STRUCTURA SOCIALA SI ECONOMICA A EUROPEI CONTEMPORANE

Cuprins
Cuprins.................................................................................................................................2 Introducere...........................................................................................................................3 Populatia europeana a secolului XX....................................................................................3 Structuri economice: Declinul agriculturii...........................................................................5 Serviciul economic...........................................................................................................6 Varsta, sex si forta de munca...........................................................................................8 Revolutia vitala a secolului al XX-lea: mortalitatea si speranta de viata..........................10 Bibliografie........................................................................................................................11

Introducere
Secolul XX a pus in relief ambele structuri: economica si sociala, ale Europei in mijlocul unei istorii aflate in continua schimbare. Capitolul 30 dezvaluie aceste schimbari, incepand cu un studiu asupra populatiei europene-unul din cei mai importanti indicatori socioeconomici care se schimba inca din secolul XVIII. Capitolul arata cum cresterea populatiei a continuat pe parcursul acestor doua secole si cum a scazut numarul populatiei spre sfarsitul secolului XX. De asemenea sunt relatate si faptele care au condus la o continua urbanizare, proces ce a determinat Europa sa devina predominant o civilizatie urbana. Studiul asupra populatiei explica de asemenea cum Europa a trecut de la statutul de societate care a pierdut milioane de emigranti in 1900 la statutul de societate ce atrage milioane de imigranti. Secolul XX a debutat cu o economie mixta a agriculturii si a industriei, in care industrializarea a fost un proces dominant. Domeniul agriculturii a ramas nemiscat ca segment al economiei europene pana cand a angajat mai putin de 10% din populatia Europei de Vest la sfarsitul secolului. Triumful economiei industriale nu a durat mult, dar fiind al treilea sector al economiei-sectorul serviciilor-a devenit dominant. In aceste capitol sunt urmarite implicatiile schimbarilor survenite in secolul XX, ca si rolul important pe care l-au avut tinerii, batranii si femeile in economie. Cum a accelerat revolutia in istoria moderna reducand rata mortalitatii atat de mult incat media de durata a vietii a europenilor a crescut de la 55 de ani in 1900 la 75 de ani in 1990?

Populatia europeana a secolului XX

La inceputul epocii moderne, in secolul XVIII, Europa a estimat un numar al populatiei putin peste 100 milioane de persoane in comparatie cu sfarsitul secolului XX cand Europa a cunoscut mai mult de 500 de milioane de locuitori-aproximativ dublu cat populatia Statelor Unite ale Americii. Majoritatea populatiei care a crescut fac parte din explozia de oameni care a inceput la mijlocul sec XVIII si a continuat pe durata sec XIX.In 1900 populatia Europei a ramas la 423 de milioane, insemnand ca trei sferturi din cresterea Europei moderne a avut loc inainte de sec XX (vedeti tabelul 30.1).

Cresterea populatiei Europei intre 1700 1990

Tara Franta Germania Italia Spania Marea Britanie Rusia Europa Populatia estimata in Recensamantul din 1700 (in milioane) 1900 (in milioane) 19.3 38.5 13.5 56.4 13.0 32.5 7.5 18.6 6.4 37.0 16.0 126.4 110 Tabelul 30.1 3 423 Recensamantul din 1990 (in milioane) 57.7 81.1 57.8 39.1 58.0 149.0 501

Explozia populatiei europene a declansat de asemenea si importantul proces de urbanizare. In sec XVIII Europa era o societate cu aspecte rurale, cu cea mai mare parte a populatiei traind in ferme sau in sate mici. In 1850 Marea Britanie a devenit prima tara din istorie care avea majoritatea populatiei locuind la orase. In ciuda faptului ca in 1900 Europa avea un aer mai mult rural, a reusit cu timpul sa devina o civilizatie urbana.Migrarea populatiei dinspre comunitatile care lucrau in domeniul agriculturii a tranformat Parisul si Londra in cele mai mari orase de pe Pamant si de asemenea acest fenomen a tranformat alte zeci de orasele in mari orase (vedeti figura 30.1).

Figura 30.1 Secolul XX anunta o continuare a urbanizarii.Pana in 1950,majoritatea populatiei din vestul si centrul Europei locuiau in orase.Populatia Parisului a crescut de 5 ori in decursul secolului,ajung de la 2,3 milioane locuitori in 1900 pana la 8.7 milioane in 1991.Insa Parisul nu este cel mai important exemplu,intrucat populatia din Milano crescuse de 10 ori,iar cea din Moscova de la mai putin de 1 milion la 10 milioane. Urbanizarea Europei din secolul al XX-lea ,ca si in cazul multor alte exemple istorice,nu a fost uniforma in Europa vestica si estica.Inainte de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial,in Romania s-a inregistrat un procent al populatiei rurale de 82%.La sfarsitul anilor 1970,Ungaria si Romania aveau mai putin de jumatate din populatie in mediul urban si chiar si in 1975 in Albania,Iugoslavia si Romania procentul nu depasise 50%. Urbanizarea nu a reprezentat un curent important doar pentru migrarea populatiei europene.Secolul XX a debutat cu pierderea a milioane de locuitori datorita emigrarii.Intre 1871 si 1914, Suedia a pierdut 1,5 milioane de emigranti,reprezentand mai mult de o treime din populatia totala.Cam in aceeasi perioada,peste 3.2 milioane persoane au parasit Marea Britanie.Insa pierderea Italiei a fost poate cea mai frapanta,intrucat la inceputul anilor 80 aceasta pierdea un milion de oameni la fiecare 5 ani,pentru ca mai apoi sa se ajunga la un milion de oameni in decursul a 3 ani. Astfel,secolul XX a adus Europei pierderi de aproximativ 1,3 milioane oameni pe an.O parte a populatiei a parasit Europa pentru a evita persecutiile religioase sau recrutarea in armatele monarhice,dar cei mai multi dintre emigranti pentru oportunitatile 4

economice.Milioane de europeni traiau intr-o saracie asa de mare in 1900 , incat au preferat sa se refugieze in America si Australia decat sa indure foamea de acasa.Primul Razboi Mondial aproape ca a stopat emigrarea,iar in 1920 numeroase tari(conduse de Statele Unite ale Americii)au adoptat politici mai stricte in ceea ce privea primirea imigrantilor.Desi emigrarea incepuse sa se extinda pe parcursul unor crize -indeosebi in Germania in anii 30 dar si in alte state in prima decada dupa cel de al Doilea Razboi Mondialpana la sfarsitul secolului migrarea Europei s-a intors la modelul din 1900.Astfel,milioane de straini au cautat sa emigreze in Europa datorita oportunitatilor de care puteau beneficia. Imigrarea in Europa de la sfarsitul secolului al XX-lea isi are originea in istoria imperiilor coloniale europene si in epoca obtinerii independentei(decolonizarii),acestea fiind urmarile celui de al Doilea Razboi Mondial.Sfarsitul imperiului a determinat guvernele imperialiste sa reintegreze atat colonistii europeni cat si pe urmasii lor.In multe cazuri,bastinasii coloniilor europene aveau dreptul sa migreze in statele imperiale. O alta forma importanta de migrare a insotit prosperitatea Europei la Sfarsitul secolului al XX lea.Natiunile Unite estimau in 1973 ca tarile Pietii Comune impreuna cu Austria,Norvegia si Suedia cuprindeau 7,5 milioane muncitori straini.Germania de Vest,de exemplu,gazduia 2,6 milioane muncitori-oaspeti,ceea ce reprezenta aproximativ 12% din intreaga forta de munca a Germaniei.Aproape 20% din acesti muncitori proveneanu din Turcia,iar in 1990 cetatenii turci din Germania depasisera cifra de 2 milioane.Desi statutul lor de muncitori-oaspeti(impreuna cu o lege stricta a Germaniei din 1913) nu le recunostea drepturile de imigranti,un studiu realizat in 1977 a demonstrat ca o patrime din muncitorii-oaspeti locuiau acolo de peste un deceniu.Numarul cetatenilor straini care se nascusera in Germania a crescut impresionant dupa colapsul blocului sovietic din 1989.S-au intors zeci de mii de etnici germani (cerand cetatenie sub incidenta legii din 1913),au intrt in tara sute de mii de refugiati si sutelor de mii de evrei bosnieci le era promisa obtinerea rezidentei.Aceste curente,impreuna cu legile stricte si cu rata natalitatii au creat la sfarsitul anilor 1990 o situatie in care aproape jumatate din copiii nascuti in Germania erau declarati a nu fi germani. Curentele imigrarii din ultima parte a secolului XX a condus la tensionarea situatiei politice in multe tari europene.Majoritatea statelor europene si-au definit identitatea in imagini conturate de nationalismul din secolul XIX:o limba comuna,religia,cultura si istoria au creat un stat-natiune.Multe state s-au confruntat acum cu realitatea unei diversitati culturale.

Structuri economice: Declinul agriculturii

Agricultura domina economia Europei din secolul XVIII,dar a inceput sa-si piarda superioritatea odata cu aparitia industrializarii.Oricum,industrializarea din sec. XIX nu ar trebui sa umbreasca persistenta societatii agricole.Asa cum istoria politica europeana a secolului al XIX-lea descrie progresul democratiei,precum si persistenta guvernelor monarhice si a privilegiilor aristocratiei,la fel si istoria economiei europene a anului 1900 ar trebui sa evidentieze progresul industriei alaturi de mentinerea societatii agricole.In Europa de Est,unde industrializarea nu capatase proportii,cea mai mare parte a populatiei lucra inca in domeniul agriculturii:in Franta,mai putin de o treime din forta de munca 5

lucra in industrie si chiar si in Germania(cea mai mare putere industriala) mai putin de jumatate din populatie activa in acest domeniu. In ciuda puterii pe care si-o mentinea societatea agricola la sfarsitul secolului al XX-lea,un lucru era clar:in agricultura erau angajati din ce in ce mai putini oameni,iar productia reprezenta doar o mica parte din produsul nationat brut.Inaintea celui de al Doilea Razboi Mondial,in numeroase state(incluzand Austria si Italia) inca predomina munca in domeniul agriculturii.Pana in 1930,doar cateva regiuni( precum Irlanda,Europa de Est si Balcanii)mai pastrau inca economiile de tip rural si o parte dintre acestea si-au mentinut puterea agricola mult dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.In comparatie cu Irlanda,unde in 1960 aproape 50% din populatie lucra inca in agricultura,in Europa lucrurile erau clare:in Rusia,unde la inceputul secolului 75% din populatie era angajata in domeniul agriculturii,pana in 1960 ramasesera doar 25% dintre acestia. Desi agricultura nu mai predomina economia Europei,la sfarsitul secolului al XXlea,aceasta atinsese un nivel mediu(nici foarte slaba,dar nici importanta).In Franta,unde economia agricola se mentinuse destul de bine,taranii fermieri reprezentau la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial 35% din forta de munca,apoi in 1970 scazusera la 13 procente,pentru ca in 1980 sa ajunga la doar 8 procente.Intre 1945 si 1980,trei milioane de oameni au parasit Franta ,insa productia agricola a crescut in aceasta perioada datorita masinariilor moderne si a metodelor de lucru.In 1980,cu mai putin de 10% din populatie lucrand in agricultura,Franta era fara doar si poate cea de a doua mare exportatoare de alimente din lume.

Serviciul economic

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, atentia asupra productiei industriale nu mai reprezenta imaginea completa a economiei europene si a structurilor sociale.A aparut un al treilea sector al economiei care pana in a doua jumatate a secolului al XXl-lea ajunsese 6

la fel de important ca sectorul industrial.Pana in 1980 acest al treilea sector,denumit sectorul de serviciu,domina economia Europei de Vest.In 1980,in economia de serviciu activa 55% din forta de munca a Europei de Vest,in timp ce industria scazuse la doar 39 de procente,iar agricultura la 6 procente. n anul 1910, europenii se ateptau la o continua cretere a industrializrii si pn n anul 1980 Europa avea o economie de tip post industrial. Sectorul de serviciu nu mai domina nicio economie din estul Europei pn n momentul declansarii revoluiilor din 1989. Acest sector denumit i sectorul teriar a existat ntotdeauna; era mai ales mic, insa necesar, insotind economia industriala. Cea mai simpla distinctie intre sectorul industrial si sectorul de serviciu este ca primul produce bunuri materiale si cel de al doilea produce servicii pentru clienti. Sectorul industrial cuprinde slujbe in domenii precum confectiile, industria grea, mineritul, constructii si industria energetica. Acestor domenii le este specifica munca manuala munca de jos platita cu ora sau cu ziua. Sectorul de serviciu a inclus pentru mult timp categorii mici precum operatiuni bancare si de asigurari, comert, jurnalism si comunicatii dar si domenii publice. Angajarea in sectorul de serviciu presupune adesea mai multa educatie si uneori munca fizica. De obicei angajatii din acest sector primesc un salariu anual sau lunar.

Una dintre zonele cu cea mai rapida crestere in serviciul de economie era domeniul guvernamental, aceasta categorie fiind mult mai extinsa decat birocratia necunoscuta ce umplea birourile unei capitale. Milioane de profesori ai scolilor publice si postasi erau de asemenea angajati si in sectorul tertiar. Ministerul educatiei din Franta a angajat 121.000 de persoane in 1896 si mai mult de 1.000.000 de persoane in 1984; in 7

decursul aceleiasi perioade, in Ministerul Transporturilor numarul angajatilor a crescut de la 70.000 la 513.000. Astfel, intr-un secol in care populatia Frantei a crescut cu mai putin de 44% ,numarul angajatilor dintr-un minister crescuse cu 768%, iar in altul cu 639%. De asemenea numarul angajatilor din politie, sistemul judiciar si Ministerul Finantelor crescuse mult mai rapid decat populatia. Acest sector, desi era o latura importanta in economia europeana la inceputul secolului al XX-lea, a ramas totusi tertiar. In 1910, de exemplu, 41% din forta de munca a Germaniei activa in industrie, 37% in agricultura si 22% in sectorul public. Sectorul public reprezenta 26% din forta de munca activa a Frantei si doar 18% din cea a Italiei.Datele din 1930 arata faptul ca in aceasta perioada in Europa au coexistat mai multe economii: Polonia si-a pastrat economia traditionala,de tip rural,in care 66% din populatie lucra in agricultura; Germania a ramas o putere economica industriala (40% din populatie lucra in industrie, 29% in agricultura si 31% in sectorul public); in Marea Britanie procentul populatiei ce activa in agricultura era doar de 6%,sectorul public fiind cel predominant.

Varsta, sex si forta de munca

Economistii care studiaza vitalitatea economica a societatii folosesc un indice denumit rata participarii pentru a masura volumul si distributia muncii dintr-o economie. Schimbarile componentelor ratei participarii dau istoricilor multe indicii despre o societate aflata in schimbare. Intreaga rata a participarii numara in intregime toate persoanele angajate, dar si lucratorii cu jumatate de norma, fiind exprimata procentual. In 1900, in Europa exista o generatie de pace interioara, o economie solida si o rata a participarii ridicata. Intre 1910 si 1950, Europa a fost devastata de numeroase catastrofe Primul Razboi Mondial, Revolutia Rusa, Razboiul Spaniol Civil, al Doilea Razboi Mondial, Holocaustul din cauza carora economiile europene au avut mult de suferit. Pacea interioara rezultata in urma Razboiului Rece si miracolul economic dintre 1950 si revolutiile din 1989 au invins catastrofele din prima jumatate a secolului. Economistii afirma ca prosperitatea din 1990 se bazeaza pe o economie mai puternica decat cea a prosperitatii din 1910; ei afirma acestea pe baza faptului ca rata participarii crescuse in ciuda colapsului din 1910 1950 si pe baza corelarii participarii cu productivitatea. Acest instrument ascuns al analizei economice trezeste un interes mai mare istoricilor care intreaba: Cine participa in economie?, Cine lucreaza si cine nu?. De exemplu, intre 1870 si 1940 varsta a devenit un factor semnificativ in schimbarea ratei participarii. Legile privind educatia obligatorie au inlaturat milione de adolescenti din forta de munca si in consecinta a scazut rata participarii. Rolul economic al persoanelor varstnice a afectat si el rata participarii: in 1900 doar cateva programe garantau pensie, asa ca multi oameni au continuat sa lucreze dupa implinirea varstei de 65 de ani, pastrand astfel rata participarii ridicata. Cu alte cuvinte legile privind educatia obligatorie si ajutoarele sociale din secolul XX au schimbat drastic raspunsul la intrebarea Cine lucreaza?. In aceeasi perioada in care rata participarii era redusa de noi atitudini sociale fata de varsta, miscarile fortei de munca au castigat in lungul conflict pentru micsorarea saptamanii de lucru. Angajarile cu norma intreaga din 1900 insemnau de obicei 55 de ore de munca in 6 zile saptamanal. Cand tarile europene au inceput sa regularizeze saptamana de munca, standardele stabilite in 1920 reprezentau 48 de ore pe saptamana; doar in 8

timpul somajului datorat marii crize din 1930 tarile au inceput sa standardizeze saptamana de lucru la 40 de ore. In timpul prosperitatii europene de la sfarsitul secolului al XX-lea, lucratorii din multe tari ale Uniunii Europene (conduse de Belgia si Suedia) au obtinut intre 35 si 40 de ore de munca pe saptamana. Miscarea fortei de munca din secolul XX a avut ca rezultat si concedii platite. Norvegia a introdus primul concediu platit, garantandu-le angajatilor 2 saptamani de concediu in baza legii din 1919. Alte tari vestice (incluzand Marea Britanie si Franta) au adoptat acest concept in anii 1930. Astfel a devenit un standard universal in Europa postbelica, insa un standard minim, deoarece Franta si tarile scandinave au marit concediul platit la 3 saptamani. Dupa 1970, aceeasi prosperitate care a permis ca saptamanile de lucru sa aiba mai putin de 40 de ore, a acordat un minimum de 4 saptamani pentru concediile platite in tarile Uniunii Europene, in timp ce cele mai evoluate tari asigurau 5 sau 6 saptamani. Consecinta transformarii muncii traditionale a fost reducerea ratei de participare si a ratei productivitatii. Istoricii economici estimeaza ca numarul anual de ore lucratoare pentru fiecare angajat in parte a fost redus la jumatate. In ciuda schimbarilor care au dus la acestea, alti factori au determinat o crestere a ratei participarii si a productivitatii totale. O ultima orientare economica explica acest aparent paradox: cresterea, schimbarea, angajarea femeilor. In decursul istoriei moderne, femeile care lucrau au reprezentat o parte importanta a economiei europene. In economia domestica din secolul XVIII femeile lucrau impreuna cu barbatii in ferme sau magazine. Cresterea numarului de femei angajate a fost evidanta in timpul celor doua razboaie mondiale si pentru scurte perioade postbelice cand rata participarii barbatilor a scazut. Angajarea femeilor s-a resimtit ca o consecinta a politicii sociale conservatoare bazata pe teoria ca femeile trebuiau sa se ocupe doar de casa; Mussolini, de exemplu, a reusit sa reduca numarul posturilor pentru femei de la 32% in 1910 la 23% in 1930. Cu toate acestea, angajarea femeilor nu a suferit schimbari majore intre 1910 si 1970. In primele doua treimi ale secolului numarul femeilor angajate a crescut cu 3% in Marea Britanie si 2% in Suedia, in timp ce in Franta a scazut cu 3% iar in Italia cu 6%. In ultima parte a secolului XX, angajarea femeilor in Europa de Vest a suferit schimbari semnificative. Intre 1970 si 1990, numarul femeilor care reprezentau forta de munca britanica au crescut de la 32% la 44%. Ponderea mare a angajarii femeilor in secolul XX retin atentia deoarece cele doua domenii de lucru pentru femei in secolul al XIX- lea (serviciul domestic si industria textila) au intrat in colaps. Rolul textilelor in industria Europei de vest a scazut cu 75% intre 1901 si 1975. Participarea femeilor in forta de munca a crescut, iar explicatia implica mai multi factori. Economia secolului XIX si inceputului secolului XX nu prezenta o mare diversitate de slujbe disponibile femeilor. Aparitia serviciului economic a dus la crearea de noi locuri de munca, disponibile in mod egal atat femeilor cat si barbatilor; au fost create atat de multe locuri de munca incat cererea de forta de munca implica si participarea femeilor in economie, in special in guvern si birouri. In acelasi timp, schimbarile demografice au favorizat participarea femeilor: intrucat rata natalitatii scazuse drastic, femeile puteau sa se angajeze. La sfarsitul secolului XX, femeile ocupau locurile de munca de nivel inferior barbatilor, avand salarii mai mici.

Revolutia vitala a secolului al XX-lea: mortalitatea si speranta de viata

In secolul al XX-lea au avut loc schimbari demografice, continuandu-se revolutia vitala care incepuse in secolul al XVIII-lea si care s-a dezvoltat in decursul secolului al XIX-lea. Niciuna dintre aceste schimbari nu a fost mai importanta pentru intelegerea vietii in lumea moderna decat scaderea ratei mortalitatii si cresterea sperantei de viata. In 1900 ,multe regiuni din Europa aveau o rata anuala a mortalitatii de la 25 la 30 decese la 1000 de locuitori. In cele mai nefavorizate regiuni, incluzand mare parte din Rusia, rata mortalitatii era mai mare de 30 decese la 1000 de locuitori. In cele mai favorizate zone din nordul si vestul Europei, mortalitatea avea o medie de 15-20 decese la 1000 de locuitori. Pana in 1930. rata mortalitatii a scazut sub 20 decese la 1000 de locuitori pe suprafata intregului continent si pana in 1960 multe tari reportau o rata a mortalitatii de sub 10 decese la 1000 de locuitori. Revolutia vitala a istoriei Europei moderne se caracterizeaza prin mortalitatea infantila, care a devenit dramatica in secolul al XX-lea. In 1900, europenii se asteptau ca cel putin 15% din nou nascuti sa moara in primul an de viata (in Germania, rata mortalitatii infantile era de 23% iar in Rusia mai mult de 25%). Intre 1920 si 1950, rata mortalitatii a scazut la jumatate, apoi intre 1950 si 1970 a fost injumatatita iarasi, pentru ca intre 1970 si 1990 sa fie redusa iarasi la jumatate. Astfel, rata mortalitati in Anglia a scazut de la 15,4% la 0,7%, iar in Germania de la 22,9% la 0,7%. Conbinatia de alimentatie sanatoasa, o mai buna sanitatie si standarde de sanatate au imbunatatit situatia tuturor tarilor. Consecinta acestor masuri a crescut remarcabil speranta de viata (in 1901, in Marea Britanie, un baiat nou nascut avea o speranta de viata de mai mult de 45 de ani). Un secol mai tarziu, speranta de viata pentru un nou nascut a crescut la mai mult de 75 de ani reprezentand o crestere cu 77%. Daca in secolul al XXI-lea se continua cu cresteri similare, speranta de viata ar putea fi de 100 de ani. In concluzie, daca in 1910 doar 6-7% din populatie avea o speranta de viata de 65 de ani, in anii 1980 Europa vestica si nordica beneficia de un procent de 12-17% cu aceeasi speranta medie de viata.

10

Bibliografie
Volumul Historia, capitolul 30

11