Cei mai mari monarhi din istoria Europei.

Ludovic al-XIV-lea – Franţa

Considerat cel mai mare rege din istoria Franţei, Ludovic al-XIV-lea a domnit 72 de
ani. A devenit rege la aproape 5 ani, a condus Franţa cu autoritate, distincţie şi
eleganţă şi ţinea foarte mult la impresia pe care o lăsa la apariţiile în public,
îmbrăcându-se cu haine somptuoase.
Domnia lui Ludovic al XIV lea a reprezentat şi o perioadă de înflorire culturală. Atât
ştiinţa, cât şi artele şi literatura au făcut mari progrese. În secolul lui Ludovic al XIV-
lea, cum a fost denumită perioada domniei Regelui Soare, au creat scriitori
importanţi, precum Racine, Molière, La Fontaine.
Fiul regelui Ludovic al XIII-lea şi al Anei de Austria s-a născut la Saint-Germain-en
Laye în 1638 şi a primit numele Louis-Dieudonne („dar de la Dumnezeu”) pentru că
se naşte după 23 de ani în care părinţii săi nu avuseseră niciun copil.
Guvernarea lui Ludovic a stat sub semnul teoriei dreptului divin al regilor şi, implicit,
a lipsei restricţiilor domniei monarhice. Regele a fost propriul său prim-ministru şi a
guvernat cu ajutorul a doar câţiva miniştri aleşi, fără să se bazeze prea mult pe
Adunarea Stărilor Generale (Parlamentul francez). În pofida tradiţiei, i-a exclus din
consiliu pe toţi membrii familei regale şi pe membrii vechii nobilimi militare.

Ludovic al XIV-lea „Regele Soare”,

cel mai iubit monarh al Franței
Într-o zi de 5 septembrie 1638, se năștea cel care avea să devină regele
Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit „Regele-Soare”. A condus
Franța în timpul celei mai strălucitoare perioade și rămâne un simbol al
monarhiei absolute. Pe plan internațional, într-o serie de războaie între 1667
și 1697, el a extins granițele estice ale Franței în detrimentul Habsburgilor,
iar apoi, în Războiul de Succesiune Spaniol, a angajat o coaliție europeană
ostilă pentru a asigura tronul spaniol pentru nepotul său.

Născut după 23 de ani de mariaj ai părinților

Ludovic a fost considerat la naștere Darul lui Dumnezeu, pentru că a venit în

această lume la 23 de ani de căsătorie a regelui Ludovic al XIII-lea și a soției
sale, Ana de Austria. Tatăl său a bătut o monedă de aur ce-i purta numele și
care a circulat până și în Țările Române – adusă fie de negustori, fie chiar de
diplomatul român Nicolae Milescu Spătaru în timpul vizitei sale în Franța.
La doar cinci ani, Ludovic a devenit rege al Franței. În 1648, nobilii și
Parlamentul din Paris, conduși de ura împotriva prim-ministrului Cardinalul
Jules Mazarin, s-au ridicat împotriva coroanei. Aceasta a marcat începutul
unui lung război civil, pe parcusul căruia tânărul rege a suferit de sărăcie,
foame, frig și umilință. Această perioadă a format caracterul și modalitatea
de gândire, acesta neiertând niciodată Parisul, nobilii sau oamenii de rând.

Educația formală a moștenitorului tronului a fost specifică membrilor claselor

aristocratice din acea perioadă, timp de 17 ani, între 1643 și 1661. Nu excela
în matematică și geografie, vorbea bine în schimb limbile spaniolă și italiană,
cunoscând și subtilitățiile limbii sale materne. A fost învățat să călărească, să
tragă cu armele de foc şi să danseze. De la mama sa a primit educația
religioasă în spirit catolic. A avut curajul nesăbuit ca la 22 de ani – în 1661,
după moartea cardinalului Mazarin – să devină un reper în istoria Franței și a
lumii: „Mie, domnule arhiepiscop, mie îmi voi da raportul”.

În 1653, Mazarin a ieșit victorios, iar Ludovic nu a îndrăznit să dispute

puterea absolută a cardinalului. Războiul ce începuse în 1635 între Franța și
Spania intra în ultima fază. Rezultatul războiului avea să schimbe balanța de
putere, de la Habsburgi la Bourboni. În 1660 se căsătorește cu Maria Teresa
de Austria, fiica regelui Spaniei, pentru a ratifica pacea dintre cele două țări.
Prin această căsătorie, el renunța la adevărata sa iubire, nepoata lui Mazarin,
Maria Mancini.

După moartea lui Mazarin, în 1661, Ludovic și-a informat toți miniștrii că
avea să-și asume toate responsabilitățile pentru conducerea statului, acestea
revenindu-i prin drept divin. El se vedea ca reprezentantul lui Dumnezeu pe
pământ și considera neascultarea un păcat. A fost susținut de miniștrii Jean-
Baptiste Colbert și Hugues de Lionne. Timp de 54 de ani, regele s-a devotat
în întregime conducerii statului. Controla tot, de la mișcările trupelor, la
construcția drumurilor și până la vestimentația de la curte. Pentru a supune
nobilii, Ludovic i-a ademenit la curte, i-a corupt cu jocuri de noroc și i-a făcut
să depindă de capacitatea de a-i face pe plac. Eticheta a devenit un mijloc de
guvernare. Din acel moment, nobilimea a încetat să mai fie un factor
important în politica franceză. A iubit cultura, a fost protectorul scriitorilor,
printre care Molière și Jean Racine.

Aspectul Franței și modul de viață s-au schimbat. Marile orașe au suferit o

metamorfoză, iar monumente au apărut peste tot. Regele s-a dedicat
construirii de noi reședințe; dintre acestea, doar Versailles a mai rămas. În
timp ce Ludovic privea ridicarea construcțiilor, Colbert superviza construcția
și obținuse mijloacele de a efectua o revoluție economică. În acea perioadă
au apărut poliția modernă, drumurile, porturile, canalele, marina comercială.
Unul dintre efectele politicii absolutiste duse de Ludovic al XIV-lea a fost
apariția unei birocrații și a unei administrații unitare, care au încercat să
reducă la minim sfera de acțiune și autonomie a organelor locale și dorința
lor de a participa la politica centrală. Colectarea taxelor a fost una eficientă
pentru acea epocă. Scopul a fost promovarea comerțului și a industriei
franceze pentru a reduce importurile.

Întreprinderile naționale au produs în primul rând pentru stat. În această

perioadă, Franța a cunoscut nu doar o perioada de maximă creativitate și
inventivitate, dar aceste inovații au adus cu ele schimbări sociale și în detaliul
stilului de viață urban. Au apărut profesii noi: croitori, chefi, designeri de
interioare, tapițeri, anticari, negustori de diamante și de parfumuri. Primele
cafenele de lux datează tot din epoca sa. La fel și gazetele ilustrate de modă.
Cumpărăturile au ieșit din salon devenind asemenea unui talcioc. Ludovic era
gurmand. Una dintre mărturiile epocii spune că regele mânca „patru farfurii
cu supe diferite, un fazan întreg, o potârniche, un bol de salată, o porție
colosală de berbec, două felii mari de șuncă, o farfurie cu biscuiți, fructe și
gemuri”. Ca atare, lipsa danturii și indigestiile și-au făcut prezența timpuriu
în viața sa.

Reviste de modă și parfumuri, igienă mai puțin

În 1672 a fost lansată prima gazetă de modă, „Le Mercure Gallant”, de către
criticul Jean Donneau de Vise. În paginile sale erau analizate vestimentațiile
doamnelor din înalta societate, detaliile legate de coafură, evantaie și
bijuterii, dar puteau fi găsite și noutățile din domeniul artelor și literaturii. „Le
Mercure Gallant” transmitea, de fapt, două mesaje. Primul spunea că trebuie
să fii mereu informat cu tot ce se poartă la Curtea regală, pentru a nu ajunge
demodat, iar al doilea sublinia că doar în Paris găsești definiția calității,
deoarece Franța înseamnă eleganță și bun gust.

Se mai spune că Ludovic al XIV-lea a făcut doar două băi în întreaga sa viață
– și acestea la insistența medicilor. În loc să se spele, prefera să i se șteargă
pielea cu o piele îmbibată în alcool, după care era pudrat cu o substanță
parfumată. Curtea lui Ludovic purta supranumele de „Curtea parfumată”.

Pe la 1700, la Paris existau aproximativ 150 de creatori de mănuși

parfumate. Parfumurile din acea perioadă aveau esențe tari pentru a acoperi
mirosurile dezagreabile ale lipsei de igienă stricte.

Armată modernă, campanii militare lungi

A impus o armată de tip modern, permanentă și cu organizare uniformă.

Doar suveranul decreta cine comanda, cine era promovat sau cine era
retrogradat. Soldații din același regiment erau obligați să poarte uniformă.
Creând o școală de pregătire militară pentru ofițeri din rândul cărora să
aleagă cei mai potriviți comandanți, Ludovic a dat dovadă de o viziune
sclipitoare pentru că își dorea să înlocuiască forța cu fidelitatea. Pe tunurile
regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, exista următoarea inscripție: „ultima ratio
regnum” – ultimul argument al regilor. În armata sa, muscheta a fost
înlocuită cu pușca, baioneta, proaspăt inventată de Sébastien La Prestre,
marchiz de Vauban, a dus la dispariția lăncii, iar cavaleria a fost înzestrată cu
carabine.

Este cunoscut faptul că Ludovic al XIV-lea avea o capacitate deosebită de a

se adapta vieții de război, soldații respectându-l nu doar pentru calitățile sale
strategice și militare dovedite pe câmpul de luptă, ci și pentru Hôtel des
Invalides. Complexul de clădiri a fost construit ca spital și azil pentru
veteranii de război. Construit în prima parte a domniei sale, 1670-1676,
astăzi adăpostește și mormântul lui Napoleon Bonaparte. Războaiele de
anexiuni extrem de costisitoare din perioada 1688-1713 au fost finanțate din
buna colectare a taxelor. Louisiana, statul din coloniile franceze de pe
continentul american, a fost înființat și numit în cinstea sa, în 1682, de către
exploratorul francez Robert Cavalier de La Salle.

În 1667, invadează Țările de Jos și spaniole, pe care le considera moștenire

a soției sale, începând astfel un război ce avea să dureze mare parte a
domniei sale. După o campanie genială a trebuit să se retragă sub presiune
engleză și olandeză, motiv pentru care s-a jurat să se răzbune pe olandezi.
În acest scop s-a aliat cu vărul său ; Carol al II-lea al Angliei, iar în 1672 a
invadat Țările de Jos. Războiul avea să se încheie în 1678, odată cu
semnarea Tratatului de la Nijmegen, în urma căruia Ludovic ieșise victorios.
Aproape singur învinsese o coaliție (Spania, Olanda și Sfântul Imperiu
Roman) și dictase termenii inamicilor. El anexase Flandra, Lorena și Franche-
Comté. Flota sa le egala pe cea engleză și olandeză ; iar la Paris era numit
„Cel Mare”.

În 1680, Marchiza de Montespan a fost implicată într-un scandal în care

multe persoane importante fuseseră acuzate de vrăjitorie. Temându-se
pentru reputația sa, a moderat ostentația și distracțiile de la curte. În 1682,
sediul guvernului este mutat la Versailles. Anul următor, regina moare; iar
Ludovic se recăsătorește în secret cu doamna de Maintenon, alături de care a
rămas până la moarte. După moartea lui Colbert, situația Franței se schimbă.
Tradiționalilor inamici li se alătură acum și protestanții. Regele vedea în toți
protestanții posibili rebeli, iar atunci când nu a reușit să-i convertească, a
revocat Edictul de la Nantes care le acorda libertatea la religie și a început
persecuția acestora. Englezii, olandezii și habsburgii s-au unit pentru a
rezista expansionismului francez, iar rezultatul a reprezentat un război de 9
ani în urma căruia Franța a fost nevoită, prin Tratatul de la Rijawijk, să
renunțe la teritoriile cucerite. În Războiul de Succesiune spaniol ajutase la
formarea unei alianțe anti-franceze, în urma căreia Franța aproape că
pierduse toate avantajele dobândite secolul precedent. În urma unei revoluții
în Londra, combinată cu victorii ale Franței, s-a ajuns la sfârșitul războiului.
Tratatele semnate au dus la pierderea hegemoniei, dar la păstrarea
teritoriului intact.
 Ludovic a murit în 1715, la vârsta de 77 de ani. În testamentul său, acesta a
lăsat puterea reală în mâinile Ducelui de Maine, fiul său cu Doamna de
Montespan, testament ce avea să ajute la distrugerea monarhiei.
Parlamentul din Paris a anulat testamentul și a redescoperit o putere politică
care a folosit la împiedicarea tuturor reformelor domniilor viitoare, făcând
astfel Revoluția Franceză inevitabilă.

Ludovic al XIV-lea și Epoca de Aur a Franței

📁 Biografii
Autor: Andreea Lupşor

În cartea sa, Secolul lui Lodovic al XIV-lea, Voltaire spune că în istorie au

existat patru epoci glorioase:prima este reprezentată de perioada de apogeu a
Greciei Antice, anii lui Pericle, Aristotel, Plato sau Alexandru cel Mare. A
doua – Roma lui Cezar şi Augustus, în timp ce pe cea de-a treia o găsim în
Renaşterea Medievală. Cea de-a patra eră splendidă a umanităţii este cea a lui
Ludovic al XIV-lea, despre care filosoful spune că se apropie de perfecţiune
prin imensele contribuţii la dezvoltarea artelor şi ştiinţelor, şi prin influenţa
civilizatoare pe care a avut-o în întreaga Europă.

Louis-Dieudonné – miracolul Franţei

Fiul regelui Ludovic al XIII-lea şi al Anei de Austria s-a născut la Saint-Germain-

en Laye în 1638, şi a primit numit Louis-Dieudonné („dar de la Dumnezeu”)
pentru că se naşte după 23 de ani în care părinţii săi nu avuseseră niciun copil.
Ludovic al XIV-lea avea să domnească 72 de ani, 3 luni şi 18 zile, fiind astfel
printre cei mai longevivi monarhi din lume.

Ludovic al XIII-lea moare în 1643, iar fiul său de nici 5 ani îi urmează la tron sub
conducerea de facto a unei regenţe controlate de cardinalul Mazarin. Primii ani ai
regenţei au stat sub semnul unei revolte conduse de marii nobili şi membri ai
Parlamentului parizian. Familia regală a fost chiar alungată din Paris de două ori şi
au fost ţinuţi sub arest în palatul regal. Anii revoltelor şi-au pus amprenta asupra
caracterului tănârului rege, care ulterior a domnit bazându-se pe credinţa că
autoritatea şi ordinea trebuie să se opună haosului. De asemenea, Mazarin i-a
insuflat copilului credinţa originii divine a monarhiei şi că ideea că regele trebuie
să se identifice cu Franţa.

Playvolume00:00/01:00historia-roTruvid

Domnia lui Ludovic începe practic în momentul morţii cardinalului Mazarin, în

1661. Regele nu va mai apela la ministeriatul unui nou cardinal, punând astfel
capăt perioadei în care statul a fost practic condus de aceşti cardinali-miniştri
(Richelieu şi Mazarin). Guvernarea lui Ludovic a stat sub semnul teoriei dreptului
divin al regilor şi, implicit, a lipsei restricţiilor domniei monarhice. Regele a fost
propriul său prim-ministru şi a guvernat cu ajutorul a doar câţiva miniştri aleşi, fără
să se bazeze prea mult pe Adunarea Stărilor Generale (Parlamentul francez). În
pofida tradiţiei, i-a exclus din consiliu pe toţi membrii familei regale şi pe membrii
vechii nobilimi militare.

Moştenirea lui Ludovic al XIV-lea

Perioada lui Ludovic al XIV-lea e considerată a fi una dintre cele mai bogate epoci
artistice din istoria Franţei. Sub patronajul Regelui-Soare se înființează Academia
pentru Pictură şi Sculptură (1663), Academia de arhitectură (1671), Academia de
Muzică (1672) şi Academia Franceză, creată în 1635 de cardinalul Richeliu, trece
sub control regal în 1671. În perioada domniei sale, literatura franceză înfloreşte
prin operele clasice ale lui Moliere, Racine şi La Fontaine, toţi aflându-se sub
protecţia regală

Politica externă dusă de Ludovic al XIV-lea este si astăzi subiectul unor discuţii
aprinse între istorici. Unii îl critică din cauza ambiţiilor nemăsurate şi a uşurinţei cu
care se implica în conflicte, în timp ce alţii susţin că la baza politicii sale a stat
înotdeauna interestul Franţei. În orice caz, bilanțul domniei sale spune
multe:Franţa a câştigat zece noi provincii, un imperiu peste oceane şi a devenit
prima putere pe continent. Victoriile sale politice şi dezvoltarea culturală i-au adus
Franţei admiraţia întregii Europe faţă de succesul, puterea şi spiritul sofisticat
francez. Obiceiurile, valorile şi modul de viaţa francez au devenit un model pentru
curţile regale europene, iar în această perioadă franceza se impune ca limbă a elitei.

Napoleon spunea despre Ludovic al XIV-lea că a fost nu doar un mare rege, dar şi
singurul rege al Franţei care să merite titlul de monarh. Filosoful german Leibniz îl
considera unul din cei mai mari regi din toate timpurile, iar Voltaire spunea despre
anii domniei sale că a fost o epocă etern memorabil, „Marele Secol” al Franţei.

Absolutismul Regelui Soare şi prosperitatea epocii sale îşi găsesc cea mai fidelă
expresie la Versailles. Marele palat, cu grădinile sale splendide, arhitectura
sofisticată şi designul interior, a fost modalitatea artistică prin care Ludovic al
XIV-lea a înţeles să-şi demonstreze puterea nemărginită. Sala Oglinzilor, cea mai
prestigioasă sală a complexului devenit reşedinţă regală în 1682, a fost decorată
sub atenta îndrumare a regelui, în aşa fel încât să înfăţişeze grandoarea şi marile
succese ale monarhului. (omiţând desigur părţile mai puţin bune ale politicii
regale).

Curiozităţi
Regele a avut cinci copii cu soţia sa, Maria Tereza a Spaniei, şi alţi 13 copii
nelegitimi cu amantele sale. Toţi cei cinci copii legitimi ai săi au murit înaintea sa,
astfel că la moartea lui a urmat la tron un strănepot în vârstă de 5 ani, ducele de
Anjou.

Din cauză că avea doar 1.62m, Ludovic obişnuia să poarte tocuri înalte şi peruci
luxoase care să-l facă să pară mai înalt.

Regele a murit în 1715, cu 4 zile înaintea celei de a 77-a aniversare a sa, şi se pare
că ultimele sale cuvinte ar fi fost „Eu plec, dar statul va dăinui pentru totdeauna”.
Cât despre faimoasa declaraţie, „L'État, c'est moi”, istoricii de azi tind să considere
că a fost atribuită în mod eronat Regelui Soare.

EPOCA REGELUI SOARE

1 Comment / Cultura, Istorie medievala / By Catalin Stanculescu
Domnia de saptezeci si doi de ani a lui Ludovic al XlV-lea – epoca Regelui Soare –
a fast marcata de grandoarea suprema si de increderea in sine care au aparut in
intreaga cultura franceza, de la literatura si pictura pana la arhitectura si
mestesuguri.

Ludovic al XlV-lea “Regele-Soare”

Ludovic a devenit rege al Frantei in 1643, la varsta de patru ani. Din 1661 – anul mortii
prim-ministrului sau de incredere, Cardinalul Mazarin – pana in anul mortii sale, 1715,
Regele Soare a domnit ca monarh absolut al celei mai populate tari din Europa. In
decursul domniei sale, Franta a devenit o tara unita si prospera. Stabilitatea politica si
prosperitatea econornica au creat conditii pentru inflorirea artelor si a mestesugurilor.

Ludovic considera arta ca o expresie a suprematiei intemationale a Frantei. Artele si

mestesugurile erau organizate de stat, cu scopul declarat de a mari gloria tarii si a
simbolului ei in viata, a Regelui insusi, in ochii lumii. Prim-ministrul lui Ludovic, Jean-
Baptiste Colbert (1619-1683) a fost numit responsabil cu productia artistica, insa
politica era trasata chiar de regele Ludovic.

Proiectarea cladirilor marete

In ciuda faptului ca amestecul statului In domeniul artelor a degenerat adesea in

monotonie sau chiar obtuzitate, arta franceza oficiala din a doua jumatate a secolului al
XVII-lea poate fi caracterizata printr-o suprema grandoare si incredere in sine. In anii ce
au precedat domnia lui Ludovic al XIV-lea, s-au construit foarte putine cladiri. Regele
Soare a schimbat acest lucru intr-un mod esential. El a poruncit sa se construiasca noi
cladiri splendide, in stil clasic, pentru a exprima gloria noii epoci.

Una dintre cele mai reusite arhitecturi din Paris a fost creata in timpul lui Ludovic al XIV-
lea. Arhitectul, Jules Hardouin Mansart (1646-1708), a construit gratioasa Place
Vendome, cu colonade, acolo unde astazi este plasat hotelul Ritz; Pont Royale a fost
construit pentru traversarea Senei spre noul Tuileries. In 1676, Ludovic a inaugurat Les
Invalides, un spital pentru veterani care putea gazdui pana la 7000 de soldati varstnici
sau raniti. Pana si arhitectura militara a excelat, datorita, mai ales, inginerului
militar Sebastien de Vauban (1633-1707). El a revolutionat proiectarea fortaretelor care
aparau granitele Frantei. Primul proiect de constructie, de mare amploare al regelui a
fost extinderea Luvrului, vechiul palat fortificat din Paris, care astazi adaposteste cea
mai importanta colectie de arta a Frantei. Pentru a proiecta noua aripa estica a Luvrului
a fost chemat marele arhitect baroc italian Bemini (1598-1680), insa schitele lui au fost
respinse in favoarea celor executate de un arhitect francez necunoscut, Charles
Perrault. Caracterul francez ai clasicismului epocii lui Ludovic al XIV-lea nu trebuia pus
la indoiala.
 Cel mai mare monument construit in
timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea il reprezinta magnificul palat de la Versailles,
simbol ai puterii Regelui Soare. Niciunde altundeva nu sunt mai bine reprezentate
rafinamentul politicii si artei franceze decat in aceste cladiri marete, gradinile intinse si
ceremonialul opulent de la Versailles.

Regele vesel

Palatul a fost construit in jurul unei mici cabane de vanatoare, construita de tatal lui
Ludovic (regele Ludovic al XIII-lea) pentru el insusi, la Versailles. In tinerete, Ludovic,
impreuna cu prietenii sai adolescenti, petreceau adesea in jurul cabanei, departe de
adultii de la curte. In 1663, o alta petrecere avea sa-l inspire in construirea noului palat.
Ambitiosul ministru de finante, Nicholas Fouquet (1615-1680), l-a invitat pe rege si inca
6000 de oaspeti la o petrecere somptuoasa la noua lui casa de la tara, in localitatea
Vaux-le-Vicomte, la sud-est de Paris. Fouquet pregatise o petrecere opulenta, cu balet,
piese de teatru si o barca in forma de balena, din care, in timp ce se deplasa incet de-a
lungul unui canal artificial construit in gradina, se lansau focuri de artificii. Atat castelul
cat si amploarea spectacolului demonstrau ca Fouquet devenise foarte bogat si, in
decurs de o luna, Ludovic l-a arestat acuzandu-l de delapidare. Urmand la doar cateva
luni dupa moartea cardinalului Mazarin, dizgratia in care a cazut Fouquet a marcat
sfarsitul guvernarii ministrilor plini de putere. Ludovic s-a hotarat sa prade Vaux, luand
statui, arbori de portocali, tapiserii si argint la Versailles dar, mai presus de orice, i-a
angajat pe cei trei arhitecti principali ai ministrului.

Contributia cea mai insemnata a lui Mansart,

fost arhitect al ministrului de finante, la decorarea interioara a palatului o
reprezinta celebra Galerie des Glaces (Galeria Oglinzilor), construita intre 1678-1684.
Oglinzile – pe vremea acceea obiecte de lux, rare si foarte scumpe – erau separate prin
intermediul unor pilastrii din marmura verde impodobite cu diverse trofee aurite.
Andre LeNatre, si el arhitect al aceluiasi ministru cazut in dizgratie, (1613-1705) a fost
desemnat director al gradinilor regale. El a fast cel mai mare arhitect de gradini al
secolului. Cea mai cunoscuta creatie a lui este, probabil, aranjamentul arhitectural de
pe Champs Elysees, celebrul bulevard din Paris, caracterizat, ca si gradinile din
Versailles, prin formalism exagerat, linii drepte si motive geometrice.
Apa a jucat un rol foarte important in gradinile de la Versailles, la fel ca si in Vaux – de la
inaltimile sale, Versailles se lauda cu aproximativ 1400 de fantani arteziene care
functionau cu ajutorul unui sistem complex de pompe.
In anumite puncte ale gradinii erau amplasate diferite sculpturi. Ele erau coplesitor de
clasice, atat ca stil cat si ca tema, cu zei si zeite romane ce reflectau admiratia lui
Ludovic al XIV -lea pentru Roma antica pe care o considera un model de disciplina a
puterii.

Eleganta

Construit
ca un simbol al puterii, al unitatii franceze si al autoritatii centralizate a regelui, palatul de
la Versailles a devenit o expozitie permanenta pentru artele si mestesugurile franceze,
unde diplomatii si alti vizitatori straini
puteau admira si chiar comanda – unele dintre cele mai frumoase si mai la moda creatii
din Franta.
Una dintre politicile lui Ludovic se referea la imbunatatirea balantei de plati a Frantei. In
momentul incoronarii lui, Franta era aproape falimentara – chiar si bijuteriile coroanei
fusesera amanetate – si aproape toate bunurile de lux erau importate, mai ales din ltalia.
Regele era foarte hotarat sa elibereze Franta de aceasta dependenta fata de tarile
straine. Pentru a realiza aceasta, Ludovic si Colbert au adus in Franta pe cei mai buni
mestesugari – sticlari din ltalia, aurari din Anglia, fierari din Germania – si le-au creat
conditii sa lucreze in atelierele din Franta, unde ii Invatau meserie pe ucenicii francezi.
In anul 1667, au fost dublate taxele pe importuri si Colbert a creat Atelierele Coroanei
din Gobelins. Aceste ateliere erau infiintate, ca unitate privata, inca din anul 1662, insa
Colbert a declarat ca telul artei este de a-l servi pe rege.

Mestesugurile

Sub conducerea
directorului artistic, Charles LeBrun (1619-1690), atelierele Gobelins au devenit caminul
multor mestesugari, de la tesatori de tapiserii si tamplari pana la bijutieri si fierari.
Mobilele realizate la Gobelins erau foarte ornamentate si grele (desi rar mai grele decat
mobila din argint masiv din camera de lucru a regelui – curand topita pentru a plati
razboaiele duse de rege). Ornamentele cu alama, baga si sidef erau la mare pret.
Ludovic al XIV-lea a fost si un mare patron al picturii si a largit mult colectia deja
inceputa de catre regele Francisc I (1494-1547), care a cumparat celebrul tablou Mona
Lisa si multe alte capodopere realizate de Leonardo da Vinci, care se afla astazi
expuse la Luvru. Multe alte tablouri geniale sunt expuse la Versailles. De
exemplu Sfantul Ion al lui Rafael este expus fata in fata cu Regele David, al loi
Domenichino, deasupra patului regal.
Stilul oficial

Academia de Pictura, infiintata in anul 1648,

a ajuns in anul 1661 sub directa conducere a lui Colbert. El i-a marit si mai mult faima si
a facut-o mult mai exclusivista. Artstii erau invatati sa creeze in ‘stilul oficial’ – o versiune
modificata a barocului italian. Charles LeBrun a devenit pictor de casa al regelui, practic,
dictatorul artei oficiale din timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea, marcand stilul care
reflecta pompa, formalismul si opulenta care existau la curtea Regelui Soare. LeBrun a
proiectat cea mai mare parte a statuilor de la Versailles ca si mobila, tapiseria, argintaria
si covoarele.
La Versailles traiau mii de curteni pe care Ludovic incerca sa-i si distreze. Jocurile de
noroc erau foarte populare, cu mize mari si escrocheriile erau numeroase. Ca parte a
spectacolelor care aveau loc seara, se jucau numeroase piese de teatru dar existau si
jocuri de artificii, feerii sau chiar spectacole de balet. Regele insusi era un foarte bun
dansator si participa adesea la spectacolele de balet care aveau loc la Versailles.
Dramaturgia
In decursul unui spectacol care se desfasura la Luvru, Ludovic l-a intalnit pentru prima
data pe Moliere (1622-1673) – pe atunci director-actor. Regele s-a imprietenit curand cu
dramaturgul care a scris o serie de mari comedii ce au ramas si astazi la fel de actuale
ca si in secolul al XVII-lea. Ludovic al XIV-lea a devenit chiar nasul de botez al primului
fiu al celebrului Moliere. La fel ca cei mai mari scriitori ai epocii sale, Moliere era un fin
psiholog si in lucrarile lui a demascat pretiozitatea dar si ipocrizia din societatea
contemporana lui. In piese precum Mizantropul, din 1666, sau Avarul, reprezentata in
1668, dramaturgul s-a folosit de comedie cu scopul foarte serios de a diseca motivele
care se ascund in spatele comportamentului uman. Jean Racine (1639-1699) si Pierre
Comeille (1604-1684) erau printre cei mai mari tragedieni ai epocii. In piese cum ar
fi Cidul (1636) sau Polyeucte (1643), Corneille a explorat relatia dintre datorie si
pasiune.
Racine, a creat personaje foarte nesigure in ceea ce priveste Binele si Raul, in
comparatie cu cele ale lui Comeille; ele sunt victime ale unor pasiuni distrugatoare prin
luptele lor interioare, anume dragostei si gelozie, in Fedra (1677), sau a dragoste si
datorie, in Berenice (1670).
Muzica pentru viata

Ludovic al XIV-lea
iubea muzica. Se trezea si se imbraca acompaniat de sunetul muzicii interpretate in
gradinile palatului Versailles. La capela din Versailles au fost interpretate piesele lui
Lully, deasemenea violonistii acompaniau cina regelui si, in noptile de vara, Ludovic
impreuna cu prietenii lui se imbarcau in gondole si navigau pe canalele din gradinile de
la Versailles, in vreme ce o orchestra de muzicieni ii urmau, pe o platforma plutitoare.
Preferatul regelui, Jean-Baptiste Lully (1638-1687) a devenit Maestru al Muzicii
Regelui.

O data cu apropierea de sfarsitul secolului, faima Versailles-ului a inceput sa

paleasca. Un razboi de lunga durata seca incet vistieria tarii dar si morala. Un nou
spirit religios a inceput sa afecteze curtea regala. Un stil atat de opulent nu putea
supravietui in fata declinului politic al Frantei, a celui economic sau a mortii
Regelui Soare, care a survenit in anul 1715. Curtenii eleganti au inceput sa
paraseasca palatul de la Versailles si sa se reintoarca la Paris. Fastul care a
caracterizat marea epoca a Regelui Soare luase sfarsit.

Ludovic al XIV-lea al Franței

Ludovic al XIV-lea
 Ludovic al XIV-lea, de Rigaud, 1701

Date personale

Nume la naștere Louis Dieudonné de France

Poreclă le Roi Soleil, Louis le Grand

Născut 5 septembrie 1638

Castelul Saint-Germain-en-Laye,
Franța

Decedat 1 septembrie 1715

(76 ani, 361 zile)
Palatul Versailles, Franța

Înmormântat Biserica Saint Denis, Franța

Cauza decesului cauze naturale (cangrenă)

Părinți Ludovic al XIII-lea al Franței

Ana de Austria

Frați și surori Filip I, Duce de Orléans[1]

Căsătorit cu Maria Tereza a Austriei

Françoise de Maintenon

Copii Ludovic al Franței, Delfinul

Anne Élisabeth a Franței
Marie-Anne a Franței
Marie-Thérèse a Franței
Philippe-Charles al Franței
Louis-François al Franței

Religie catolicism

Ocupație politician
 colecționar de artă[*]
actor
monarh
om de stat

Limbi vorbite limba franceză

limba spaniolă

Apartenență nobiliară

Titluri rege al Franței și Navarrei[*]

Familie nobiliară Casa de Bourbon

Imn regal Vive Henri IV ![*]

Rege al Franței și al Navarei

Domnie 14 mai 1643 – 1 septembrie 1715 (72

ani, 110 zile)

Încoronare 7 iunie 1654, Reims, Franța

Predecesor Ludovic al XIII-lea

Succesor Ludovic al XV-lea

Regent Ana de Austria (până în 1651)

Semnătură

Modifică date / text

Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1

septembrie 1715, Versailles) a fost regele Franței și al Navarei. A condus Franța
timp de 72 de ani – una dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană.
Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel Mare (Louis Le Grand), i-
a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani, dar a condus
personal guvernul din 1661, până la moartea sa în 1715.

Tinerețe și educație[modificare | modificare sursă]

 Ludovic la 8-10 ani
Părinții săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul și nedelicatul Ludovic al
XIII-lea de Bourbon, și frumoasa, cocheta, meticuloasa și bine crescuta Ana de
Austria, din linia spaniolă a Casei de Habsburg. După douăzeci și trei de ani de
căsătorie infertilă a părinților săi, micul Ludovic vine pe lume la 5 septembrie 1638 la
Castelul Saint-Germain-en-Laye. Nașterea sa a fost considerată, de aceea, un
adevărat miracol, motiv pentru care el a primit și numele de
botez Dieudonné (în franceză „darul lui Dumnezeu”), iar Franța, în semn de
recunoștință, a fost închinată de tatăl său, regele Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria,
care făcuse posibil miracolul[2].

Ludovic este fructul unei uniuni dinastice: bunicii paterni au fost Henric al IV-
lea și Maria de Médicis, care erau franco-navari și florentini iar bunicii materni au
fost Filip al III-lea și Margareta de Austria, care erau spanioli și austrieci, ambii din
Casa de Habsburg. La naștere, Ludovic a primit titlul tradițional pentru moștenitorul
tronului francez, cel de Delfin al Franței.

Nașterea lui Ludovic a fost urmată, doi ani mai târziu, de cea a lui Filip, mai întâi
Duce de Anjou, apoi, Duce de Orléans după moartea unchiului său, Gaston
d'Orléans.

După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moștenitorul său nu împlinise încă cinci
ani, copilul e crescut într-o familie mai puțin obișnuită, căci Ana de Austria, acum
regentă, se spune că trăia cu primul ei ministru, cardinalul Jules Mazarin, un
carierist italian inteligent și lipsit de scrupule. Împreună au supravegheat educația
regelui-copil și nu este lipsit de semnificație faptul că Mazarin i-a devenit naș.
Între 1648 și 1653, Franța a fost sfâșiată de un șir de revolte cunoscute sub numele
de Fronde (fronde înseamnă praștie, "arma" puștanilor parizieni).
 Portret al lui Ludovic al XIV-lea de Juste d'Egmont.
Ludovic al XIV-lea a fost profund influențat de Fronde, neabandonându-și credința
că ordinea și autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învățat de la
cardinal să creadă că monarhia a fost rânduită de către Dumnezeu să se identifice
cu Franța, să muncească din greu și să-și ia sarcina în serios. El a învățat, totodată,
să se prefacă, însușindu-și cinismul și disprețul față de motivația umană,
caracteristice lui Mazarin.

Educația formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era mărginită, așa cum
era, de altfel, cea mai mare parte a educației aristocratice: ceva istorie antică, dar
puțină istorie modernă, puțină geografie și matematică, o cunoaștere temeinică a
limbii spaniole și a celei italiene; a învățat să vorbească și să scrie excelent în
limba franceză. A fost învățat să călărească, să tragă cu armele de foc și să
danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moștenit
indubitabila sa pietate catolică și ura față de erezie, cu toate că, la fel ca ea, nu
poseda o cunoaștere profundă a problemelor teologice.

De-a lungul copilăriei, Ludovic a trecut pe lângă moarte de câteva ori:

 La vârsta de cinci ani aproape s-a înecat într-una din piscinele palatului regal. A
fost salvat in extremis.
 La nouă ani, la 10 noiembrie 1647, s-a îmbolnăvit de variolă. Zece zile mai târziu,
medicii erau fără speranță însă tânărul Ludovic și-a revenit miraculos.
 La 30 iunie 1658, regele a fost victima unei grave intoxicații alimentare când era
în Bergues. Luni, 8 iulie, îi sunt acordate ultimele ritualuri și urma să înceapă
pregătirea succesiunii însă Guénaut, medicul Anei de Austria, i-a dat un vomitiv
bazat pe antimoniu și vin iar tânărul rege din nou s-a vindecat miraculos.
Statura lui Ludovic – avea doar 1,62 m - trebuia să fie sporită prin tocuri înalte și
părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuși, statura scundă a lui Ludovic era, în
orice caz, compensată de demnitatea și siguranța sa înnăscute. În plus, el poseda
mult farmec și era foarte afabil. Era inteligent, pricepea repede și poseda o bună
memorie a chipurilor și a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era
sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Își scotea întotdeauna pălăria în fața
femeilor, chiar și a celei mai umile cameriste.
La 7 septembrie 1651 lit de justice (o sesiune specială a Parlamentului din Paris) îl
declară pe rege major. Încoronarea are loc la 7 iunie 1654 la Reims însă afacerile
politice sunt în mâna cardinalului Mazarin în timp ce Ludovic își continuă pregătirea
militară cu mareșalul Franței, vicontele de Turenne.

Domnia Regelui Soare[modificare | modificare sursă]

Politica absolutismului și reformele[modificare | modificare sursă]
Spre deosebire de regii contemporani, de exemplu cei din Anglia, Ludovic a avut
posibilitatea de a-și alege politica și miniștrii fără a privi la parlament. Putea lua rapid
hotărâri. Nu era obligat nici să își justifice acțiunile, nici să asculte criticile ce i se
aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă.

La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe
oamenii care conduseseră Franța sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel
care reformase armata, Fouquet, strălucitul și periculos de ambițiosul superintendent
al finanțelor, Séguier - cancelarul, Brienne și Lionne, care se ocupaseră împreună de
politica externă. Regele, în vârstă de 22 de ani, i-a privit cu răceală pe acești
politicieni maturi, experimentați și capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor
stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în
funcția de prim-ministru. Atunci regele făcu să explodeze bomba, spunând că a venit
vremea să guverneze el însuși; “vă dau poruncă să nu semnați nimic, nici măcar un
pașaport, fără ordinul meu; să-mi dați raportul mie personal în fiecare zi și să nu
favorizați pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor l-a întrebat pe rege cui îi va da el
raportul în viitor: “Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În următorii 54
de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru.[3][4]. Ludovic al XIV-lea se
ocupă personal de introducerea unor reforme legale. Grande ordonnance de
Procédure civile din 1667, cunoscut și cu numele de Code Louis, era un cod civil
uniform, valabil pentru întreaga țară, fiind primul de acest fel. Tratează cele mai
variate domenii : botezul, căsătoria, înmormântarea, compilarea registrelor
statului(opuse registrelor bisericii). Codul Louis a jucat un rol important în istoria
legală a Franței, fiind baza Codului Napoleon, pe care Napoleon Bonaparte îl va
promulga la începutul secolului XIX, Codul Napoleon va fi la rândul său baza
esențială pentru constituirea dreptului modern. Codul Louis are avantajul unificării
legislației pe tot teritoriul Franței, până atunci împărțită între nord și sud.

Crearea consiliului regal de finanțe[modificare | modificare sursă]

Jean Baptiste Colbert

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante
reforme administrative și mai ales de o redistribuire mai bună a taxelor. Monarhia
judiciară (unde rolul principal al regelui este să facă justiție), este înlocuită de o
monarhie administrativă (regele este conducătorul administrației). Finanța, condusă
acum de un controlor-general - Colbert, înlocuiește justiția ca preocupare principală
a consiliului. Cel care în mod normal era responsabil cu justiția François Michel le
Tellier, marchiz de Louvois sfârșește prin a abandona justiția ca scop principal,
dedicându-se afacerilor de război. Consiliul este organizat în mai multe consilii mai
mici cu roluri și importanță diferită. De-a lungul timpului se formează două clanuri de
gestiune rivale, nevoite să coexiste. Clanul Colbert se ocupă de tot ceea ce privește
economia, politica externă, marina și cultura. Clanul Tellier Louvois se ocupă de
apărare. Divide et impera este mottoul lui Ludovic. Având două clanuri rivale era
sigur că nici unul dintre miniștri nu ar fi plănuit o lovitură de stat. Colbert a redus
debitul național cu o serie de noi taxe. Taxele vamale au fost mărite în mod
particular de Colbert, pentru a promova comerțul și industria franceză, forțând
întreprinderile naționale să producă pentru stat. A descurajat importurile care
măreau costul în general.

 A creat fabrici, care pot fi de stat și a promovat în mod special țesătoriile

din Lyon prin manufacturile Gobelins, care de atunci au devenit renumite pentru
frumoasele tapițerii și rafinatele țesături. A încurajat venirea în Franța a
artizanilor și artiștilor din toată Europa: sticlari din Murano, tâmplari navali din
Olanda, fierari din Suedia.Astfel dispune de marfă de calitate superioară, care se
vinde ușor.
 Pentru a ușura comerțul îmbunătățește infrastructurile creând trasee noi. Cu
ajutorul fiului său, Jean-Baptiste Colbert de Seignelay, a dezvoltat Marina
Comercială pentru a vinde produsele și Marina Militară pentru a apăra
transportul mărfurilor.
 Promovează expansiunea tranzacțiilor și crearea companiilor comerciale:
Compania Indiilor Orientale(oceanul Indian), Compania Senegal(Africa),
Compagnie du Levant(marea Mediterană și Imperiul Otoman), Compania Indiilor
Occidentale(America).
Încet încet Franța are tot mai puțin nevoie să importe, exportul crește, iar visteria
statului începe să se umple. Până în 1671, clanul lui Colbert este dominant, dar la
începerea pregătirilor pentru războiul cu Olanda, reticența lui Colbert, care ezită să
se lanseze în mari cheltuieli, duc la discreditarea lui în fața regelui. În plus, diferența
de vârstă (Colbert 52 de ani), regele (33 de ani) fiind mai apropiat de marchizul de
Louvois, care avea doar treizeci de ani și aceeași pasiune-războiul. Clanul lui
Louvois rămâne cel mai influent până în 1685.

Justiția[modificare | modificare sursă]

 Ludovic al XIV-lea, 1665
Imediat Ludovic a diminuat influența profesiei de magistrat în favoarea
administratorilor regali. Sprijinit de rege, Colbert, controlorul-general, a introdus
codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672) și codul comercial
(1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672), Code Noir a clarificat
drepturile sclavilor în coloniile franceze. Codul reglementează sclavismul, elimină
unele abuzuri, garantează interzicerea separării familiilor de sclavi, limitează
sclavismul albilor. Parlamentul din Paris era, desigur, consultat, dar Ludovic era,
totodată, sfătuit de către un consiliu de justiție format în 1665, dominat de către
Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al
regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curți "superioare" în loc de
"suverane".

Spre sfârșitul domniei sale, când singurul moștenitor legal în viață rămăsese
strănepotul său, ducele de Anjou, care era un copil, Ludovic a emis un edit regal în
1714 declarând că "Ducele de Maine și Contele de Toulouse și descendenții lor de
parte bărbătească să aibă posibilitatea de a urca pe tron, dacă nu vor exista prinți de
sânge regal". Edictul regal însă sfida legea bisericii. În cazul în care ducele de Anjou
ar fi murit, moștenitorul legitim urma să fie nepotul de frate al regelui, Ducele de
Orléans.

Armata[modificare | modificare sursă]

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al
XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a câștigat respectul soldaților
săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și propria
abilitate ca soldat. Deseori și-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul
războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câștigat recunoștința
soldaților săi ca organizator și administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des
Invalides din Paris pentru soldații mutilați și pensionați. Îl preocupa într-o foarte mare
măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare,
fiind, în mod invariabil, bine informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era
curajos și s-a adaptat rapid la viața de campanie. Era fericit printre soldații săi, iar
aceștia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea
atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuși, motivul cel mai important al
succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe
care o avea asupra corpului de ofițeri. Nu numai comandanții cu grade înalte erau
aleși de către rege; Ludovic iși arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul
de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat,
cine era retrogradat.

Mâna dreaptă a lui Ludovic în controlul asupra armatei a fost François-Michel Le

Tellier, marchiz de Louvois. Acesta fusese instruit de tatăl său, Michel Le Tellier,
care condusese treburile militare pe vremea lui Mazarin, și în primii zece ani ai
domniei lui Ludovic.

Reprezentanții locali ai guvernului[modificare | modificare sursă]

Timp de veacuri, aristocrația administrase atât provinciile, cât și orașele. Pe
parcursul domniei sale, Ludovic, sub influența lui Colbert, a intervenit în guvernarea
locală. Acest lucru a avut o motivație: aceea de a strânge mai mulți bani din
impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficiența în creștere a absolutismului lui
Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de bani strânse din impozitări, mai ales
către sfârșitul domniei. Succesorii lui Colbert, folosind și dezvoltând tehnicile sale, au
fost capabili să finanțeze războaiele extrem de costisitoare care au durat
din 1688 până în 1713. Nu numai că venitul a crescut considerabil, peste nivelurile
înalte realizate deja pe vremea lui Richelieu și Mazarin, dar regularitatea și relativa
ușurință cu care erau strânse aceste sume imense sunt extrem de semnificative și
reflectă puterea absolutismului

Ludovic al XIV-lea și religia[modificare | modificare sursă]

Era un lucru acceptat faptul că regii își moșteneau tronurile prin drept divin – adică ei
nu stăpâneau prin consensul supușilor săi, ci erau aleși de către Dumnezeu. Ludovic
era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franței "fiul cel mai vârstnic al
Bisericii" și "regele preacreștin". El ținea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la
naștere –le dieu-donné (darul lui Dumnezeu). Născut din părinți aflați la o vârstă
destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franța de la
dezbinare spirituală și nu ezita să intervină personal și decisiv în treburile religioase.

Relațiile cu papalitatea[modificare | modificare sursă]

Ludovic XIV în 1673
Era în interesul comun, atât al papalității, cât și al Coroanei franceze, ca relația lor să
fie cordială. Ar putea părea surprinzător că, pe parcursul celei mai mari părți a
domniei sale, Ludovic al XIV-lea și papii contemporani lui s-au aflat în relații proaste.
În 1661, tânărul rege era extrem de încrezător în sine și nu avea de gând să se
ploconească în fața nimănui, nici măcar a papei. Exista un obicei vechi prin care
regele își însușea veniturile eparhiilor vacante; el funcționase doar în partea de nord
a Franței. Doi episcopi din sud au făcut apel la Roma împotriva regelui lor. Papa
Inocențiu al XI-lea a apreciat că nu era pur și simplu vorba de bani, ci de pretenția
regelui de a schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. Prin urmare, el i-a sprijinit
pe episcopi, amenințând să-l condamne pe cel mai vârstnic fiu al Bisericii, dacă nu
bătea în retragere. Reacția lui Ludovic al XIV-lea a fost aceea de a le da frâu liber
galicanilor. Episcopii influențați de galicanism au publicat așa-numitele Articole
galicane. Acestea erau antipapale, declarând că "regii și prinții nu erau supuși Romei
în probleme nespirituale", că "în problemele spirituale papii erau inferiori consiliilor
generale" și că "hotărârile papei puteau fi schimbate dacă nu aveau aprobarea
întregii biserici". Aceste sentimente erau extrem de jignitoare pentru Roma. Inocențiu
al XI-lea a refuzat să mai hirotonisească episcopi francezi, drept care în scurt timp
nu mai puțin de 35 de dioceze erau neocupate. În ianuarie 1687, el a anulat
imunitatea ambasadei franceze de la Roma față de inspecția funcționarilor care îi
urmăreau pe delincvenți. Când Ludovic i-a cerut ambasadorului său să sfideze
autoritatea papală, papa l-a excomunicat pe ambasador și se pregătea să-l
excomunice și pe Ludovic al XIV-lea.

Hughenoții[modificare | modificare sursă]

Calviniștii francezi erau cunoscuți sub numele de hughenoți. Ludovic socotea până și
existența bisericilor hughenote drept o provocare și o insultă la adresa regelui
preacreștin. Între 1661 și 1679, hughenoții nu au fost persecutați fizic, dar au fost
făcuți să nu se simtă în largul lor. Le erau impuse restricții în privința căsătoriilor și a
înmormântărilor. Li se închideau școlile și bisericile. În 1679 Ludovic a optat pentru o
politică mai agresivă. Obiectivele sale au rămas aceleași – eradicarea ereziei și o
biserică și un stat unificat. Hughenoții au fost alungați din serviciile publice și li s-a
interzis practicarea profesiilor de medic, avocat și editor. Copiii le erau luați de la
vârsta de șapte ani spre a fi educați ca niște catolici. Marillac își cantonase trupele în
mijlocul protestanților recalcitranți. Autoritățile încurajau trupele să se poarte rău.
Bărbații erau bătuți, femeile violate, copiii terorizați iar casele dărâmate. Cei care îi
denunțau pe hughenoți erau recompensați cu jumătate din proprietatea acestora.
Protestanților le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se permitea să folosească
slujitori catolici. Nu aveau voie să emigreze. A urmat Edictul de la Fontainebleau,
la 22 octombrie 1685, prin care se interzicea credința protestantă.

Jansenismul[modificare | modificare sursă]

Se poate considera că jansenismul s-a ivit în anul 1640, o dată cu publicarea
cărții Augustinus de Cornelius Jansen, la doi ani după moartea sa.
Confesorii iezuiți ai lui Ludovic al XIV-lea îi spuseseră că influența janseniștilor crea
dezbinare. "Jansenist" devenise un termen general desemnând un abuz, foarte
asemănător termenului de "fascist" din vremurile noastre. Este surprinzător faptul că
pe Ludovic nu îl impresionau standardele morale înalte ale janseniștilor, deși era
conștient de "lipsurile" Bisericii franceze în ansamblul ei. În 1661 el a impus la Port-
Royal doctrinele iezuite și i-a alungat pe conducătorii janseniști bărbați. Cu toate
acestea, jansenismul a continuat să fie o forță, chiar dacă Ludovic al XIV-lea îi
persecuta pe janseniști ori de câte ori se ivea ocazia. În ultimii ani ai domniei sale,
Ludovic al XIV-lea și-a dat seama că pentru a distruge jansenismul trebuia să-și
refacă relația cu Roma. Prin urmare, în 1693, el a renunțat la Articolele galicane.
Presiunea franceză de la Roma a condus la bula Vineam Domini, care nu le mai
dădea dreptul janseniștilor la "tăcerea respectuoasă" cu ajutorul căreia, începând
din 1668, ei fuseseră în stare să "susțină" probleme teologice delicate. Cu ajutor
papal, Ludovic a trimis soldați spre a alunga maicile rămase la Port-Royal. În 1711 el
a dat ordin să fie complet dărâmate clădirile, iar osemintele janseniștilor morți să fie
reînhumate într-o groapă comună. Apogeul războiului lui Ludovic împotriva
janseniștilor a fost atins o dată cu bula papală Unigenitus din septembrie 1713, care
condamna 101 propoziții eretice din literatura jansenistă.
Ludovic al XIV-lea și politica externă[modificare | modificare
sursă]

Ludovic al XIV-lea de Antoine Coysevox statuie aflată

în curtea hotelului Le Pelletier de Saint-Fargeau (acum folosită de Muzeul
Carnavalet)
Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă
discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleași ambiții nemăsurate,
aceeași disponibilitate de a risca declanșarea unui război, aceeași indiferență față de
suferința umană. Apărătorii săi susțin că politica externă a lui Ludovic era concepută
în adevăratul interes al Franței.

Războiul de devoluție, 1667-1669[modificare | modificare sursă]

Statu-quo-ul din Europa a fost alterat în mod drastic de moartea lui Filip al IV-
lea al Spaniei în 1665. I-a urmat la tron fiul său minor și bolnav, Carol, văduva lui
Filip fiind regentă. Ludovic al XIV-lea credea că această slăbiciune temporară a
guvernului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franței. Ludovic a luat hotărârea
de a avansa pretenții la moștenirea spaniolă în numele soției sale. Avocații francezi
au folosit un argument ingenios pentru a lua o parte din Țările de Jos spaniole. Ei s-
au folosit de o veche lege flamandă – dreptul la devoluție -, conform căreia atunci
când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietățile sale trebuiau să fie
atribuite copiilor din prima căsătorie. Maria Tereza era fata primei soții a lui Filip al
IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Argumentul era cusut cu ață albă pentru că
dreptul de devoluție se aplică doar proprietății particulare.

Mașina de război franceză alcătuită din 50 000 de oameni, demonstrase faptul că e

pregătită de luptă. Castel-Rodrigo, guvernatorul Țărilor de Jos spaniole, cu doar 20
000 de soldați, nu-i putea împiedica pe francezi să se "servească" cu numeroase
orașe importante și valoroase, îndeosebi Douai, Charleroi, Oudenaarde și Lille.
Ludovic l-a trimis pe Condé să cucerească Franche-Comté. Prin tratatul încheiat la
Aix-la-Chapelle în mai 1668, Franța a fost de acord să redea Spaniei Franche-
Comté, cu condiția ca ea să păstreze multe din cuceririle făcute în Țările de Jos.

Războiul cu olandezii, 1672-1679[modificare | modificare sursă]

Între 1668 și 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea Olandei. Olandezii urmau
să primească o lecție, pentru ca pe viitor să nu se mai amestece în acțiunile Regelui
Soare de înglobare a Țărilor de Jos spaniole. La 6 aprilie 1672, Franța a declarat
război Provinciilor Unite. Pe la jumătatea lunii iunie, soldații lui Ludovic cuceriseră 40
de orașe olandeze, iar olandezii își abandonaseră fortărețele Barierei (cetăți ce
aveau rolul de a apăra Țările de Jos spaniole de atacurile Franței). La 22 iunie, Jan
de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în favoarea unor relații
prietenești cu Franța, a trimis emisari spre a discuta termenii predării. Olandezii s-au
oferit să plătească o despăgubire și să cedeze Franței întregul teritoriu olandez aflat
la sud de râul Maas. Ludovic al XIV-lea a respins ofertele olandezilor. Ca urmare a
acestei prelungiri a războiului s-au petrecut mai multe lucruri:

 Împăratul Leopold și principele elector de Brandenburg și-au trimis armatele în

sprijinul republicii olandeze;
 Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele și inundând provincia;
 O mulțime de oameni din Amsterdam i-au linșat pe Jan și Cornelius de Witt,
aducându-l astfel pe Wilhelm al III-lea de Orania la putere.
După ce intrase în război de partea Franței, fără entuziasm, Anglia se retrase,
în 1674, și se aliase acum cu Olanda, prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea,
Maria, cu Wilhelm de Orania. Suedia, care și ea intrase în război de partea Franței,
fusese învinsă de principele elector de Brandenburg la Fehrbellin (1675). Ca rezultat
al negocierilor prelungite de la Nijmegen din vara anului 1678, Franța a
păstrat Franche-Comté și orașele din Flandra. Pe de altă parte, Ludovic a înapoiat
olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord.

Războiul de nouă ani, 1688-1697[modificare | modificare sursă]

Olandezii au declarat război Franței în noiembrie 1688. După șase luni, li se
alăturaseră imperiului Brandenburgul, Spania, Anglia și Bavaria, formând o coaliție
continentală, Prima Mare Alianță. Cele mai dramatice evenimente s-au întâmplat pe
mare. Până în 1692, flota franceză a dominat Canalul Mânecii, dar, în final, a pierdut
în fața flotei britanice. Prin tratatul de la Ryswick, în mai 1697, Ludovic al XIV-lea
păstra partea franceză a regiunii Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra
făcute după 1678. A renunțat la Luxemburg și Philippsburg, cu toate că i s-a permis
să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui ei și Avignonul papei. A
înapoiat, de asemenea, Barcelona Spaniei și cuceririle sale din Canada Angliei. Cu
alte cuvinte, Franța a pierdut toate cuceririle făcute după pacea de la Nijmegen.
Ludovic a suportat umilința de a trebui să-l recunoască pe Wilhelm de Orania drept
"Maiestatea Sa William al III-lea, rege al Angliei".

Războiul pentru succesiunea spaniolă, 1702-

1713[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul Succesiunii Spaniole.
Două familii regale europene emiteau pretenții la tronul Spaniei: Habsburgii austrieci
și Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa
moștenitori. Prin testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou,
nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea băiat al Delfinului, cu clauza ca
tronurile Franței și Spaniei să nu se unească niciodată. Atât Anglia, cât și Olanda l-
au recunoscut cu promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut trei gafe.
În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de faptul că Filip al V-
lea nu renunțase nicidecum la pretenția sa la tronul Franței. În al doilea rând, în
numele nepotului său, Ludovic a alungat trupele olandeze din cetățile Barierei din
Țările de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziți. În al treilea rând, l-a recunoscut pe
fiul lui Iacob al II-lea - care era pe moarte și în exil- drept Iacob al III-lea; exista o
cale mai sigură de a provoca ostilitatea englezilor? Pe 15 mai 1702, Marea Alianță a
declarat război Franței. În urma tratatelor de pace din 1713 și 1714, Filip al V-lea a
rămas rege al Spaniei, dar a renunțat la pretenția la tronul Franței.

Sfârșitul domniei[modificare | modificare sursă]

Bătrânețea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie și gută. Trei Delfini au murit în
decurs de 11 luni din cauza lui Fagon, doctorul regal, iar faptul că spre a-și acoperi
propria incompetență, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviți de către
Orléans, nepotul regelui, nu sporește respectul față de el. Ludovic a fost împietrit de
durere atunci când soția nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut și ea victimă
pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaïde fusese favorita regelui și a
bătrânei sale soții. Ea era afectuoasă, vioaie și ușor obraznică; aducea viață și
râsete în existența așezată a bătrânilor, iar aceștia o adorau.

În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simți bine. Își pierduse
pofta de mâncare și nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce
Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira.
În august, pe rege a început să-l doară piciorul și i-au apărut pete negre. Fagon a
pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lumea știa că e vorba de cangrenă. În
cele din urma, Fagon a prescris amputarea, dar de data asta, regele și-a sfidat
doctorul. Agonia Regelui Soare a fost înfiorătoare și prelungită. Sfârșitul a venit la 1
septembrie 1715 la Versailles cu patru zile înainte să împlinească 77 de ani. El l-a
binecuvântat pe băiețelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata
sa pasiune pentru construcții și războaie.

Ludovic, patron al artelor[modificare | modificare sursă]

Hôtel des Invalides

În ciuda faptului că era foarte atent la economia națională, Ludovic al XIV-lea a
cheltuit sume mari de bani sprijinind artiștii care lucrau sub ordinele sale, pentru a
face Franța tot mai puternică și ca imagine publică. Sfătuit de Colbert, unul din
primele proiecte ale lui Ludovic, este restaurarea castelului și grădinilor Tuileries,
încredințate lui André Le Nôtre și Louis Le Vau. Interioarele sunt încredințate
lui Charles Le Brun și pictorilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură.
Cardinalul Richelieu, sub Ludovic al XIII-lea a fondat Academia Franceză, iar
Ludovic al XIV-lea a luat-o sub patronajul său. A creat alte academii, printre care
Academia regală de Arhitectură, Academia regală de Științe. A fost patronul multor
artiști ca pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud; sculptorii
Antoine Cosevox, François Girardot; arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-
Mansard; desenatorul de grădini André Le Nôtre, a căror lucrări vor fi faimoase în
toată Europa. Muzicienii Jean Baptiste Lully, Marc-Antoin Charpentier. În acea
perioadă înfloresc scriitorii Molière, Jean Racine, Jean de la Fontaine a căror lucrări
au mare influență și în zilele noastre. La Paris se construiesc monumente publice
simboluri ale monarhiei absolute, Ludovic dorește ca Parisul să devină cel mai
magnific oraș al Europei, în competiție cu Roma și Madrid. La Paris face să se
construiască două piețe care vor influența urbanismul în toată Europa: place
Vendôme și place des Victoire. Mărește Luvrul ca dealtfel și alte rezidențe regale din
vecinătatea Parisului: Vincennes, Marly, Meudon. Inițial pentru lucrările la Luvru a
fost contactat arhitectul Gian Lorenzo Bernini, dar cum proiectul s-a dovedit prea
costisitor(Bernini voia să se demoleze aproape total edificiul), a fost contactat
Claude Perrault. Ordonă construirea complexului militar Hôtel des Invalides, casă de
odihnă pentru militarii și oficialii care serviseră cu fidelitate în armată sub comanda
sa, deveniți infirmi din cauza rănilor de război, sau prea bătrâni. Acesta va fi unul
dintre pionierii farmaciei internaționale. Biserica sa, cu marea cupolă aurită, este
considerată o capodoperă a clasicismului. La dorința sa se construiește un spital
enorm pentru săraci, la Salpêtrière. Se construiește Observatorul din Paris, pentru a
susține activitățile științifice. Vechile ziduri medievale ale Parisului sunt dărâmate și
se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și
Saint Martin. La Paris i se datorează și Pont Royal, construit cu banii săi și Champs-
Élysées.

Palatul Versailles
La Versailles a angajat cei mai mari artiști francezi ai timpului, în principal Le Vau,
(arhitectura), Le Brun(mobilier și picturi), Le Nôtre(grădini), pentru a crea cel mai
prestigios palat regal din Europa; Versailles va deveni modelul în absolut al
reședinței regale pe tot continentul, în timpul secolului al XVII-lea. A amplificat în
mod considerabil colecția regală de opere artistice, în special picturi, prin
cumpărarea colecției comerciantului Everhard Jabach, ce cuprindea opere
importante, ce astăzi constituie inima muzeului Luvru și a altor mari muzee pe
teritoriul Franței. Antichitățile, desenele marilor artiști, bronzurile, medaliile, au fost
colecționate cu aviditate. În afară de aceasta, a încurajat dezvoltarea industriei
franceze susținând manufacturile, printre care manufactura regală Gobelins, de stat,
producătoare de țesături fine cunoscută în toată Europa; manufactura Saint-Gobain,
privată, specializată în fabricarea sticlei, care a produs faimoasele oglinzi din Galeria
Oglinzilor de la Versailles, reușind să producă oglinzi de dimensiuni mult mai mari
decât cele ce se produceau în acea vreme, inventând o nouă metodă. A schimbat
structura unor orașe: Lille, Besançon, Belfort, Briançon.

 În 1680 creează Comédie-Française.

 În 1681 se deschide Canal du Midi, care leagă Atlanticul cu Marea Mediterană.
 În noiembrie 1682 regele ia sub patronajul său Colegiul regal Louis le Grand, din
Paris.
 În 1702 Parisul este împărțit în douăzeci de districte, se creează iluminatul public
și poliția stradală.

Ludovic și femeile[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Descendenții regelui Ludovic al XIV-lea.

Familia lui Ludovic al XIV-lea

Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina,
care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soțului ei. Ludovic a fost obligat să se
căsătorească cu o soție de care nu era atras, Maria Tereza a Austriei, fiica lui Filip al
IV-lea al Spaniei, în 1660. Reacția lui a fost aceea de a-și găsi compensații în altă
parte.

Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual și s-a
bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroși bastarzi. Trei femei au fost
recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina și
neștiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta și intriganta Françoise-Athénaïs de
Montespan și autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon.

Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea sa și a intrat în grațiile

regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei. După moartea Mariei
Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon și sub influența ei
dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic își răsplătea material
amantele, relațiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic
comportamentul său din 1667, când și-a obligat doamnele să meargă cu el în
campania din Flandra. În caleașca regală călătoreau regele, regina, Louise de la
Vallière, care era pe punctul de a fi părăsită de rege, și doamna de Montespan, care
era pe cale să intre în viața intimă a regelui.

Dintre metresele și favoritele regelui Ludovic al XIV-lea se pot aminti: Louise de la

Vallière, Madame de Montespan, Madame d'Heudicourt, Madame de
Maintenon, Maria Mancini, Olympe Mancini, Lucie de La Motte-Argencourt, Isabelle
de Ludres, Anne de Rohan-Chabot, Mademoiselle de Thianges, Lydie de Rochefort-
Théobon, Marie Angélique de Scorailles, Claude de Vin des Œillets, Catherine
Charlotte de Gramont.

Copiii legitimi[modificare | modificare sursă]

 Ludovic al Franței, Delfinul (1661 - 1711);
 Anne Élisabeth a Franței (1662 - 1662);
 Marie Anne a Franței (1664 - 1664);
 Marie Thérèse a Franței (1667 - 1672);
 Philippe-Charles al Franței, Duce d'Anjou (1668 - 1671);
 Louis-François al Franței, Duce d'Anjou (1672 - 1672).
Copiii nelegitimi[modificare | modificare sursă]
Cu metresa sa, Louise de la Vallière:

 Charles (19 decembrie 1663 - 15 iulie 1665), nu a fost recunoscut;

 Philippe (7 ianuarie 1665 - 1666), nu a fost recunoscut;
 Marie Anne de Bourbon (2 octombrie 1666 - 3 mai 1739), recunoscută la 14 mai
1667;
 Louis, Conte de Vermandois (3 octombrie 1667 - 18 noiembrie 1683), recunoscut
la 20 februarie 1669.
Cu metresa sa, Madame de Montespan:

 Louise Françoise de Bourbon (1669 - 23 februarie 1672);

 Louis Auguste, Duce de Maine (31 martie 1670 - 14 mai 1736), recunoscut la 20
decembrie 1673;
 Louis César, Conte de Vexin (20 iunie 1672 - 10 ianuarie 1683), recunoscut la 20
decembrie 1673;
 Louise Françoise, Ducesă de Bourbon (1 iunie 1673 - 16 iunie 1743),
recunoscută la 20 decembrie 1673;
 Louise Marie Anne, Mademoiselle de Tours (12 noiembrie 1674 - 15 septembrie
1681), recunoscută în ianuarie 1676;
 Françoise Marie, Ducesă de Orléans (9 februarie 1677 - 1 februarie 1749),
recunoscută la 22 noiembrie 1681;
 Louis Alexandre, Conte de Toulouse (6 iunie 1678 - 1 decembrie 1737),
recunoscut la 22 noiembrie 1681.
Cu metresa sa, Claude de Vin, Mademoiselle des Oeillets:

 Louise de Maisonblanche (1676 - 12 septembrie 1718).

Cu metresa sa, Marie Angélique de Scorailles:
 un fiu (1681-1681)