, iar gazul s-a scumpit cu
150%.
Inflaţia anului 1982
+35%
Scumpirea energiei electrice +50%
Scumpirea gazelor +150%
Un program de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, elaborat de Iulian Mincu a promovat reducerea
consumului mediu de hrană în rândul populaţiei dar aceasta doar pentru a justifica absenţa şi
raţionalzarea alimentelor de bază din comerţ. În fapt, România exporta tot, exporta la orice preţ,
numai pentru a putea achita datoriile externe. În acelaşi timp, Ceauşescu a pus în aplicare un
program aparent liberal de privatizare parţială a întreprinderilor, prin care angajaţii puteau într-un
mod doar teoretic benevol să achiziţioneze părţi sociale, participând la fondul de investiţii al fabricii
în care lucrau. Valoarea părţilor sociale nu puteau depăşi 30% din valoarea întreprinderii şi urma să
fie stabilită de adunarea generală a oamenilor muncii. Practic, acest lucru însemna pur şi simplu
reducerea salariilor.

https://nccmn.fandom.com/ro/wiki/Economia_Rom%C3%A2niei_comuniste