UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANȚA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE

MASTER ANTROPOLOGIE ȘI ISTORIE EUROPEANĂ

DISCIPLINA: STATE ȘI IDENTITĂȚI EUROPENE

REFERAT
FRANȚA ÎN SECOLELE XVI-XVIII

ÎNTOCMIT:

MASTERAND ENACHE IONEL

CONSTANȚA

2023

1
 CUPRINS

I.Realitățile social-economice ale Franței la începutul secolului al

XVI-lea......................................................................................................3
II. Franța în prima jumătate a secolului XVI-lea....................................5
III. Franța în a doua jumătate a secolului al XVI-lea............................7
IV. Franța în secolele XVII-XVIII - Apogeul monarhiei absolute
franceze....................................................................................................8
IV.1 Absolutismul lui Ludovic al XIV-lea..............................................11
IV.2 Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774). Sfarsitul Vechiului
Regim....................................................................................................19
Concluzii................................................................................................24
Bibliografie............................................................................................26

2
I.Realitățile social-economice ale Franței la începutul secolului al
XVI-lea

La începutul secolului al XVI-lea Franța , în pofida calamităților din

secolul XV-lea și pustiitorul război de 100 de ani, se dovedește o țară
uimitor de tânără debordând de forțe proaspete.
In plan demografic, Franța cunoaște o creștere mai putin
spectaculoasa ca in Spania sau Anglia datorita epidemiilor, crizelor
agrare, distrugerilor provocate de razboaiele religioase ce au determinat
emigrarea unei mari mase de protestanți in regiuni mai sigure. Ocupațiile
acestora fiind mai ales comerțul si meșteșugăritul, se vor resimți și in plan
economic consecințele plecării lor. Cu toate astea apreciindu-se populația
la aproximativ 16 milioane locuitori, statul francez era atunci unul din cele
mai populate din Europa, dupa Imperiul Otoman. Aproximativ 90% din
totalul populației trăia la sate avand ocupații specifice. In momentele de
criza o parte importanta a populației locale se indrepta spre orașe unde
siguranța era mai mare. Cum însă orașul nu poate să absoarbă pe noii
veniți, se creează o pătură numeroasă de vagabonzi, cerșetori, emigranți
de tot felul care pun probleme deosebite nu numai orașului respectiv, ci si
statului pentru ca aceștia ar fi putut fi niște contribuabili la buget.
Societate agrara prin excelență, ocupația de baza era si in Franța
agricultura. Aceasta se baza pe mijloace tehnice tradiționale folosindu-se
asolamentul trienal sau bienal. Față de alte regiuni ale Europei,
productivitatea muncii in agricultura era mai mare. O importanta parte a
producției agricole era destinata pieții .Grâul era cea mai importantă planta
cultivată la care se adauga legumele si vița de vie, mai ales in regiunile
Bordeaux si Champagne. Creșterea animalelor nu a cunoscut o
dezvoltare rapidă. Se continua defrișările până in preajma razboaielor
civile.
In plan social, specific Franței secolului al XVI-lea era existența unei
țărănimi libere dar in general săracă. Cele mai intinse suprafete erau in
proprietate nobiliară, țăranii primind loturi in folosință, plătind în schimb
arenda in bani sau in natură. Se adaugă datoria pentru biserică. Impozitele
regale vor cunoaște o curba ascendenta de-a lungul secolului. Dacă
recoltele erau slabe 2-3 ani consecutiv, foametea se instala imediat, o
parte a populației rurale pleca spre oraș care avea posibilitatea să importe

3
cantitatea de cereale necesară. Se petrece si un fenomen de structurare
economică a lumii sătești mai ales după orientarea producției, apărând o
burghezie sătească a cărei ocupatie este mult diferită de cea a țaranului
obișnuit. In orașe exista și un șir redus de meșteșugari, apropiați ca forță
economica taranimii mijlocii.
Seniorul isi păstrează influența asupra lumii satelor, deși nu mai este
protectorul acesteia. Viața si structura nobilimii este in schimbare pentru
că datorită creșterii prețurilor, o parte a proprietăților funciare a fost
cumpărată de elementele ce provin din pătura înstărită a orașelor, a
burgheziei in formare. Pământul reprezenta o valoare sigura și de aceea
cei care aveau bani incercau să-i investească prin cumpărarea unor
asemenea proprietăți funciare. Mai târziu o parte a deținătorilor de seniorii
vor fi înnobilați, statul însuși fiind interesat în vânzarea de titluri nobiliare
pentru necesitatea vistieriei. Procesul de împrospătare a rândurilor
nobilimii a fost lent. O parte a ei era atrasa de acțiunea militara în slujba
regelui sau de viața de la curte. Era încă puternică din punct de vedere
economic, in plan politic rolul ei rămânând preponderent. Tulburările
religioase au afectat si nobilimea , ca clasă, o parte a ei fiind de acord cu
reformarea bisericii catolice. Aceasta nu se îmburghezește precum in
Anglia sau precum unii membrii ai casei regale : Antoine de Bourbon, rege
al Navarei si fratele sau Louis de Condè sau amiralul Coligni.
Dintre orașe, mai importante sunt Parisul cu peste 100000 locuitori, apoi
Lyon si Marsilia cu cate 50000. Ele sunt, în general centre administrative,
ecleziastice si economice. Activitatea de producție, comerțul si activitatea
de credit predomina in viața populației. În aceasta societate se produce o
puternică dezvoltare pe baze capitaliste, cu un rol in economie din ce în
ce mai însemnat, manufactura crește si se diversifică producția.
Numeroase bâlciuri unde se schimbă mărfuri se organizeaza de-a lungul
Franței. Ronul devine o cale comercială foarte importantă pentru
negustorii francezi, favorizând dezvoltarea porturilor ca Marsilia,
Bordeaux, Nantes. Odata cu mărfurile, aceste drumuri comerciale sunt si
căile pe care limba franceză pătrunde in zonele ce depasesc granițele
statului. Se importa blănuri din Germania si tările scandinave, mirodenii
de la Anvers si Lisabona, porțelanuri și cristaluri din Italia, sau covoare din
Imperiul Otoman exportându-se grâne către Spania și Anglia si produse
manufacturate. Tratatele comerciale dintre Franța si alte state vin sa
reglementeze actualele probleme de importantă majoră pentru economia
țării. Mai importante sunt cele încheiate cu Poarta, numite Capitulații prin
care Franța obținea garanții asupra comerțului sau in aceasta zona. De

4
altfel Imperiul Colonial Francez se va închega abia in secolul XVII, mult
mai târziu decât cel spaniol sau portughez.
Sub aspectul alfabetizării Franța stătea mai bine decât
Elveția,Germania, Țările de Jos, Anglia și Scoția , la sfârșitul secolului al
XVIII-a se estimează la 47% numărul de francezi (bărbați ) care știu să
scrie și să citească, în Anglia procentul fiind de 65% iar în Scoția de 88%1.

II. FRANȚA în prima jumătate a secolului XVI-lea.

La începutul secolului XVI, Ludovic al XII lea regele Franței lansează

in 1501 cu acordul lui Ferdinand Aragon campania pentru cucerirea
regatului Neapolului ,dar un an mai târziu în 1502 apar neînțelegerile
dintre francezi și spanioli.
În 1503 Papa Iuliu al II lea plănuieste eliberarea Italiei de străini prin
instigarea unora împotriva celorlalți, un an mai târziu Ludovic al XII-lea
semnează armistițiul de trei ani cu spanioli și renunță în fapt la regatul
Neapolului.
Pe plan extern Ludovic al XII lea oscilează între alianța către Anglia și
Spania .
Papa Iuliu al II-lea împinge la semnarea Tratatului de la Cambrai între
regele Franței și împărat (decembrie 1508 ). În aparență prin încheierea
acestui tratat pacea este restabilită între principii creștini și nimic nu iar
mai putea împiedica să preceadă la cruciada impotriva Turciei ,în realitate
însă alianța de la Cambrai este îndreptată în primul rând împotriva
Venetiei,pe care papa vrea sa se răzbune2.
O mare armată franceză trece munții în primăvara lui 1509 și la 14 mai
obține o victorie deplină la Agnadel asupra venețienilor. Venețienii duc
tratative cu adversarii lor și reușesc să întoarcă alianța de la Cambrai
împotriva Franței.
Papa Iuliu al II-lea organizează o coaliție antifranceză , se împacă cu
Veneția și se unește cu elvețieni, majoritatea statelor italiene, Spania și
Anglia. Franța reacționează, iar Adunarea clerului de la Tours din 1510
, recunoaște dreptul regelui de a lupta împotriva suveranului pontif .

1 Lucian Boia, Franța !HEGEMONIE SAU DECLIN,Editura Humanitas,București, 2012, p.17.

2 Jacques Madaule, Istoria Franței,Editura Politică,București,1973, Vol I, p 259-260

5
 La începutul secolului XVI se constată o Europă unită în jurul papei,
împotriva Franței, astfel în 1511, toate puterile Europei,cu excepția
împăratului Maximilian , formează Liga Sfântă în jurul Papei Iuliu al II-le,
împotriva lui Ludovic al XII-lea.
Cu toate succesele obținute de Franța în campania din 1512 împotriva
Ligii Sfinte, moartea comandantului armatei franceze, Gaston de Fix, este
fatală pentru Franța deoarece elvețieni pătrund în ducatul Neapolului pe
care îl ocupă.
În anul 1513 odată cu instalarea Papei Leon al X-lea, care duce o
politică de pace, Ludovic al II-lea încheie pace cu regele Spaniei
Ferdinand de Aragon, căruia îi cedează Navara și trimite o armată pentru
a recucerii ducatul Milanului,dar această este zdrobită de elvețieni la
Novara ( 6 iunie 1513). Primejdia cea mai mare pentru Franța vine însă
din nord unde regele Angliei-Henric al II-lea și împăratul Maximilian I își
unesc forțele contra Franței, iar la 16 mai 1513 armata franceză este
învinsă la Guiniegatte de către englezii și imperialiști, iar elvețienii
invadează Burgundia.
La 20 iulie 1513 Papa Iuliu al doilea moare, fiind înlocuit de Leon al X-
lea, care va lucra pentru pace3, astfel se produce o apropiere între francezi
și spanioli. Henric al VII-lea încheie pace cu francezii, iar elvețieni
părăsesc Burgundia la promisiunea francezilor de a renunța la ducatul
Milanului. Regele Franței Ludovic al XII-lea moare în noaptea de 31
decembrie 1514, într- un moment de pace relativă.
În 1515, dulcele de Angoulême devine rege sub numele de Francis I,
acesta îi învinge pe elvețieni la Marginea, în zilele de 13 și 14 septembrie
1515 și semnează cu regele Spaniei, Carol de Habsburg , tratatul de la
Nylon (1516), care ratifică împărțirea zonelor de influență în Italia: spaniolii
rămân la Napoli, în timp ce francezii se instalează la Milano 4.
La 24 februarie 1525 Francisc I asediază orașul Pavia, în lupta în care
urmează Francois I, înconjurat și rănit ,se predă adversarilor săi. Dus în
Spania, Francis I trebuie să semneze tratatul de la Madrid(1526), care îl
obligă pe regele Franței sâ renunță la ducatul de Burgundia, la Flandra și
la Artois, să abandoneze Italia și să accepte să-l slujească cu fidelitate pe
Carol Quintus în cruciada pe care acesta o pregătește împotriva turcilor.

3Ibidem, p 261;
4SergeBreistein, Pierre Milza, Istoria EUROPEI, Vol III, State și identități europene, Institutul European,Secolul
XIV-1815,Iași, 1998 ,p. 155.

6
 Cel mai mare triumf intelectual al lui Francis a venit în 1529 când,
spre furia Sorbonei, a fondat Collège des Lecteurs Royaux, viitorul
Collège de France.5

III. Franța în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Are loc răspândirea calvinismului – gruparea „hughenotă’’ condusă de

Henric al IV-lea de Bourbon, rege al Navarrei și începutul războaielor
religioase dintre hughenoţi (aprox 15% din populaţie) şi catolici.
Tabăra militară catolică era divizată în:
- Regalişti – susţinătorii dinastiei de Valois (Henric II de Valois, Carol
IX de Valois şi Henric III de Valois)
- Liga catolică – coaliţie dintre partizanii ducilor de Guise (doreau
înlocuirea dinastiei de Valois cu dinastia de Guise) şi filo-spanioli (pro-
Habsburgi)
Momente importante ale războiului civil religios sunt următoarele:
- în anul 1562 are loc masacrul de la Vassy , partizanii ducelui de Guise
ucid un grup de hughenoţi reuniţi într-o mare adunare religioasă , fapt ce
marchează începutul războaielor religioase între hughenoţi şi catolici6
-în luna august 1572 – Alianţă între dinastia de Valois şi hughenoţi,
consfiinţită prin căsătoria dintre Henric al IV-lea de Bourbon şi Margareta
de Valois (sora regelui Carol IX de Valois)
-în data de 23/24 august 1572- „Noaptea Sfântului Bartolomeu” are loc
masacrarea hughenoţilor de către Liga Catolică (aprox. 3000 - în Paris și
30.000 - în Franța),
- în 1588 apar conflicte in interiorul taberei catolice ( uciderea la Blois a
ducelui Henri de Guise, din ordinul regelui Henric III de Valois).
- 1598 se stinge dinastia de Valois →Henric IV de Bourbon devine rege
al Franţei (1589-1610)

5 John Julius Norwick,History of France,Atlantic Mounthly Press, New York, 2018, p 128-129;
6 Serge Breistein, Pierre Milza, Istoria Europei, State și identității europene,(sec XIV-1815), Institutul European,
IAȘI,p.201.

7
 IV. FRANȚA ÎN SECOLELE XVII-XVIII - Apogeul monarhiei
absolute franceze

După Edictul de la Nantes (legea promulgată în1598 de regele

Henric al IV-lea al Franței, fost calvinist) – prin care se incheie perioada
războaielor religioase, dintre catolici si protestanți –, prin care catolicismul
este recunoscut ca religie de stat, dar si acorda supușilor protestanți o mai
larga libertate religioasă, precum si drepturi civile complete; sub presiunea
clerului catolic, această lege va fi revocată in 1685 de regele Ludovic al
XIV-lea, pentru monarhia franceză începe o adevărată perioadă de
restaurare.
Fără a modifica instituțiile moștenite de la dinastia de Valois, care i-a
premers, și contrar tradiției care vrea sa facă din el „bunul rege” liberal,
Henric al IV-lea (rege al Navarei /1572-1610/ si al Frantei /1589-1610) este
primul dintre Bourboni care se înconjoară de o echipă restrânsă, cu care
va domni autoritar.
· Guvernatorii provinciilor sunt de multe ori fosti participanți la Liga
(catolici de vaza din regat), cu care a fost nevoit sa negocieze, sau pur si
simplu mari seniori ce țin cu orice pret la independența pe care o au în
provinciile lor. Fără a-i destitui, regele numește pe langa ei ofițeri ce-i sunt
cu totul devotați si care asigură controlul pe care-l dobândește monarhia
asupra teritoriului regatului.
· Parlamentele, care au refuzat un timp sa înregistreze Edictul de la
Nantes, sunt silite sa se supuna autorității lui Henric al IV-lea, orașele sunt
aduse la ordine după modelul de la Amiens, care își pierde cele mai multe
dintre libertățile municipale dupa ce s-a oferit o vreme spaniolilor .
În ciuda autoritarismului sau, Henric al IV-lea se bizuie pe un ministru
principal- Maximilien de Bethune, baron de Rosny, făcut duce de Sully in
1605, mic nobil protestant, care este in slujba regelui din fragedă tinerețe;
fără a avea titlul de prim-ministru, Sully concentreaza în mâinile sale o
mare parte din putere si se straduieste sa restabilească finanțele
monarhiei. Pentru supervizarea actiunii ofițerilor, trimite in circumscripțiile
financiare comisari, numiti intendenți de justiție si, respectiv, de poliție si
de finanțe. Reușește să șteargă datoria moștenită din timpul războaielor
civile si începe reconstrucția regatului. În afara unor mari șantiere din

8
Paris, Pont Neuf, Piața Dauphine, Piața Regala, Sully favorizează o serie
de ameliorări în agricultură, in special in domeniul drenarii.
Domnia lui Henric al IV lea e marcata de comploturi ale nobililor, regele
trebuind să-l execute pe vechiul sau tovarăș mareșalul de Biron, pentru a
dovedi că monarhia franceza a redevenit fermă. In schimb, acordă iertare
unui mare senior protestant rebel, ducele de Bouillon.
Opoziția vechilor membri ai Ligii, deveniți între timp evlavioși catolici,
nu se dezminte. La 13 iunie 1610, acționând probabil din proprie inițiativă
si fara complici, un catolic fanatic îl asasinează cu un pumnal pe Henric al
IV -le.
Tânărul rege Ludovic al XIII-lea (/1601/1610-1643) nu are decât noua
ani. când se urcă pe tron; in jurul reginei-mamă Maria de Medici se
constituie un Consiliu de regență, din care fac parte atât miniștrii lui Henric
al IV lea, (”batranii'), cât si favoriții italieni ai reginei. Confruntată cu apariția
unei opoziții, Maria de Medici refuză să convoace stările generale.
Adunarea ținută la Paris din octombrie 1614 pana in ianuarie 1615 nu
ajunge la rezultate concrete, pentru a-i liniști pe protestanți, Regența
trebuie să confirme Edictul la 22 mai 1610.
Unul dintre favoritii Mariei de Medici, este numit in 1616 secretar de stat
al afacerilor externe si de razboi, ajunge cardinal, iar in perioada 1624-
1642 conduce guvernul francez, este vorba despre Richelieu (Armand-
Jean du Plessis 1585-1642), acesta va promova o politica antinobiliară,
anti protestantă (este asediata fortareata hughenota La Rochelle in
perioada 1622-1628) si antihabsburgică (intervine in Războiul de 30 de
Ani, in 1635), in sensul întăririi autorității regale, a centralizării Statului
Francez.
Cardinalul Richelieu a întărit administrația centrala a statului prin
reforma Consiliului regal si folosirea unor intendenți trimiși in provincii; a
încurajat dezvoltarea comerțului și a manufacturilor regale; a înființat
companii de monopol; el este la originea creării marinei de război în timpul
său au fost puse bazele unui imperiu colonial – in America de Nord
(Canada) si Africa (Senegal si Madagascar); el a fondat Academia
Franceză (1635) si a extins Universitatea Sorbona. Cheltuielile pentru
politica sa razboinică au provocat o creșterea fiscalității, ceea ce a dus la
răscoale populare, care au fost reprimate dur.
În politica externă, Franța incheie o alianță antihabsburgică din care
făceau parte si puterile protestante, stabilește o strânsă legătură cu Anglia

9
(prin casatoria Henriettei, sora regelui, cu Carol I de Stuart), participă, din
1635, la Razboiul de 30 de Ani (1618-1648), la capătul căreia, prin Pacea
din Westfalia (1648) Franta devine dominantă în zona centrala a Europei.
Noul suveran, regele Ludovic al XIV-lea (/1638/1643-1715), este minor,
la moartea tatălui său. Se creează un Consiliu de Regență in jurul mamei
sale Anna de Austria, regină de origine spaniolă, ceea ce inspira
neîncredere în momentul luptei cu Habsburgii. Din 1643 pana in 1661,
guvernul este condus de urmașul lui Richelieu, cardinalul Jules Mazarin
(nobil italian si amant al Annei de Austria, nunțiu apostolic, cardinal din
1641) (1602-1661).
Confruntarea cu marea nobilime si Parlamentul (Fronda) sfârșește prin
înfrângerea tendințelor de nesupunere și contestare a autorității regale.
Revoltele izbucnite în Franța în timpul minoratului lui Ludovic XIV (1648-
1653), când Parlamentul si nobilimea au încercat să recupereze
autoritatea pierdută profitând de dificila situație politico-economică
generată și de ostilitatea cu care era înconjurat primul ministru Mazarin,
sunt cunoscute sub denumirea de Fronde.
Fronda Parlamentului (1648-1649). A fost generata de refuzul
Parlamentului din Paris să înregistreze în anul 1648, edictul regal care
reînnoia pentru nouă ani acordarea dreptului unei retribuții anuale
membrilor celor patru curti suverane (Parlamentul din Paris, Camera de
Conturi, Curtea de Mubsidii, Marele Consiliu), cu condiția ca ultimele trei
să renunțe la retribuție pentru primii patru ani.
Sub indemnul lui Broussel si de Gondi, Parlamentul din Paris a votat
actul de uniune (13 mai 1648) prin care se angaja să-și asume împreună
cu curțile suverane controlul afacerilor de stat si să împiedice orice nouă
propunere de impozit. Arestarea conducătorilor Parlamentului ordonată de
Mazarin a provocat revolta Parisului (26 august1648) și l-a constrâns pe
Mazarin sa-i elibereze pe Broussel si Gondi. Curtea a parasit Parisul
răsculat, în timp ce armata condusa de Condé îl asedia. Parlamentul a
trebuit până la urma să accepte pacea de la Rueil (februarie 1649),
renunțând la orice pretenție de guvemare si obținând in schimb o amnistie
generală.
Fronda principilor (1649-1652). Însuflețita de către Condé, a fost
orientata pentru a-l răsturna pe Mazarin și pentru a impune controlul marii
nobilimi asupra lui și a statului.

10
 Dupa arestarea lui Condé și a altor nobili (18 ianuarie 1650) ordonată
de Mazarin, o insurecție a Parlamentului și a populației din Paris l-a
constrâns pe Mazarin să se refugieze, in 1651, in străinătate. Condé
aliându-se cu Spania, a pus stapanire pe Paris, dar părăsit de Turenne,
care reintrase in serviciul regentei Anna de Austria, a fost constrâns să se
refugieze in Țările de Jos spaniole. La reîntoarcerea în Paris a Curtii si
regelui (octombrie 1652), a urmat rechemarea la guvem a lui Mazarin din
partea Regenței. Cucerirea orașului Bordeaux (in august 1653) si
condamnarea la moarte in contumacie decretată împotriva lui Condé de
către Parlamentul din Paris au încheiat Fronda principilor.

VI.1 Absolutismul lui Ludovic al XIV-lea

În perioada 1661-1715, Regele-Soare își asumă în mod direct
guvernarea țării. Domnia lui Ludovic al XIV-lea a marcat triumful
practicilor guvernamentale strâns legate de o viziune particulară a
ordinii sociale și economice, o combinație care a permis monarhiei
Bourbon să depășească disidența internă și provocările externe
deopotrivă și să se impună ca una dintre principalele puteri ale
Europei.7
Noțiunea de domnie personală a lui Ludovic al XIV-lea este astăzi
foarte contestata. Dacă e adevarat că moartea lui Mazarin și eliminarea
lui Fouquet constituie sfârșitul ministrilor atotputernici, nu e mai puțin
adevărat ca regele nu ar fi putut guverna singur întreaga Franța. Asistăm
în schimb la o birocratizare a statului, devenita necesară de complexitatea
in creștere a problemelor.
Deși domnia sa personală a început în strălucirea păcii, Ludovic
al XIV-lea a visat, încă de la începutul domniei ,glorie militară. '’Am
văzut . . . războaiele”, a amintit el mai târziu, '’ca un câmp vast în
care în orice moment ar putea apărea mari ocazii de a mă distinge” 8.
Domnia cu adevarat personala incepe doar in ultimii ani ai secolului al
XVII-lea. Ludovic al XIV-lea devine un rege birocrat, asumându-si
adeseori, din 1700, o parte din afacerile Spaniei, unde domnește nepotul
sau Filip al V-lea.

7 William Doyle, Short Oxford History of France, Old regime France, Oxford University Press, 2001, p.21.
8 François Pierre Guilame Guizot, A Popular History of France, Gutenberg,Boston,2004,p.155.

11
 La moartea lui Mazarin, regele, in vârstă de 21 de ani, pune capăt
sistemului ministerial moștenit de la cardinal. Ludovic al XIV-lea își asumă
domnia, instaurând monarhia absolutizată.9 Nicolas Fouquet (1615-1680),
supraintendent la Finanțe, este arestat (5 septembrie 1661). Dupa un
proces pupuțin tin echitabil, e trimis in detenție, unde își sfârșește zilele.
Începe ascensiunea principalului sfetnic al regelui, Jean-Baptiste
Colbert (1619-1683), care triumfă la sfârșitul deceniului. In calitate de
controlor al finanțelor, el s-a dedicat reorganizării administrației publice
(consolidarea birocrației prin intendenți), a simplificat încasarea
impozitelor, reușind să sporească – fapt esențial – intrările in bugetul
statului, ceea ce a asigurat întărirea puterii absolute a monarhiei, respectiv
asigurarea hegemoniei Franței în Europa.
Jean-Baptiste Colbert este adeptul mercantilismului (orientare a politicii
economice dominantă in Europa secolelor XVI-XVIII, potrivit căreia
bogăția statului constă în cantitatea de bani și metale prețioase aflată în
țară, care favoriza exportul de produse manufacturiere, descurajând
importurile), dezvoltat la maximum prin dezvoltarea industriei și a
comerțului (respectiv, prin crearea de manufacturi regale), a impunerii
unor taxe vamale protecționiste, a reglementarii producției (in 1673 – este
adoptat primul cod comercial al statelor moderne).
El dă un impuls deosebit dezvoltării marinei comerciale; se înființează
companii comerciale – Compania Indiilor Occidentale si Compania Indiilor
Orientale, Compania Nordului, Compania Levantului; este favorizată
expansiunea colonială (in Canada, Noua Franta); sunt întemeiate
Academia de Științe (1666), Academia Franței la Roma (1666), Academia
Regala de Arhitectură (1671).
După suprimarea supraintendenței de la Finanțe, guvernul este alcătuit
din trei persoane: Michel Le Tellier (1603-1685), apoi fiul sau Louvois
(1639-1691), la Razboi, Hugues de Lionne (1611-1671), la Afacerile
Externe, si Colbert, care printre altele este titular la Marina si, mai
important, va fi controlor general al Finanțelor.
Din 1669 pana in 1683, guvernul este teatrul a două tendințe
reprezentate de oamenii lui Le Tellier, catolici si adepți ai războiului, si de
cei ai lui Colbert, mai puțin religioși și mai favorabili păcii.

9 Jacob.F.Field, Istoria Europei în pilule,Editura Litera,București, 2019,p.75.

12
 Instituțiile statului absolutist a lui Ludovic al XIV-lea
Consiliile
La varf se afla Înaltul Consiliu, care-i reunește pe miniștrii. Este un
organ foarte restrâns, în care regele e cel care decide în tovărășia a trei-
cinci persoane alese de el.
Urmează Consiliul Finanțelor care, instituit in 1661, înlocuiește
supraintendența dispărută o data cu arestarea lui Fouquet. Personajul
central este aici controlorul general, însărcinat cu cheltuielile monarhiei. In
subordinea sa se afla diverse comisii.
Consiliul depeselor, se ocupa de problemele legate de provincii.

Departamente
Secretariatul de stat pentru Război este cel mai puternic. Conducerea
armatelor iese de sub controlul nobilimii tradiționale și ține acum de o
birocrație complicata dominată si de dinastia ministerială Le Tellier de la
1643 la 1701. Secretariatul este format dintr-un număr in permanentă
creștere de birouri conduse de funcționari devotați lor. Puterea militara
franceză devine cea mai mare din Europa si se bazează in primul rând pe
mărimea efectivelor. Regatul, de departe cel mai populat din Europa, ofera
abundente resurse umane. In materie de recrutare, inovația cea mai
importantă este fără doar și poate miliția. In 1688, ea prevede o tragere la
sorți in toate parohiile, care furnizează astfel un numar de oameni cu mult
superior modestelor previziuni inițiale ale șefilor militari.
Secretariatul de stat pentru Marină a fost creat in 1669 de Colbert, care
rămâne în fruntea sa în toată această perioadă . E responsabil nu numai
de marina de război, colonii ci și de toate problemele legate de mare,
porturi si litorale. Este un minister pe măsură economic si militar. Sub
Colbert, secretar de stat la Marină din 1669 1683, apoi sub fiul său, foarte
eficientul Seignelay, din 1683 pana in 1690, marina devine una dintre
primele din Europa, putând rivaliza cu flota de război engleză.
Secretariatul pentru Afacerile externe exista de mult, dar nu se dezvoltă
cu adevarat decât sub Ludovic al XIV-lea, când devine o administrație mai
structurata, cu mai multe birouri.
Secretariatul pentru Casa Regala e deținut sistematic, din 1669, de
titularul departamentului Marinei. Mai putin prestigios decat primele trei,
se ocupa de Curte dar și de chestiuni ce țin de cultura.

13
 Controlorul general este un veritabil Minister de Finanțe. Sarcina sa
esențială, foarte grea, era gestionarea unui buget care din 1683 nu e
niciodată echilibrat.

Ordinea in statul absolutiste al lui Ludovic al XIV-lea

Statul este reorganizat printr-o serie de ordonanțe importante, prin
care se aduc reglementari referitoare la : dreptul civil francez; ape si
păduri; justiție; activități comerciale; activitatea maritimă; definirea
regimului sclaviei in colonii
Parlamentele nu mai sunt, din 1665, curți suverane, ci doar superioare;
numai Parlamentul din Bretania opune o oarecare rezistență în momentul
tulburărilor din 1675, dar este adus repede la ordine.
Intendenții au un rol sporit; ei sunt prezenți peste tot –cei de justiție
prezidează orice tribunal; cei de poliție au in sarcină drumurile,
aprovizionarea si controlul oraselor; cei de finanțe se ocupă cu impozitele.
Destinul protestanților este hotărât prin revocarea, in 1685, a Edictului
de la Nantes (din 1598), după două decenii de politică ostilă la adresa
hughenoților.
Edictul de la Nantes era incompatibil cu absolutismul așa cum îl
concepea Ludovic al XIV-lea10, motiv pentru care regele semnează la 18
octombrie 1685, Edictul de revocare care prevedea: ,,Orice exercitare în
public sau particular a religiei pretins reformate este de acum interzisă
pe tot teritoriul regatului" , pastorii fiind obligați să părăsească Franța în
termen de 15 zile, iar copii protestanților vor fi botezați de cum se nasc
în religia catolică.
Foarte puțini au realizat gravitatea revocării Edictului de la Nantes, unii
protestanți au rămas în Franța și și-au menținut credința cu o fermitate
de nezdruncinat, dar cei mai mulți au plecat în străinătate. A fost o
emigrație ce se poate compara cu a maurilor și a evreilor din Spania
secolului al XV-lea11. Semnificația actului de la Fontainebleau este mai
profundă, prin revocarea Edictului de la Nantes, Ludovic al XIV-lea revine
la o politică filospaniol, pe care o combătuse bunicul său și pe care o
nimicise tatăl său.

10 Jacques Madaule, Istoria Franței, Vol II,Institutul European, Iași, 1973,p.37;

11 Ibidem , p.38.

14
 Numărând 54 de ani, domnia regelui Soare face ca veacul al XVII-lea
să fie secolulul lui Ludovic al XIV-lea. Franța este cea mai populată țară
a Europei – numara circa 20 milioane de supuși (intre care 900.000 de
protestanți/hughenoți-termen din germanul Eidgenossen, ce desemna pe
confederații elvețieni). Centrul puterii regale va fi la Palatul de la Versailles
(ansamblu de clădiri înălțat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de
catre arhitectul Le Vau si peisagistul Le Nôtre).

Razboaiele lui Ludovic al XIV lea

Când, la moartea lui Mazarin (1661), ia în mână politica externă a
regatului, tânărul rege moștenește o poziție proeminentă în Europa.
Vointa de a o face zdrobitoare, atat prin cuceriri teritoriale, cat si prin
subordonarea puterilor subalterne, duce la constituirea impotriva lui
Ludovic al XIV-lea a unor coaliții tot mai puternice, inițiate de vechii aliați
protestanți ai Frantei, Angliei si Provinciilor Unite.

Pacea din Pirinei

Încununare a eforturilor lui Mazarin de a îngenunchea puterea spaniola,
tratatul, semnat la 7 noiembrie 1659, aduce Franței aproape intregul
teritoriu al provinciei Artois, Roussillon si Cerdanya, precum si o serie de
fortărețe la frontiera de nord-est. Casatoria cu infanta Maria Tereza de
Austria, fiica regelui Filip al IV-lea, ii apropie pe Bourboni de Habsburgi,
deschizând in același timp o eventuală succesiune franceză la tronul
Spaniei.

Războiul dreptului de devolutie

Ludovic al XIV-lea dorește să pună la încercare puterea Spaniei,
pretextul fiind găsit la moartea regelui Spaniei Filip al IV-lea în anul 1665,
juriștii francezi invocă un punct din dreptul din Brabant care privilegiază
fetele născute dintr-o primă căsătorie față de băieții ieșiți dintr-o a două

15
căsătorie. Invadarea Țărilor de Jos începe în primăvara lui 1667. Franța
se poate bizui pe sprijinul Portugaliei, Angliei și al Provinciilor Unite.
Cucerirea Țărilor de Jos constituie totuși o amenințare pentru Anglia
și Provinciile Unite, iar ocuparea teritoriilor spaniole din Franche-Comté în
1668 se dovedește provizorie, acestea sunt restituite prin pacea de la
Aachen, Franța continuând să-și împingă totuși frontierele spre nord in
defavoarea Spaniei.

Razboiul din Olanda (1672-1678)

Conflictul are ca origine imediată războiul tarifelor vamale dintre Franța
si Olanda, dar in realitate cauzele sunt mai complexe: cucerirea Țărilor de
Jos nu se poate face fără neutralizarea Provinciilor Unite, iar acestea nu
accepta ideea unei frontiere comune cu Franța; dar mai cu seama e vorba
de opoziția dintre doua modele politice si religioase complet diferite:
Franța catolică și absolutista nu poate accepta republica protestantă a
Provinciilor Unite.
În iunie 1672, armata franceză își începe marșul către Provinciile Unite;
succesele inițiale fac ca Franța să fie foarte exigentă in cursul primelor
tratative de pace. Voința de a rezista devine atunci dominantă în Olanda,
unde o revoluție îl aduce la putere pe intransigentul Wilhelm de Orania.
Războiul ia o întorsătură neașteptată. Deschiderea digurilor face dificilă
înaintarea în Olanda a trupelor franceze, timp in care se formează o
adevărată coaliție împotriva Franței. Tratatul de la Haga, semnat la 30
august 1673 de Provinciile Unite, Spania, Imperiu si Lorena, transformă
conflictul franco-olandez într-o confruntare europeană generală.
Pacea semnata la Nijmegen, in 1678, între Franța si Provinciile Unite
pune capăt războiului si consfințeste revenirea la situația de dinainte de
declanșarea ostilităților; Spania abandonează însă Franței Franche-
Comté (care o va stăpâni definitiv de acum inainte) și o serie de fortificații
din Țările de Jos.

Confruntarea cu Europa coalizata (1678-1697)

Împotriva Franței se constituie o vastă coaliție, manifestand o vădită
agresivitate: multiple anexări la frontiere, bombardarea Genovei in 1685,
revendicări in Palatinat, conflictul cu Papa, care duce in octombrie 1688 la
ocuparea orasului Avignon. În momentul in care prinții protestanți din

16
Germania incep să se organizeze pentru a face față invaziei franceze,
Revolutia din Anglia apropie regatul de Provinciile Unite.

Razboiul Ligii de la Augsburg (1688-1697)

Pe continent, puterea militara a Franței este atât de mare, încât victoriile
vin una după alta pe diferitele teatre ale războiului. Războiul maritim pare
să fie si el bine pornit: Tourville înregistrează o mare victorie împotriva
flotei engleze in 1690, victorie ce permite trimiterea in Irlanda a unui corp
expediționar ,care să-l sprijine pe Iacob al II-lea și partizanii săi. Victoria
lui Wilhelm de Orania in bătălia de la Boyne ruineaza însă speranțele
iacobite și o nouă încercare de a trece în Irlanda se termină in 1692 cu
dezastrul naval din La Hougue. După distrugerea vaselor franceze în rada
portului Hougue, Ludovic al XIV-lea nu mai vrea să audă de refacerea
flotei constientizând faptul că Franța nu poate susține în același timp un
efort considerabil atât pe uscat cât și pe mare.
După Hougue, Ludovic al XIV-lea optează pentru continent și soarta
flotei franceze este pecetluită până în vremea lui Chioisaul 12. Cu toate că
refacerea flotei a fost abandonată, povara războiului asupra fiscalității era
apăsătoare, motiv pentru care s-a făcut o încercare de reformă. Astfel
impozitul direct le taille era plătit doar de o parte a contribuabilor, s-a
introdus un nou impozit numit capitația care trebuia plătit de toată lumea,
acest impozit trebuia să stabilească o egalitate fiscală dar s-au făcut
concesii și în primul an în loc de 30 de milioane au fost strânși doar 22 de
milioane.
Începând cu 1694, războiul tinde să devină unul de uzură. Coaliția este
silită să înceapă tratative cu Franța. Primul care cedează este ducele de
Savoia, in 1696; Wilhelm de Orania prefera atunci să negocieze cu
Ludovic al XIV-lea, care face mari concesii olandezilor, abandonând toate
forturile cucerite în Tările de Jos după pacea de la Nijmegen, precum și
Luxemburgul, și acordându-le avantaje comerciale .
Regele Franței recunoaste, de asemenea, legitimitatea noului rege al
Angliei și se angajează să nu-i mai ajute pe partizanii dinastiei Stuart
(pacea de la Ryswick, 1697).

12 Jacques Madaule, Istoria Franței, Vol II,Institutul European, Iași,1973 p.47

17
 Războiul pentru Succesiunea Spaniei (1700-1713)
Moartea fără moștenitor a lui Carol al II-lea de Habsburg al Spaniei
era așteptată în toate capitalele europene. Împărțirea Imperiului Spaniol
pare să convină atât Franței, cat Angliei si Provinciilor Unite.
Se elaboreaza numeroase planuri inaintea deschiderii testamentului
lui Carol al II-lea, care moare la 1 noiembrie 1700; acesta își exprima
dorința ca Imperiul Spaniol să nu se dezmembreze. Filip de Anjou, al
doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea, e desemnat ca noul rege al Spaniei
sau, dacă nu se putea, fratele său mai mic. In cazul unui refuz din partea
francezilor, erau numiți, in ordine, arhiducele Carol, apoi ducele de Savoia,
Carol-Emanuel al II-lea.
La 16 noiembrie 1700, după câteva zile de gândire, Ludovic al XIV lea
accepta succesiunea. Devine repede evident că tânărul rege Filip al V-lea
nu poate refuza nimic bunicului său. Franta își instaleaza trupe in Tările
de Jos. Și în colonii ,francezii încearcă să profite de noua conjunctură
politică, pentru a-și înlătura concurenții. Europa începe să se teamă ca nu
cumva Filip al V-lea, care nu a renunțat la drepturile sale asupra coroanei
franceze, să ajungă intr-o zi in fruntea unui stat franco-spaniol
atotputernic. Coalitia care se constituie împotriva Franței reunește din nou
Anglia, Provinciile Unite si Imperiul.
Primii ani sunt catastrofali pentru coaliția franco-spaniola. Propunerile
făcute lui Ludovic al XIV-lea de către aliați, in 1709 sunt inacceptabile, căci
presupun abdicarea lui Filip al V-lea. Armata franceză îl arestează pe
Marlborough la Malplaquet (1709), iar victoria ducelui de Vendôme in
Spania consolidează tronul lui Filip al V-lea (1710).
Prin tratatele de pace de la Utrecht (1713-1715; un complex de tratate
bilaterale) se menține integritatea teritoriala a Franței, care cedeaza însă
Angliei câteva posesiuni coloniale (coloniile americane Terra Nova,
Acadia, golful Hudson si o insula in Antile). Filip al V-lea de Bourbon este
recunoscut rege al Spaniei, dar renunță pentru totdeauna la orice pretenție
la tronul Franței. Spania cedează Angliei Gibraltarul, pierde Sardinia,
Neapole, Milano.
Ludovic al XIV-lea a fost numit ,,Regele Soare’’ datorită străluciri pe
care a dat-o Curții, dar cheltuielile mari (luxul de la Curte și războaiele
lungi)au sărăcit țară și au sporit nemulțumirile populației. La moartea

18
Regelui Soare, Franța nu mai era arbitrul continentului, ci doar una din
componentele de bază ale arhitecturii acestuia13.
Dulcele de Saint Simon contemporan cu regele Ludovic al XIV a scris
că atunci când a murit regele ,,provinciile, disperate de propria lor ruină și
închinate, au tremurat de bucurie .Poporul , falimentar, copleșit și
nemulțumit i-a mulțumit lui Dumnezeu cu o bucurie scandaloasă pentru o
eliberare pentru care lepădase orice nădejde’’ ,iar o rugăciune populară
a intrat în circulație: ,,Părintele nostru care ești la Versailles, numele tău
nu mai este sfințit, Împărăția ta este diminuată, voia ta nu se mai face pe
pământ sau pe valuri. Dă- ne pâinea noastră care lipsește...’’14.

IV.2 Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774). Sfarsitul Vechiului Regim

Fiul lui Ludovic de Burgundia si al Mariei Adelaide de Savoia își începe
domnia sub regența lui (1674-1723), apoi este influențat de ducele de
Borbon, respectiv de cardinalul de Fleury (1276-1743), care redresează
finanțele Franței, dar implică țara și în războaie. Nepotul regelui Ludovic
al XIV-lea, Philippe d'Orléans devine regent, așteptându-se momentul in
care Ludovic al XV-lea (1715-1774), care nu avea decât cinci ani, va
împlini treisprezece ani, vârstă majoratului regal in Franța. Philippe
d'Orléans are puteri întinse și exercită practic funcția regală. Paris
redevine centrul puterii. Se creeaza aici un sistem de consilii, dominate de
înalta nobilime.
Chiar de la începutul regenței, Parlamentul își recapatä rolul politic
pierdut pe vremea Frondei. Pe plan religios, regentul, necredincios
notoriu, nu are idei precise. O vreme se gândește să-i readucă pe scenă
pe protestanți și suspendă politica antijansenista a predecesorului sau.
Pentru a se face față grelelor probleme financiare, se face apel la
scotianul John Law (1671-1729) drept controlor general. Acesta
organizează așa-numitul Sistem Law, o combinație între o banca
emițătoare de bancnote si o companie având controlul asupra coloniilor si
comerțului. Chiar din 1720, Sistemul se dovedește extrem de
nesatisfacator. S-au emis prea multe bancnote, iar increderea nu durează.
La 1 noiembrie 1720 se pune capăt circulației bancnotelor; Law e silit să
plece in exil, iar noul controlor general, Le Pelletier de la Houssaye, e
obligat să declare faliment partial. Pentru a stăpâni situația, regentul

13Irina Denisa Hulpe-Moldovan,Ghid pentru titularizare, Istorie Universală,Editura Creatio, Oradea, 2021,p.176.
14 John Iulius Norvich, A History of France, Atlantic Mounthly Press,New York, 2018,p.180;

19
trebuie să revină, treptat, la absolutism, la practicile din timpul domniei
precedente, suprimând treptat consiliile. Puterea se concentrează in
mainile lui Philippe d'Orléans si ale prietenului sau abatele Dubois.

Epoca prim-ministrilor

Personalitatea tânărului Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774) nu pare

să fi fost prea puternică ,este primul rege care a separat viața privată de
viața publică și s-a dezinteresat într-o oarecare măsură de afacerile de
stat. Cardinalul Dubois devine in august 1723 ministru principal. La
moartea sa, ducele de Orléans, fostul regent, îi ia locul pentru puțină
vreme, căci moare la rândul său în același an, pe 2 decembrie. Puterea
trece atunci in mâinile ducelui de Bourbon, aflat sub influența unor
financiari, este o perioadă marcată de încercarea de a impune un nou
impozit numit la cinquantiéme, încercare ce eșuează din cauza opoziției
privilegiaților, în frunte cu clerul si parlamentarii. Pe plan religios,
ministeriatul ducelui de Bourbon relansează represiunea împotrivă
protestanților.
Ministeriatul lui Fleury (1726-1743) (cardinal, perceptor al regelui) este
marcat de o anumita stabilitate monetara, iar in 1738 se ajunge chiar
pentru puțină vreme la un echilibru bugetar. Este o perioadă de
prosperitate pentru regat, deși reluarea războaielor menține o presiune
fiscală ridicată.
Încercarea de domnie personală (1713-1757) determină dificultați
politice. La moartea lui Fleury, regele se străduiește să exercite direct
puterea. E însă obiectul unor influențe contradictorii: influența familiei
regale (mai exact, a fiicelor sale), care-l impinge spre catolicismul cel mai
riguros, si influența, neîndoielnic mai puternică, a favoritelor sale; dintre
acestea, cea mai remarcabilă este de departe marchiza de Pompadour,
care întreține legături strânse cu filosofii și, în general, cu oamenii de litere
și artiștii timpului.
În 1745, un nou controlor general Machault d'Arnouville, se străduiește
să redreseze finanțele regale atât prin împrumuturi, cât și prin crearea unui
nou impozit, la vingtiéme, care ar fi trebuit să fie plătit de toată lumea,
stârnind însă și acesta imediat furia privilegiaților; în fruntea contestatarilor

20
se afla clerul, sprijinit de stările din Bretania, ingrijorate că se pierd
privilegiile fiscale ale provinciei.
Ministrul Choiseul (1757-1770). Militar si diplomat, Choiseul, nobil
loren, are de infruntat o opoziție puternică și trebuie să faca față unei
adevarate revolte a Parlamentelor, care, in raporturile cu regele, se
erijeaza tot mai mult in reprezentante ale națiunii. După căderea in
dizgrație a lui Choiseul, se reduce la zero autoritatea Parlarmentelor.
Ministrul Turgot (1727-1781); consilier la Parlamentul din Paris, acesta
este intendent in Limousin din 1761 pana in 1774, unde se străduiește sa
dezvolte una dintre cele mai inapoiate provincii ale regatului si se
dovedeste a fi un administrator de primă marime. Ministru al Marinei in
1774, devine la 24 august al aceluiași an controlor general, cu gândul de
a renova regatul. El este un economist cunoscut pentru tratatele in care
își exprima inclinația spre liberalism si trece la punerea in practică a ideilor
sale. Astfel, in 1774 liberalizează comerțul cu cereale, apoi se străduiește
să suprime constrângerile legislative privitoare la muncă desființând
asociațiile profesionale; desființează, de asemenea, vămile din interiorul
țării. Proiectele politice ale lui Turgot, formulate in Memoriu despre
municipalități, sunt deosebit de îndrăznețe. Liberalizarea prețurilor la
cereale duce însă la activități speculative ce dau naștere in aprilie 1775 la
o serie de răzmerite cunoscute sub numele de războiul făinii.
Turgot are de înfruntat atât opoziția din ce in ce mai puternică a
Parlamentului, adversar al reformelor, cât și opoziția reginei Maria
Antoaneta, în cele din urmă, el cade in dizgrație și este demis in mai 1776.
Urmașul lui Turgot este Jacques Necker (1732-1804), un bancher din
Geneva care a reușit să facă o avere uriasă la Paris, devenind creditorul
vistieriei regale. Numit la Finanțe in 1776, devine directorul general al
Finanțelor in 1777 (fiind protestant nu putea fi numit controlor general).
Opunandu-se oricarei creșterii a fiscalității, Necker recurge masiv la
împrumuturi. Devine astfel popular cand finanțează Razboiul de
Independentă american fără a introduce noi impozite. Își atrage însă
ostilitatea celor de la Curte atunci când face publice sumele plătite
acestora din vistieria regala și e silit să demisioneze în mai 1781.Controlul
finanțelor neputându-se exercita, se ajunge intr-un impas general.
Urmatorul controlor general este Calonne (1734-1802), intendent de
Metz, apoi de Flandra, care propune, de asemenea, o serie de reforme
radicale. Se izbește, însă, si el de opoziția nobililor: o adunare a notabililor

21
(1787), ce reunea reprezentanti ai diferitelor grupuri de privilegiali,care
este foarte retinuta in privinta reformelor propuse si obține demiterea sa.
Ca succesor al lui Calonne este numit arhiepiscopul de Toulouse,
Lomenie de Brienne (1727-1794), „ministru principal”. Tensiunile insa
ajung peste tot la apogeu.
Regele este nevoit sa convoace, printr-un edict, in iulie 1788, Stările
Generale (nu mai fusesera convocate din 1614).

Războaiele lui Ludovic al XV-lea

Războiul de 7 ani (1756-1763)
O invazie franceză în Hanovra și Saxoni s-a terminat cu înfrângerea
umilitoare a francezilor de către Frederic cel Mare la Rosscbach în timp
ce o serie de înfrângeri navale l-au împiedicat pe Ludovic al XV-lea să-și
ducă la îndeplinire planurile pentru o invazie a Angliei.Prin tratatul de la
Hubertsburg din 1763 Franța ceda Silezia Prusiei.
Prin Pacea de la Paris în 1763,considerată de istoricul Jacques Madaule
,,una dintre cele mai triste din istoria Franței” 15 . Francezii își pierdeau
imperiul colonial, cedau Canada, valea râului Ohio și malul stâng al
fluviului Misisipi până la golful Mexic englezilor. Însemnătatea tratatelor de
la Paris și Hubertsburg consemnează o nouă epocă în Istoria Europei și a
lumii.La sfârșitul războiului de 7 ani Marea Britanie stăpânea America de
Nord, India și revendicând imperiul mărilor ca pe propria ei moșie,
devenise o mare putere a lumii.
Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii
În decembrie 1777, încurajat de capitularea generalului britanic John
Burgoyne cu armata sa de 6.200 de oameni după cele două bătălii
de la Saratoga, Ludovic al XV-lea a semnat un tratat de alianță care
recunoaște independența americană și a intrat oficial în război. În
următorii doi ani, o armată franceză de 7.000 de oameni –
considerabil mai mult decât se putea lăuda Washingtonul – sub
comanda generalului Jean-Baptiste de Rochambeau, asistat cu
pricepere de marchizul de Lafayette*, în vârstă de douăzeci și trei
de ani, a luptat de partea statelor americane, în timp ce o flotă
franceză i-a împiedicat cu succes pe britanici să-l elibereze pe Lord

15 Jacques Madaule, Istoria Franței, Vol II, Editura Politică,Bucuresti, 1973,p.118.

22
Cornwallis, care în cele din urmă urma s-a predat după asediul
Yorktown.

23
 CONCLUZII:

În secolele XVI-XVIII ,Franţa se transformă dintr-un stat medieval

caracterizat prin anarhia feudală într-o monarhie absolută modernă în care
toţi francezii (indiferent de rang social sau avere) sunt supuşi autorităţii
regale. Astfel se limitează atribuțiile marilor seniori (aceştia pierd dreptul
de a avea armate şi de a duce războaie personale, dreptul de a încasa
taxe şi impozite). Are loc impunerea treptată a legilor regale în limba
franceză şi a autorității regale exercitată de către funcţionari regală.
Războiul civil religios a dus la un dezechilibru în societatea franceză
prin emigrarea unui număr mare de hughenoți.
Franța a trebuit să facă față în mai multor rânduri unor mari coaliții,
resursele ei fiind fiind ale unei țări mediu dezvoltată , populația a fost
impozitată drastic, pentru a plăti costul acestor războaie, ceea ce a
declanșat revolte populare.
În căutarea de resurse financiare s-a ajuns la venalitatea funcțiilor, care
se vindeau ,după care se transmiteau ereditar, iar dacă regele dorea să
înlocuiască pe cineva din funcție trebuia să răscumpere aceea funcție de
la cel care a cumpărat-o.
Ludovic al XIV lea s-a închis la Versailles înconjurat de o curte foarte
costisitoare ceea ce a fost scandalos pentru regat, a concentrat marea
nobilime la Versailles – sub controlul absolut al său personal.
În domeniul fiscal Franța lui Ludovic al XIV lea era presată de greutățile
financiare pe care le îndura poporul, în încercarea controlorului general
al finanțelor de a susține cheltuielile de război, nu s-a reușit introducerea
unei singur impozit pe care să-l plătească toți cetățeni francezi, fără
excepție ,proporțional cu posibilitățile lor.
Situația financiară a Franței s-a înrăutățit sub Ludovic al XV-lea ,
încercarea controlorului general al finanțelor din 1749 Machault D'
Arnoville de a introduce un impozit le vingtieme plătit de toată lumea este
sortită esecului datorită intervenției lui regelui care se temea de reacția
privilegiaților , neputința de a înființa reformele necesare fiind cauzată de
corupție.
Astfel la sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV lea monarhia franceza
apare lovită de neputința care avea să aducă după sine revoluția, datorită

24
lui Ludovic al XIV lea victoria monarhiei absolute a fost și momentul
pieriirii ei.
Edictul din 23 februarie 1771 revoluționează societatea franceză,
venalitatea sarcinilor judiciare fusese abolită, dacă s-ar fi continuat în
acest mod , se ajungea la nimicirea privilegiilor.
Cauza principală a căderii monarhiei absolute a fost eșecul acesteia
de a se elibera de legăturile ierarhiei sociale și de a-și transforma
baza de sprijin.

25
 BIBLIOGRAFIE

1.Madaule, Jacques, Istoria Frantei, vol.I și vol II , Traducere din limba

franceză de Eugen Rusu. Prefața și control științific de Gheorghe Nicolae
Cazan, Editura Politică, București, 1973 .
2. Serge Breistein, Pierre Milza, Istoria EUROPEI, Vol III, State și identități
europene, Institutul European,Secolul XIV-1815,Iași, 1998;
3.John Iulius Norvich, A History of France, Atlantic Mounthly Press,New
York, 2018;
4.William Doyle, Short Oxford History of France, Old regime France,
Oxford University Press, 2001;
5.François Pierre Guilame Guizot, A Popular History of France,
Gutenberg,Boston,2004;
5.Irina Denisa Hulpe-Moldovan, Ghid pentru titularizare, Istorie
Universală,Editura Creatio, Oradea, 2021;
7.Lucian Boia, FRANȚA, HEGEMONIE SAU DECLIN, Editura Humanitas,
București,2012;
8. Jacob.F.Field, Istoria Europei în pilule,Editura Litera,București, 2019.

26